I.
UN ARENDAȘ.

Iani Livaridi intrase acum cinci ani ca arendaș pe moșia Vultureasca, depe malul Dunărei, cale ca de un conac dela gara Sălcuței.

Gurile rele spuneau că acest venetic fusese pe vremuri plăcintar și că prin drămăluirea mărfii, prin cumplită zgâr-cenie și prin cămătărie izbutise a-și ago-nisì un capital frumușel, cu care s-a apucat de arendășie.

Alții — mai iscodaci — țineau morțiș că Livaridi găsise într-un beciu o căldare plină cu lire turcești și de atunci par-că-i pusese Dumnezeu mâna-n cap.

Alții, în sfârșit, ziceau că toată averea cu care arendășește el dela un timp încoace, o are depe urma nevestei lui, fata unui Grec, negustor de grâne, putred de bogat și pe care el o scosese din minți.

Toate acestea erau însă numai scor-nituri lumești. Șiretenia vieții lui erà următoarea:

La vârsta de șaisprezece ani Iani Li-varidi fù adus în țară de un unchiu al lui, care logofețià de multă vreme pe o mare moșie boierească și care se proco-psise furând zi cu zi și pe țărani și pe proprietar. Acest unchiu l-a băgat slugă la un plăcintar din Brăila, un prieten al lui din copilărie.

I-ar fi putut face rost de o bucățică de pâine chiar la moșia unde erà el lo-gofăt, dar n-a vrut. L-a asvârlit chiar dela început în vârtejul groaznic al vieții, spre a l deprinde să deschidă ochii de timpuriu, spre a-l face să vază ce greu se câștigă un ban în ziua de azi și spre a-l învățà să ție strâns băierile pungii când, după multă alergătură și cu mult amar, a izbutit să lege în ea doi-trei arginți.

Acolo, la plăcintarul acela și-a făcut Iani Livaridi ucenicia lui de negustor.

Când se lumina de ziuă, își luà coșul în spate și pornià la port. Se așezà în fața vre-unei probèle sau la vre-o răs-pântie umblată, își puneà coșul pe un scăunel și strigà cât îi luà gura:

— Covrizi calde, simiți proaspete!

Glasul lui subțiratec se pierdeà în larma asurzitòare a portului. Probèlele șuierau, altele urlau din sirene, hamalii voinici și prăfuiți urcau fugind schelele înnalte, curmați de șale sub greutatea sacilor; căruțașii veneau în goana cailor, opriau scurt, încărcau sau descărcau repede și porniau iar.

Covrigiul se uità cu ochii lui de flă-căiandru la această goană cumplită și în fiecare zi înțelegeà din ce în ce mai lămurit că toată lumea aceasta se zbu-ciumă numai și numai pentru bani. Și mintea lui crudă se frământà să afle cum ar puteà câștigà și el un ban-doi în afară de mica lui simbrie. Un hamal scurt și îndesat îl întrebă într-o bună dimineață:

— Ai rachiu, măi capră?

Și a doua zi covrigiul aduse în coșul lui un clondir de rachiu înfășurat în hârtie. Până la prânzul cel mic, rachiul fu vândut: cinci bani cinzeaca și două masfine pe deasupra. A doua zi iar așa, a treia zi tot așa; o săptămână, două, trei, o lună. Negoțul mergeà bine. Un an trecù așa. Nici nu-i dà prin gând plă-cintarului că sluga lui face negoț pe ascuns. La un an, unchiul venì să-și vadă nepotul. Ii adusese dela țară o coș-

niță cu de-ale gurii: unt, ouă, o sticlă cu lapte, o fâșie de slănină afumată și un burdușel de brânză.

Așa pe seară — erà într-o Duminecă — ieșiră amândoi prin oraș. Intrară într-o cafenea murdară, cu păreții afumați, cu tavanul mărunt, cu mesele acoperite cu mușamale pestrițe, cu tablouri ieftine înfățișând aci un palicari aci un cap încoronat, aci vre-un vapor de războia străin, aci vre-o caricatură din il Pappa-gallo ajunsă acolo cine știe cum.

Unchiul porunci câte o cafea «lulțe-fiartă», apoi venì de se așeză în fața nepotului.

— Ia spune-mi, Iani, câți bani ai tu de luat dela stăpân?

— O sută și treizeci și cinci de franci!

— Va să zică n-ai cheltuit nici cinci bani până acum?

— Nici cinci bani!

Unchiul încrețì fruntea și închise din ochiul stâng în semn de mirare.

Băiatul se uità la el serios, atent, par-c-ar fi văzut atunci întâia oară acea față osoasă în mijlocul căreia răsărià un nas coroiat ca un plisc de bufniță. Apoi dân-du-se aproape de el, îi șoptì:

— Am trei napoleoni de aur strânși ban cu ban de pe rachiu!

Unchiului i-a fost rușine de lumea cealaltă din cafenea, căci altfel și-ar fi sărutat nepotul pe amândoi obrajii.

— Bravo ție, Ianișor!.. Bravo ție Tu ai să ajungi departe... Spune vrei să te ajut să faci un negoț?

Sfiala de ucenic trențăros perì din sufletul băiatului. Acum vorbia serios, cu șart, amănunțit, par-c’ar fi pus la cale cu un tovarăș o afacere de sute de mii de fianci. Bătrânul se uità cu băgare de seamă la acest pui de Grec în mintea căruia încolțiau de pe acum planuri de negustorie. Și după ce l-a cântărit bine din ochi, i-a strecurat în mână cinci hârtii de câte douăzeci de lei.

— Ține, Ianișor!.. O sută de franci!.. Cu totul ai, va să zică două sute nouă-zeci şi cinci... Ia seama!.. Muncește și pune ban lângă ban!.. Nu da pe datorie!

Cnci ani de zile Livaridi a-nvârtit fel de fel de negoțuri. A muncit, a răbdat de foame, a pus ban lângă ban.

Și, după acești cinci ani, tânărul simțì că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici, simțì că el e făcut să învârtească afaceri mari de zeci, de sute mii de franci.

Atunci plecă să-și vază unchiul. Iși cumpărase haine nouă, ghete nouă, pă-lărie nouă, se răsese și se tunsese cu bre-ton pe frunte.

Unchiu-său s-a crucit când s-a pomenit cu el la moșie, și fiindcă tocmai plecà pe câmp, îl luă cu el în docăraș.

Se întrebară de afaceri, de sănătate, și tânărul scoasa binișor din sân o batistă înnodată la an colț

— Cât ai?

— Cinci inii de franci!

Ochii bătrânului licăriră. Apucă mâna băiatului și o strânse cu putere în mâna lui osoasă. Apoi rămase dus pe gânduri.

Tânărul se uità lacom la semănăturile ce se legănau în bătaia vântului. Aerul curat și înviorător îi băteà obrajii îngălbe-niți și el îl sorbia cu nesaț, grabnic ca un boț, bucurat în adâncul sufletului că nu-l costă nimic. O viață nouă, o lume nouă îi răsărià înnaintea ochilor. Simțià că aici trebuie să se câștige mult mai mulți bani și mult mai ușor decât pria fleacuri-le lui de negoțuri din port. Pământul ne-gru al ogoarelor i se păreà o fabrică de aur, o fabrică minunată în care zvârli cu banița și din care iei cu chila.

Iar seara, pe când mâncau amândoi în odăița curată și veselă, unchiul se des-chise nepotului:

— Vezi, nepoate dragă, acum ești om în toată legea... Oare câți ani ai?

— Douăzeci și doi!

— Douăzeci și doi de ani!... Mulți în-nainte!... Eu, precum vezi, sunt bătrân și m-am săturat de alergătură pentru stră-ini... Am luat o moșie în arendă pe seama mea. Tu ești tânăr și muncitor, eu am bani și cunosc rostul moșiei... Te ieau pe lângă mine și-ți fac parte... Vrei?

Nepotul îi sărută mâna:

— D-ta ’mi ești tată, d-ta ’mi ești Dum-nezeu! Iţi muncesc ca un rob!.. Ajută-mă să mă ridic și eu!

Tovărășia pusă la cale merse de mi-nune.

Iani Livaridi învăță plugăria la școala unchiului său. Învăță cum se măsoară mai mici pogoanele date-n bani, cum se mă-soară mai mari pogoanele date-n muncă, cum se prind oamenii din iarnă pe seceră, cum se măsoară grâul pe arman, spre a înșelà pe cel cu mașina, plătindu-i pe mai puține chile decât sunt în adevăr, cum se dijmuiește, cum se fac șuruburi bie-ților țărani, în sfârșit învăță toate chichi-țele care țin loc de școală logofeților de moșie.

La douăzeci și șease de ani, unchiul îi găsi o fată cu cincizeci de mii de franci zestre, iar, la patru ani după căsă-toria lui, bătrânul se duse să mai logo-feţească și pe lumea cealaltă și lăsă nepotului său două sute de mii de franci moștenire. O avere întreagă strânsă zi cu zi prin hoție logofețească timp de patruzeci și cinci de ani!

Iani Livaridi se ridicase!

O putere mare îl ridicase sus, mult mai sus de cum îndrăznise el să-și în-chipuie, și arendașul nostru începù acum a călcà mai apăsat și a vorbì mai răsărit.

...Astăzi Iani Livaridi e un om' de ju-mătate de milion avere și cetățean român. Ori de câte ori vine vorba de obârșia lui, se bate cu pumnu 'n piept că e Român get-beget dintr-o comună româ-nească din Macedonia.

Copilul lui—căci numai cu un copil l-a miluit Dumnezeu—a ’nvățat la pen-sion cu copiii de boieri mari, și astăzi e la Paris de cinci ani de zile să-și iea doctoratul în drept. Băiatul lui se va ridicà și mai sus. Acela va ajunge deputat, poate chiar ministru, va vorbì în Cameră, și o lume întreagă îl va ascultà, îl va aplaudà, îl va admirà...

Livaridi se scutură din gândurile ace-stea, își aprinse o țigară și sărì în docăra-șul ce-l așteptà la scară.

Un vânt rece începù a suflà din spre soare-apune, și nori cenușii se ridicau, se împrăștiau în înnălțimele văzduhului, îm-pânzind cerul, mohorînd liniștea zilei de vară.

Arendașul își ridică ochii la cer și-și mușcă mustața dreaptă—semn că erà su-părat. Băgase de dimineață un cârd de cosași în fânul din luncă, și-i erà teamă să nu se strice vremea.

— Așa-i c-o să ne plouă, Ioniță?

Vizitiul întoarse capul spre stânga, ca și cum ar fi vorbit cu cineva de-alături, și răspunse:

— N-ai teamă, boierule!... Pân’ la Sf. Ilie numai vântu care se ridică din spre Măgura Berzei scornește ploaie!

Arendașul își aprinse o altă țigare, nu prea asigurat de cunoștințele meteorolo-gice ale slugii. Țăran prost!

Docărașul fugià printre tarlale de grâu înspicat. Holda verde se legănà ușor în bătaia vântului, învălurà, susurà, aveà o mlădire de apă. n spicele fragede se fră-mântă viața nouă, se plămădiau milio-anele de boabe arămii, aur sunător în-chegat clipă cu clipă din sucul pămân-tului și din lumina soarelui. Și peste toate plutià o liniște adâncă, mare ca într-un altar uriaș, din toate se des-prindeà farmecul puternic al pământu-lui negru și rodnic care ține omenirea, pe toate le mângâià acea înfiorare de vânt care înviora, însufleția, cel mai mic firișor de iarbă și legănà în zborul ei pulberea galbenă, nevăzut de măruntă, fără de care nu e nici-un rod în lumea asta.

Arendașul își plimbă privirea pe în-tinsul mișcător al grâului și mintea lui de negustor începù a face socoteli. De nu-l va bate piatra, două chile bătrânești tot iea la pogon — una peste alta. Și ce-i va mai rămâne lui, scăzând toate cheltuelile: ogorul, arătura de-a doua, sămânța, semănatul, plivitul, seceratul, legatul și strânsu ’n clăi, căratul la arman, treieratul, datul la machină și și transportul la gara Săculței?!...

Vizitiul oprì la malul luncii, sărì din do-căraș și se duse la cai să le frece ochii și să le tragă urechile. Norii începură a se mai rărì, și vântul mai contenise. Vizitiul potrivì căpețeaua calului din hart și se uità la cer. Un petec de cer albastru-albastru înseninà drept de-a-supra capului lui.

— Așa-i că n-am rămas de minciună, boierule?

Arendașul nu zise nimic, ci porni în luncă.

Fânul înflorit cădeà în gura coaselor ce scrâșneau și brazdele lui groase, mari, se lămuriau în urma cosașilor ca niște valuri verzi pe care florile de ro-maniţă, de orajniță, sulfină și cicoare, zvârleau ici-colo un fel de spumă co-lorată. Pe alocuri cădeà și câte un mac roșu, ca o lacrămă de sânge.

Românul care duceà fruntea cosașilor, se opri, își șterse cu mâneca sudoarea de pe obraz și înfipse coporâia coasei în pământ:

— Fân ca anu-ăsta nu s-a mai făcut de când s-a prăpădit biata ’coană Ru-sanda — biată fie de păcate.

— Are noroc Grecu-l

— Duce-s-ar învârtindu-se ca ciocârlia!

— Șșșt!... Uite-l!

Venià domol, cu pălăria pe ochi, ca un hoț.

— Ei merge, merge?

— Merge, boierule, că n-are ’ncotro!

— Ar merge și mai bine de-am aveà ceva.

— Ce s-aveți, mă?

— Știi d-ta prea bine ce.

Arendașul zâmbì. Pe fața lui zâmbetul acesta aruncà umbra unui vicleșug de fiară.

— Nici nu-mi dă prin gând.

— Câte-un basamac, boierule.

— Așaaa?!... Basamac vă trebuie?... Da’ fără basamac nu puteți?

— Coasa-i muncă grea boierule: te dor băierile inimii.

— Așà o fi, mă... Ia... mai domol din gură și mai tare din coasă.

— La conu’ Măcieș se știà: la coasă, trei rachiuri pe zi.

Arendașului îi sărì țandăra:

— Măcieș e Măcieș, și eu sunt eu. Cui nu-i place la mine, ducă-se să muncească la Măcieș!

Coasele scrâșniră amarnic. Ghizdeiul, iarba oilor, ovăsul sălbatec, iarba grasă, lânărița, vulpoiul, sulfina, drăgaica și florile rari, năltuțe, mlădioase cădeau fulgerate, triste, și pământul rămâneà ras în urma coaselor.

Arendașul intră în fânul înflorit, ce-i băteà la brâu. Ce tot au oamenii ăștia cu Măcieș?!... Una-două: Măcieș!... Boie-rul Măcieș făceà așa, boierul Măcieș dregeà așa!...

Luă fâneața-n curmeziș: mergeà cât mergeà și se oprià, se uità ’n jurul lui cât cuprindeà cu ochii și socotià câte porcoaie îi vor ieșì din partalul acela. Timp de două ceasuri umblă de colo până colo și socotì. Apoi se gândì ce-i de făcut cu otava: s-o cosiască ori s-o lase de pășune pentru oi?...

Un fâșâit aproape de el îl făcù să se întoarcă. Un prichindel de băiat sta ’n-naintea lui, cu căciula ’n mână, abia putând să mai răsufle:

— Săru-mâna, boierule, m-a trimis ’co-nița, ci-că să veniți numai pe decât la curte.

Băiatul spuse dintr-o răsuflare vor-bele acestea.

— Da’ de ce, mă?

— Nu știu.

Arendașul urcă malul luncii, și ajunse la docăraș.

— La curte, Ioniță!

Băiețașul Iși îndesă până pe ochi că-ciulița veche, roasă pe de margini, și începù a fugi în urma docărașului. Țineà pumnii strânși și capu ’n piept, ca un cal tare ’n gură. Dar de la un timp în-cepù a slăbì. Rămase din ce în ce mai în urmă, până ce perì învăluit în per-deaua de praf alburiu ce se ridicà în urma docăiașului.

Oare de ce-l chiamă ’coana Caliopi la curte pe Livaridi? Când l-a mai chemat ea așa pe el de pe câmp, din mijlocul oamenilor? Ce să fie?... Gândul aren-dașului zbură peste hotarele multor țări, în spre acel Paris îndepărtat unde-și trimesese băiatul la ’nvățătură... Oare să nu i se fi întâmplat ceva lui Mișu?...

Oamenii se feriau în lături și-și luau căciulile din cap. Arendașul îi vedeà și nu-i vedeà. La unii le răspundeà ducân-du-și un deget la pălărie ori moțăind din cap; la alți nici nu se uità. Se simțià străin de acești oropsiți de țărani, pâr-liți de soare, prăfuiți, necăjiți, îngenu-chiați supt povara învoielilor grele. Și gândul lui de negustor se întorceà în răstimpuri la fânul verde ca broatecul din lunca înnecată de lumină și socotià carele încărcate ce vor porni trâmbă într-o bună dimineață din Vultureasca spre a se preface în hârtii de mii de franci. Docărașul trecù printre cei doi plopi bătrâni de la poartă și intră în curte. Un flăcăiandru adăpà în ulucul puțului cu roată doi noateni nebunatici. In fața șopronului de unelte douăzeci de pluguri stau răsturnate pe cobile, gata de pornit la câmp. Pe cormenele lor spălate, lustruite în țărâna ogoarelor, soarele vărsà străluciri de oglinzi.

Vizitiul trase la scară, și arendașul sărì jos. Trecù prin salon, o luă la stânga prin sala de mâncare și ajunse într-o odăiță plină de umbră. Caliopi stà în-tr-un fotoliu, cu cotul stâng răzimat de brațul lui, cu bărbia sprijinită ’n podul palmei stângi, cu dreapta de-alungul trupului, ținând intre degete o scrisoare.

— Ce-i, Caliopi?

Femeia ridică ușor capu ’n spre el, și-i întinse scrisoarea.

Arendașul trase perdeaua și cetì la fereastră. Fața i se întunecà din ce în ce mai mult. Apoi făcù un «hm!» și zvârlì scrisoarea pe masă. Își mușcà mereu mustața dreaptă. Caliopi se ridică din fotoliu și venì spre el. Stăteau tă-cuți unul în fața altuia, uluiți, sfărâmați ca de o descoperire spăimântătoare.

Băiatul lor le scrià din Paris că nu se putuse prezentà nici in anul acela la examenul de doctorat. Erà al cincilea an de când stà la Paris și al treilea de când îi tot amăgià că «la anul negreșit» iea doctoratul. Arendașul isbì cu pumnu-n masă:

— Nu! Nu mai stă el la Paris! Îi trimit chiar azi bani de drum și-n ter-men de opt zile trebue să fîe aici, că de unde nu, îl las să moară de foame ca un câine pe-acolo.

Se așeză la masă și umplù în curând patru pagini cu o scriere tremurată și fără punctuație. Apoi dădù nevestei să scrie adresa, și el se duse la casa de bani.

— Cât să-i trimit?

— Cât vrei!

— Cinci sute!

— Trimite-i o mie... O fi vrând și el să-și cumpere ceva de acolo; o fi având și el datorii.. De!... ca toți tinerii.

— Datorii?... Ce datorii?... Eu am datorii?

Luă opt sute de franci, îi puse în bu-zunarul din năuntrul hainei și ieșì în pragul caselor:

— Smarando, spune lui Ioniță să puie caii ăi mari la trăsură.

Peste o jumătate de oră, Livaridi zburà spre Brăila, cufundat în gânduri triste. I se păreà că o întreagă clădire uriașă pe care el o ridicase cu multe sudori și lacrimi, se surpase de-odată. Din sufletul lui visele frumoase cu care el legănà viitorul copilului lui, se scu-turau cum se scutură toamna frunzele galbene la bătaia vânturilor reci. Și pentru întâia oară înțelegeà el că viața e totuș o batjocură amară. Cum? El a tremurat de frig ca un câine, s-a culcat de multe ori nemâncat ca un osândit și a izbutit să se ridice unde este astăzi. Și fiul lui?! Fiul lui, care a crescut ca o floare într-o glastră, care a fost ținut pe palme, care a fost îmbrăcat ca o pă-pușă, a avut totdeauna mâncare bună, școală bună, cade ca un netrebnic când e vorba să biruiască o piedică?!

Trei zeci de mii de franci i-a mâncat în cinci ani de zile. O avere întreagă!...

— Kalimera, Livaridis, kalimera!

Arendașul răsărì din gândurile lui și întoarse capul spre trăsura ce treceà pe lângă el. Apoi bătù repede ’n spate pe vizitiu să oprească, și sărì jos.

— Da ’ncotro, boierule, încotro?

Erà boierul Ilie Măcieș, proprietarul moșiei Vultureasca. Numai el îi ziceà de câte ori îl întâlnià: «Kalimera, Li-varidis»și nu: «bună ziua, Livaridi». Și aveà așa o căutătură de om șiret și batjocoritor, parc-ar fi vrut să-i spuie: te cunosc eu, Grecule!»

— Mă duc la Vultureasca, dar d-ta?

Arendașului i se lumină deodată toată fața de o bucurie nemărginită.

— Știi, boierule: băiatul meu... Mișu... vine!... A reușit doctor în drept la Paris... Mă duc să-i trimet bani de drum... Să stai la noi pân-o venì și el... Am să tai cinci curcani și să dau cep la un polo-bocel cu vin mai bătrân ca noi... Să facem una bătrânească... Ti! Ce bine-mi

pare că te aduse Dumnezeu tocmai la o vreme ca asta!

Proprietarul se uità la el fără să cli-piască din ochi, răscolindu-l cu privirea până în adâncul sufletului. Apoi se scutură de praf pe mâneca bluzei lungi de dril.

— Ei, du-te de depune banii. Eu mă duc la Vultureasca.

— Te-ajung și eu acuș din urmă... Ti! Ce bine-mi pare!

Cele două trăsuri porniră fiecare în drumul ei.

Ce mai Român fusese boierul Măcieș până a nu i se prăpădì ’coana Rusanda!... De când și-a băgat soția în pământ, par-că dase un vânt rău peste el. Se topise la față ca după o boală grea și barba-i crescuse mare ca la călugări. Azi stà închis în odaie, bând cafea după cafea și fumând țigare după țigare, mâne ieșeà pe câmp, călare pe roibul lui buiestraș, treceà pe lângă muncitori fără să se uite la ei, descălecà mai încolo și o luà prin arătură, trăgându-și calul după el. Poimâine se duceà la oraș, unde zăbovià câte trei-patru zile-n șir, lăsând treburile moșiei pe seama ar-gățimii.

Unde erà Măcieș cel de altă-dată?

Unde erà boierul blajin și cuminte de pe urma căruia ziceau bodaproste toți Vultureștenii? Unde erà Măcieș cel mun-citor care se simțià legat de moșia stră-moșească întocmai după cum un ștejar voinic se simte legat cu cel mai mic firișor de rădăcină, de fiecare grăunte din pământul în care s-a ridicat?

Treceà acum ca o umbră prin odăile mari, reci și pustii, prin odăile în care nu răsunà nici-un glas argintiu de copil, în care nu pătrundeà nici o rază de veselie, în care se stingeà, prin el, în-tregul neam străvechiu al Măcieșilor.

La câtva timp după trăsnetul ce i-a pustiit viața, și-a arendat moșia și s-a așezat la oraș. Acolo mai aveà o cafe-nea, un prieten, un teatru. Erà altceva. Sau cel puțin lui i se păreà că va fi altceva. Dar nici la oraș nu se simțià la largul lui. Il apucà une ori câte un dor de moșie, dor de iarbă verde, de pământ, de-i veniă să zboare. Atunci ieșià în piață, se uità la birjari și tocmià unul din ei, spunându-i să puie patru cai cu clopote. In urmă birjarii îl cuno-șteau și, când îl vedeau,’opriau și-l în-trebau:

— Nu mergem la Vultureasca, boie-rule?

Și astfel la două, la trei luni, Ilie Măcieș treceà în sunetele clopotelor și învăluit în nori de praf alb, prin satele pustii de oameni în vremea muncii, pe drumurile prăfuite, printre lanurile aurii de rapiță, printre apele de smarald ale grâului, se duceà ca un vârtej de vânt spre Vultureasca lui, cu sufletul aromit de liniștea strălucitoare a zilelor de vară, de arșița soarelui, de mirosul câmpului, de jocul apei morților.

Așa se duceà și astăzi.

De departe începà a cunoaște casele din Vultureasca. La plopu-ăla stă Misăilă Pleșea, dincolo de el stăruiește Dinu Crivăț. Unde-s pomii cei mulți, e casa preotului Niță Vărsătureanu; alături de ea, acea a învățătorului Marin Curpen. Iar în luminișul de la cotul drumului e cârșma lui Cristea Năstrapă, unde se face horă Dumineca.

Și iacă și curtea frumoasă cu așezările ei clădite temeinic, să ție cât lumea. Vedeà magazia de bucate, porumbarul pus pe temelii înalte de zid, ridicat de la pământ și cu laturile în bătaia crivățului. Uite casele boierești, în care stă astăzi un arendaș de neam străin, o pasăre de pradă, un hoț care se.cătuește pământul rodnic al moșiei stră-moșești grăbind să ieà cât mai mult din el, să părăginească tot ce-i ridicat cu multă muncă până ce i s-o isprăvì contractul.

Soarele sfinți într-o îngrămădire de nori de jăratec, cari se stingeau încet-încet, se împrăștiau, se subțiau, ușori, ca niște petale de trandafir, învolburate în sus de vre un vânt fermecat.

Apoi, din cerul înnalt începură a picur, a se lăsà umbrele înserării.

Boierul nostru intrà în curtea moșiei lui și o durere, o jale mare, îl strângeà de inimă. I se păreà că e un copil neascul-tător și netrebnic care și-a lăsat o mamă bună și frumoasă spre a pribegì în lume, printre străini.

Amurgul trist zvârlià un zăbranic pe sufletul lui Măcieș. Și erà atâta jale în acest sfârșit de zi, sau cel puțin lui i se păreà că din cerul frumos se lăsà pe Vultureasca lui jalea neagră a unui sfârșit de neam, pentru al cărui priveghiu luceafărul de seară scânteia singuratec în fundul cerului.

II.
DESPĂRȚIRE.

M. EMINESCU

In ziua aceea Mișu Livaridi se sculă pe la unsprezece — oră destul de tim-purie, prea timpurie chiar, pentru un om deprins să se scoale totdeauna la două sau trei ore după amiazi — și în loc să steà ca până acum vreme de un cias la oglindă, se îmbrăcă repede, își aprinse o țigare și se uită în jurul lui, ca un om pe care-l năpădesc treburile.

Se duse apoi la fereastră și trase perdelele groase. Strălucirea zilei nă-văli în odaie, veselă, însuflețitoare ca un uriaș hohot de râs de la soare.

In camera tânărului, foarte priete-noasă de altfel, domnià o amarnică neo-

rânduială. Jos, pe covor, două giaman-tane, pline burduf, stau prăvălite pe coaste; pe scaune erau fel de fel de cutii: pe canapea străluciau două pe-rechi de ghete de lac nouă-nouțe, puse pe calapoade luxoase; pe masă jobenul, un aparat de fotografie și o cutie de pălărie de damă ascunsă supt un jurnal; într-un colț erà un cufăr și lângă el câte-va cărți trântite clae peste grămadă și acoperite cu un strat de jurnale fran-țuzești. Tânărul sună și cerù două ouă moi, o felie de cozonac și o cafea cu lapte. Apoi, rămase lângă fereastră, de unde vedeà până în depărtare strada frumoasă și dreaptă în care locuià. Prin mijlocul ei șine de tramvaiu, pe trotuarele largi pomi bătrâni, iar de pe marginele tro-tuarelor cele două rânduri de case înalte cari făceau ca un fel de zăgaz acestui râu de aer prin care se sbăteà lumea în cumplita, necontenita fierbere a vieții.

Ce mai de amintiri îl legau de această stradă!

O jale mare se ridicà în sufletul tâ-nărului Erà cea din urmă zi a lui la Paris.

Trimis aici spre a-și luă doctoratul în în drept, după ce-și luase licența în Bu-curești, tânărul Livaridi văzu într-o bună dimineață că cei trei ani în cari erà vorba să-și ia doctoratul, trecură atât de repede în cât el n-avù vreme să se hotărască a pune mâna pe carte. Ticluì către cei de acasă o scrisoare frumoasă, prin care le spuneà că a avut nenorocul să se îmbolnăviască tocmai când erà să se prezinte la doctorat, că a zăcut două luni încheiate, dar n-a vrut să le scrie spre a nu-i neliniștì și pune pe dru-muri, că în sfârșit acum e pe deplin întremat și a început iar să muncească, înarmat de aceiaș neclintită dorință de a se întoarce în țară doctor în drept de la Paris.

Părinții i-au scris numai decât, că nu trebue să se descurajeze ci să ’nvețe liniștit mai departe, cruțându-se pe cât poate. O cheltuială de câteva mii de franci mai mult «nu joacă rol la ei».

Și cel de al patrulea an se sfârșì fără ca Livaridi să-și fi luat doctoratul. Altă scrisoare acasă, alte minciuni. Arendașul avù un fior prin inimă:

— Îmi mănâncă banii de geaba pe-acolo, mi se pare.

Dar Caliopi, căreia tânărul îi scrià din Paris scrisori «udate cu lacrămi fier-binți», se făcù luntre și punte și hotărî pe Îani al ei să mai deslege punga încă pentru un an, pentru cel din urmă.

Anul al cincilea trecù par-că mai repede.

Tânărul nostru se îngrijià să fie tot-deauna elegant îmbrăcat și uitase de mult pentru ce venise el la Paris.

Uneori își închipuià că el e un mare senior din acel Orient luminos, un prinț bogat care are bunul gust de a-și cheltui veniturile la Paris, în această Romă a timpurilor noastre.

Încercă să-și mai înduplece părinții cu alte minciuni, dar nu fù chip. Bătrânul îi scrisese înfuriat și-i dăduse termen de plecare.

Stăteà la fereastră, dus pe gânduri. Îi păreà rău că trebue să se despartă de acest Paris orbitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare uriașă, de acest Paris din care el nu cunoșteà decât deșer-tăciunea și ale cărui biblioteci și muzee și mijloace de înălțare sufletească el nici nu vrei să le cunoască. Dar după dejun sufletul lui de om ușuratec scutură gân-durile triste, cum scutură o gură de vânt picăturile de ploaie întârziate pe copaci.

— Ah! Bah! — murmură el cu un ac-cent franțuzesc —nu mor eu, fără a mai vedeà Parisul încă odată. Și dacă n-am diploma, ce? Nu mor eu de foame ’n țara românească.

Știa tânărul ce spune. în țara româ-

nească nu mor de foame decât oamenii de talent. Se apucă de împachetat; dar nu trecù multă vreme la mijloc și se auziră bătăi în ușă.

— Intră!

Erà ea, Ninette, dragostea lui de cinci ani de zile. Deschisese ușa mare, mare de tot și se oprise o clipă două ’n prag, dreaptă subțiratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un surâs dulce, în ochi cu o lumină de desmierdare. Un miros de violete adie de odată în toată încăperea. Erà parfumul iubit de ea, parfumul ce plutià peste întreg trecutul lor de fericire.

Livaridi sărì de unde se aflà și se re-pezì la ea luându-i mâinile:

— Ce bine-mi pare c-ai venit!... Va să zică ți-ai ținut cuvântul.

— Eu n-am decât un cuvânt — făcù ea mândră.

Tânărul arătă împrejurul lui:

— Iți place?

Ea ridică din umeri și țuguié buzele:

— Dar tare ți-e de grabă să pleci!

Apoi își, rezemă umbreluța de spe-teaza unui scaun, își scoase pălăria și punându-și mâinile în șolduri făcù pe grozava;

— Mă rog, la ce-ți pot da ajutor?

Supt tăliuța de mătase albastră sânii rotunzi se umflară printr-o adâncă sor-bire de aer, ochii îi râdeau șireți și do-jeniau blajini în acelaș timp, iar pe la tâmple soarele-i poleià câteva șuvițe de păr blond,dându-le strălucirea unei glorii aurii. Dar mai în acelaș timp tânăra se isbì cu palma peste frunte, ca un om care-și aduce aminte de ceva:

— Dar surpriza?

Livaridi își băgă mâna stângă ’n bu-zunar, pe când cu dreapta își răsucià sfârcul mustăților.

— Ghici!

— Umbreluța!

— Nu!

— Port-moneul!

— Nu!

— Broșa!

— Nu!

— Cercei!

— Nu!

— Ei, nu știu! Nu știu! Spune tu! Spune, spune tu repede!

Apoi, ca și cum nici nu i-ar fi trecut prin’ minte cam ce s-ar puteà ascunde supt acel jurnal de pe masă, ea se în-dreptă mânioasă spre fereastră, smulse din mers jurnalul și-l mototolì în mâini.

— Ah! Pălăria!

Desfăcù repede cele două panglicuţe luă capacul, scoase pălăria și rămase multă vreme pe gânduri, privind-o.

Erà aceeaș pălărie pe care o admirase ea într-o zi la vitrina unei renumite mo-diste din Paris. Se duse în fața oglinzii, și-o potrivì bine pe cap, se uită mul-țumită, încântată, la chipul din oglindă, îi surâse, îi făcù o strâmbătură drăgă-lașă din vârful buzelor și-i trimise cu degetele un sărut.

— Ah! ce bine-mi stă!

Atinse din fugă cu buzele obrazul tânărului, apoi începù a sărì prin odaie, ținându-și cu dreapta pălăria pe cap, cu stânga fustele ce-i fâșâiau ca o apă mare în frământarea vântuluì.

— Tra-la-la-la! Tra-la-la-la! Hu-la-la-la! Bu-um!

Tânărul o privià zâmbind. Erà aceiaș Ninette pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceiași tânără cu mlădieri de șerpoaică, totdeauna cu o romanță pe buze, fericită de ziua de azi, nepăsă-toare de ziua de mâine.

Se oprì apoi din joc, gâfâind, aprinsă la față și după ce se odihnì puțin, zise:

— Să ’mpachetăm!

Erà rândul cărților. Ea luà câte două-trei în mână, întorceà câte-o foaie din ele peste care privirea îi lunecà ușor ca

peste o apă, apoi le întindeà tânărului să le așeze. Dar văzând că el nu se pricepea:

— Fugi! Adu-mi tu cărți și lasă-mă pe mine să le așez.

Ea măsurà din ochi cam unde-ar venì fiecare carte, scoteà altele de jos, în-dreptà rândul și le așezà una lângă alta, lipite ca pe niște mici,lespezi de pavaj.

Puse un rând de jurnale peste ele, închise capacul și se așeză de-asupra cufărului:

— Gata! Merg și eu cu tine ’n Ro-mânia!

Ea glumì, dar tânărul avù un surâs trist:

— Nu se poate!

I se păreă atât de departe, atât de mică, atât de pustie, atât de întunecată, atât de sălbatecă această sărmană țară românească!

Lumina zilei începeà să scadă afară.

— Știi tu că azi e Sâmbătă și e bal la Bullier?— zise deodată Ninette. Ce-ar fi dac-ai amânà plecarea până mâine seară?

El încrețì fruntea și părù că se gân-dește.

— Ții tu?

— Da! Țiu mult! Numai un vals să mai joc cu tine, Miche! Ultimul vals!

— Fie!

Tânărul sună și comandă cina. Peste câtva timp li se aduse stridii, puiu fript, brânză, fructe și vin înfundat. Mâncau și râdeau ca ’n zilele frumoase de odi-nioară.

Ea se dădeà aproape de el, cu paharul în mână și-i șoptià singurele două vorbe românești ce știà: «te iubesc!»

Sau se așezà pe genuchii lui, cuprin-zându-i gâtul cu brațele, caldă, linguși-toare, iubitoare ca-n ziua-ntâi...

Bătăi se auziră iar în ușă.

Erau trei prietini buni de-ai lui Livaridi, cari veniseră să-l petreacă la gară. Fiecare își adusese și drăguța cu el — de sigur spre a face mai multă cinste celui ce plecà din mijlocul lor.

— Bonjour!... A! Bonjour!!... Gata?

Livaridi făcù din cap «da» și se în-dreptă spre cele trei cucoane, făcându-le loc pe scaune. Apoi către tineri:

— Ați mâncat?

— Venim dela Duval. Am mâncat acolo cu toții.

— Ninette, servește prăjituri, te rog.

Și Livaridi ieșì.

După câtva timp se întoarse urmat de un chelner care aduceà trei sticle de șampanie.

— Ura!... Bravo, Mișule! — strigară tinerii.

Franțuzoaicele bătură din palme.

— Trăiască șampania!

Chelnerul destupă cea dintâi sticlă și o vărsă în cupe. Apoi pierì. Și atunci Livaridi se închină în fața cucoanelor și spuse:

— Grațioasele mele doamne! Îmi pare bine că vă pot dă o veste bună. Nu mai plec în seara asta. Ar fi păcat să nu-mi iau ziua bună dela acest frumos bal Bullier. Vom merge deci la bal în seara asta. D-v. veți aveà bunăvoință a ne însoțì?

Fetele făcură câte-o reverență adâncă:

— Încântate.

Sticlele fură repede golite. Obrajii se aprinseră, ochii licăriau.

— La Bullier! — strigară tinerii flutu-rându-și pălăriile.

— La Bullier! La Bullier! repetară fetele.

Porniră doi câte doi: în frunte Livaridi cu Ninette; după ei Limpezeanu cu Yvette, apoi Mătăsaru cu Blanchette, și în urmă Kamenitzky cu Lisette.

Acest Kamenitzky erà un polonez ale cărui frumoase maniere făcuseră să se scorniască și să circule credința, că el ar fi un nobil revoluționar, siurghunit de urgia moscovită din patria lui sfâșiată. Erà un pianist de forță și trăià dând lecții de pian. Câștiga foarte mulți bani, dar bea tot ce câștigà.

In clipele acelea ale înserării străzije erau pline de mișcare. Omnibuse, tram-vaie, trăsuri, camioane grele treceau, curgeau cu un huruit necurmat. Automo-bile fugeau cu un sfârâit metalic, sbâr-nâind. Pe trotuare furnicau oameni și femei de toate vârstele și de toate ocupațiunile, alergau vânzători de gazete, cari strigau răgușiți: «La Patrie!.... Le Franțais!». Afișe luminoase se iveau la câte-un colț de stradă, luminau o clipă-două și se stingeau dintr-o dată, ca supt o puternică suflare de vânt.

Pe bulevardul Saint-Michel rătăciau a-celeaș ființe: studenți cari trândăviau în cafenele și berării; ucenici în arta paletei, mofturoși și îngâmfați, înfășurați în pele-rine largi din cari răsăriau: în jos pantalonii de catifea, lungi, cu crețuri la glesne; în sus fețe gălbejite, slabe, în-cadrate de bucle în neorânduială, peste cari pluteau berete largi studențești, sau pălării cu marginele mari; crai bătrâni foarte eleganți; femei spoite amarnic cu pudră pe față — toată spuma deșăr-tăciunii acestui bătrân Cartier latin.

Când și când se vedeau studenți mun-citori. Aceștia treceau cu câte-o carte sau caet în mână, cu gândurile departe de furnicarul de lume prin care se strecurau.

Și iată la un colț de stradă, într-o arie de lumină veselă, se ivì deodată un om slab, deșirat, a cărui față erà par-că străvezie, ai cărui ochi aveau o licărire ciudată, ale cărui haine zdrențuite păreau puse pe un schelet. Ai fi zis că-i o stafie, stafia înfiorătoare a mizeriei orașelor mari, rătăcind batjocoritoare în strălu-cirea bulevardelor.

— «Bibi la Purée... Bibi la Purée!» râ-seră fetele.

Umbra cea de om se apropiè, trecù pe lângă ei, vorbind.

Erà o figură cunoscută în tot Cartierul latin acest Bibi la Purée(Bibi Sărăcia). Venit spre a studià la Paris, el a dat cartea pe petreceri, a amânat mereu, examenele, a cântat, a băut, a râs, a petrecut, s-a plimbat când a avut bani, a suferit ca un câine când n-a avut, și anii trecură unii după alții, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai triști. El însă a rămas neclintit în acest Cartier latin, student îmbătrânit, șters, de mult din registrele Sorbonei.

Un oare-care Franțuz i-a pus într-o zi porecla de Bibi la Purée și astăzi nimeni nu-l mai cunoaște sub alt nume. Rătăcește și se stinge zi cu zi pe trotua-rele pline de lumină, până ce într-o bună zi va fl băgat sau într-un balamuc, sau în-tr-un azil.

Erà un simbol, un simbol îngrozitor, această ruină de om.

Tinerii noștri nu-l luară însă de loc în seamă ci, strângându-și drăguțele mai mult la braț, începură a sări, a șuerà, a cântă.

Când intrară la Bullier, balul se în-cepuse.

Perechile curgeau, lunecau pe par-chetul strălucitor. Apoi muzica sfârșì de cântat și chiote ca de sălbateci răsu-nară în sală: se cereà repețirea jocului.

Muzica începù acelaș joc și tinerii noștri se amestecară prin lume.

Erau acolo fel de fel de fețe, fel de fel de națiuni. Erau Engleji lungi, slă-bănogi, cu fălcile încleștate în serio-zitatea ursuză a neamului lor; erau Spanioli smoliți la față, și arțăgoși ca niște cocoși; erau Români foarte eleganți și foare obraznici; erau Ruși, veniți în frac și în ghete de lac: Unguri mândri; Nemți grași și gravi; Greci spilcuiți; Negri strânși în haine tăiate după cele din urmă jurnale de modă.

Erau cocote îmbătrânite în meserie și care se cunoșteau cât colo, parc-ar fi avut o pecetie în fată; erau altele mai tinerele și îmbrăcate foarte elegant; erau altele îmbrăcate foarte simplu și care țineau în mâini reticule bătătoare la ochi, spre a face pe cei proști să crează că ele sânt niște biete lucrătoare cin-stite care abià au scăpat din ateliere și — în drumul lor spre casă — s-au abătut și pe la bal să joace o polcă. Erau apoi și lucrătoare, adevărate lu-crătoare, cărora nu le ajungeà simbria lor cinstită și care venind aci să-și cum-pere pe bani murdari vre-o pălărie mai frumoasă, vre-o aplicație de bluză, vre-o dantelă sau cine mai știe ce cârpă.

Erau în sfârșit și familii cinstite —fa-milii străine, în treacăt pe la Paris — care veniseră să privească acest bâlciu de femei, această învolburare a deșăr-tăciunii, această vuitoare a vițiului. Iar muzica aceea aveà în ea ceva ascuțit, biciuià nervii destrămați, țipà, comandà: «Joacă! Joacă! Petrece!»

Livaridi erà nespus de fericit. Jucà ușor, elegant, ca la un bal mare. Își luă mai apoi prietenii și prietenele, îi duse la o masă în galerie și acolo comandă vin înfundat. Beau și râdeau și erau fericiți. Dela masa lor vedeau jos șu-voiul de lume ce se frământà în sunetele muzicei. Și după câtva timp, Mișu chemă pe Mătăsaru, îi șoptì ceva la ureche și pieri.

— Unde-i, Miche? — întrebă Ninette.

— Vine acum! — îi răspunse Mătăsaru.

Un sfert de oră trecù, apoi altul, apoi altă jumătate de oră și Livaridi nu mai venià.

— Trebue că i s-a întâmplat cevà! suspină Ninette.

Ceilalți prieteni se uitau unii la alții și fiecare zâmbà șiret, par-că fiecare ar fi știut de rostul lui Livaridi.

Când mai erà puțin până la spartul balului, acesta se arătă la intrare. Mă-tăsaru stă cu ochii într-acolo și-l zărì. Se repezì jos și-i ieșì înainte, aducându-l apoi la masă. Muzica începu un vals.

— Miche, ultimul vals!

Cele patru perechi se coborîră în sală și începură a valsà. Ninetta plecase ca-pul pe umărul lui Livaridi și închisese ochii, surâzătoare, amețită, topită de fericire...

Apoi ultimul vals se sfârșì și lumea se îndreptă spre ieșire.

Livaridi luă două trăsuri și împărțì perechile în ele. Apoi poruncì pe șop-tite birjarului dinnainte. Dădură iar pe bulevardul Saint-Michel, trecură Sena, o luară la stânga pe strada Rivoli și ajun-seră în fața unui restaurant în apropiere de marile bulevarde. Femeile se îndrepta-ră bine de mijloc și intrară mândre în restaurant, la brațul bărbaților.

Livaridi îi conduse în camera pe care o oprise, chelnerul întrebă de poate servi, se înclină și ieșì.

— Frumoasă surpriză! Bravo!

Fețele se înveseliră și limbile se desle-gară. Când ajunseră la desert, erau toți în voie bună.

Ninette își dà aere de gazdă: «Uite-o pară delicioasă, ma chère! — Nu vrei o piersică, Blanchette?—Un strugure, Yvet-te! Numai o boabă!»

Iar celelalte făceau fasoane, abia atin/geau acele roade minunate.

Șampania înfierbântă și mai mult cape-tele. Kamenitzky se urcă pe un scaun:

— Doamnele mele! Beau pentru d-v. care reprezentați aici grația și farmecul neîntrecut; al Parisienei!

Femeile înclinară din cap ca niște ducese, în semn de mulțumire și-și în-muiară buzele în șampanie.

Polonezul își deșertă cupa, apoi se dădù jos de pe scaun, se gândì cât timp se umplu al doilea rând de pahare și vorbì:

— Grațioasele mele Parisiene și iubiții mei prietenii... In istoria ce ni se predă nouă în școală, Românii sunt arătați ca niște oameni foarte vicleni și mișei... Da! Mișei!... Am păstrat această credință înti-părită în mintea mea, încă de pe când eram copil, până ce am venit la Paris unde am avut prilejul să cunosc pe pri-etenul nostru de față Miche Livaridi și pe d-voastă, dragii mei.

Atunci am băgat de seamă că istoria ce ni se predă în școli e falșificată.

Aci Polonezul se oprì și zgâì ochii în-naintea lui ca un om speriat.

Apoi își trecu mâna prin păr și urmă:

— Am constatat în prietenul nostru Livaridi calități cari fac dintr-un om o glorie a unei țări. El e întruparea celui mai ales cavalerism. Și astăzi când împre-jurările îl smulg din mijlocul nostru, eu, prietenul lui nedespărțit, nu pot decât să plâng pe mormântul unei adevărate prietenii, căci odată plecat dintre noi...

Polonezul nu putù sfârșì fraza. Căzù pe scaun și, ascunzându-și fața în mâini, izbucnì în hohote de plâns.

Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi și-i șoptì o glumă veche:

— E beat ca un Polonez!

Când Kamenitzky se mai domolì din plâns și putù ascultà, Livaridi se sculă în picioare, serios, drept cu cupa-n mână. Vorbì de nobilul popor polon îngenuchiat sub Rusul barbar și sub Prusacul brutal (uitase c-o parte din polonia mai e și în Austria) și ură ca din pământul sfânt al Poloniei să răsară cât mai multe vlăs-tare de valoarea lui Kamenitzky, spre a puteà duce la desrobire poporul pe care el îl iubește și-l stimează prin repre-zentantul său de față.

Când sfârși, Polonezul se repezi la el și-l luă în brațe. Două șiroaie de lacrămi îi alunecau pe obraji. Erau la-crămi de bucurie. Și atunci ușa se des-chise, ca atinsă de vânt, o față oacheșă se ivì prin crăpătura ei și fiorul unei coarde de vioară adiè deodată în Odaie. Tinerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din palme:

— Țiganii, Țiganii!

— Bravo, Șuviță! Fă-te ’ncoace, arti-stule!

Lăutarii intrară înăuntru, ploconin-du-se în fața mesenilor. Incercară două-trei clipe coardele și valsul «Amoureuse» începù a curge din viori, dulce, ușor, leneș, cald, molatec ca o desmerdare. Femeile-l cântau în cor, Mătăsaru îl șuerà, Kamenitzky băteà măsura. Și când cele din urmă note se pierdură tremură-toare, Mătăsaru sărì de pe scaun:

— Brâu’, Șuviță!

Românii începură a tropăì din pi-cioare, stând pe scaune. Numai Mătăsaru îl jucà, îl jucà de foc și-l chiuià ca un flăcău de la țară. Polonezul nu se putù răbdà fără să joace și se prinse lângă Mătăsaru...

Lăutarii sfârșiră brâul. Un Român cerù să cânte o romanță franțuzească la modă pe atunci. Dar polonezul puse mâna pe vioara lui Șuviță:

— Taci!

Și întorcându-se către Români:

— D-voastră n-aveți nici un cântec național?

Leahul surghiunit, fără patrie, dădeà o lecție.

— Zi doina, Șuviță.

Sărmană doină! Ce să caute ea între mătăsuri și strălucire?! Ce puteà spune ea unor suflete veștede, cari nu înțeleg simțirea acelui oropsit norod care o cântă până moare? Ce puteà spune ea unor Franțuște cochete?! Ce puteà spune ea unui Leah amețit de băutură?!

Și cu toate acestea, când sunetele ei tremurară pe coarde și înfioară tăcerea ca un îndepărtat freamăt de pădure, Kamenitzky se dădù mai aproape și tot mai aproape de lăutari, sorbind cu ure-chea revărsarea caldă a celui mai frumos cântec românesc.

El, numai el singur, rămase pe gânduri purtat prin țări necunoscute de cântarea aceea străină și năvalnică.

Iar când doina murì pe coarde, ea tot mai tremurà în sufletul lui, ca un suspin de despărțire.

— E o bucată foarte tristă asta. Cine-a făcut-o?

Și nu s-a găsit atunci nimeni să-i spună că doina noastră dragă n-a fost făcută, ci a răsărit în sufletele românești din freamătul pădurilor, din murmurul izvoa-relor, din ciripitul ciocârliilor, din stră-lucirea soarelui, din nopțile cu lună, din chiotul voinicilor, din suferința adâncă a întregului neam românesc.

Livaridi îi răspunse într-un căscat de om somnoros:

— E un cântec pe care-l cântă numai țăranii.

Apoi rămase cu ochii ațintiți în tavan, răsturnat într-un fotoliu moale...

I se păreà că e un prinț băgat, care supează cu artiste dela Operă, pe când doi cai sprinteni înhămați la o trăsură elegantă abia așteaptă să pornească mai repede, să-i ducă la Bois de Boulogne.

Pleoapele i se făceau din ce în ce mai grele. Intr-un rând i se părù că aude pe Mătăsaru vorbind cu Șuviță lăutarul:

— Știi tu cine sunt eu mă?

— Cum să nu, conașule, păcatele mele!... Nu mai ții minte?... In Bucu-rești...

Apoi mintea i se învălui într-o ceață groasă... I se păreà că se află într-o corabie pe marea bătută de furtună și simțià cum îl ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi din ce în ce mai iute, până pe culmile verzi înspumate, de unde se prăbușià în prăpăstii întune-cate. Atunci deschideà ochii, dar nu vedeà nimic... Și valurile iar îl luau, îl furau mai la larg, tot mai la larg, în mijlocul mării, unde nu se mai vede decât cerul și apa... Valurile se mai potoliră și corabia fugià acum mai iutb, spre o limbă de pământ. Acolo se zăresc persici ninși de flori roșii...

— Livaridi doarme!—zise Polonezul...

— Să mergem! — zise Ninette...

Chelnerul aduse nota pe un taler de argint și stà drept, fără să clipească din ochi, gata să facă o plecăciune adâncă sau o strâmbătură de nemulțumire și dispreț.

Livaridi plătì nota și svârlì cu un gest de milionar un bacșiș de doi poli.

— Merci, mon prince!

Ceata ieșì. Străzile Parisului erau pustii la oră aceea. Parisul uriaș dormià...

Tinerii rătăciră prin piața Concordiei, pe cheurile Senei și la Pont-Neuf se despărțiră, dându-și întâlnire pentru a doua seară la Gara de Est.

Peronul erà negru de lume.

Livaridi se mai sărută încă odată cu Ninette, apoi cu ceilalți prieteni și se urcă într-un vagon de clasa I-a.

Conducătorul poftì în vagoane, mașina șueră ascuțit și smucì trenul din loc.

— Bon voyage! Bon voyage! Să ne scrii!

— Adieu, Miche, adieu!

Șirul de vagoane se îndepărtă, se îndep-ărtă, se șterse în noapte, se topì în întunerec. Numai trei lumini se vedeau în urma lui, trei lumini rotunde, roșii, mari, sângeroase, sinistre, ca niște ochi de monstru...

III.
LA ȚARĂ.

Ilie Măcieș înmărmurise ca o statuie în balconul înnecat de lumină.

Din seninul înnaltului cer înstelat se revărsà și plutià peste întreaga fire acea nețărmuită și aromitoare liniște care ne face să uităm, să visăm, să iubim.

Câmpia ’ncărcată de holde dormià supt poleiul lunii. Plopii din fața caselor aveau pe trunchiuri o strălucire de argint viu. Apele Dunării licăriau printre bu-chete de sălcii și pârtia de lumină zvârlită pe ele de lună păreà o vărgă-tură lată de aur, țesută într-o pânză uriașă.

Erà o lumină dulce, o lumină ce odihnià ochii, mângâià sufletul; poleià tot ce atingeà, ștergeà umbrele, dădeà o ’n-fățișare deosebită locurilor și lucrurilor, deslușià depărtările și învăluiă tot pă-mântul într-un văl străveziu.

Boierul stăteà acolo singur-singurel, aromit, uimit, fermecat de această ar-monie de lumină și pentru întâia oară înțelegeà că nu se poate spune prin vorbe ceia ce soarbe un suflet omenesc prin ochi, prin auz, prin miros, prin adânca, dulcea și tainica înfiorare a tuturor simțurilor.

Printre pomii din sat se deslușiau ici-colo căsuțele albe ’n bătaia lunii, liniștite, mici ca niște cuiburi... In ele trăiau Vul-tureștenii lui muncitori și săritori la vreme de nevoie, oameni desghețați și voinici cum sunt mai toți locuitorii acestui câmp întins și rodnic, plin de un farmec deosebit și care cuprinde un colț din Ilfov, o poală din Buzău, Ialomița și Brăila aproape întreagă: Bărăganul, Bărăganul cel plin de lumină multă și de poezie adâncă, mare de aur în coptul holdelor, nemărginită și dogorită de soare. Și o viață întreagă trecută în mijlocul acestor țărani se deslușià în mintea boierului, o viață de care el acum erà departe...

...Intr-un târziu se rupse din poleiul lunii și se duse la culcare, cu sufletul umezit de o rouă de jale.

A doua zi îl deșteptară niște rândunele gureșe și neastâmpărate. Se sculă, se spălă cu apă rece pe obraji și se în-toarse cu fața spre răsărit, închinân-du-se după obiceiul apucat din bătrâni.

Apoi ieșì din curte.

Soarele răsărià, aprindeà focuri de diamante în stropii de rouă, însuflețià orice firișor de iarbă. Măcieș se duse prin grădină și rătăcì vreme de-un ceas pe cărările-i umede

— Da’ de noapte te-ai sculat, boierule!

— Să nu m-apuce soarele ’n pat.

Arendașul îl duse pe la magazia cu bucate, pe la porumbar, pe la șopro-nul de unelte, îl răsucì prin toată curtea spre a-i arătà că, deșì arendaș, pe el îl dureà inima de Vultureasca.

Se duseră apoi în balcon și luară dul-ceață și cafea neagră.

— Ai început la fân?

— Chiar ieri băgai coasele ’n el. Azi scot fete la ’ntors, că-i soarele iute.

Arendășița ieșì într-un matineu ușor de muselină albastră. Se sculase mai de dimineață spre a face cinste proprie-tarului.

— Bună dimineața, domnule Măcieș! Ați dormit bine?.

— Ca un copil după scăldătoare!

— Și cum vi se pare pe la noi?

— Frumos! De mii de ori mai frumos ca ’n pustiu-ăla de oraș.

— Așa-i spun și eu lui Iani-al meu. Dar unde-i chip să mă ’nțeleg cu el?... Una-două: nu! El se lasă de arendășie- IL plouă ploile, îl bat vânturile, îl arde soarele, se întinde cu toți nebunii... bu-catele nu se mai fac ca înnainte vreme...

Boierul pricepù unde vrea să bată arendășița și spuse așa trăgănat și bă-tând cu degetele darabana în masă:

— Și arenda mare!

Caliopi surâse și dete din cap parc-ar fi vrut să zică: «mare vulpe, mai ești!» apoi urmă:

— El ci-că să ne așezăm la oraș. A muncit destul până acum. Să trăim și noi mai tihniți la vreme de bătrânețe... Slavă Domnului, băiatul ni s-a făcut mare, ’și-a luat drepturile lui;

Arendașul surâdeà.

Măcieș se uità la un joc de raze aurii, răsfrânte pe tăvița de argint. Par-ar fi fost un vârtej de lumină fierbinte și lui îi venià să întindă mâna, să-l prindă, și să-l opriască din fierberea ceea ne în-cetată.

Apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o visare:

— Să vă trăiască! De-acuma, numai noroc să aibă de o femeie cum se cade...

...Mă iei și pe mine-n trăsură până-n luncă Iani?

Arendașul glumi:

— Nu! Mă duc singur. D-ta vii pe jos că ești mai tânăr.

Trăsura venì la scară. Cei doi bărbați se urcară în ea. Arendășița le strigă din capul scărilor:

— Să nu întârziați dela masă!

Vizitiul pocnì din biciul cu sfârcul de mătasă, sumută și strigă la cai:

— Hi!

Trăsura pornì ușoară, trecù prin sat și o luă pe drumul țarinii Vulturește-nilor. Erà un drum lat acesta, un drum străjuit de porumburi fragede pe care mai tremurà ici-colo câte-un strop de rouă. Spre stânga, departe, se zărià un puț cu cumpănă, ca o cruce subțire, în-naltă și strâmbată de vânturi. Trăsura o luă apoi la dreapta și intră în moșia lui Măcieș pe un drumeac mai îngust, prin mijlocul căruia crescuse iarbă. Pe de mărginile lui, un grâu rărui și pi-pernicit. Arendașul venise înnadins pe aici spre a se văità lui Măcieș.

— Uite, boierule! Uite ce rușine de grâu. Pus între Sântă-Mării! Nici să-mânța nu mi-o scot!

Proprietarul nu zise nimic. Se uità pe câmp, dus pe gânduri, și părea că nu vede ce-i pe de laturea drumului. Când și când, câte-o ciocârlie venià glonț spre pământ, ca moartă. Apoi se oprià dintr-o dată, băteà din aripi și se înnălțà sus, mai sus, până pierià din ochi, ca înnecată în albastrul înnalt. Câmpul stră-lucià și surâdeà în tinereța lui netrecă-cătoare. Flori de sulFină, de drăgaică, de corovatic, de mierea-ursului, de oraj-niță, de rochia-rândunicii, de cicoare, de mac sălbatec, răsăriau, pe lângă tră-sură, fragede, proaspete, înviorate de somnul de peste noapte.

Trăsura treceà acum printre tarlale cu grâu mai bun, și proprietarul opri.

— Ia să-ți văd și eu grâu’, Iani!

Arendașul își mușcă mustața dreaptă și nu zise nimic. Erà grâu înfrățit bine, săltat bine ’n paiu, înspicat tot.

— Uite, boierule, grâu pus după Ovi-denie. Toată lumea spuneà c-o să-l în-torc în primăvară, și vezi că nu l-am întors. Aici tot scot eu o chilă la pogon, dar la ăl de ți-l arătai mai adineaori... mai bine nu mai stricam bunătate de sămânță.

Măcieș surâse:

— Asta-i grâu de-o chilă la pogon, Iani? Pe puțin, pe puțin scoți două chile bătrânești, auzi? Numai să te ferească Dumnezeu de vre-o piatră și de vreme rea la seceră...

Boierul ar fi vrut să mai spuie ceva, dar se oprì de odată și ’ntoarse capu-n spre luncă.

Il izbise mirosul de păragină pălită, și stà așa ca un ogar cu nasu ’n vânt, sor-bind cu nesaț undele de parfum ce se ridicau din spre luncă și plutiau rătăci-toare în văzduh ca un suflet al fânului.

Apoi întorcându-se către arendaș:

— Ai multă păragină ’n el?

— Unde?

— In fân!

— Ce-i aia păragină?

Boierul se îndreptă spre trăsură:

— Cogea-mite arendaș!... Și să nu știi d-ta ce-i păragină! Mai mare rușinea!

Trăsura pornì iar. Măcieș se simțià întinerit la suflet, întinerit de lumina câmpului, de strălucirea soarelui. Când ajunse la malul luncii și se dădù jos din trăsură, călcà repede și erà vesel ca un om pe care nu-l mâncà nici un necaz.

Oamenii își săltară căciulile din cap:

— Sărutăm dreapta, boierule!

— Noroc, flăcăi!

— Ai mai venit și pe la noi?

— Precum vedeți.

— Bine-ai făcut, boierule, că uite: boierul nostru de-acum nu vrea să ne deà rachiu la coasă.

Omul care spusese acestea, râdea și făceà cu ochiul la ceilalți, par-c’ar fi vrut să le spuie: așa-i c-am adus-o bine?

— Mai cosiți și voi fără rachiu... Uite, apă bună și rece, și limpede: vioară... Ce bună-i, șoimana!

— Să facem broască, boierule?!

Cel ce aruncă gluma aceasta, erà un popondete de Român, cu fața rotundă și mică s-o cuprinzi in găvanul palmei.

Boierul îl zărì și nu se putù ține să nu râză nițel.

— Aici ai fost Năstase?... Dați-vă la o parte să-l văz... Da’ mult ai mai cres-cut, mă Năstăsică, de când nu ne-am văzut!

— L-a plouat, boierule!

— I-a pierdut dracu’ măsura!

— Mă, da’ ce Rumâni iabrași sunteți? Lăsați buricu’ pământului în pace!

Arendașul râdeà să se prăpădească. Oamenii cosiau înainte...

Măcieș nu mai râdeà. Se uità la ei fără să clipească, și-n sufletul lui adiè de-odată o undă de adâncă și caldă milă pentru aceste fețe arse de soare, pentru aceste mâini noduroase și pline de pă-mânt, pentru aceste trupuri muncite, pentru aceste suflete simple, adânci și bune și neînțelese.

Și pricepeà că tot lustrul aruncat pe orașe, toate mătăsurile în care se îm-bracă miile de cucoane ușurele, tot au-rul ce zuruie pe mesele de joc, toată fericirea celor ce se cred mari în lumea asta, vine din pământ, din sudoarea, din lăcrămile amare, din sângele și zbu-ciumul acestor mucenici ai ogoarelor.

O iubire ca de frate bun se sălășluì în sufletul lui, încălzindu-l. Ii venià să iea și el o coasă și să cosească ’n rând cu ei.

De-asupra lor soarele strălucià acum în răscrucile cerului și lunca surâdeà în lumină veselă și fânul cădeà valuri-valuri și păragina pălită își împrăștiàâ mireas-ma-i dulce în undele aerului curat.

Și iată că de odată un cântec venì până la cei din luncă. Venià pe sus, plutind, de departe, de pe deal.

— Ne vine tinerețea, boierule!

Erau fetele mari ce veniau la ’ntorsul fânului. Glasurile subțirele se apropiară, se apropiară, și fetele se zăriră departe, la cellat capăt al luncii.

Veniau cântând, cu furcile pe umere, legănându-se ’n mers ușor, scăldate în lumina veselă a zilei de vară, plutiau, fericite de tinerețe și de sănătate.

Și în curând furcile intrară în brazdele de fân, luându-le pe de desupt, răsu-cindu-le cu partea pălită ’n jos, cu cea umedă ’n sus, într-un necurmat fâșiit de mătasă nouă.

Și soarele le surâdeà la toți, îi încălzià, îi ardeà și fânul mirosià de te îmbătà, iar fetele cântau seninul vieții lor sufletești.

Proprietarul și arendașul porniră în luncă. Merseră departe, înnotând prin fânul înflorit și ajunseră la o fântână cu ghizduri mărunte. Acolo se lăsară jos: arendașul într-o rână, boierul lungit cu fața ’n sus, cu mânile pe după cap, cu pălăria pe piept. Vorbiră de lumea din Vultureasca, de preotul Niță Vărsătu-reanu cam fudul de-o ureche și de un arendaș nou ce intrase acunț un an pe o moșie vecină.

— S-a făcut de râs, domnule Măcieș! S-a făcut de râsul tuturora... Cine dracu’ și-o fi bătut joc de el, nu știu. Destul că la pusul porumbului astă-primăvară, nu: că el are o doftorie să crească ciocanul mare și să lege câte zece știuleți. A scris la Viena, la un «doftor de pământ»—după cum spun oamenii învoiți pe moșia lui— și ăla i-a trimis un clondir plin c-o zeamă neagră, care puțià de nu te puteai apro-pià de ea. În fiecare cuib trebuià să se pice trei picături de zeama aia, până a nu se pune boabele de porumb. Nici la un po-gon de loc nu i s-a ajuns «doftoria Neam-țului». Și mai bine c-a fost așa, căci po-rumbul pus în cuiburi cu «doftorie» s-a ars din rădăcină. Arendașul a trebuit să-l întoarcă mai acum o lună și să puie meiu în locul lui.

Arendașul se ridică repede în sus:

— Bine că mi-adusei aminte. Mă tot țin de vre o trei săptămâni să mă duc să-mi văd niște meiu dintr-un clin de loc de pe deal. Mi-a fost tot peste mână. Tot sunt eu acù aici, m-aș repezì să-l văz. Mergi și d-ta? De ești obosit, stai aci că viu eu acuș.

— La oe să mai merg și eu?! Să te apăr de câini?... Doar nu-i peste pă-mânt. Du-te d-ta singur.

Arendașul plecă.

Măcieș se lungì iar în fânul înnalt. Soa-rele ’l frigeà, îl moleșià, și el stà acolo neclintit, pe pământul cald, îngropat în fânul înflorit. Țineà ochii închiși și as-cultà... Nici o mișcare, nici-un sunet. Din cerul înnalt curgeau văpăi de foc spre pământ...

...Un glas de fată mare-i venì ’n auz. Ridică nițel capul și se uită în jurul lui: o fată venià spre el, desigur la fântână. Fata se apropiè cântând, trecù la doi stânjeni de el, fără să-l bage în seamă. Erà înnaltă, frumoasă, voinică și mlă-dioasă ca o creangă de alun.

Pe cap purtà o basma înflorită, trasă până pe ochi, să-i apere de soare. Scoase o cofiță cu apă și se spălă nițel pe obraji, ștergându-se cu un colț de șorț... Apoi se sprijinì pe ghizdurile fântânei și ră-mase pe gânduri câteva clipe. Aveà ochii mari, negri, adânci ca umbra codrului în amurg și sprâncenile îi erau negre, ca trase cu cărbunele și codate. Răsu-flările sânului rotund și pietros erau line și adânci.

Măcieș se uità la ea cu băgare de seamă și nu putea ghicì a cui erà fata asta, care îi răsărià atât de frumoasă înnainte... Unde mai văzuse el ochii acei frumoși și obrazul rotund și rumen ca mărul sintiliesc?!.. Unde?... Când?...

Un calul-popei zbârnii pe lângă fată, și ea se apără cu mâna.

Atunci boierul se ridică de unde erà și venì domol la ea:

— A cui ești tu, fa feţito?

Fata răsărì, dar văzând.că-i boierul Măcieș, începù a-i surâde:

— A lui Dinu Crivăț!

— A lui ești?

— A lui.

— Ti! Da’ mare te-ai mai făcut, Ma-rioaro, să nu-ți fie de deochi u! Când am arendat eu moșia, tu erai numai o copilă.

— Cine trăește, crește, boierule! Cine moare, putrezește!

— Așa-i!

Boierul se uită la ea cu o căutătură plină de dragoste părintească și fata nu putù răbdà privirea aceia ce-i intrà ca un sfredel în suflet și plecă ochii în jos.

— Vrei apă, boierule?

— Aș vrea și eu nițică.

Fata vărsă apa din cofiță și scoase alta. Boierul puse genuchiul drept în pământ, ca un flăcău, așeză cofița pe ghizdurile fântânei și o plecă încet-încet spre gură. De mult nu mai băuse el apă atât de bună.

— Să trăiești, Marioară!

— Să trăești și d-ta, boierule!

Fata plecă ușoară. Innota în fânul înnalt, ducându-și cofița pe cap, să nu cadă flori de fân în ea. Boierul rămă-sese cu ochii după ea. Și ochii senini ai Marioarei îi jucau în suflet.

— Ce frumoasă s-a făcut! —șoptì el.

Fata se depărtà în zările calde, voinică, mlădioasă, scăldată ’n luminoasa poezie a câmpului. Măcieș se lungì iar în fânul înflorit, și o căldură mare i se ridicà dela inimă, năvălindu-i în tot trupul. Ședeà într-o rână, cu capul sprijinit în podul palmei stângi, cu cotul răzimat în pământ, cu ochii țintă la o tufă de coro-vatec. Rupse din ea o crenguță și o trecă între degetele mânei drepte, apoi mirosì adânc mirosul acela puternic de iarbă proaspătă și de pământ...

Și clipe luminoase i se deslușiau în suflet, trecând una după alta, dulci ca niște miresme. Apoi o lumină mare se făcù în el, lumina unei dragoste aprinse și ascunse, știută numai de el, de o ne-vastă frumoasă din Vultureasca și de Dum-nezeu din cer. O dragoste mare care-i răsărise în suflet cu doi ani mai înainte de a luă pe coana Ruxandra. O drago-ste sănătoasă, rodnică, înflorită în mij-locul câmpului încărcat de miros de tămâ-ioară, în dulcile amurguri ale primăverei...

Și nu se mai simțià atât de străin pe lumea asta. O iubire de părinte, de pă-rinte necunoscut, încolțì, se deschise în inima lui, cum se deschide mugurul la căldura soarelui...

Dar în adâncul acestei târzii iubiri de tată erà totuși amarul unui gând: el nu-și puteà strânge copila la piept: el nu puteà spune în fața lumii, că Mărioara cea frumoasă e fata lui. Va trăì strein, pribeag, îngropând în sufletul lui taina unei iubiri din tinerețe.

Șaisprezece ani a trăit cu Ruxandra lui, șaisprezece ani încheiați și nu l-a miluit Dumnezeu cu un urmaș, dar din iubirea cu păcat a răsărit copila asta frumoasă, care a crescut voinică și mlă-dioasă la lumina soarelui dătător de viață.

Oare nu e asta o palmă dela Dumne-zeu?

Pe el, pe cel din urmă vlăstar al unui neam străvechiu de boieri îl bate Dumnezeu.

Pentru ce? Pentru ce?

Ce rău a făcut el în lumea asta? Cine a venit să i se plângă lui și a plecat nemiluit dela el? Pe cine a bătut, pe cine a năpăstuit el?!

Boierul ridică ochii spre cer. Dar cerul erà sus, sus de tot și surâdeà din în-nălțimea lui albastră spre pământul plin de roadă.

Apoi închise ușor din ochi, uitându-se așa printre gene. Ii jucau înnainte firi-șoare subțiri și vinete, țesute unele ’n altele ca niște ochiuri de plasă, și el se căznià să le prindă odată drept în lumi-nile ochilor, dar nu puteà. Firele sub-țiri se întorceau, fugeau, îl amăgiau...

Soarele vărsà foc pe pământ, și Mă-cieș erà fript de sete. Se sculă, își scoase o căldare de apă și se răcorì.

— Ți-a plecat foamea ’n sete, boierule?

Arendașul erà vesel; meiul lui erà în-cheiat perie, și făgăduià mult.

Porniră amândoi spre trăsură. Din ea boierul Măcieș își mai întoarse încă odată ochii spre lunca rodnică, în care cân-tau fete mari la ’ntorsul fânului. Trăsura pornì și glasurile slăbiră, slăbiră, se șters-eră în liniștea mare a zărilor... Dar un glas de fată mare tot mai răsuna ’n su-fletul lui Măcieș și el îl ascultà cu iu-bire, pierdut în gânduri.

IV.
ACASĂ.

Arendașul se sculase de noapte și pornise degrabă spre gara Săl-cuței. Ii telegrafiase Mișu că so-sește în dimineața aceia și el se grăbià să ajungă la timp în gară.

Luceafărul de ziuă-i răsărì prin dreptul grădinilor bulgărești din Tigăița. Noaptea erà senină și răcoroasă, drumul pustiu.

Arendașul se ’nvăluise într-o șubă groasă, iar pe picioare își așezase o pă-tură. Ședeà răsturnat în trăsură, cu mâ-nile petrecute în mănicile șubei, cu capul lăsat puțin într-o parte, cu ochii închiși. Păreà că n-aude, păreà că nu vede.

Bucuria că-și va revedeà băiatul erà mohorîtă de-o umbră de îndoială, care nu-l mai slăbià de când primise cea din urmă scrisoare a lui. Oare ce se va fi ales din băiatul lui? E atât de ispititor acest Paris îndepărtat! Pe câți tineri nu i-a anlețit plăcerile lui nebune?! Pe câți tineri nu i-a stricat, nu i-a frânt, nu i-a ne-norocit vârtejul lui uriaș?...

Trăsura fugià ușoară prin praful umezit de rouă și moale ca zăpada proaspătă. In urma ei plutiau două linii alburii ca două șuvițe de fum. Și caii mergeau repede, strănutând din timp în timp. Iar vizitiul încremenise ca de piatră pe capra trăsurii, cu ochii înnaintea cailor, cercetând întinsul drumului.

Apoi gândul arendașului o luă pe alte cărări mai înflorite. «Nu e doctor în drept? Ei și? N-o să-l pot eu căpătuì și fără acel petec de hârtie stampilată și iscălită? Slavă Domnului: Iani Li-varidi are proptele bune și gardul cu proptele nu cade la vremuri grele...»

Când ajunse la gară, mai erà un cias până la sosirea trenului. Arendașul spuse vizitiului să tragă la o crâșmă din dosul gărei și să aibă grijă de cai. El se duse în gara singuratecă. Intră în salonul de clasa I-a și se lăsă pe o ca-napea. Mai erà cineva acolo, dar el nu-l puteà vedeà bine din pricina acelei lu-mini nedeslușite, gălbui, a luminatului de ziuă. Ii auziâ numai răsuflarea adâncă, sgomotoasă...

Apoi lumina se învioră, năvălì din ce în ce mai multă și deslușì colțurile. Cel ce dormià se deșteptă deodată, se în-tinse, căscă și se uită prin prejur. Erà un proprietar din apropierea lui Livaridi, un fel de colonel în retragere, dator vândut. Burlac, el cheltuià foarte mult cu caii și cu femeile. Văzând pe Livaridi, se ridică și venì spre el cu mâna ’ntinsă:

— A! Salutare, boierule, salutare!

— Bună dimineața, domnule colonel!

— Da’ cu ce treabă pe aici?... Pleci undeva?

— Ba nu. Aștept băiatul. Vine dela Paris.

— A! Așaa! A terminat?

— Da! E doctor în drept.

— Bravo! Bravo! Te felicit!

— Mersi!

Apoi proprietarul se așeză lângă masă în fața lui Livaridi.

— Ei da’ cu afacerea?

— Rămâne cum am vorbit!

«Afacerea» erà următoarea: După ce se va terminà contractul lui Livaridi cu Măcieș, Livaridi să ia în arendă moșia acestui colonel.

— A venit mai zilele trecute Chiri-țescu pe la mine. A auzit că vreau să arendez moșia și venise să i o dau lui. I-am spus că-s vorbe lumești. Eu vreau să trăiesc înnainte pe moșia mea... Să i-o arendez lui?

Livaridi tăceà și se uità într-un colț al odăii.

Se gândià că acel colonel urmărește, de sigur, vre-un plan ascuns și el se întrebà cum i-ar putea luà pentru tot-deauna moșia ce-i rămăsese dela părinți și pe care el o fărâma zi cu zi, împru-mutându-se cu sume mari, pe care le zvârlià pe cai de curse și pe femei ușoare.

Pe peron începù a se simțì mișcare: veniseră copii și fete cu buchete de țin-taură proaspătă, cu legăturele de spa-ranghel sălbatec, verde și amărui; veni-seră chirigii cari așteptau să le pice vre-un călător cu drum mai depărtat; un popă de țară cu o fată îmbrăcată ca o cucoană de oraș, și un soldat dela vânători, stins la față de boală grea...

Un șuer cald venì până în gară și trenul se zărì venind repede și suflând sulițe de aburi pe nările-i uriașe. Sosì, se oprì.

Dintr-un vagon de clasa I-a sărì sprinten un tânăr slăbuț, îmbrăcat într-un elegant costum de călătorie, pe cap cu o șapcă ușoară de mătase, în gură cu o pipă albă de spumă de mare.

— Bonjour, papà!

Livaridi strânse la piept acest trup subțiratec și fraged al copilului lui și îl privì apoi lung în ochi, spre a citì în ei răspunsul la întrebarea ce-l chinuià de câteva zile, spre a gonì din sufletul lui îndoiala ce nu-l mai slăbià. Tânărul răbdă fără să clipească privirea bătrân-ului, apoi începù a râde:

— Nu mă mai cunoști?

— Ba da!... Ba da!... Ai mai crescut mi se pare!

— La revedere, domnule Livaridi!

Colonelul trecù pe lângă ei, salutându-i pe amândoi. Parc-ar fi vrut să spue că și el se bucură de sosirea lui Mișu, dar ca om cu bună educație, nu vrea să turbure prin prezența lui cele dintâi clipe ale revederei.

— Drum bun! Drum bun, domnule colonel.

Livaridi se simțì lingușit de acest salut adânc, pe care i-l făcuse un colonel în fața lumei de pe peron și de pe la ferestrele vagoanelor. Par-că se ridicase și mai mult în ochii lui însuș. Și pentru întăia oară judecă mai puțin aspru pe acest proprietar risipitor, care zvârlià în cele patru vânturi averea agonisită de părinții și strămoșii lui!,..

Trenul șueră și pornì: tatăl și fiul se îndreptară spre trăsură.

— Gata Ioniță?

— Gata boierule!

— Să te văd ce poți!

Trăsura pornì repede. Cei doi oameni stăteau unul lângă altul și se pândiau cu coada ochiului, ca doi străini cari vor să se spioneze unul pe altul, spre a aflà ce le zace în fundul sufletului. Vorbiau puțin ca oamenii cari n-au ce-și spune. Trăsura mergeà prin sate cu căsuțe mă-runte, curățele, cu ulițe pline de praf și de copii desculți și pârliți de soare, cu câini obraznici cari se ridicau din țărână și se năpustiau asupra trăsurei, lătrând-o câte o bucată de drum. Apoi gonià pe câmp, printre lanuri verzi, pline de viață nouă. Ah! Ce departe erà acum de Mișu acel Paris fermecat, cu străzi curate, cu case înnalte, cu femei frumoase!

I se păreà că plecase de un an de zile din el. Depărtarea în spațiu îl făceà să creadă că a trecut la mijloc multă vreme.

Și o întrebare îl chinuià fără încetare: oare se va mai puteà el obișnui vreodată să trăiască în țara românească? I se păreà că e o mare cruzime a soartei ca el, omul subțiat, poleit, care a trăit ca un mare boier în cel mai frumos oraș din lume, să fie acum aruncat la țară, între niște țărani proști, aproape sălbatici.

Iar bătrânul simțià că feciorul lui nu e plămădit din acelaș aluat ca el, simțià că sufletul lui e slab și se poate rupe ușor.

Au mers așa o bucată bună de cale, schimbând când și când câte-o vorbă. Bătrânul fumà țigare după țigare, băiatul se prefăceà că-l fură somnul, spre a arătà bătrânului cât e de obosit. Iar vizitiul de pe capră se gândià că boierii au altfel de suflete, nu ca oamenii de rând, ca țăranii cari se sting de dor..

Și tocmai când întrară în țarina Vultu-reștenilor, bătrânul se întoarse către fecior:

— Uite, Mișule, de aci se ’ncepe Vul-tureasca și merge ’ncolo spre dreapta până la puțul cu cumpănă de colo din fund, îl zărești? De colo cârmește spre stânga și ține așa până dincolo de Movila Berzii. O vezi?

Băiatul se prefăceà că se uită cu băgare de seamă spre a face pe placul bătrânului.

Increțià fruntea, strâmbà din obraz:

— Până unde? Aha! Până colo, nu-i așà?

— Da, da! Pân-acolo... Frumoasă mo-șie!

Și știi că proprietarul e la noi? Mă rugase mai de mult, să nu care cumva să nu-l chem și pe el când vei venì tu. Și l-am chemat.

Trăsura ajunse la curte și se oprì scurt în fața caselor boierești. Măcieș erà pe câmp. Caliopi stà în capul scărilor, su-râzând, cu sufletul scăldat de bucuria revederei fiului ei, singurei odrasle.

Tânărul sări iute și se repezì spre ea cu brațele întinse:

— Bonjour, maman!

— Puișoru’ mamei!... Ce slab ești!

Și mama se uită cu drag la odorul ei.

Ce-i păsà ei că n-a luat diploma? Ce-i păsà ei că a cheltuit treizeci de mii de lei?!

Erà acum înnaintea ei fiul cel înstrăinat, erà înaintea ei, cam slăbuț—ce-i drept— dar așa sunt toți tinerii cari se întorc dela învățătură. Și ce bine-i stă costumul acesta de călătorie, ce bine-i stă șapca de mătase!...

Iată că sosì și Măcieș de pe câmp. Arendașul îl văzù de departe și-i făcù din cap, parc-ar fi vrut să-i spue: da’ calcă mai repede, omule, dacă vrei să-mi cunoști băiatul.

— Fiul meu Mișu, doctor în drept dela Paris.

— Domnul Ilie Măcieș, stăpânul nostru.

Arendașul râdeà. Cei doi oameni își dădură mâna.

— Încântat, domnule!

— Să trăiești, tinere!... Și... cinstit gi-nere de-acu-ncolo! Ai ochit ceva, Iani?»

Caliopi se repezì la bucătărie. Tocmai azi când trebuià să se mișce mai iute toată lumea, tocmai azi i se păreà că de-abia se mișcă argățimea. Parc-ar face înadins!...

Se așezară la masă în balcon Mișu în fața lui Măcieș, arendașul în fața soției sale. Așa spusese Mișu că se așează mesenii în Paris: boierii de gazdă față în față, la mijlocul mesei, oaspeții la stânga și la dreapta lor, după vârstă și considerație. Tânărul mâncà puțin și făceà fasoane de boier nemuncit. Măcieș îl cântărià din ochi și se gândià, că acest filfizon se va amestecà mâine-poimâine în politică, va ajunge departe, va răzbate și va pune într-o zi la cale treburile țării, va vorbì despre nevoile țăranului român, va atinge cele mai grele chestiuni cu ușurința omului cu un pospaiu de cul-tură. In vre-o două rânduri încercă să vază ce-i poate capul, dar tânărul avù o strâmbătură din nas, răspunsuri de sus, ca un om care nu stă de vorbă cu ori și cine, când e vorba să se atingă un subiect mai serios.

Nu-i spusese oare tatăl său, că acest ghi-zoroiu de boier îl rugase să-l poftească și pe el când va venì? Venise deci să-l vadă ca pe un lucru rar. Dar când sosește el, dumnealui e pe câmp. Cât p-acì să-l aștepte și cu masa! Și, acum se obrăzni-cește și vrea să discute cu el chestiuni mari. Dar ce puteà discută un om incult, un proprietar cu fața arsă de soare, cu el, Mișu Livaridi, ieșit proaspăt-prospățel din lustruiala Parisului? Arendașul văzù însă că prin ochi lui Măcieș trece un fulger de mânie și călcă pe supt masă pe Mișu pe picior, apoi abătù vorba despre țăranii din Vultureasca:

— Dar știi, boierule, că Vultureștenii noștri sunt cam lungi de mână?

Măcieș se uită la el, întrebându-l din ochi.

— Ei, cum?

Și atunci arendașul începù a înșirà, cum a prins el pe unul cu carul încărcat de snopi furați din clăile arendășești, cum a prins altădată pe altul cu caii în grâul verde și cum i-a bătut până i-a lăsat lungiți în drum.

— Hoți, boierule hoți și mincinoși!

Boierul Măcieș dădù să zică ceva, dar Mișu îi luă înainte.

— Numai Vultureștenii sunt hoți?... Toți țăranii noștri sunt hoți și leneși. Toată iarna dorm ca niște trântori și vara se vaită că mor de foame. Când le vine bine, fură de sting. Cinste la ei nu se pomenește... Rușine? Nici atât!... In Franța țăranii sunt muncitori și cinstiți... Noi suntem un popor de barbari.

Vorbele cădeau grele, rari, ca spuse de cine știe ce bărbat învățat. Caliopi rămăsese cu ochii la băiatul ei și nu mai puteà de dragul lui; arendașul se uità la Măcieș, întrebându-l din ochi:

— Iți place?

Atunci boierul nu se mai stăpânì și țintind drept în ochi pe băiatul arenda-șului, vorbì:

— Domnișorule, să mă ierți că îndrăz-nesc și eu, care n-am școală înaltă ca d-ta, să spun un cuvânt în chestiunea aceasta. Ceeace spui d-ta acum, e lucru pe care-I știm cu toții. Toți gazetărașii, toți oamenii neisprăviți ne spun pe toate glasurile: țăranul român e leneș, bețiv și hoț. Toți oamenii aceștia cari ne vor-besc astfel despre țărănimea noastră, o cunosc tot atât de bine cum cunoaștem noi limba chinezească. Stat-ai d-ta multă

vreme la țară? Intrat-ai d-ta vre-odată în vorbă tihnită cu ei, să vezi ce le poate și lor capul? Văzutu-i-ai d-ta la muncă?...

Mi se pare că d-ta mi-ai stat mai numai pe la București și pe la Paris. Ei ți-au stors din pământ tot bănetul cu care-ai învățat D-ta la Paris... Nu-i așà, Iani? Uite: întreabă-ți părintele, întreabă pe Iani, pe care-l plouă ploile și-l bat vân-turile pe câmp, în mijlocul acestor ță-rani pe cari d-ta îi vorbești de rău.

Arendașul dădù din cap și nu spuse nimic. Vedeà că boierul se necăjise și nu vrea să mai toarne și el gaz în foc.

Măcieș urmă:

— Țăranii d-tale din Franța nu-ți ies la câmp decât după ce au îmbucat o bucată de brânză și după ce au dat pe gât cogeamite năstrapă de cafea, de cidru sati de vin. Și unde-ți muncesc ei din noapte până ’n noapte?... Ai noștri se înfig la muncă de noapte și nu iau nimic în gură până la prânzul cel mic. Se hră-nesc și ei cu aer, bieții. Sunt hoți?... Mie nu mi-au furat nici un căpătâi de ață. Că nu prea au încredere în surtu-cari?... Au fost furați și amăgiți și în-genuchiați atât amar de vreme, de ațâți surtucari: proprietari, arendași, logofeți, mai știu eu ce?...

Care cum veniți de peste hotarele țărei, ne vorbiți de ce-i pe-acolo, strâm-bați din nas la tot ce vedeți în țara românească. Cei cei veniți din Paris, ne spuneți să ne franțuzim, cei ce veniți din țara nemțească, ne spuneți să ne facem Nemți... Când ne veți spune oare să rămânem Români?!

Măcieș tăcù și o liniște grea se lăsă în mijlocul mesenilor. Tânărul își găsise stăpânul și stà acum cu ochii în jos, cocoloșind între degete un miez de pâine, — obiceiu apucat din pension, unde se izbeau băeții pe ascuns cu bile mici de pâine, în ciuda repetitorilor. Iar Caliopi se uità la el cu băgare de seamă, par-c’ar fi văzut pe fața lui un semn, pe care până acuma nu-l văzuse.

După ce băură cafeaua, se despărțiră. Măcieș dădù nițel ochii ’n gene. Aren-dașul își luă o condică de socotitoamenii și se duse în grădină sub un pom.

Caliopi rămase cu Mișu într-o odaie înnecată în umbră. Băiatul îi spuneà cum a trăit el în Paris, ce minuni a văzut el pe acolo și ea îl ascultà cu drag și par-că vedeà aidoma străzile frumoase, casele înnalte, mulțimea, fierberea acel-ui oraș îndepărtat. Când și când însă fața i se îngrijorà deodată și se uità la băiatul ei cu băgare de seamă, par-c’ar fi descoperit în fața lui vre-o taină.

Arendașul socotià zilele cu palmele și cu carul ce i se făcuseră până acum, cele ce i se vor mai face, pogoanele de seceră încăputate din iarnă pe mălai sau pe bani dați înainte și cele pe care va trebuì să le plătească în bani ghiață.

Iar boierul Măcieș se sculă curând, se răcorì cu apă pe obraji, își tăià o nue-lușă de salcie și pornì domol în sat.

Mergea încetinel prin praful cald, cu pălăria pe ceafă, după obiceiul apucat din tinerețe. Toți Măcieșii purtaseră pălăriile așa: le plăceà să-i bată soa-rele pe frunte. Casele păreau pustii. Din gardurile de dracilă deasă de pe coama șanțurilor răbufniau când și când valuri de căldură ca dintr-un cuptor în-fierbântat. Pe alocuri se vedeà, la um-bra caselor, bătrâne ce-și legănau nepoțeii sau nepoțelele în ălbii, cân-tându-le cântece de leagăn, dulci și pline de dra-goste. Băețași, numai cu scurta, se arătau ici-colea la vrămiți și priveau băgători de seamă la boierul Măcieș. Alții, mai mărișori, ridicau tăbii și-și împrejmuiau cuprinsul curții lor închipuite pe șosea, cu praful pe care-l ridicau în spinări ca niște dealuri... Când și când câte un câine mârâià somnoros, topit de căl-dură, dar nu se mișcà din loc... In dreptul cârciumei lui Năstrapă erà un car cu coviltir: Un muntean vindeà păcură. Bo-ierul se uită năuntru, dar nu zărì nici un Român... Prin curțile arse de soare se păliau maldăre de papură din care se vor face în curând legăturile ce vor cetluì znopii mari de holdă.

Când ajunse în dreptul școlii, auzì băeți cântând. Boierul se oprì nițel să asculte. Printre glasurile lor subțirele se deslușià glasul gros al învățătorului. Măcieș intră în clasă. Învățătorul îi ieși înnainte, bucurat în adâncul sufletului că boierul și-a mai adus aminte de școală. Il poftì pe scaun și el rămase în picioare înnaintea lui. Vorbiau domol să nu-i auză copiii. Măcieș se uità cu drag la acest apostol al Vultureștenilor, care le purtà portul și le dà lumină. Un om de mijloc, bine legat, tuns mili-tărește, cu cămașă cu râuri; albă, înflo-rită, cu un mânecar scurtuleț, împodobit cu fllori de arniciu. Erà acelaș Român inimos, Vultureștean din moși-strămoși, și care nu s-ar fi dus din satul lui pentru nimic în lume.

— Nu vreți să-mi ascultați vre-un băiat, boierule?

Măcieș se sculă și se apropiă de banca din față:

— Al cui ești tu, băețaș?

— Al lui Stan Frunză!

— Și-n ce clasă ești?

— Intr-a 4-a!

— Știi tu să ne spui vre-o poezie?

— Știu!

— Ia, spune!

Băiatul se făcuse roșu ca mărul. Se uità când la boier, când la învățător, parc-ar fi vrut să-i întrebe: Pe care s-o spui? Curpen îl îmbărbătă din ochi.

Copilul înghițì un nod ce i se pusese în gât, și începù:

Inima boierului creșteà de bucurie. Copilul spuneà deslușit, cu ochii când la învățător, când la el. Il oprì pe la jumătate:

— Bine, băete! Așa să înveți mereu!

Măcieș întrebă apoi pe altul din Istoria Românilor. Două chipuri din trecutul țării noastre îi erau lui mai dragi: Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu. Acestuia el îi ziceà Túdorel Vladimirescu. Și băeții răspundeau pe placul lui:

— Mihai Viteazul fù cel mai mare domn al Munteniei. El băgă spaima în Turci, și vrù să un iască Muntenia, Moldova și

Ardealul. Dar l-au răpus mișelește Nemții!

— Tudor Vladimirescu a fost ucis tot mișelește de Greci.

Uciși! Uciși mișelește!...

Măcieș simțià că învățătorul nu făceà cu copiii lui numai o înșirare de domni și de ani, ci dezgropà măririle țărei noastre, le însuflețià, le întipărià ca într-o ceară moale în sufletele copiilor de școală...

Ieșiră prin curte.

— Ei, cum te mai împaci cu arendașul, meu?

— Rău, boierule! Rău!

Erà o poveste veche asta. Arendașul nu s-a putut nici odată apropià de învățător. Simțià că în acest om Vultu-reștenii vor găsì totdeauna un sprijin în îndărătnicia lor, căci acest om le va arătà cum îi îngenuche zi cu zi «vene-ticul». Iar învățătorul simțià că arendașul n-are nici o legătură cu pământul sfânt al acestei țări și știà că-i poate face ’n orice zi rău, prin proptelele ce și le făcuse din bărbații cu trecere în țară. Erà o ură ascunsă care le coceà în suflete, care clocotià în amândoi, cum clocotește isvorul supt pământ, nerăb-dător de a ieșì la soare.

— Cât ține plivitul, toți copiii mai mă-rișori mi-i ia la plivitul grâului. Ii amă-gește cu câte un ban pe zi, cu câte o acadea, cu câte-un covrig uscat, cu câte o roșcovă, pe care le primesc copiii seara dela un Grec care s-a pripășit cârciumar acì de trei ani de zile, de sigur, omul lui Livaridi. M-am plâns revizorului, dar el dă din umeri, bag-seama că lui e. mai mare teamă de arendaș de cât mie

Măcieș îl ascultă cu băgare de seamă, cu sufletul mohorît de un ghimpe de gând pe care el îl simțì la câteva vreme după ce și-a arendat moșia: «De ce a arendat el moșia unui Grec? Erà abătut, pierdut din cauza morții soției lui și a închis ochii, a arendat Vultureasca lui rodnică celui dintâi venit!»

I se păreà că întregul norod din Vultu-reasca vorbià prin gura învățătorului, îi imputà că l-a dat legat de mâni și de picioare străinului.

— Când au cules bieții oameni porum-bul de pe câmp—urmă învățătorul—când l-au curățat de foi și l-au făcut grămezi, nu vine să-i dijmuiască. Nu! întâi să-și pue el grâul în pământ.

Par-că n-ar puteà dijmuì în două trei zile și să-și semene apoi grâul! Anul trecut dăduse zăpadă la Vinerea Mare și bieții oameni erau tot pe câmp. Adică oamenii, nu! Numai femeile și copilașii se părpăliau pe lângă vre-un foc ce ardeà ca pe ghiață.

Și, știți ce dijmă le ia? Nu din trei una, cum le luați d-v., din două una. Le-a pus câte două pogoane de rusfet, câte 6 chile de dus la gară la Sălcuța.

Și bieții Vultureșteni rabdă, dar Dum-nezeu știe până când.

Unde sunt ghiociurile de altă dată, cari păcăniau vesele din bucșile roților, de le auziai cât de colo?!... Unde sânt cele trei perechi de boi pe care le înjugà mai fiecare gospodar?... Unde-i tamas-lâcul de vite al Vultureștenilor?...

S-au dus toate pe apa Sâmbetei... Ghio-ciurile mari cari au rămas nevândute, se ruginesc și se părăginesc. Vitele s-au împuținat, căci arendașul a spart islazul cel frumos ca să pue grâu în el și ca loc de iarbă nu lasă decât smârcurile din spre Sărata și râpile sterpe.

Boierule', cât îl mai ții pe moșie? Svârle-l afară!... Svârle-l!

Ăsta e câine, nu om!

Învățătorul tăcù.

Măcieș își răsuci o țigare dus pe gân-duri. Așa erà! Așa erà! El cunoșteà prea bine nevoile în care se sbăteau țăranii. Vedeà cum boierimea băștinașă fugeà dela moșii la orașe, vedeà cum se dez-grădinà tot mai mult credința la sate și cum se aciuiau pe moșiile rodnice aren-dașii de neam străin, storcând averi din pământul frământat în sângele strămo-șilor noștri.

Învățătorul intră în clasă și dete dru-mul băeților, apoi venì lângă Măcieș. Școlarii trecură pe lângă ei cu căciulele în mână, se împrăștiară pe uliți, umplând satul de larma lor veselă.

Boierul chemă pe Curpen în școală și-i dădù o hârtie de o sută de lei:

— Ține, Mărinică, pentru cărți de premiu!

Apoi plecă.

Se duse până-n celălalt cap al satului și venì pe supt mal. O dungă de nori fumurii alergà de-alungul cerului ca o cărărușă în seninul înălțimilor.

Ajunse la curte pe înserate. Il așteptau cu masa. Mișu se arătà foarte prietenos. Arendașul îl primì cu o glumă:

— Cât p-aci să-ți legăm lingurile de gât — cum se zice pe la noi, pe la țară.

Drept răspuns Măcieș îl întrebă:

— Am să-ți fac o supărare. Îmi dai trăsura să mă duc la oraș?

— Dar cum se poate? Să pleci așa de grabă?

Și cheful nostru bătrânesc cum rămâne?

— Nu se poate! Nu se poate! — sărì și Mișu.

— Cu dragă inimă aș rămâne, dar nu prea sânt bine...

— I s-a urât la noi domnului Măcieș — zise Caliopi.

— Dar cum ghiciși d-ta atât de bine? Ai dat cu bobii?

— Ba nu, dar se vede!

— Nu! Nu! Fără glumă... Sunt cam bolnav.

Și boierul nu se lăsă. După ce băù cafeaua, cerù să vie trăsura. La urma urmelor, arendașul poruncì lui Ioniță și boierul plecă. Tânărul se duse in grădină. Arendașul rămase cu soția în balcon. Și atunci Caliopi se dădù aproape de el, parc-ar fi vrut să-i spuie vre-un secret.

— Te-ai mai gândit?... Ce vrei să facă Mișu?

— Cum «ce să facă»? Nu ți-am spus? După ce voi isprăvì de treerat, mă duc la București să vorbesc cu Oțeleanu.

— Va să zică nu vrei să-l mai ții pe lângă noi vre-un an-doi?

— La ce? Trebuie să-i fac rost de-un loc bun în magistratură.

— Și eu îți spun că rău faci! Mișu nu poate plecà de lângă noi... Nu vreau eu. Auzi?

— Și de ce, mă rog?

Arendașul erà foarte mirat de această împotrivire din partea soției sale și aruncă întrebarea cu un ton batjocoritor, ca un om care nu dă voie nimănui să se atingă de planurile lui.

— Pentru-că eu cred că, de-l vom lăsà de lângă noi, îl vom pierde.

Iani începù a râde cu hohote.

— Va să zică, la Paris l-ai lăsat să stea cinci ani de zile și nu ți-a fost teamă că-l vei pierde și acum ți-e teamă de București?

— Ascultă-mă, Iani, și pe mine odată. Știu eu ce spun!

— Ei, ce spui tu? Ia să te aud,

Caliopi nu putu spune mai nimic. Ai fi zis că-i i-e rușine, ai fi zis că are ceva pe suflet. Cu glasul domol și trist ea îngână:

— Nici eu nu știu bine ce să-ți spun...

Dar mie-mi spune inima să nu-l lăsăm de lângă noi.

— Cum ți-au venit în minte fleacuri de-astea?

Arendășița oftă ușor și-și pierdù privirea în amurgul liniștit.

— Vei vedeà tu!

Apoi rămase pe gânduri...

Din trecutul vieții ei îi răsărise în minte un chip de om, un chip de rudă și acest chip îi jucà acum înnaintea ochilor, plin de umbră, ca un liliac uriaș.

A văzut bine, a văzut par-că până în fundul sufletului fiului ei și un fier roșu i-a trecut prin inimă...

Dar cum puteà spune ea ce aveà pe suflet?! Ii erà rușine, îi erà teamă să n-o râdă Iani. Și cu toate acestea un glas din adâncul ființii ei, îi spuneà să nu deà pe Mișu de lângă ea.

Aidoma râsul unchiului ei Mihalis, aidoma tremurătura buzei lui de jos... Mișu semănà leit cu un unchiu al ei, un bogătaș cartofor și crai, care și-a tocat la cărți cel de pe urmă ban și s-a înecat în Dunăre. Cum n-a văzut ea până astăzi această asemănare? Pentru ce chipul lui Mihalis nu i se arătase niciodată atât de lămurit? De sigur asemănarea a fost și până acum, dar ea n-a putut-o descoperì, de oarece i-a trebuit ani până să iasă bine la iveală, lămurită ca o pecetie, în ființa copilului ei.

Arendășița simțì un fior de frig în spate. Un liliac trecù pe dinaintea lor, înotând în aerul umed al serei, pierzân-du-se în întunerecul ce se lăsă pe pământ. Nu! Ea nu-l va lăsà pe Mișu de lângă ea. Cu nici un preț nu-l va lăsà!

V.
TINEREȚE.

Când mai erà ca vr-un cias pân-la ziuă, Curpen fù în picioare. Iși ridică ochii în sus, să vază cum e vremea, apoi începù să care și să așeze în căruță tot ce-i trebuià în ziua aceia: merinde, găteje de foc, cujba, pripoanele cailor, nicovele și ciocane de coasă, bota de apă astupată cu un șomoiegel de miez de papură, și un buriaș cu rachiu. Unse apoi osiile, adăpă caii și-i aduse la căruță, le puse gurile de ham în piept și legă tivgește opri-torile în capătul oiștei. Câinele se repezì la poartă, lătrînd. Două umbre se apro-piară, crescură și din ele se lămu-riră doi flăcăi cu coasele pe umere: Ne-culai Pleșca și Onea Plavie.

— Bună dimineața, neică Marine!

Așa-i ziceau învățătorului toți flăcăii și toate fetele din sat. Oamenii mai bătrâni îi ziceau «nepotul Marinică».

— Să trăiți, flăcăi!... Ați și făcut ochi?

— Băeți vrednici! — răspunse Onea, râzând.

Flăcăi puseră ochiurile ștreangurilor în capetele crucioaielor, iar învățătorul desfășură hățurile. Și cât ai trage o brazdă cu coasa, au și picat: loniță Custură, Mihalache Mazâlu, Toader Leasă, Marioara Crivăț, Ileana Mocanului, Ma-rița Hergheligiului, Smaranda Plutașului și Ioana Ispas—fiecare cu coasa pe umăr.

Cu totul cinci flăcăi și cinci fete mari. Oare să poată dă ei jos până seara zece pogoane de grâu?... Curpen deprinsese din tinerețea lui așà: când i se făceà grâul numai bun de coasă, își luà flăcăi și fete mari, și într-o zi erà tot grâul pologit.

Fetele se cuibăriră pe podina căruței, flăcăii se rezemară de scoarțe—ținând fiecare câte două coase—, iar învățătorul își făcù loc în gura căruții și luà hățurile în mână:

— Gata flăcăi?... Gata, fete mari?

— Gata, neică Marine!

— Hi călușeii moșului!

Călușeii smuciră căruța din loc, ieșiră binișor pe poartă și o luară în trap mă-runt pe drumul umezit de rouă.

Prin întunericul subțiat de lumina slabă, sfioasă a revărsatului zorilor se deslușiau căruțe încărcate cu cosași. Ieșiau de prin oboarele înnecate în întuneric, treceau ca niște umbre, într-un necurmat zăngănit de oțele. S-auzeau uneori întrebări și răspunsuri zvârlite din fugă:

— Mai ai, mai ai?

— Până pe la un prânz!

Apoi nu se mai auzià glas de om. Numai păcănitul înnăbușit al bucșilor dela roți te vesteà că în lupta aceea între întuneric și lumină, zvârcolirea muncitorimei începuse. Un neastâmpăr ciudat, puternic, plutià parcă, în văzduh, cuprindeà sufletele.

E secera! Strânsul roadei sfinte de pe ogoare.

Să ne grăbim, flăcăi, să nu ni se scu-ture spicele!...

Intunericul slăbià, lumina cucerià văzduhul. Stelele păliau în cer, se stingeau ca niște lumini sfârșite de veghere, se to-piau în înălțimile curate. Numai lucea-fărul de ziuă scânteià mereu în singură-tatea nemărginită și albastră, parc-ar fi vrut să înfrunte soarele. O ciocârlie cânta în undele înviorătoare ale aerului. Din aria de foc a Răsăritului se ridicà încet-încet rotundul înflăcărat al soarelui dătător de viață și câmpul plin de rouă surâdeà în străluciri de diamante...

Căruță ajunse la capul locului, și în-vățătorul oprì. Flăcăii și fetete săriră repede jos și-și aleseră fiecare coasa. Curpen dehămă caii și-i legă la căruță până se facă loc de postață.

— Ei, care o iea înnainte?

— Eu, neică Marine!

— Să mi te văd, Neculăiaș!... Să mi-i lași în coadă pe toți.

Neculai Pleșea nu zise nimic. Zâmbì nițel, înfipse coporâia în pământ și trase de câteva ori cu gresia pe coasă. Apoi își făcù cruce și începù a così. In pă-mântul umed picioarele lui lăsară două urme arcuite. Lângă el prinse brazdă Toader Leasă, lângă acesta Ioniţă Cus-tură, apoi Onea Plavie și Mihalache Mazâlu. Iar când Mazâlu trase brazda lui, s-au prins și fetele: întâi, Marioara Crivăț, lângă ea Smaranda Plutașului, lângă aceasta Ileana Mocanului, apoi Marița Herghelegiului și Ioana Ispas. Se înșiruiseră ca cocorii: fiecare în stânga și în urma celui d-innainte, cu câte o lățime și o lungime de brazdă.

Aduși de mijloc pe coporâi, flăcăii și fetele cosiau fără să zică nimic. Coasele scrâșniau amarnic, retezeau grâul din fața pământului, il rezemau pe vergele și-l culcau în pologuri groase. Dinna-intea coasei lui loniță Custură, o prepeliță făcù deodată: zvârr!

— I-ai tăiat coada, Ioniță! — glumì învățătorul. Uite-o, săraca, a rămas bearcă!

Flăcăul se oprì din cosit, se rezemà în coporâie și flueră a pagubă:

— Scăpai bunătate de friptură... Zvârle cu căciula după ea, Oneo!

Dar Onea Plavie începù a fluerà un cântec ieșit de curând. Flueratul lui se îngânà cu scrâșnirea coaselor. Iar fetele-l ascultau cu drag, cosind în-nainte, căci fiecare din ele avea câte un dor în suflet și cântecul acesta scu-turà în inimile lor miresme dulci, venite de prin alte locuri și legănă în sufle-tele lor dragostele simple și adânci, plămădite în lumina soarelui și în far-mecul câmpului plin de holdă.

Marioara se oprì să ascuță coasa, își trase basmaua pe ochii umbriți de gene lungi și furișă o privire spre Neculai Pleșea. Flăcăul cosià harnic, cu capul gol. Și tot sufletul fetei se duceà spre

el într-un val năpraznic de văpae ascunsă.

Ei de mici copii s-au avut bine și s-au iubit frățește.

Puneau o scândură de-a curmezișul proțapului dela car și se dau în leagăn ceasuri întregi. Când se duceau cu vi-țeii la câmp, el îi culegeà flori de mac sălbatec și de țintaură, pe care ea și le așezà la tâmple, între șuvițele de păr negru. Apoi s-au făcut mai mărișori și nu s-au mai jucat împreună. Simțiră într-o bună zi că nu le veneà bine să-i vază lumea stând de vorbă. Când se în-tâlniau însă, aveau priviri calde în care surâdeà o simțire nelămurită încă, dar care le umpleà sufletele de o bucurie curată și adâncă. El se ridicà voinic și sprinten, ea se zburà frumoasă și mlă-dioasă. Își făceà drum pe dinnaintea casei lui Crivăț și fluierà o horă, iar fata îl auzià și inima începeà să i bată des în piept, ca la o pasăre speriată. Și din zi în zi se doriau mai mult.

Iar când s-au prins în horă, simțiră că o dragoste dulce, adâncă, senină, crescuse în sufletele lor. Acum erau flăcău și fată mare, și el îi ieșià în cale în amurgurile albastre de toamnă, când ea se-ntorceà de la gârlă cu cobilița pe umere. Vorba lui erà dulce și ochii plini de lumină. Îi luă floarea dela ureche și și-o ’nfigeà la pălărie, o țineà de mână și i se băgà din ce în ce mai adânc în suflet. Apoi el îi luă o batistă și niște bete și nu și-au mai vorbit trei săptă-mâni de zile. Iar într-o Duminecă seara Neculai venì în amurg pe malul Dunării, și acolo îi prinse un colan nou-nouț pe mijlocul ei frumos de fată mare. Și, de atunci Marioara nu mai puteà de dra-gul lui. Ii rămăsese în suflet chipul lui Neculai, cum ne rămâne în ochi soarele când asfințește...

— Ia mai stați nițel, tinerețe!

Curpen țineà buriașul cu rachiu supt brațul stâng și păhărelul în dreapta.

— Mai stați, mai stați, să ne steà norocul!

Apoi se duse lângă Pleșea și turnă un păhărel de rachiu printr-o țeavă de trestie înfiptă în gura buriului, în chip de canea:

— Iea de colea, cosașule!

Flăcău întinse dr eapta și luă paharul:

— Hai noroc, neică Marine! Spor și berechet să dea Dumnezeu!

— Domnul să te auză, băiete!... Te și uitași în fundul paharului... Mai vrei unul?

— Nu-i mai dà, neică Marine, că pune coasa supt polog și se culcă.

— Lasă, Oneo, că-ți rămâne și ție... Nu duce grijă! Iea de colea, Neculai băiete, să ai puteri să tragi cu coasa... Și lasă, că ți-oiu cărà și eu la nuntă apă cu ciurul.

Curpen trecù pe rând la toți flăcăii și, când ajunse la fete, se întoarsespre ei:

— Ia, acum să băgăți de seamă că n-o să vrea să bea niciuna, ca să nu le iasă ponosul de bețive.

Turnă apoi un păhărel, și-l întinse Marioarei:

— Ține, fină!

Fata clătină din cap:

— Nu beau rachiu de când sânt!

— Hai, bea!... Hai, bea!... Las’ că nu te văd flăcăii... Ce vă uitați încoaci, măi pehlivanilor?

Dar fata nu vrù să ie aîn ruptul capului, și celelalte fete tot așà.

— Norocul vostru, măi flăcăi! — zise învățătorul.

Apoi așeză buriul pe un mănuchiu, în-tinse o velință pe miriștea țepoasă și puse masa: pâne de casă, un batog afumat și vre-o trei felii de caș îndulcit. Cosașii lăsară coasele din mâini și se așezară roată în jurul mesei. Și, pe când mâncau, trăsura arendașului trecù repede pe la capul locului și se oprì ca la două-trei zvârlituri de băț dela ei.

— S-a oprit la locul lui Stan Frunză! zise unul din flăcăi.

— Să vă uitați că-l bâte!—zise altul.

Flăcăii și fetele puseră mâinile strea-șină la ochi.

Arendașul sărì jos din trăsură și pornì spre Român. In liniștea mare a câmpului, glasul lui se auzià lămurit:

— La bani și la mălaiu știai să-mi vii astă iarnă, dar la coasă nu vrei să ieși la grâul meu, hai?

Rumânul își lăsase mâncarea și se scu-lase în picioare:

— Ți-am făcut pogonul, boierule!... Chiar aseară l-am strâns în jumătăți.

— Taci, hoțule!... Pe cine minți tu?

Palma grea și butucoasă a arendașului căzù aspră pe obrazul omului.

— Ce mă bați de geaba, boierule?... Poate c-a uitat să mă treacă isprăvnicelul pe listă.

Arendașul își aduse pe semne aminte că omul își făcuse datorià, căci nu mai izbi a doua oară. Pornì spre trăsură, înjurând. Erà o patimă veche a lui, ca atunci când erà necăjit de cine știe ce, să pălmuiască așâ din senin pe vre-un om, pe câmp. Azi fù rândul lui Stan Frunză, mâine va fi al altuia...

Cosașii lui Curpen se ridicară dela masă și începură iar a così; învățătorul schimbă pripoanele cailor și aduse o botă de apă proaspătă.

Soarele urcà încet în răscrucile cerului, lăcustele și greierii țârâiau necurmat, pământul frigeà, florile de cicoare se închideau pălite, căldura începuse a jucà în valuri albe în fundul zărilor albastre, coasele fulgerau, scrâșniau, grâul pârâià, și văzduhul erà parcă de pară. Pe în-tinsul câmpului se vedeau muncitorii în cămăși albe, făuritorii aurului lucitor, cei legați toată viața lor de pământul negru. Și nici-o adiere de vânt nu răcorià frunțile pe care șiruiau sudorile fierbinți. Fluturi frumoși fâlfâiau când și când peste grâu, ca niște pete de lumină colorată.

Și-n lumina aceia strălucitoare, în li-niștea mare a câmpului, un cântec prinse aripi și plutì departe:

Mâinile strângeau cu tărie coporâiele, iar fetele își trăseseră basmalele pe ochi.

O turburare adâncă se ghicià în sufletele lor, și turburarea aceasta tremurà în glasurile tuturor și dă aripi coaselor.

Ca mâine, ca mâine vor pleca la oaste toți flăcăii cari cosesc azi la grâul învăță-torului și vor rămâne fetele mari să-i plângă pe-ascuns în amurgurile tainice, și vor rămâne boulenii pe mâinile bă-trânilor sau ale frățiorilor mai mici și ei nu vor mai vedeà florile ce cresc în Vultureasca, nu vor mai auzì glumele clăcilor și vioara lăutarului.

Intr-acestea, învățătorul chiuì dela căruță să vie o fată să facă fiertura de amiezi și fetele se îndemnau una pe alta: «du-te tu, surată»; «du-te și tu, veri-șoară!».

— Să se ducă una, care știe să mestece mămăliga! — zise Onea Plavie.

— Duceți-vă, fa, una, c-apoi mă duc eu și vă fac de rușine!—zise Mihalache Mazâlu.

Atunci Ioana lui Ispas pornì la căruță, și învățătorul îi dete-n primire mălaiul și cele trebuitoare, apoi venì de così în locul fetei. Coasele dărâmau mereu, și grâul rămâneà în urmă în pologuri aurii, peste care soarele vărsà valuri de dogoare. Câte-un spic răscopt se frângeà uneori din încârligătură și zbură departe, într-o săritură repede de lăcustă. Pe alocuri vre-o tufă de alior, retezată din fața pământului, plângeà stropi de lapte...

— Mamă Călino—zise învățătorul unei bătrâne ce cosià alături de locul lui — mai poți, mai poți?

— Ia, fac și eu umbră pământului de geaba, maică.

— Să vii să mănânci cu noi de amiezi, mamă Călino!

— Viu, Marinică maică, viu!...

Soarele dospià pământul, vărsă po-topu-i de lumină albă peste roada bogată a țarinei. Și atunci glasul fetei lui Ispas se auzi dela căruță:

— Neică Marine, mâncarea-i gata.

— Hai, băeți!

Tineretul pornì spre capul locului: flăcăii fluerând, fetele cântând. Invăță-torul se duse de adăpă caii, apoi le mai schimbă odată pripoanele, cu toate că bietele dobitoace nu mai puteau paște o gură de iarbă din pricina muștelor, pe cari le iuțise soarele.

Două fete umplură străchinile și împăr-țiră lingurile de lemn, pe când alta aduse apă rece. Baba Călina venì și ea, domol, cu coasa pe umere:

— Dar ori ți-e ’n gând să treci pe postața noastră, mamă Călino, de-ai venit cu coasa?

— Ba nu, mamă! Ia să-și facă p-omană vre-un flăcău să mi-o bată nițel, că nu mai taie de loc, custura.

Care cum mâncà, se sculà, se așezà la soare, înfiigeà nicovala în pământ, și începeà să-și bată coasa. Onea Plavie luă și coasa babei Călina cu el. Ioniță Custură se băgă sub leșițele căruței și începù a glumi cu fetele, strigând către Pleșea:

— Măi fra-miu Neculai, bate și coasa mea, că ți-oiu cărà și eu cu furca vre-un sac de făină dela moară.

Ciocănelele izbiau des în gurile coa-selor, se îngânau ca niște cântece de oțele, și flăcăii stau în soare, aduși de mijloc spre nicovele. Fiecare luase și câte o coasă de fată. Numai Ioniță Cu-stură se odihnià la umbră și râdea cu fetele. Apoi într-un târziu sărì și el grabnic:

— Hehei fetelor, cu voi îmi rămâne coasa nebătută.

Neculai Pleșea isprăvì de bătut coasa, și se sculă. După el se ridică și Mihalache Mazâlu și veni spre el, cu umărul în-nainte să-l izbească. Pleșea îl văzù, se sprijini în picioare și-l primì în umărul drept, dându-l îndărăt.

— Măi, da’ ce vi-e ’n gând să faceți? — le strigă Curpen.

— Neică Marine, lasă-mă să dau odată cu el de pământ! răspunse Mazâlu.

— Așa vi-i povestea?... Să vă văd!

Ceilalți cosași se sculară de pe unde erau și se strânseră roată în jurul celor doi flăcăi. Fetele se urcară în căruță. Iar învățățorul rămase la umbră cu mama Călina.

Cei doi flăcăi stătură nițel față ’n față., măsurându-se din ochi, de sus până jos, apoi se cuprinseră strâns în brațe.

— Nu te lăsà, Neculai!

— Ingenuche-l, Mihalache.

Mâinile se înfipseră în brâiele roșii, și brațele strângeau cu putere. Se ridicau unul pe altul dela pământ, se învârtiau, se amăgiau și cădeau tot în picioare, izbind greu în pământ.

Mihalache pândì când îi veni bine și se smucì din strânsoarea luptei drepte, alunecă repede înnapoi și apucă pe Necu-lai de brațe, mai din jos de umeri. Apoi îl smuciì spre el, îl aduse scurt și re-pede spre stânga, spre a-l sucì apoi de odată la dreapta. Ii înpinse înnapoi, îl mai smucì de câteva ori și îngenuchiè de-odată pe genuchiul stâng, vrând s-aducă astfel pe Neculai, pe neașteptate, la pă-mânt. Dar cel-lalt îi aflase toate me-șteșugurile și se ferì, proptindu-se la timp în piciorul drept. Văzând că nu i-a izbutit vicleșugul, Mazâlu se ridică re-pede și se înfipse iar la luptă. Neculai îl strânse bine în brațe, îl săltă dela pă-mânt și începù a-l învârtì ca-ntr-un joc repede, spre a-l amețì.

— Zvârle-l la pământ!

Dar mâinile-i alunecară din Încleștarea lor din pricina sudorii și Mazâlu îi scăpă.

Sudorile le curgeau pe frunți, și răsu-flarea li se iuțise. Iși strânseră bine brâele pe mijloc și se cuprinseră din nou în brațe.

— Merge cu șiretlicuri? — întrebă Curpen.

— Merge! — răspunse Mazâlu.

Și, cât ai clipì din ochi, căzù pe spate, ridicând genuchiul drept în pântecele lui Neculai, spre a-l zvârli peste cap. Și cu toate că mișcarea fù destul de repede, Neculai nu zbură pe sus, ci căzù în patru buși pe pieptul lui Mazâlu:

— Scoal’ măi vericule, că te-ai umplut de praf!

Mihalache Mazâlu se înfuriè. Se sculă și înfipse mâna stângă înainte, mâna dreaptă la șale, în brâul lui Neculai, Ace-sta îi băgase brațul stâng pe supt brațul lui drept, brațul drept îl aruncase pe deasupra umărului lui stâng și își prin-sese pe la spate cu stânga încheietura mâinii drepte. Se răsucì apoi cam cu umărul drept în pieptul lui Mazâlu și, când îi venì bine, îi aruncă piedică piciorul drept, cetluindu-i bine acel picior, și furându-i sprijinul piciorului stâng.

— Acum e acum, Mihalache!

Mihalache văzù însă bine că nu mai e scăpare. Neculai îl împingeà cu umărul, îl aduceà din brațul drept și-l cefluise cu piedica. Se zbătù el să scape, dar nu fù chip. Se plecă, se plecă—știi ca un pom tăiat din fața pământului,--și în urmă căzù dovedit.

— Cât p-acì să cazi, Mihalache! — îi strigă învățătorul, râzând.

Apoi se îndreptă spre baba Călina.

— Ce zici mamă Călino, să le dau câte un rachiu?

Lelea Călina își șterse cu mâneca lacrâmile din ochi, și oftă jalnic:

— Dă-le, mamă, dă-le!... Că-s voinici amândoi, flăcăii!... Așà erà și Răducu meu!... Of, Doamne!... Doamne!... De tânăr mi l-ai mai luat!

Baba Călina avuse un singur fecior, care murise la oaste, și de atunci îl plângeà pe toate cărările. O biată vă-dană tristă și amărâtă, care-și trăià ca vai de mama ei zilele ce-o mai despăr-țiau de mormânt.

Tineretul tăcù în fața acestei dureri de mamă. Onea Plavie trase cu gresia pe coasă și îi pipăì gura cu degetul;

— Taie ca briciu’, mamă Călino!...

— Să trăiești, puiu’ mamei!...

Apoi bătrâna se sculă și pornì încet-încet cu coasa pe umăr spre locul ei.

Fetele strânseră masa și se prefăcură că vor să se odihnească de nămiezi, dar flăcăii nu le deteră pace. Rupeau câte-un firișor de iarbă și le gâdilau pe la ochi, pe obraji, pe buze, până le stricară cul-cușul. Apoi Onea Plavie, care fusese multă vreme după oi, scoase fluierul dela brâu și zise un Pandelaș. Tineretul sărì îndată la joc, și astfel răgazul dela amiezi fù dat horilor.

Apoi coasele începură a scrâșnì din nou. Câte-o șopârlă lunecà repede prin miriștea proaspătă, pierind sub poloagele de grâu. Din belșugul de roadă ieșiau în răstimpuri văpăi de arșiță. Numai floarea de orajniță păreà mai fragedă, însângerà printre firele de grâu. Iar locurile cu porumb păreau niște insule cu smarald răsărite ca prin minune în marea de aur a grâului ce se întindea până unde se ’mpreună cerul cu pământul. Brațele oțelite în muncă trăgeau voinicește coa-sele, și grâul cădeà, cădeà mereu. In piepturile tinere năvăliau dorințele dulci, și dragostele frumoase și adânci legănau sufletele...

Soarele se lăsà în chindii și cosașii se odihniră nițel pe cotoarele poloagelor. O prepeliță își strigà numele dat de cărturari: pitpalac. Printre norii ce-i ieșiau în cale, soarele țeseà trâmbe late de lumină blândă. Spre miazănoapte se ridicau, se îngrămădiau niște nori albi, ca niște munți înnalți, troeniți de zăpadă

— Zor, flăcăi!

O răcoare binefăcătoare se lăsase acum pe câmp.

— De-om ieși până-n sfințitul soarelui la capul locului, să ne cununi pe toți, neică Marine.

— Vă cunun, mă, că nu mi-e rușine cu niște fini ca voi!

Grâul cădeà, cădeà, cădeà, și soarele grăbià pe drumu-i de seară. Cosașii nu mai ziceau nimic. Umbrele lor se lungiau uriașe și plutiau negre pe pologuri, pe miriște. O pace adâncă se lăsà în sufle!tele lor. Soarele începuse a zvârlì jăra-tec spre sfințit și scoborà din ce în ce mai iute. Norii din spre miazănoapte aveau acum surpături de stânci fanta-stice, colțuri străvezii, piscuri înnalte care plutiau în înnaltul cerului ca o măiastră dantelă de cristal.

Și atunci Neculai Pleșa mai trase de vre-o două ori cu coasa spre tăià cele din urmă fire de grâu, și ieșì la capul locului. Apoi rând pe rând ieșiră și cei!lalți flăcăi și fetele. Curpen puse mâna streașină la ochi și se uită $n urma lor, pe câmpul plin de aurul poloagelor:

— Te pologiră zmeii mei de cosași,hai?

Și, după datina strămoșască, oamenii răsuflară la capul locului.

Soarele se mărià, se înroșià, scăpătà, și din pragul asfințitului se uità ca un ochiu uriaș spre lumea împrăștiată pe ogoare.

Rotundul lui rămânea în ochi, și ori încotro te uitai, îl vedeai ca un ban mare de aur care fugià, odată cu privirea, peste grâu, peste porumburi, peste miriști

Lumina se împuținà și întârzià viorie pe câmp. Apoi soarele pierì în norii de jăratec ce ardeau în sfințit. Părea un foc năprasnic care cuprinsese și cerul și pământul, și acest sfârșit de zi aveà o măreție de taină dumnezeiască. Norii din spre miazănoapte se întunecau, luau fețe de granit vânăt, și lanțul acesta de munți fantastici păreà acum grozav de înnalt, întunecà mereu, și par-că dincolo de el răsăriau lumi pe cari noi nu le putem cunoaște... Iar pe câmp începù a plutì amurgul dulce de vară...

VI.
NEPOTUL LUI MIHALIS.

Ci băiatul arendașului se simțià mai nenorocit decât un osândit. Amin!tirile celor cinci ani trăiți Ia Paris eraù proaspete în sufletul lui și-l ne-fericiau prin farmecul trecutului și amără!ciunea depărtărei, prin acel sentiment duteros ce-l lasă în inimile noastre des!părțirea de locurile ce ne-au fost dragi, de ființele pe cari le-am iubit. Aveà une ori momente de răzvrătire năvalnică și-i venea atunci să spargă casa de bani a arendașului, să iea dintr-însa cât va puteà mai mult și să plece în lume.

— Ah! — își ziceà el adeseori — de ce nu se găsește cineva, care să-mi deà bani să mai pot trăì un an, numai un an în Paris și pe urmă să mă omor!

Dimineața se sculà târziu, se plimbă vreme de două ceasuri numai în halat și-n papuci, apoi se îmbrăcà a lene ca o cocoană care n-are nimic de făcut și trândăvià pe canapea, cu vre-un jurnal în mână, până la masă.

Intr-un rând scăpà la București și se întoarse abià după o săptămână, stins la față și mort de somn. Se încuiè într-o odae și dormì o zi și o noapte, fără să se simță. Arendășița nu zise nimic, dar se uità odată drept în ochii arendașului, și acesta înțelese că soția lui aveà de ce se teme, nelăsând pe Mișu, să plece la oraș. Necăjit la început de împotrivirea ce-i făceà Caliopi în îndeplinirea pla-nurilor lui pentru viitorul lui Mișu, Iani Livaridi văzuse în cele din urmă că o ședere de câtva timp la țară, nu poate fi decât în folosul băiatului lui, care erà slab și aveà nevoe de aer curat, de viață cu rânduială și de liniște. Când i-a spus soția lui ce aveà ea pe suflet, arendașul a râs cu hohote în fața ei, dar când fù pe câmp, singur, simți și el o teamă neînțeleasă furișându-i-se în suflet, și văzù ca tot e bine să asculte odată și de ea.

Începură deci a lăudà amândoi viața câmpenească și a hulì viața de oraș, în care sunt atâtea neajunsuri. Și erà o plăcere să asculți cum înnumăra Livaridi toate frumusețile acestei vieți câmpenești, deșì pentru el cea mai aleasă frumusețe; cea mai adâncă plăcere a arendășitului erà ușurința cu care puteà îngrămădì în casa de bani teancurile de bancnote și aurul zimțuit și greu. După câtva timp începft a luà cu el pe câmp și pe Mișu. Îi arătà amănuntele muncilor ce se făceau pe atunci, îl duse la arman să vază cum se prășește locul de arie, îl duse pe la plugurile ce făceau ogoare și-i arătă cum să bage plugul mai afund sau cum să-l scoată mai în fața pământului, cum i se dă brazdă lată ori îngustă, apoi se duseră amândoi să arvunească mașina de treierat, spre a vedeà și el cum se face ruptoarea prețului pe chilă. Intr-o zi îi spuse că are de gând să cumpere o moșie frumoasă și să plugărească a-mândoi. In acest chip Mișu va face parte din aristocrația rurală a județului, se va înscrie într-un partid și va ajunge mâine-poimâne deputat; vara va stà la moșie, iarna, când nu mai e nimic de făcut pe câmp, se va duce la București, va vorbì la Cameră, va ajunge departe.

Mișu vedeà bine, că în potriva dorinții lui aprige de a trăì la oraș, se ridicau amândoi părinții și la urmă înțelese că, atât timp cât va stà închis în casă și nu se va amestecà în treburile moșiei, el nu va puteà ieșì din curte fără știrea părinților, sau va fi silit să iasă pe ascuns, sărind peste gard în loc să iasă pe poarta mare. Și se gândì că trebue să câștige neapărat încrederea părinților, se gândì că va trebui câtăva vreme — o lună, două, trei, un an chiar — să deà aju-tor arendașului, să se zbată după treburi spre a puteà ieși din curte la orice ceas din zi și din noapte, nesupărat de ni-meni, subt ochii părinților și ai arga-ților. Și-ar face azi un prieten, mâine altul, s-ar întâlnì din când în când, ar pune la cale vre-o petrecere, și acest timp de corvadă ar trece mai repede. Cine știe dacă nu i-ar ieșì în cale și un pic de dragoste care să-l mai mângâie de pierderea Ninetei din Paris?! Și într-o bună zi se sculă de noapte, și când se crăpă de ziuă, erà în curte. Arendașul se cruci când îl văzù:

— Dar tu?

Tânărul surâse șiret și nu răspunse nimic.

— Te-ai sculat de noapte, hai?

— Ca plugarii!

— Zău? — făcu arendașul. Da’ ce-ai visat astă-noapte?

— Am visat că-mi cumpătaseși un cal de șea, să mă pot duce pe câmp că-lare și...

— Și când te-ai deșteptat, ți-ai adus aminte că nu știi să călărești!... Nu-i așa?

— Chiar așà!...

— Acum ce-i de făcut?

— Să mă ’nvăț să călăresc, și să-mi iei un cal.

Arendașului îi pierì zâmbetul acela în care se vedeà și șiretenie și puțină bat!jocură. Se uită la băiatul lui cu luare-aminte și o rază de bucurie trecu lumi!noasă prin sufletul lui:

— Băiatul meu se dă la brazdă!

Și, după ce luară cafeaua cu lapte, tatăl și cu fiul veniră în fața grajdului.

— Simioane!— strigă arendașul. Pune șeaua pe Bălan, și adu-l încoa!

Argatul venì după câtva timp cu un cal înșăuat: un Bălan bătrân și blând, de puteà călărì și un copil pe el.

Mișu începù să râză:

— Ăsta fuge de mănâncă pământul!

— Cel puțin știu că nu trântește! — îi răspunse arendașul.

Caliopi strigă din pridvorul caselor:

— Să ție doi oameni pe Bălan, că-și face vânt și zboară în nori.

Argatul îi ținù piciorul stâng și tânărul se urcă în șa. Se plecă repede pe grea-bănul calului și-și înfipse mâinile în coamă. Atunci arendașul arse cu biciușca armurile lui Bălan, și calul pornì într-un trap săltat care făceà pe Mișu să-și piardă cumpătul:

— Mai încet! Mai încet, mă! — zbiera el la argatul ce ducea calul de frâu.

Apoi piciorul îi ieșì din scară, și tână-rul alunecă de pe șea în stânga calului:

— Ține-mă, Simioane!

Argatul sărì repede și-l urcă iar pe șa:

— Șaua-i de vină, boierule!... Noi nu mai cădem de pe cal, căci călărim pe deșelatele! — zise râzând argatul.

Arendașul se urcă în docăraș și porni la câmp, strigând din fugă lui Mișu:

— Pân’ la amiezi să mi te ții în picioare pe cal!

Dar Mișu se căznì trei ceasuri în ziua aceia și nu putu învățà să se ție la trap. Picioarele îl dureau din armuri de nu le mai simțià. A doua zi însă încălecă iarăși, a treia zi iar, o săptămână întreagă s-a căznit până a ’nvățat să ție bine pe cal. Atunci luă un cal mai tânăr din grajd și ieșì pe câmp, pe lângă docă-rașul arendașului. Oamenii de pe câmp

își puneau mâinile streașină la ochi și se uitau după el. Apoi își strigau unii altora:

— Uite, vere, ăla dela Paris, s-a băgat logofețel la tat-său!

Arendășița mulțămiă lui Dumnezeu că a dat băiatului ei gânduri bune, iar arendașul se gândià că bine a făcut de a ascultat odată și pe Caliopi.

Și nu trecù mult și Mișu pornì într-o seară cu isprăvnicelul, să scoață câțiva îndărătnici de oameni la ogoare pentru a doua zi.

Argatul se oprià înnaintea vrămiței și spuneà:

— Aici stă cutare.

Apoi ciocănià cu codiriștea harapni-cului în stâlp.

Iar Mișu așteptà la poartă și, când se arătă cel cu pricina, începeă să se răs-tiască la el:

— Dacă nu-mi ieși mâine la ogoare, să știi că te ridic cu jandarmul de unde vei fi!

Apoi plecà la altul și iar la altul, până se duceà la toți. Atunci se întorceà spre curte, se abăteà pe la crâșma lui Nicoli și cinstià isprăvnicelul cu câte o cin-zeacă de rachiu, pe când el își cumpărà țigări și pornià repede spre a nu crede

oamenii că-i place să steà de vorbă cu crâșmarii...

Și, după cât-va timp, începù a se duce noaptea pe câmp, singur. Își luà cu el totdeauna revolverul, și plecà la arman să vază de nu doarme pândarul, în luncă, să vază de n-ar puteà prinde vite străine în otavă, la porumburi, să vază de nu furà flăcăii porumb de copt.

Iar când mașina începu a urlà, el se urcà pe batoză, supraveghià nițel mersul treburilor, se uità pe furiș la fetele fru!moase și ardeà câte-o nuia pe spatele vreunui țigănuș ce cărà cu trăgătoarea.

Hotărît lucru; Mișu vrea să s-apuce de plugărie!

Intr-una din seri, arendașul întârziè la masă mai mult ca de obiceiu și poruncì slujnicii să mai aducă o cană de vin. Afară începù de odată să plouă și un miros de pământ ars năvălì în odaie prin fereastra deschisă.

Livaridi se sculă, se duse la fereastră și se uită la cer:

— Are de gând să ne stropiască nițel! — zise el închizând fereastra.

Ploicicq asta numai bine frăgezià pământul pentru ogoarele ce-i mai rămă-seseră de făcut.

Mișu stà răsturnat pe speteaza scau-nului, cu mâinile ’n buzunare, picior peste picior, iar Caliopi se sprijinise de marginea mesei, plecată puțin spre lampa ce-i cuprindeà pe câteși trei într-un cerc de lumină blândă și veselă.

Arendașul povestià cum au și-nceput părinții cu fete de măritat să-i dea târcoale.

Un misit care venise să-i vază grâul, îi abătuse vorba despre fata unui proprietar din vecinătate: «fată frumoasă, cu zestre, crescută în pension, știe franțuzește, nemțește, pian, lucru de mână... un boboc!»

Și arendașul imità jocul feței și ge!sturile misitului și făceà caz mare de această întâmplare. Arendășița se uità pe furiș la băiatul ei care fumà făcând pe nepăsătorul, căznindu-se să croiască din fumul de țigară cercuri frumoase. Mișu se uită de vre-o două ori la ceas, ca omul care a întârziat prea mult la masă și pe care-l așteaptă patul sau vre-o lucrare de seamă. Apoi când bă-trânii se ridicară, el le dădù noapte bună, le ură somn ușor și pornì spre odaia lui, mormăind într-un căscăt prelung:

— Sunt mort de somn!

Iși scoase haina și ghetele și-și luă halatul și pantofii. Apoi suflă în lumâ-nare și se întinse pe pat, așa îmbrăcat.

Câtva timp ascultă cu băgare de seamă. In odaia de mâncare se auzià sgomot: servitoarea strângeà masa. După un răs-timp auzì un câine lătrând, apoi pe tatăl său strigând:

— Cine-i la arman $n noaptea asta, Costache?

O liniște adâncă se lăsă apoi pe curtea boierească. Mișu stà cu ochii deschiși, cu urechea la pândă, ca un câine de vânătoare. Odaia lui dà cu ferestrele spre Dunăre, căci venià in dosul caselor. Afară nu mai plouà, și un întuneric greu apăsà pe pământ. O ploaie de țărână izbì deodată într-o fereastră. Mișu sărì din pat, își scoase halatul și îm-brăcă haina, apoi deschise binișor fe-reastra:

— Ai venit?

— Da!

— Stai colea, că viu și eu acum.

Un sfert de ceas i-a trebuit până să se strecoare afară, un sfert de ceas în-spăimântător de lung. I se păreà că în dosul fie-cărei uși e cineva care-I pân-dește, și în fiece clipă se așteptà să auză deschizându-se ușa dela odaia părin-ților și să-l vază pe tat-său, răsărind în prag cu lumânarea în mână:

— Da’ un-te duci, Mișule, așa de în-cetinel?

Când se văzù afară, se lipì de perete și așteptă câteva clipe. Apoi scoborî repede scările de piatră și se furișă în grădina din dosul caselor. Se apropii de fereastră, dar nu văzù nimic.

— Unde ești? — întrebă el pe șoptite.

— Aici! — se auzi o voce, încet.

Bâjbâiră prin întuneric, până ajunseră în niște brazde de cartofi, și acolo se așezară pe câte un mușuroiu.

— Știi la ce te-am chemat?

— Nu!

— Să-mi faci un mic serviciu... Uite ce e: ai să te duci într-o zi când ți-oiu spune eu, la gară la Sălcuța, să aduci de acolo o cocoană acasă ta tine. Te întreabă cineva: cine e?... O rudă de a ta, profesoară de oraș, care vine să steà la tine vre-o două săptămâni. Eu voiu venì la tine noaptea, voiu stà un ceas-două și voiu plecà fără să mă simță nimeni... Să te ’ngrijești de pui și de vin bun... Ce zici?... Faci?

Cel întrebat nu zise nimic deocamdată. De sigur, se gândià. Mișu se apropiè de el, să-i vază fata, dar n-o puteà des!luși în toate amănuntele ei.

— Ce zici?... N-auzi?

— Greu, boierule!

— Ce greu?... Unde ți-e greutatea?

— O să afle tatăl dumitale și o pă-țesc cu el!

— Ești prost!... Cine-o să-i spună?... Nu vezi că sunt și eu la mijloc?

— Așa e; dar...

Mișu scrâșnì din dinți pe înfundate... Cum? Nicolì pe care l-a adus Livaridi în Vultureasca, ajutându-i să-și deschiză cârciumă, stă și se gândește când e vorba să facă o mică înlesnire băiatului binefă!cătorului său?... Un val de mânie trecù prin el, fierbinte ca o adiere de flăcări... Cine l-a pus să se dea prins astfel unui prost de cârciumar sărac?!...

Apoi se gândì să-l întrebe aspru: «ia ascultă-mă, cât ceri?», dar se oprì cu întrebarea pe buze, căci îi erà teamă să nu-l piardă de tot... Și repede îi venì în minte un șiretlic: să-i spuie că a abătut vorba pe de parte către Cristea Năstrapă, celalt cârciumar din sat, și acela erà bun bucuros să-i facă această înlesnire.

Dar Nicolì erà destul de șiret,’ ca să nu se lase prins în cursă. Și el vreà să arate că n-are nevoie să câștige ceva bani în acest chip și vreà să știe dacă nu cumva s-ar puteà pune la cale acest lucru cu Năstrapă.

— Nu s-ar puteà să vorbești cu Năs!trapă despre asta, boierule?

Mișu înțelese numai decât că aveà a face cu un om șiret și răspunse:

— Ba bine că nu!... Dar nu vreau... E mai aproape cămașa decât cojocul!... Ințelegi tu: degeaba n-are să fie; eu tot plătesc. De ce să-i dau lui și să nu-ți dau ție?!

Nicolì înțelese cum stau lucrurile, tăcù nițel, apoi vorbì rar:

— Pentru feciorul domnului Iani fac orice.

Mișu îi șoptì:

— Să te duci la gară, de Sâmbtă ce vine într-o săptămână, la trenul accelerat care vine dela București. Pe cocoană o vei cunoaște astfel: e înaltă, subțiratecă, oacheșă.

Când se va dà jos din vagon, se va opri puțin pe peron și se va uità ca cineva care se mirà că n-a venit nimeni să-l întâmpine. Apoi se va dà aproape de un stâlp de pe peron, ținându-și umbreluța de capete de-a curmezișul armurilor... Du-te la ea atunci și spune-i: Zozo!... Numai atât!... Ea va înțelege că ești omul meu, și va începe să-ți pove-stiască noutăți de prin București... Pe drum să vorbiți despre școală, despre rude, despre ce veți poftì spre a înșelà pe chirigiu... Auzi?»

— Da!

Să nu uiți nimic din ce-ți spun eu!

— Nu!

Tânărul îi strecură în mână o hârtie de două zeci lei.

— O mică arvună, Nicolì... Și să mi te văd ce poți!

Cârciumarul strânse hârtia bine în mână, și întrebă:

— Mai ai nevoie de mine, boierule?

— Nu! Te poți duce.

Se despărțiră și Nicolì pierì ca o um-bră în întuneric. Sărì peste gard sprinten ca un flăcăiandru și pornì repede acasă, pierdut în gânduri.

Adus în sat de Livaridi bătrânul spre a se pricopsì, Nicolì simți în curând că, atât timp cât va ține numai băutură și covrigi uscați, nu va puteà să ieà mu-șterii lui Năstrapă, nici să facă pe flăcăi să strămute hora de Duminică în bătă-tura cârciumei lui, nici să ieà bucate dela oameni. Trebuià să-și încarce pră-vălia cu mărfuri de care are nevoe în orice zi un gospodar sau o gospodină dela țară, și el n-aveà bani pentru a face o asemenea cumpărătoare. Ar fi cerut lui Livaridi, dar îi mai erà dator, și știà bine că acest zgârcit de arendaș nu-i va dà un ban, până nu se va plătì de tot. Stà și se gândià cât e ziulica de mare, și nu vedeà unde i-ar puteà fi scăparea. Mare-i fù mirarea când se pomenì ieri pe supt seară cu băiatul arendașului:

— Ai țigări de damă?

Tânărul se uită împrejur, cu o cău!tătură pe furiș și nezărind pe nimeni, îi șoptì repede dar deslușit:

— Vino la noapte în grădina din dosul caselor, să-ți spun ceva.

Apoi cu o voce tare, spre a-l auzì vizitiul ce oprise docărașul chiar în fața cârciumei:

— Când te vei mai duce la oraș, adu și ceva pachete de țigări regale. Auzi?

Nicolì simți ca o fluturare de noroc în sufletul lui. Nici el nu-și puteà da bine seama da ce, dar parcă-i spuneà inima că de aci încolo vor veni zile mai bune șî la el. Iar, când îi spuse tânărul de ce e vorba, el surâse în întunerecul nopții, sigur că nu-l vede Mișu...

Ajunse acasă și se trântî pe pat, fără să aprinză lumina. Iși puse mâinile pe după cap și stătu nemișcat. Erà ca un om peste care cade de-odată norocul unui câștig de loterie și care stă și se chibzuiește bine cum trebuie să întrebu-ințeze banii.

Nu îndrăznià să facă nici o mișcare,

de frică să nu-și turbure mersul gându-rilor...

Abià după un ceas se sculă și începù a se plimbă prin odaie, cu mânile la spate, prin întunerec.

Vultureștenii nu vor să i calce în pră-vălie, flăcăii nu vor să facă horă la el, bucatele nu i se îngrămădesc în hambare.

Dar vor veni toți, și bărbați și femei, și flăcăi și copii. Vor venì toți, căci norocul a' sosit și la Nicolì. El va luà bani dela băiatul arendașului pentru o mică înlesnire făcută când și când, îi va cere bani cu împrumut spre a se mai săltà din nevoie și va aduce încet-încet marfă nouă în prăvălie, va aveà într-o bună zi tot ce trebuie la o casă: stambă și chembrică pentru polci și cămăși, bumbac de toate numerele pentru pânză, arniciu și fluturi pentru mânecare și bete, na-sturi, ace, ață, văpsele pentru tras brâ-nele la case, frânghii de cânepă, curmeie de teiu, furci, și lopeți pentru arie, coase, coporâi, gresii, brățări și lulele de coasă, căldări de apă, căpestre și chingi, piedici de cai, sare-bolovani pentru vite, și fel de fel de băuturi. Va cinstì oa-menii cu rachiu tare, femeile cu rachiu dulce, copiilor le va da acadele, flăcăilor vin profiriu, și treaba va merge bine.

Ah! Ce zile frumoase vedeà Nicolì în mintea lui!

Și nu trecu mult, și oamenii din sat aflară că o profesoară de oraș, o vară de-a lui Nicolì, a venit să steà la el cât-va timp. O femeie frumoasă, care stă toată ziua-n casă și cetià, iar pe supt seară ieșià la plimbare pe malul Dunării. Iar când pământul erà învăluit în pace adâncă, băiatul arendașului se strecurà ca o umbră pe supt mal, până ajungeà în dreptul cârciumei lui Nicolì. Apoi urcà malul, sărià șanțul printr-o știrbi-tură de dracilă, alunecà ușor prin gra-dină, și se oprià la o fereastră luminată, în care băteà încetinel.

Ușa se deschideà repede și două brațe rotunde, albe, îl cuprindeau pe după gât, trăgându-l înnăuntru...

...Trei săptămâni trecură ca trei zile, și Mișu rămase iar singur. Se duceà și acum pe câmp, dar n-aveà astâmpăr la un loc. I-se păreau toate pustii și fără nici-un înțeles, și nu mai aveà tragerea de inimă de mai acum câteva săptă-mâni. Păreà un om obosit, îmbătrânit fără de vreme, și care nu mai poate prinde dragoste de nimic. Zilele i se păreau lungi, și nu știà cum să-și mai omoare urâtul. Uneori plecà pe câmp

de dimineață, dar după câtva drum co-tià și o luà la goană spre sub-prefec-tura din Tufeni, spre a se întâlnì cu sub-prefectul. Dacă-l găsià acasă, jucau cărți toată ziua, și tocmai seara târziu se întorceà.

Nu trecù însă mult la mijloc și într-o bună zi se pomenì cu un prieten din Bucu-rești, un fost coleg al lui de Universitate. Mișu simțì o bucurie copilărească la vederea acestui prieten, care știuse să vie atât de bine, în acest timp plin de gânduri negre. Prietenul îi aduceà vești din Capitală, îi spuneà pe cine-a văzut, ce cunoștinți a mai făcut în timpul din urmă, cum își petreceà serile, și toate aceste nimicuri aveau în ele ceva din aerul Bucureștilor, ceva din fâșâitul rochilor de mătasă, din eleganța parfumată a unei vieți duse-n deșertăciuni.

In cele dintâiu zile porniau cu trăsura pe câmp și goniau caii nebunește; după masă dormiau câte trei ceasuri, iar pe supt seară se duceau la Dunăre să se scalde ori să se căruțe cu luntea. In cea dintăi Duminică se duseră la horă, căci prietenul lui Mișu țineà foarte mult să vază «cum se amuzează țărănimea». Priviau din trăsură la acel joc minunat care se chiamă «Brâul» și la care se cunosc jucăușii de frunte. Auziau stri-gături și chiote și vedeau acea furtună de tinerețe, bătând pământu-n tacturi scurte; se uitau necontenit la fetele strânse la marginea horei și vorbiau franțuzește spre a nu-i înțelege vizitiul. Apoi Brâul se sparse iar lăutarii ziseră «Hora dreaptă». Câțiva flăcăi o-ncepură, și între doi din ei se prinseră repede trei fete, apoi între două din ele alte două, alte cinci, altele și altele mereu; iar flăcăii se prindeau fiecare ’n dreapta fetei cu care vrea să vorbească. Și hora se măria, creșteà, se-ntindeà, în revărsări de valuri, mlădiind în tactul viorilor.

Tinerii noștri râdeau când și când, spre a arătà lumii că ei găsesc lucruri de râs în petrecerea tineretului. Și cum ar fi putut ei înțelege acel joc în care adià o tainică sumeție, când toată viața lor trăiseră atât de departe de țărănime? Ei nu puteau ghici că în sufletele acelea simple trăià o mândrie deosebită, o cer-bicie ce înfrânge durerea și oboseala, o adâncă batjocură pentru feciorii de bani gata.

Un Român se apropiè de trăsură și își săltă nițel căciula de pe cap:

—Cum vă place hora noastră, boierilor?

— Frumoasă, moșule!

— Așa-i?

— Da!

Și încet-încet se adună pe lângă trăsură o ceată întreagă. Câțiva Rumâni șireți ieșiră mai în față și se-nfipseră la vorbă cu tinerii. Iar aceștia se ridicaseră în pic oare spre a privì de sus, vorbiau ca niște boieri deprinși să fie totdeauna mândri, și vroiau să pară că știu cele mai mari taine:

— Doamne, măi fra-miu — vorbì un Român către vecinul său—boieri de ăștia cari au învățat carte multă știu și toaca din cer!

Și în surâsul tăinuit în colțul buzelor vedeai ce vreà să spună omul.

Mișu vorbì ceva pe franțuzește cu prietenul.

— Ai înțeles ce-a spus boierul, măi Chiriță?—întrebă un Rumân oacheș, fă-când cu ochiul.

— Cum să nu!,. Ci-că să ne deà vre-o trei vedre de vin!

— Așa-i, boierule?

— Așa-i mă!—luă altul vorba. Domnu’ Mișu-al nostru e altfel de om, nu ca domnu’ Iani. El e mai darnic, căci vede ce pot Vultureștenii la muncă.

— Te lucrează! — șoptì prietenul lui Mişu.

Băiatul arendașului se gândì nițel, apoi răspunse:

—Da' de unde știți voi că eu sunt darnic?

Un Român își înfipse mâinile-n brâu:

— Ei, parcă nu se vede, d-le Mișu?... Se cunoaște ziua bună de dimineață!

— Vezi, mon cher, țăranii sunt psihio-logi! — zise râzând prietenul.

Românii se uitară unul la altul, întrebându-se din ochi: «ce spune ăsta, mă?» Apoi unul din ei se îndreptă spre Mișu:

— Ce zici, boierule! săchem pe Cristea?

Dar Mișu părù că se gândește, și după câteva clipe zise:

— Vă dau o vadră de vin, mă, dar nu aici, la Nicolì.

— La domnu’ Nicolì? Ce ziceți—mă: mergem la Grecu’?

— Hai, mă, și la el, c-o fi având vin mai bun!

Tinerii porniră cu trăsura, oamenii pe jos. Mișu chemă pe Nicolì, și-i spuse:

— Să dai o vadră de vin oamenilor în socoteala mea!

— Foarte bine, domnule Mișu! — făcù Nicolì.

Erà bun-bucuros cârciumarul de acești mușterii ce-i picau pe neașteptate și nădăjduià să mai desfacă o vadră-două peste vadra dată de băiatul arendașului. Iar acesta-i făcu din ochiu, parc-ar fi vrut să-i spuie: «Vezi? îți aduc mușterii... Poate vom mai aveà ceva de pus la cale!»

In acest timp Românii sosiră, trăsura pornì repede la curte.

— Te încasară, hai? — șoptì prietenul.

Mișu avù drept răspuns un surâs viclean prin care vrea să spună: «știu eu ce fac!»

Dar zilele treceau și mai încet, și cei doi tineri nu mai aveau ce-și mai spune. Ar fi dat marea cu sarea să poată jucà toată ziua cărți, dar n-aveau cum. In casă nu puteau jucà decât noaptea, căci ziua i-ar fi prins Caliopi; pe câmp îi ardeà soarele și i-ar fi văzut oamenii. Nu le rămâneà decât un singur mijloc: să treacă ’n vre-un ostrov, și să se așeze la umbră. Planul erà bun și tinerii l-au urmat zile de-a rândul. Bătrânii nu le ziceau nimic când întârziau une ori prea mult dela masă; din potrivă, le păreà bine că Mișu mai are puțină distracție.

— Dedați-vă bine cu apa — căci la Sântă Mărie e bâlciu la Tufeni și vă pof-tește sub-prefectul.

Și Iani dădù lui Mișu o scrisoare venită în ziua aceia. Sub-prefectul poftià familia Livaridi la el, în ziua de Sântă-Mărie — onomastica soției lui și ziua de deschi-dere a unui bâlciu mare, la care venià lume de la trei poște ’mprejur.

Ca pe jeratec stătură tinerii până la Sântă-Mărie. Plănuiseră să se ducă pe apă, de oarece e mult mai de-a dreptul și mult mai frumos.

Iar, când venì sărbătoarea mult aștep-tată, se sculară de dimineață, se îmbră-cară frumos și porniră la gârlă cu doi argați. Bătrânii nu vrură să meargă. Luntrile treceau la vale încărcate cu Vultureșteni și Vultureștence. Erà o zi plină de viață zgomotoasă.

Argații sleiră bine luntrea, bătură strapazanele în găurile broaștelor, așe-zară un căpătâi de scânduri de-a curme-zișul luntrii, peste scândură puseră două perne moi pentru cei doi boieri, și deteră luntrea la apă.

Dunărea curgeà liniștită la vale, plină de-o tainică viață. Sălciile și tufele roșii de cătină se vedeau răsturnate în oglinda apei, ca crescând într-o altă lume, într-o altă lumină.

Cei doi tineri se așezară pe pernele moi și argații împinseră luntrea, apoi săriră sprinteni în piscul ei și se așezară la lopeți. Luntrea se clătină și pornì. Ajunseră repede la capul satului, și o luară prin mijlocul Dunării, unde erà apa mai iute. Luntrea lunecà ușoară. In piscul ei apa fâșâià neîncetat, iar

lopețile băteau cadențat, zmuceau la-come, învolburau pâlnii de apă, stropiau în zborul lor pe deasupra apei mărgele albe, cari picurau repezi, cu un zgomot metalic.

Pe alocuri, se vedeau netezimi de oglinzi, dar pe dedesupt simțiai cum fierbe necontenit șuvoiul de apă...

O luntre silià să-i ajungă din urmă. Din spre ea se auziau cântece. Erau gla-suri de flăcăi, peste cari tremurau glasuri subțirele de fete mari.

— Flăcăi și fete din Vultureasca, boie-rule!

— Se duc la bâlciu?

— Da!

Luntrea se apropiè, se apropiè și câr-maciul ei ținù chiar pe lângă luntrea boierească. Patru flăcăi voinici trăgeau la lopeți, și vre-o șease fete stau pe podină, rezemate de pereții luntrei.

Cei doi tineri se uitară deodată unul la altul, cum fac oamenii când se în-treabă din ochi la vederea unui tablou frumos. Apoi își pironiră ochii pe chi-purile din luntre. Fetele erau gătite de sărbătoare: cămăși alese, înecate în fir și în fluturi, peste cămăși ilice înflorite; mijlocurile strânse în bete frumoase în-cărcate de mărgele. Flori albe de nufăr proaspăt străluciau ca niște stele de argint în întunericul pletelor negre. Treceau cântând la vale cei ce munciseră o vară întreagă și cântecul lor răsunà limpede, pătrundeà în adâncul pădurilor de sălcii, sburà cald și plin de dor pe pânza de oțel a apelor călătoare.

— Ai văzut ce ochi aveà una din ele? — întrebă prietenul.

Mișu dădù din cap, aprinzându-și ți-gara, apoi întrebă pe argați:

— A cui e fata care stă lângă flăcăul de la cârmă?

— A lui Crivăț.

— Cum o chiamă?

— Marioara!

Tânărul își plimbă privirea pe întinsul apei, și rămase pe gânduri... Iși aduse aminte că în huetul și ’n viscolul batozei fata asta îi răsări într-o zi înnaintea ochilor ca o vedenie gingașă, scăldată în râs și lumină.

De-atunci o mai văzu odată la horă și i se părù și mai frumoasă. Iar azi treceà cântând, fericită de lumina zilei de sărbătoare. Pentru întâia oară chipul Ninetei se ștergea din amintirea lui, cum se șterge umbra în fața luminei, și o nădejde dulce îi picurà în suflet gânduri de fericire...

VII.
SERI DE IARNĂ.

Toamna ținù mult anul acela. Lumina ei aurie plutià în singurătatea câm-pului ruginiu, murià în apusuri de soare însângerate. Prin grădini se iviră tufănelele albe și vinete, aceste flori fără miros, cari au în ele ceva din sfiala unor Cenușărese din lumea florilor. Pe câmp muriau cântecele de peste vară și în liniștea mare a zărilor tremurà o ușoară melancolie.

Foile de salcâm se îngălbeniră, cele de oțetar și arțar se înroșiră și zile de-a rândul căzură tremurând la pământ. Apoi zilele începură a se mohorî, a se întristà și cerul cenușiu plângeà ploaie măruntă și rece care învăluià depărtările și îm-păenjenià vederile. Vânturi aspre de toamnă spulberau frunzele veștede, le învârtejiau, le făceau să alerge repede, cu un fâșâit deosebit, ca niște mici vețuitoare.

Și nu trecù mult și tufănelele muriră de frig.

Iar într-o bună dimineață ferestrele se împodobiră cu feregă de argint și zăpada începù a curge liniștit, ușoară și albă.

Ilie Măcieș se plimbà ceasuri întregi și aerul rece, lumina răsfrântă pe zăpadă în sclipiri de diamante, îl înviorau, îi întinereau sângele. Iar când seara se lăsà albastră, pe pământul îmbrăcat în alb, venea domol, acasă, uitându-se din când în când la palele de fum ce se înălțau în văzduh ca niște valuri subțiri.

...Târziu, suflà în lumină și rămâneà întins pe canapea, cu mâinele pe după cap, cu ochii deschiși, cu gândurile departe... Lumina focului din sobă jucà pe pereți și pâlpâirea flăcărilor aveà în ea o tainică viață.

Crivățul șuerà uneori pe-afară spul/berând zăpada în bătăi de aripi uriașe și gândul lui Măcieș pribegeà pe la Vultureasca. Chipuri, clipe din trecutul boierului, răsăriau lămurite în sufletul lui. Apoi chipul lui Livaridi îi jucà în-naintea ochilor, deslușit până-n cele mai mici amănute. Și boierul nostru simțià atunci câtă depărtare e între sufletul lui și sufletul acestui arendaș, își dà bine seamă că ei întrupau două neamuri, două neamuri deosebite prin urzirea lor sufletească. Apoi îi veniau în minte alți arendași străini și o jale mare îi cuprindeà sufletul. Vedeà cum de la un capăt al țării la celălat se pripășiau pe moșiile frumoase arendașii străini cari sug mana pământului și vlaga neamului. Și atunci mustrarea aspră îi rupeà sufletul: «oare nu ești și tu unul din acei boieri nesocotiți cari își arendează străinilor moșiile strămoșești și vin la orașe?»

Parc-auzià lămurit cuvintele lui Curpen, plânsoarea înăbușită a țăranilor asupriți și parcă vedeà cum i se înșiruià pe dinaintea ochilor gloata numeroasă a celor legați de un petec de pământ îmbucătățit din ce în ce mai mult prin moșteniri, a celor ce n-au nici odată dreptate, a celor ce cad, se stâng neștiuți și neînțeleși.

Și vântul aveà atunci vaete de durere...

Alte ori însă o copilă frumoasă îi răsărià în suflet și boierul țineà ochii închiși spre a o păstrà cât mai mult în el.

Iar când vedenia aceea de tinerețe surâzătoare piereà ușoară, boierul deschi-deà ochii in lumina aceea dulce și plină de povești, îi șoptià numele, o rugà să vie iar, să i se așeze la căpătâi, să-i închidă ochii obosiți, să-i mângâie bătrâ-nețele necăjite. Și într-un târziu, când îl biruià somnul, i-se păreà c-aude un glas limpede de fată mare, un cântec frumos care veneà de departe, se stingeà une-ori ca înnecat în vânt și iar izbià pale-pale-n ferestre...

Iar într-o bună zi primarul din Vultu-reasca bătù binișor în ușă la Măcieș.

La doi ani după ce i s-a prăpădit soția, boierul chemă la el pe primar și-i spuse că vrea să înzestreze, cu cât va putea, cinci fete sărmane care se mărită în iarna aceia. Aceste fete trebuiesc însă bine alese: să fie vrednice și cinstite. Cum au aflat, oamenii au venit la pri-mărie, ca la învoieli, și după multă desbatere, s-a putut alege cele cinci fete. Anul al doilea tot așa; cel al treilea la fel. Boierul aveà de gând să înzestreze în fiecare an câte cinci fete. Alegerea însă devenià din ce în ce mai grea din pricină că oamenii mai cuprinși, cari își puteau înzestrà singuri fetele, începură să ceară să fie trecute și fetele lor pe listă. Pri-marul alergà în cele din urmă la popa Vărsătureanu și la învățător, li se plângeà de împotrivirea ce-i fac unii din oameni și-i chemà să-i vie în ajutor. Și nu se puteà să nu se liniștească Românii, auzind vorba popei sau a lui Curpen. După ce în sfârșit nu mai erà nici o neînțelegere, primarul plecà într-un suflet la boierul Măcieș spre a-i arătà pe cine au ales. Deaceea venise și în ziua aceia.

— Ei le-ați ales, primarule?—întrebă Măcieș.

— Da, boierule!... Acum... ce veți zice și d-voastră.

— Ia să văd și eu.

Ochii boierului alunecară de-odată până în josul listei, căutând un nume pe care nu-l găsì. Apoi luă pe rând numele scrise, întrebă pe primar despre unele amănunte ce-i scăpau din minte și dădù din cap:

— Bine!... Foarte bine!... Văd că ați pus și pe fata lui Stan Frunză pe listă.

— E o fată vrednică, boierule și sări-toare nevoie mare. Adevărat, tat-său se îmbată une-ori, dar știți și d-v. ce om erà el înnainte. De când și-a băgat flăcăul în pământ, a început să ia încet-încet darul beției. Dar cine n-are păcate în lumea asta boierule?!

— Bine, bine!—făcu Măcieș. S-o lăsăm

și pe Ileana lui, că-i vrednică fală; și eu o știu.

...Acum știi ce ai de cumpărat: câte-o vacă, mai tânără, cu lapte, câte o căldare mare, câte o tingire și câte o tavă de a-ramă, câte-un hârdăiaș de muls și câte-un putineiu.

— Știu, boierule!

— Nici cinci bani în mână!

— Ințeleg!

— Și mie îmi aduci chitanțe în regulă dela negustorii dela cari cumpărați.

— Ca și pân-acum, boierule.

— Da!... făcù Măcieș și începù a socoti.

Apoi scoase banii și-i numără în fața primarului:

— De nu-ți ajung, știi unde șed; de-ți mai rămân, știi ce trebue să faci... La cumpărătoare să fie de față și părinții fetelor.

— Negreșit! — făcù primarul, băgând banii într-o pungă de piele atârnată de gâtul lui.

Strânse bine băierele pungii și o băgă în sâni.

Când să plece, Măcieș îl oprì în prag:

— Și spune-i lui Stan Frunză că-i cunun eu fata! Să-mi spui când e nunta!

— Ințeleg boierule!... Mi se pare c-au pus nunta- a doua Duminică după Bobo-tează.

...Sărut dreapta!

— Mergi sănătos!

Românul ieșì binișor din casă și își puse căciula în cap, când fù aproape de poartă.

O ceată de Vultureșteni îl așteptà afară. Oamenii se strânseră repede în jurul primarului care le spuse ceva, apoi por-niră cu toții în târg.

Boierul îi urmărì cât-va cu privirea, ascuns pe după perdele, apoi se așeză într-un fotoliu, la guta sobei, pierdut în gânduri.

O nădejde nouă îi înseninà acum în suflet, cum se înseninează une-ori vara numai câte-un ochiu de cer albastru. O luptă grea s-a dat în sufletul lui între iubirea de tată și o teamă neînțeleasă. Văzuse lămurit că nu e cu putință să-și apropie pe Marioara lui de el și după multă frământare înțelesese că, cel mai bun lucru ce puteà îndeplinì, erà să facă pe Marioara fericită acolo în lumea ei de jos, în lumea în care crescuse și înflorise. Și nu puteà ajunge aci de cât cununând-o și înzestrând-o cu o dărnicie boierească, în dosul căreia să se ascunză iubirea lui de părinte. Dar pentru acea-sta trebuià să înceapă mai din vreme, spre a nu se băgà de seamă, trebuià să cunune încă o fată două înaintea ei, spo-rind încet-încet darul lui de nun. Atât, numai atât puteà face pentru ea — cel puțin cât mai e în viață.

Iată de ce se hotârîse boierul Măcieș să cunune în iarna aceea pe fata lui Stan Frunză...

VIII.
ÎNVRĂJBIȚI.

Iar pleci, măiculiță?... Iar?

Flăcăul nu răspunse nimic. Iși îm-brăcă bine zeghea pe mâneci, puse mâna pe o scurtătură de corn de după ușă și ieșì afară, în noapte și în viscol.

Mama lui clătină din cap:

— Nu-i a bună cu băiatul nostru!

Crivățul șuerà ca un voinic, spulberà zăpada, o zvârlià repede în fața flăcăului. Neculai Pleșea își îndesă bine că-ciula pe ochi, înfipse scurtătura în ca-râmbul cismei drepte și își petrecù mânile în mânecile zeghiei. Ajunse in dreptul cârciumei lui Năstrapă și se stre-cură în curte. Se apropiè de fereastra unei odăi din dos, și se uită înăuntru: nici-un flăcău.

— S-au culcat de cu seară, ca găinile! — șopti el nemulțumit.

Ieșì iar în uliță, și pornì mai departe. Când ajunse în dreptul casei lui Crivăț, se oprì de-odată, fără să știe nici el de ce, și spionă ca un hoț împrejurimile. Ți-penie de om nu se simțià, Zăpada îl izbià în față, îl pișcà, îl ardeà. Crăcile uscate ale pomilor se izbiau unele de altele într-o frământare uriașă și din când în când vuietul lor aveà izbucniri de durere, gemete de tortură ca niște ființe.

Flăcăul stătù așa câteva clipe, apoi se întoarse deodată în loc și pornì repede înnapoi. Văzù lumină la casa unui prie-ten și intră înaăuntru:

— Bună seara!

— Bună să-ți fie inima, Neculăiaș!

— Da’ Stoica nu-i acasă?

— S-a repezit să adape caii. Stai nițel, că vine și el acuș!.. Ce mai faceți?

— Ia, mai nimic... cu vremea asta. Erà se ne repezim în baltă să tăiem niște stuf, dar am mai lăsat până s-o liniști viscolul.

— Tot așa și noi... Și-apoi nu știu cum o fi pârtia, că n-am ieșit zilele astea nicăieri.

— E bună!.. Ne-a spus Ene Herghe-ligiu, care și-a adus alaltă-ieri o sanie de fân din baltă.

— Așa?

— Da!

Afară se auziră deodată tropăituri de cizme. Cineva se scuturà de zăpadă. Apoi ușa dela tindă se deschise și Stoica in-tră înnăuntru.

— A! Văru’ Culai! — făcù el, dând cu ochii de Pleșea.

Flăcăii dădură mâna amândoi și se înțeleseră din ochi.

— Am adăpat caii, bătrânule; le-am așternut paie curate și le-am pus fân în iesle... Ne ducem!

— Unde, mă?

— Unde te duceai d-ta când erai ca noi? — întrebă Neculai Pleșea.

— Nicăieri! Stăm acasă și făceam mamei țevi la cicârâg — răspunse bă-trânul, zâmbind șiret.

— Fie vorba-ntre noi!... Cine știe pe unde stăteai nopțile... Hai? Ce zici, mamă Catrino?

— Da’ cine mai știe, măiculiță! — răs-punse bătrâna, mușcând cu dinții firul ce curgeà din pămânzalcă și care se în-groșase prea mult într-un loc.

— Haida hai! zise bătrânul. Numai să nu ne-aduceți câte-o golancă în casă.

Flăcăii plecară. O luară prin mijlocul drumului și merseră repede. Vântul îi izbà în față, se încurcà prin poalele zeghiilor, le șuerà pe la urechi. Zăpada cădeà mereu, spulberată de vânt. Ei mergeau repede, fără să-și spuie nimic. Când ajunseră în dreptul Iui Nicolì, Stoica zise:

— Hai la Grecu-ăsta, că nu ne tur-bură nimeni.

— Hai!

Se apropiară de ușă și se uitară cu băgare de seamă. Nu erà nimeni în câr-ciumă. Intrară înnăuntru, și se duseră de-a dreptul în odaia din fund.

— Adu-ne lumină aici, Nicolì! strigă Stoica. Și mai pune vre-un butuc de lemn în ghețăria ta de sobă!

Grecul aduse repede o lampă și o așeză în mijlocul mesei, apoi râcâì cu cleștele în sobă spre a ațâțà jăratecul și băgă câteva căpătâie de lemne în ea.

— Ce bem? — întrebă Stoica.

— Vin!

— O ocà de profiriu turbat! — zise iar Stoica, îndreptându-se către Nicolì.

Acesta se-nvârtì repede și aduse vinul. Apoi plecă.

Flăcăii rămaseră singuri, luminați de lumina mică a unei lămpi cercuite cu o brățară de tinichea. Umbrele lor înne-griau uriașe pe pereți. Stoica lui Radu Năvodaru își făcuse oștirea la flotilă și se liberase în toamna aceea cu gradul de sergent. Umblase mult pe mare, văzuse multe orașe străine, și adusese cu el apucături de om dezghețat, de om purtat prin lume. De multe ori spu-neà chiar că-i pare rău că s-a liberat. Mai bine s-ar fi reangajat: ar fi ajuns sergent-major, mai apoi aghiotant, și și-ar făcut un viitor mai frumos. Dar astea le spuneà numai când se aflà într-un cerc de flăcăi, după mai multe pahare de vin. Atunci aveà în el o frământare neînțeleasă, o mândrie de marinar în-cercat, o revărsare de vorbe, un fel de dezlănțuire a tinereței ținute cinci ani în disciplină temeinică. Atunci căutà pricină de ceartă ori-cui și trebuià să se încaere cu cineva. Încolo, erà tot flăcăul bun de mai înnainte, nițel cam trecut la față, dar tânăr la suflet și sprin-ten în mișcări. De cum a venit din ar-mată, Neculai s-a înțeles frățește cu el. Se căutau pe-acasă unul pe altul, se du-ceau împreună la clăci, la nunți și-și ziceau unul altuia «văr».

In seara aceia stau unul în fața altuia și vorbiau încet despre nunțile ce se puneau la cale în sat.

Stoica, de și de curând venit, știà dragostea fiecărui flăcău și aflà cu mult ănnainte cum se puneau la cale căsni-ciile viitoare. ’

— Eu nu înțeleg, măi vere Culai — zise el după câtva timp — cum le vine unor flăcăi să se însoare până nu și-au făcut armata. Se însoară azi și mâine se duc la oaste!... Ce viață-i aceea?... Cei cu schimbul... treacă-meargă. Dar cei permanenți?... Eu n-aș fi putut face niciodată acest lucru. Tu te-ai însurà?

— Dacă m-ar luà cu schimbul, da!Dar să-ți spui drept: eu, mai mult m-aș trage la permanenți. Multe ’nvață omu în oaste.

— Da’ pe Marioara cui o lași?

Neculai nu răspunse deocamdată. Luă paharul în mână, și băù tot vinul din el. Apoi îl trântì pe masă cu zgomot:

— Da-ce-am eu cu ea?

Cel-lalt se uită la el cam cu coada ochiului și începù a surâde:

— Va să zică ați rupt-o amândoi, hai?

— Despre mine, măi vere, facă ce-o ști. Eu nu-i rup mânecile!

Stoica Năvodaru pricepù de unde venià această purtare a lui Pleșea și turnă vin în pahare:

— Ei lasă, măi Culai! Nu mai pune la inimă toate fleacurile... Hai, iea de colea!... Noroc să deà Dumnezeu și bucurie!

— Norocul meu, măi vere.... l-a mâncat lupu’!

Flăcăul spusese vorbele astea cu un ton de adâncă tristeță, și glasu-i tremurà.

Stoica crezù că văru-său Culai e gata să plângă, și începù să povestească din viața lui de șalupar. Dar cel-lalt se îmbăr-băta iute și fața i-se înveselì de odată. Numai ochii îi străluciau mai mult ca de obicei. Iar Stoica văzù că se înșelase amar, crezând că are a face cu un suflet slab. Vedeà acum că văru-său Culai nu desmințià întru nimic neamul Pleșeștilor. Erà acelaș suflet tare ca un arc de oțel care se îndoiește nițel, o clipă, spre a venì la loc cu o putere înzecită.

— Ai mai văzut-o pe Ileana lui Frunză? întrebă Neculai.

— Am văzut-o și azi la gârlă... I-am spus că batista ei e sănătoasă și stă bine la tine.

— Și ea ce ți-a spus?

— Mi-a spus c-are să te vânză.

— O crezi?

— Eu o crez... Nu-i vorbă: ți-e ți-ar păreà bine să auză Marioara că ai luat o batistă de la fata lui Frunză. Nu-i așà?

— Poate să afle, poate să n-afle; mie tot una mi-e. N-avem nimic de împărțit amândoi.

— Care va să zică, v-ați supărat foc, hai?

Nicolì intră în acest timp în odaie să vază cum arde focu-n sobă și aduse într-o farfurioară câteva măsline pe care le puse pe masă.

— Să meargă vinu’ mai bine, chir Nicolì?... Ei, mai dă-ne o ocà!

Afară erà urgia lui Dumnezeu. Viscolul nu mai contenià. Vântul frământà valuri mari de aer, le arunca ’n ferestre cu un muget uriaș, cu un vuiet de mare înfuriată, și într-un rând Stoica Năvo-daru ascultà câteva clipe cu urechea la pândă, apoi zise:

— Ia, așa urlă marea când e întărâtată!

Apoi rămase câtva timp pe gânduri. Iar celălalt se vedeà departe, între străini, pe când o inimă de fată îl plângeà în satul lui...

Intr-un târziu, ieșiră de la Nicol și se despărțiră când ajunseseră la casa lui Nă-vodaru. Pleșea intră binișor în curte, se apropie de fereastă și bătù în ea. In casă se auziră șoapte, apoi o mână bâjbâi pe-ntuneric să tragă zăvorul, și vocea lui Pleșea bătrânul, îl întâmpină:

— Ai venit, haimanà?...

Părinții uită că și ei au fost odată flă-căi și țin de rău pe băieți când întârzie une ori prea mult în sat. Cel puțin Ne-culai Pleșea nu mai aveà nevoie de nici-o dojană, căci îi erà destul de neagră inima și fără ea. El nu zise nimic. Se scutură de zăpadă pe zeghie, pe cisme, tropăind tare și se strecură înăuntru. Se duse în odaia din fund, și se culcă repede. Dar somnul nu veneà să-l atingă cu aripa lui fermecată, și flăcăul stà cu ochii deschiși în întunerec, cu gândurile la ceea ce i-a turburat liniștea.

Dintr-o nimica toată a venit neînțelegerea asta. Peste floarea gingașă a dra-gostei lor a căzut brumă rece, și floarea tânjește, se ofilește.

Ii venise într-o zi la ureche că Mari-oara ar fi primit la bâlciul din Tufeni o brățară frumoasă din partea lui Mișu al arendașului, și din vestea asta s-a scornit tot răul. Deși sigur de credința Marioarei, flăcăul nostru făcù pe supăratul față de ea. Când o vedeà, o ocolià și se uità într-altă parte spre a nu-i dă bună-vremea; la horă nu se mai prin-deà lângă ea; iar dacă o vedeà la vre-o clacă, plecà repede, într-un chip bătător la ochi. Și, de unde la început plănuise să ție așa numai vre-o două săptămâni și pe urmă să se împace, iată-i acum ajunși în toiul iernei, și ei tot nu-și vor-besc unul altuia. Fata nu se știà vino-vată cu nimic și nu putea începe ea vorba, când el o ocolià sau se făceà că n-o vede. Avea însă credința, că nu va trece mult și flăcăul lui Pleșea va căutà să se împace cu ea. Dar zilele treceau și flăcăul păreà că nici nu se gândește la împăcare. Din potrivă, păreà că vreà din ce în ce mai mult să se depărteze de ea. Intr-o seară, pe când Marioara treceà pe lâng-o ceată de flăcăi în care erà și el, îl auzi zicând în pofida ei, dar făcându-se că n-o vede:

— Așa, măi băieți, a început să le placă boierilor fetele din Vultureasca!

In vremea aceasta, pețitori voioși ititrau în casele unde erau fete de măritat și logodnele urmau unele după altele. Iar într-o seară îi veniră și Marioarei pețitori din partea unui băiat de târlaș cu stare. Se află în curând că nu se putuse face nimic, dar nu se știà bine din ce pricină. Unii spuneau că Marioara n-aveà destulă zestre; alții spuneau că pricina e alta. Fata lui Crivăț stătuse puțin în casă, apoi ieșì și nu mai venì decât după plecarea pețitorilor. Se ascunsese după o șiră de stuf și acolo plânsese toată vremea, iar părinții intrau în pământ de rușine și ieșiau cu rândul prin curte s-o caute.

Neculai Pleșea simțì cum i se rupe ceva înnăuntru, în inimă parcă. De sigur, Marioara a plecat din casă, a dat de rușine și pe părinți și pe pețitori și s-a ascuns după șira de stuf, spre a-și plânge, neturburată de nimeni, amarul ce i se îngrămădise în suflet. Și aceasta numai pentru el, numai de dragul lui. Flăcăul îi mulțumià în gând pentru purtarea ei inimoasă, și tot sufletul lui se frământà în valurile acestei dragoste adânci. O simțire de mândrie ascunsă, o adiere de caldă milă îi înnecau ființa. Și totuși nu se puteà duce într-o zi drept spre ea și să-i spuie: «ce-a fost s-a. trecut Marioara! Eu m-am prefăcut numai așa, să văd ce faci tu!»

Nu, nu puteà. Ii erà teamă să nu se fi supărat acum Marioara, să nu se fi supărat cu tot dinnadinsul, și atunci?... El ai începe vorba, ea ar trece fără să se uite la el, lăsându-l împietrit de ru-șine... Ce mai flăcău!... Și un glas ascuns, diavolesc îl îndemnà să ție înainte așă, să stăruie mereu în purtarea lui ciudată, deși el simțià bine că rupe două inimi, că un necaz mare, o nenorocire plutià neagră, se rotià ca o pasăre nelămurită încă, în zilele pline de negura viitorului. In cele din urmă, începù a vorbi cu fata lui Stan Frunză, a jucà numai lângă ea. Dar seara pornià uneori, ca un hoț în sat, ajungeà până în dreptul casei lui Crivăț, stà o clipă două ’n loc, apoi se întorceà repede, mergând iute ca un om ce se-teme’ să nu fie văzut.

In acestea, sărbătorile Crăciunului se apropiau. Băieții se prinseseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. Flăcăii puneau la cale Brezaia, și se prinseră și ei tovarăși pentru colind, căci prin partea locului băieții colindă la orice fereastră de Român, dar flăcăii intră numai în casele unde sunt flăcăi sau fete. Băieții își împletiau bice pentru pluguleț, și în răstimpuri împănau ulițile și pocniau din ele ca din ’ pistoale. Apoi, când li se urà cu împletitul, porniau la ghiață cu vitioara, o sănioară așezată pe oase de cal și mânată de cel ce stă în ea cu ajutorul a două bețe, în capetele cărora e înfipt câte un cuiu spre a prinde bine în ghiață.

Ajunul Crăciunului sosì. De noapte, tare de noapte, începură a fierbe băieții. Ii vedeai curgând pe ulițe cete-cete, cu săculețele pe după gât, cu bețe în mâini. Intrau în curți, și câinii tăbărau pe ei. Ei se apărau cum puteau mai bine, se apropiau de ferestre, și strigau cu glasuri subțirele:

Iar femeile ieșiau în pragul caselor, cu sufletul vesel de bucuria darului, cu șorțu-rile pline de mere, de nuci și de covrigi.

Uneori se întâlniau cete vrăjmașe. Cei mai slabi stăteau de se socotiau ce-i de făcut: să dea piept ori s-o tuliască la fugă și să-și scape nucile strânse cu atâta alergătură.

Iar, când se luminase bine de ziuă, alt rând de vestitori ai Crăciunului ieșiră de prin case. Erau copilași de câte trei, patru, mult cinci ani, cari plânseseră la mamele lor să le facă și lor săculețe spre a strigà și ei. Și îi vedeai mergând domol, ținându-se de mână, cu câte-un frățior mai mare, care-i apără de câini. Și glasul lor răsunà supțire și sfios pe la ferestre:

Ziua de ajun se sfârșì și seara venì, o seară frumoasă și rece, dătătoare de sănătate. Și atunci Marioara fù cuprinsă de un neastâmpăr ciudat. Treceà din casă-n tindă din tindă-n casă, rumenì colacii, așeză grămejoare de nuci pentru colindătorii mai mici. Fața ii erà tot o văpaie. In minte-i veniau viersuri de colinde frumoase, clipe din alte seri de Crăciun, când venià și el s-o colinde. Venì-va oare și în seara asta?—se întrebă ea... După câtăva vreme se repezì să aducă un braț de lemne. Aerul rece îi înviorà ființa. Răsuflă adânc, și zăbovì mai mult înnadins. Ar fi vrut să vie în acest timp colindătorii și ea să nu fie în casă. Iar, când ei vor ajunge la viersurile

atunci să intre și ea, să le dea bună-seara, să le zică printr-un surâs «bine-ați venit» și să se lipiască de sobă spre a ascultà colindul lor, stând în picioare, cu ochii în pământ.

O ceată de flăcăi intră în curte la ei. Ea se căznì să le deslușiască fețele când treceau prin dreptul ferestrei luminate, dar nu putù. Mai stătù nițel pe-afară, apoi intră în casă. Neculai Pleșea nu erà printre ei, și fata simțì atunci că i se face negru înnaintea ochilor, că viața se întunecă din ce în ce mai mult pentru ea, că viersurile colindului au în ele tristețea unui cântec de îngropare.

O altă ceată de flăcăi venì după ple-carea celor dintâi, apoi încă una, și încă una; Tot cete mari de câte opt-zece flăcăi...

Acum nu mai aveà cine venì. Veniseră toți flăcăii din sat, toți, afară de unul pe care ar fi dorit mai mult Marioara să-l vadă intrând în casa lor în ajunul unei zile mari ca aceea.

Dar el nu venì.

— Ah! Răul! — suspină fata, ieșind din casă. Pentru ce mă chinuește așà?

Și, în prag, două șiruri de lacrimi îi alunecară calde pe obraji...

Sărbători ca acelea n-ar vrea să mai trăiască fata lui Crivăț. Masa nu-i tihnià, somnul nu se lipià de ea, iar la horă nu puteà sta, căci i se păreà că o râd toți flăcăii și toate fetele. Și-atunci fata își plecà încet capul ’n piept, se ’nclinà ca o floare ruptă de vânt și se întorceà acasă cu sufletul frânt de jale.

Dar vremea treceà și încet-încet venì și ziua tragerii la sorți. De cu noapte se strânseră căruțele la primărie. Un fost gornist suflă în răstimpuri «aduna-rea», și sunetele acelea metalice se împrăștiau vesele în satul înnecat în întunerec. Șeful de garnizoană ieșì în pragul primăriei și întrebă:

— Ați venit toți?

— Toți!

— Hai!

Căruțele porniră în chiuitul prelung al flăcăilor!

Erà moină, și o răcoare umedă se simțià în văzduh. Când se lumină de ziuă, câmpul negru, plin de umezeală, desfun-dat de ploi, se înfățișă vederilor pustiu, întins, încărcat cu o tristeță care pătrun-deà sufletul.

Iar lumina aceea de dimineață moi-noasă și mohorîtă aveà în ea ceva bolnăvicios, ceva care nu se poate spune prin cuvinte.

Flăcăii își țineau bine cumpătul și glu-miau, dar dacă te-ai fi uitat cu băgare de seamă la ei, ai fi văzut că fiecare tăinuià în el o necurmată frământare, că fiecare așteptà cu nerăbdare ceea ce va aduce ziua aceea, ziua de tragere la sorți.

Ajunseră la subprefectură, și șeful de garnizoană întrebă pe un furier dacă mai e mult până să vie rândul Vulture-ștenilor. Mai erau două comune înaintea lor. Flăcăii se împrăștiară cete-cete prin preajma subprefecturii.

Neculai Pleșea se rupse din mijlocul lor și se așeză chiar în pragul clădirii. Se uità cu băgare de seamă la flăcăii ce intrau și ieșeau din acea odaie tainică, în care se puneau la cale câțiva ani din viața lor. Unii intrau tăcuți, îngrijați, posomoriți; alții se duceau veseli, cu căciula pe-o sprânceană, parcă s-ar fi dus la vre-o clacă. Unul ieșì deodată repede, sărind, se oprì la vre-o doi pași de el și trântì căciula la pământ, cu un zgomot mare, ca o detunătură de pușcă:

— Noroc, flăcăi!... Cu schimbul

Acela nu se puteà plânge că n-are noroc: îl luase călăraș cu schimbul.

Neculai Pleșea se uită lung după ei. Il văzù luându-se de gât cu vre-o doi fârtați și intrând în cârciuma din fața subprefecturii

Alt flăcău ieșì dela recrutare. Acela erà trist de tot, și părinții lui se strânseră repede lângă el:

— Un’ te-a dat?

Flăcăul își puse căciula în cap, și răspunse scurt!

— La flotilă!

Ochii pironiți pe ei, nerăbdători de a ști, se plecară încet-încet în pământ, și glasurile amuțiră. Iar, după câteva clipe, bătrânul luă vorba:

— Eh!... Să fii sănătos, băiete!... Așa ți-a fost norocul!

«La flotilă», se gândì Pleșea. «Cinci ani de zile dus din satul lui! Fetele de seama lui vor fi de mult măritate când se va întoarce el».

Și în sufletul lui plutì deodată chipul luminos al Marioarei lui Crivăț, pe care el o chinuià de atât amar de vreme. Un val de căință caldă îl zguduì, și toată ființa lui îi cereà iertare.

— Numai de-aș aveà noroc să mă iea și pe mine cu schimbul! — se gândì el.

Bătrânul aveà banii gata pentru calul de călăraș, și chiar la iarna viitoare ar pornà nunta fiului său.

— Vultureștenii să se pregătească! — strigă un furier.

Flăcăii intrară într-o odaie, și se pre-gătiră pentru constatare.

— Ioniță Custură!

Flăcăul se duse. Ușa se închise după el, și ceilalți se uitară unii la alții, ca niște oameni cari se văd pentru întâia oară. Clipele treceau grele...

— Onea Plavie!

In acest timp Ioniță Custură intră.

— Un' te-a dat?

— La artilerie!

Toți tăcură, și tăcerea aceea apăsà greu pe sufletele tinerilor...

— Neculai Pleșea!

Flăcăul avù atunci o strângere de inimă deosebită, și înțelese că de minuta aceea atârna, poate, soarta vieții lui în-tregi. Iși ținù însă bine cumpătul și intră.

— A!... Ce mai tunar!—făcù doctorul, vesel, când îl văzù.

Il pipăi, îl ciocănì pe piept, îl măsură și-i dete o palmă ușoară pe spate.

— Ăsta fuge cu tunul pe umăr!

Flăcăul se întoarse cu fața spre ofițer.

Acesta se plecă spre un scriitor, între-bându-l ceva, scriitorul întoarse foaia, o petrecù din ochi până jos, apoi răs-punse: nu!

Ofițerul îi șoptì apoi ceva, dar așà de încet că nu se puteà auzi. Dar Pleșea înțelese de pe buzele lui, mai mult cu sufletul decât cu urechile, și o căldură mare începù a-i fierbe prin vine.

— Neculai Pleșea! La flotilă!

Un alt flăcău fù strigat, dar Pleșea nu-i înțelese numele. Se îmbrăcă repede și ieșì în vânt să se răcorească. I se păreà că o apă mare, năvalnică, furioasă, sfărâmase cu valurile ei năpraznice clă-direa în care își tăinuià el cele mai curate gânduri de fericire. Și ca prin farmec se schimbaseră toate: și tovarășii lui, și sub-prefectura, și câmpul, și căruțele îngrămădite mai încolo. Văzù că viața are vâltori uscunse care te ieau, te fură și te duc departe. Dar toate acestea se petrecură repede în mintea lui, și, când făcù vre-o câți-va pași dela ușa sub-pre-fecturii, Stoica Năvodaru îi ieșì în cale iar el îl prinse pe după gât ca pe un frate bun, îl strânse în brațe, ca în luptă dreaptă, îl învârtì de vre-o două ori, și-i strigă:

— M-au dat la flotilă, măi vere!

Iarna erà pe sfârșite. Numai prin locuri ferite de soare mai rămăsese câte-o pată de zăpadă care se subțià, se micșorà, pierià suptă de căldura pământului. Și când ieșì într-o dimineață din casă, flăcăul lui Pleșea simțì o adiere caldă atingân-du-l pe obraji, și toată ființa lui tresărì de bucurie: e primăvară. Iar, la câte-va zile, cel dintăiu stol de cocori trecù pe deasupra satului. Mugurii plesniau de viața îngrămădită în ei, și viorelele începură a se ivì sfioase ici-colea: se deschideau albastre și gingașe la dez-mierdarea soarelui. Plugurile înnegriau ogoarele rodnice și ciocârliile duceau solii de la pământ la cer.

Marioara lui Crivăț ieșise slabă ’n pri-măvară, ca după o boală grea, și biata mă-sa nu mai știà pe la ce babe să alerge spre a-i descântà. Vestea că Neculai e luat la flotilă pe cinci ani, o lovise drept în inimă și fata n-aveà cui să se mai destăinuie, ci se închideà tot mai în sufletul ei, ne mai dorind nimic, ne mai putând nădăjdui. El o ocolià mereu, treceà întunecat pe lângă ea, și fata nu știà ce să mai creadă. Stà toată ziua la argea și ’n zgomotul va talelor își măcinà zi cu zi puterea.

Și, într-o zi frumoasă de primăvară, când toată firea surâdeà la soarele cald și dătător de viață, fata se oprì din bă-tutul vatalelor și din călcatul podnogilor și rămase cu suveica în mâna dreaptă, sprijinită de marginea pânzei, cu ochii la strălucirea de afară. Mama ei plecase de acasă. Și deodată fata își aduse aminte că Neculai îi spusese de mai multe ori că tatăl său Misăilă Pleșea, vorbise cu un domn mare dela oraș, care-i făgăduise că va stăruì să-l dea cu schimbul. Domnul acela luase chiar și niște bani de la ei pentru niște acte de care spuneà că e nevoie.

— Unde-s făgăduielele acelea?

A fost o minciună, se vede, o min-ciună din partea lui Neculai care căutà s-o amăgiască, s-o facă să cadă, făgădu-indu-i că în iarna ce vine se vor luà, de oare ce el va fi soldat cu schimbul. Care va să zică a mințit-o, a mințit-o! Cum n-a văzut ea până acum aceasta?... Erà atât de ușor de văzut!

...A! Dar ea s-a ținut tare și n-a căzut, și acum îl cunoaște până-n adâncul sufle-tului, şi nu vrea să mai știe de el...

Apoi îi veniră în minte pețitorii de astătoamnă, oamenii pe cari i-a rușinat și cari-i aduceau poate norocul ei...

O rândunică săgetă de-odată drept pe lângă fereastră, și fata simțì în ea o tre-sărire de bucurie; au venit rândunelele.

Au venit rândunelele, s-au trecut de mult viorelele de pe câmp și liliacul prin grădini, a venit primavara albastră, și lâ suflarea ei dumnezeiască florile se deschid; numai el numai vine, nu va mai venì. Fata închise binișor ochii și își plecă ușor capul spre pânză...

Soarele aveà din zi în zi mai mult drum de urcat și de scoborît, și fata mai văzù încă odată pe Neculai. Erà într-o zi de sărbătoare, și el umblà îm-brăcat ca în zi lucrătoare, și fața lui pălită de soare aveà o adâncă mâhnire în ea și ochii priviau în jos. Fata simțì că într-un rând ochii flăcăului se îndrep-tară spre ai ei, vrând să le spună ceva, dar, neîntâlnindu-i se plecară, repede ’n jos și se întoarseră ’n altă parte.

Și a înțeles că Neculai Pleșea se fră-mântă între dor și rușine, înțelese cu inima ei de fată că el aveà suflet bun în fund, dar prea se lăsà pornirilor. Și se gândià: «Doamne, de ce nu îndrăz-nește să vie odată drept spre mine și să-mi spuie... Ce să-mi spuie?... Ce ar puteà să-mi spuie?... Nimic să nu-mi spuie... Să-mi dea bună-ziua numai, și să se opriască o clipă-două. Atât! și vorba ar fi începută și, ceea ce a fost, s-ar uità îndată.

...Dar el nu venià, și vremea treceà...

Duminica Floriile sosì. Cireșii erau în floare, o floare albă, gingașă, care strălu-cià în liniștea zilei ca o presărătură de argint, ca o zapadă ușoară ce nu aplecà ramurile. Fata se furișă în gră-dină, alunecând ușoară pe lângă gardul de stuf ce hotărnicià proprietatea lui Crivăț. Și, când își ridică ochii înainte, în spre fundul grădinei, rămase în loc, împietrită, izbită puternic, fulgerată în suflet de acea izbucnire de primăvară care se vedeà la un cireș bătrân al lor, un cireș cunoscut mai acum câțiva ani în tot satul prin roada lui îmbielșugată. De vre-o trei ani începuse să nu mai lege ca mai’ nainte, și Crivăț spuneà să-l mai lase vre-o patru-cinci ani și să-l taie.

Dar astăzi iată-l întinerit ca prin far-mec, sărbătorind în veșmânt alb de în-ger sosirea primăverii.

Fata se apropià de el ca luată pe sus de o putere mare, apoì se opri, și se uită la el ca la o minune,

Ramurile din vârf, ramurele supțiri, nu se mai vedeau: erau numai niște linii, niște arcuri de flori care se atingeau, se sărutau lin, plângeau petale albe și fragede, care tremurau în strălucirea zilei ca niște fulgi de argint. Pe locuri răsă-riau vârfuri de crenguțe scuturate și ele aveau înfățișarea unor mici suliți cu mânerele împodobite. Iar prin greul de floare al crăcilor mai groase pătrundeà lumina veselă a soarelui de primăvară.

Fata se dăd mai aproape, intră supt pomul înflorit, și atunci o adiere blândă trecù prin el, și florile ninseră pe ea, sărutându-i părul, furișându-i-se ’n sân.

— Ce frumos e, Doamne! — suspină ea, și rămase acolo unde erà, pe când o jale mare îi înnecà sufletul.

...Un om zdupăì de-odată peste șanțul din dosul grădinei, și fata își întoarse privirile într-acolo. Erà Neculai Pleșea. Venià pe-acolo, ca și altă dată, și fetei i-se părù că n-a fost nimic între ei până acum; i-se părù că ea venise acolo spre a-l așteptà, și el trebuià să vie, trebuià să răspunză la această chemare a florilor.

Il văzù cum venià repede spre ea...Iată-l numai la doi pași. Inima fetei băteà să-i rupă coșul pieptului, și un zâmbet blajin, încărcat de mâhnire, de dulce dojană îi încremenise pe buze.

— Știi?

— Știu!

— Cinci ani!

— Da!

El tăcù, părù că se gândește ce să mai spuie, și întrebă iarăși:

— Vii azi la horă?

— Viu!

Și privirile calde, pline de iubire adâncă și sănătoasă, se întâlniră, se pă-trunseră.

— Marioaro! — se auzì din spre casă.

Flăcăul se depărtă iute și pierì supt mal; iar fata se îndreptă spre casă. Și mama ei, văzând-o cu o obrajii rumeni, stătù ’n loc și oftă.

— Bodaproste lui Dumnezeu Sfântul, că ți-a mai venit nițică față, fata mea! Iți priește vântul de primăvară.

IX.
O AFACERE.

Cine nu cunoaște ’n Vultureasca pe baba Iordăchioaia țiganca? O ve-deai cu desagii pe umeri, cu o nuia lungă-n mână spre a se apărà de câini, cerșind ici un găvan de mălai, dincoace o coadă de pește sărat, dincolo o fiertură de fasole. Știà să ’ntinză cărțile, să dea cu bobii pe fundul sitei, să descânte de deochiu, de friguri, de lingoare, de gâlci, să facă de dragoste, de urît, să ia laptele vacilor și mai presus de toate să bage zâzanie între femei. Vecine bune până mai ieri se certau azi furcă din pricina ei, iar ea râdeà atunci, sgrip-țoroaica, sorindu-se pe prispa casei, tră-gând a lene din luleaua înnegrită și ți-nând ochii închiși ca o vulpe care se preface că doarme.

In răstimpuri se abăteà și pe la câr-

ciumă, cerșind și acolo un «pac» de tutun sau vre-un pahar de rachiu.

In timpul din urmă începu să bată mai des drumul spre cârciuma lui Nicolì. Se așezà pe o laviță lângă tejghea, se uită mirată la marfa tencuită pe poliți, vrăfuită prin rafturi, spânzurată pe pereți și clătinà din cap:

— La d-ta găsește un Rumân tot ce-i trebue în casă, d-le Nicolì, nu ca la sărăcia de Năstrapă!

Iar Grecul păreà că pleacă urechea la ce-i spunea baba și o cinstià cu câte un rachiu. Azi așa, mâine așa, Iordă-chioaia crezù la urma-urmelor că are aface cu un om cam ageamiu la minte și într-o bună zi încercă marea cu degetul: cerù jumătate de oca de rachiu pe dato-rie. Se jurà pe toți Sfinții că până-n trei zile vine cu banii ’n dinți. Cârciumarul îi dete rachiul și însemnă pe cerceveaua ferestrei o linie albă cu tibișirul. Aceasta, pentru babă. El scoase un petec de hârtie galbenă și însemnă ceva pe el din fugă. Trecù ce mai trecù și țiganca iar mai cerù o jumătate. Nicolì îi dete și de astă dată și iar mai trase o linie lângă cea dintâi. După cât-va timp iar îi mai dădù o oca și alte două linii fură în-semnate. Intr-o zi baba plătì două-zeci de bani din datorie și cârciumarul șterse o linie.

Dar chiar în aceeiași zi, pe sub seară, Iordăchioaia se înfățișă iar înaintea lui Nicolì. cerându-i o oca pe datorie.

— Imi trebuie, maică, să fac niște leacuri pentru o biată femee bolnavă... Și mâine până ’n ziuă îți plătește baba tot.

Așà trecù un cârd bun de vreme și baba tot mai mult se ’ncredință că a dat peste o vacă bună de muls.

Dar într-o bună zi Nicolì se plecă peste tejghea spre ea și îi zise:

— Mamă Iordăchioaio mult bine ți-am făcut eu până acum, fă-mi și d-ta Unul și n-are să-ți fie de geaba!

Baba își aprinse luleaua și trase de câte va ori pripit din ea, cu un sgomot mare din vârful buzelor.

— De, maică, numai să pot!

— Ce nu poate baba Iordăchioaia?!

Și cârciumarul îi turnă încă un phhar de rachiu.

Apoi scoase din buzunar un napoleon de aur nou-nouț:

— Uite: îl vezi?... Ți-l pun în palmă, de te legi să-mi faci un bine.

— Lasă, d-le Nicolì, nu-ți mai bate joc de bătrânețele mele!

— Nu! Nu! Fără glumă!

Cârciumarul se apropie și mai mult de ea și-i șoptì câteva minute, Baba ascultă până la urmă, apoi clătină din cap:

— Vai de mine, boierule, în ce belea vrei să mă bagi... Cum să fac eu una ca asta?!

— Treaba d-tale! Eu vreau să-ți fac un bine, căci te văd bătrână și neajuto-rată. Dar dacă dai norocului cu piciorul!...

— Pentru un pol de parale să-mi dau eu sufletul Necuratului!

Nicolì crezù că baba ține la preț și întoarse foaia:

— Ia, ascultă, babo: aici nu merge pe tocmeală.

Vrei? Bine! Nu? la-ți tălpășița... dar mai întâi plătește-mi colea datoria, că nu te scapi de mine cu una cu două... Dă-ncoa luleaua și dăsagii!

Țiganca văzù cu cine are aface și-și făcu repede planul.

— Stai boierule, stai, nu fi așa de iute... Mai pune ceva peste pol, să bea și baba un rachiu pentru alergătura ei!

Grecului îi scânteiară ochii de bucurie:

— Ei, să știi că mai ai dela mine un leu pe deasupra!

— Ba să-mi dai cinci leușcani, maică,

— Ba ți-oi da o pereche de palme de nu le-i puteà duce!

Tura-vura, târgul se făcù și baba Iordă-chioaia plecă.

Dar când se văzù în uliță cu desagii în spate și cu nuiaua în mână, baba își făcù repede socoteala: «Hehehei, Necu-lache... va să zică așà ți-e portul? Baba, Iordăchioaia să scoată din minți fetele oamenilor din sat cari mă miluesc cu ce-i lasă inima... Pentru un pol de parale?...Și când m-or simțì flăcăii, să-mi deà un par în cap și să mă lase moartă-n drum!... Să nu-mi fie teamă, că-i domnu’ Mișu la mijloc, hai?... Da’ vine el să mă scape din mâinile flăcăilor?... Hehehei, nu-i proastă baba Iordăchioaia să-și puie ea piela pentru niște venetici!... O să mă mai prindă Nicolì prin prăvălia lui când mi-oi vedeà eu ceafa!... Și de l-o împinge păcatul să-mi ia ceva zălog, am eu ac de cojocul lui. Umplu satul și nu mai stă el nici o zi în Vultureasca»,..

Așa se gândià baba Iordăchioaia până intră într-o casă. De acolo ieși și se abătù la Crivăț.

— Iac-așà, maică, mai venii și eu!...

— Bine făcuși, babă Iordăchioaio! — îi zise Marioara.

— Ce minciuni ne mai aduci? — o în-trebă, glumind, mama fetii.

— Ce minciuni să v-aducă baba?... Nici una: numai vești bune și adevărate, ca aurul luminate...

Fata cosià la gherghef și Iordăchioaia se apropiè de ea:

— Ce mai lucrezi, puica mamei?

— O cămașă cu pui pentru nunu-ăl mare!

— Ce mână ți-a lăsat D-zeu, fata mea! Cum isvodești matale singurică frumu-sețea asta!... Să-ți dea baba cu cărțile să-i dai ceva să ’mbuce, că n-a luat nimic în gură de azi dimineață... Ar putea să ia sfântă anafură... Ce mai lucru, fata mea!.. Mâncați-ar maica ochișorii ăi frumoși!

— Ba mai pune-ți pofta ’n cui! — răs-punse Gherghina, mama fetei.

Țiganca se așeză jos lângă fată și întinse cărțile. Apoi începù să boscorodiască:

— Ai avut un necaz mare, puica bă-trâniii, un necaz mare... da’ l-ai dat la spate. Și-o să mai ai unu’: dela un craiu de tobă par-că,.. Par-că ți-ar ține calea...

Baba strânse cărțile, le prefăcù iar și le întinse încă odată:

— Ei, vezi, măiculiță?... Uite: tot craiu, ăsta de tobă cade... Vezi? Dela el o să ai d-ta un necaz... Da’ cin’ să fie ăsta, puiculiță?... Il cunoști d-ta?

— Ce să cunosc, babo? Eu nu cunosc pe nimeni. Baba prefăcù încă odată cărțile și le dădù a treia oară:

—...Tot craiu’ ăsta de tobă, maică... Tot el!

...Cu gându’ cu trupu’... Uite, cade parcă și un dar dela el!... Hehehei!... Cade și cununie, ia!... Ori ți-e ’n gând să ne faci o nuntă?... Să chemi și pe baba să-i dai un rachiu!»

— Păi s-ar putea fără d-ta?

— Dă-i, fetico, un pahar de rachiu și un găvan de mălaiu!

Fata se sculă dela gherghef și turnă un pahar de rachiu. Apoi se duse în chiler. Baba dădù rachiul pe gât și se luă după fată. Intrâ în chiler și închise ușa.

— Dă-i babei un găvan cu vârf, că-ți aduce o veste.

— Ce veste?

— A pus ochii pe d-ta băiatul arenda-șului!... Să te păzești!... Să nu mai intri singură în prăvălie la Nicolì.

Și baba chicotì cu luleaua ’n colțul bu-zelor, iar fata nu știà dacă trebuie sau nu să dea crezământ spuselor ei...

X.
LA OASTE.

Vioara lui Bratosin Țiganul aveà săgetături care te pătrundeau la inimă, iar flăcăii prinși pe după gât, aduși de umeri, frământau pă-mântul în tropăituri repezi care că-deau ca o zgomotoasă grindină, răpăind în ritmul furtunos al Brâului. Iar când jocul se sparse și flăcăii se strânseră în jurul paharelor, Bratosin înfiorà coar-dele cu o trăsătură meșteră de arcuș și cântecul recruților începù a se revrăsà din lăută mai lămurit ca niciodată, mai frumos ca ori și când. Flăcăii începură a-l cântà din gură și cuvintele acestui cântec plutiră departe în sat, în mlădieri de valuri:

Flăcăii cântau prinși pe după gât și dorul fiecăruia pornià pe aripile cânte-cului spre câte o inimă de fată.

Iar când cântecul se sfârșì, Stoica Năvodaru întinse lui Bratosin un pahar cu vin:

— Ia de colea, moșule, că l-ai zis cu foc!... Dar să te mai învăț și eu ceva.

Și flăcăul cântă singur alte patru ver-suri pe cari le învățase dela un Mol-doveanu cu care-și făcuse armata:

Apoi chiuì năpraznic:

— Dreepți, leat!... Care plânge?... Bratosine, ce faci?

Lăutarul zise de joc și o putere mare, înaintea căreia nu puteai stà, prinse pe flăcăi de mâini în lanțul unei hori sprin-tene. Și hora se măriă cu prieteni de ai recruților, cu rezerviștii ce se libe-raseră în toamna aceea.

— Sus, dorobanți!

— Năvală, călărași!

— Nu vă lăsați, tunari!

— Loc, să treacă flotila!

«FIotila» o alcătuiau Stoica Novo-daru, Neculai Pleșea și Vintilă Caval.

Și iată că-n frământarea aceea de tinerețe se ivì și baba Iordăchioaia. Se oprise în marginea horii și pufăià din lulea. Stoica Năvodaru o văzù, o prinse de mânecă din fugă și o svârlì între el și Pleșea.

— Sus, băbușco!

— Aoleo, mamă, da’ ce aveți cu mine, păcatele mele!

— Zi-i mai cu foc, Bratosine, că vreà să joace și baba Iordăchioaia nițel.

Jocul pornì și mai furtunos și mai sălbatec, iar baba se prăpădiâ în zbu-ciumul acela de tinerețe zgomotoasă. Și când jocul se sparse, Stoica Năvodaru îi dădù un pahar:

— Bea, babă Iordăchioaie, că vei fi nădușit sub limbă!

— Bodaproste, mamă, bodaproste! Slujbă ușoară, să vă deà Dumnezeu!

— Amin!.. Mai ia un pahar și spu-ne-ne care din «răcuții» ăștia pune ga-loane de sergent.

— Nu știe baba, zău nu știe!... Dar uite: e rău că pleacă flăcăii din sat și rămân fetele singure!

— Da’ de ce?

— Ia așa!

— O fi știind baba Iordăchioaia ceva!

— O fi știind, mamă, că doar n-a ’m-bătrânit de geaba.

— E șireată baba, măi! — zise un flăcău.

— Șireată ca oaia! — răspunse Năvo-daru... Ia zi o «Mușama», Bratosine!

Și pe când lăutarul trăgeà arcușul pe sacâz, Stoica Năvodaru se dădù lângă Pleșea și-i șoptì ceva. Acesta dădù din cap în semn de învoire, mai stătù nițel și pornì în cârciumă.

Luna plină zvârlià un șuvoiu de aur topit în bătătura plină de flăcăi. «Mușa-maua» porni săltăreață și Stoica se furișà de flăcăi, ieșì în uliță și de acolo intră nebăgat în seamă în cârciumă. Luă pe Pleșea în odaia din fund și chemară pe Năstrapă.

— Nene Cristeo, ia vezi nu poți abate încoace pe Iordăchioaia?

Cârciumarul umplù două ulcele cu vin și le așeză pe mesele din bătătură. Apoi se duse lângă babă:

— Hai încoaci, Iordăchioaio, să-ți dau un rachiu și lasă flăcăii în pace.

Iar când o văzu în cârciumă, îi făcù vânt în odaia unde-o așteptau cei doi flăcăi.

— Bine-ai venit, mamă Iordăchioaio! o întâmpină Stoica Năvodaru. Pe noi ne cauți?

Baba se dădù mai aproape de ei spriji-nindu-se în nuia.

— Ia de colea cu noi un pahar de vin și spune-ne ce mai știi.

— Ce să mai știu, maică?... N-ați aflat că erà să mă omoare în bătaie hoțul de Nicolì.

— I-auzi! Dar de ce?

— De-ai dracului!... Putrezi-i-ar hoitul când o putrezì sticla! Atunci, nici atunci!

— Ei cum? Te-a bătut așa ne-tam, ne-sam?

Baba se uită prin prejur, ca un om care se teme să nu fie auzit, și spuse cu glasul scoborât:

— M-a pus la cale să scot din minți fetele oamenilor pentru băiatul arenda-șului și mă tot cinstià cu câte-un rachiu. Dar dac-a văzut că nu vreau, m-a scos datoare, mi-a ținut calea ca un hoț și m-a lăsat lungită ’n drum în bătaie.

— Ai văzut, măi vere, că tot n-a fost minciună ce-am auzit eu? zise Stoica lui Pleșea, făcându-i cu ochiul.

Apoi către babă:

— Și pe care fată pusese ochii băia-tul arendașului?

— Pe Marioara lui Crivăț!

Privirile celor doi flăcăi se întâlniră, aspre, ca niște tăiușuri de oțel.

— Da’ ce făgăduise Marioarii?

— O salbă de cinci poli la gât

Ușa se deschise încet și Năstrapă intră înnăuntru:

— Vă cautà flăcăii!

— Venim și noi acum! răspunse Stoica.

Apoi către lordăchioaia:

— Lasă, bătrâno, că n-are să ne mai vază kir Nicolì prin prăvălia lui. O să-l batem noi la pungă, c-atunci simte el!

Cei doi flăcăi ieșiră în bătătură și se amestecară printre ceilalți. Dar Neculai numai de joc nu erà bun acum. Stoica Năvodaru îl văzù atât de fără chef și venì lângă el.

— Ce, ești copil? Asculți tu toate minciunile Iodăchioaiei? Ea a vrut să ne ațâțe pe noi în potriva Grecului fiindcă a bătut-o!

Pleșea nu zise nimic. Își înfipse mâi-nile în brâu și privì așa peste flăcăi. Ii vedeà atât de veseli și știà că mâine vor plecà. Și el erà vesel până mai adineaori... Pândi până se amestecă Stoica printre flăcăi și plecă...

Satul erà înnecat în lumină. Pe glu-gile de ciocani de prin curți luna svârlià luciri de bronz, iar pe acoperișul de tinichea al bisericiii presărà zăpadà.

Erà așa de cald și așa de bine încât ai fi crezut că se ’mprimăvărează și că mâine-poimâine vor ieșì oamenii la plug. Dinspre câmp venià une-ori miros de ogoare. Flăcăul mergeà tăcut, cu căciula îndesată până pe ochi, cu mâinile în buzunar, adus nițel de umeri.

Ce frumoasă erà Vultureasca lui așa pe lună. Aici copilărì și flăcăì el! De satul acesta îl legau atâția ani din viața lui! atâtea dragi amintiri îi răsăriau acum în suflet, sclipind în promoroaca de argint a trecutului. Aici erà Marioara lui, norocul lui, viața lui...

In urma lui auzì pe odată niște pași de om grăbit și Stoica Năvodaru îl ajunse.

— Da ’ncotro, măi vere Culai?

— Ia așa pe uliță.

— Merg și eu cu tine.

— Ba mai bine m-ai lăsà singur!

— Nu te las, nu te las!

Pleșea nu mai zise nimic. Vedeà numai că se puteà bizui pe acest flăcău tom-natec al lui Năvodaru și o frăție caldă îl legă și mai mult de el.

Ii puse mâna pe umăr și se dădù mai aproape pe el:

— Măi frafe Stoico!... Eu mă duc...

Dar dacă o fi sa se întâmple ceva, dă-mi de știre.

Celalalt își înfipse mâinile în brâu (amândoi își înfigeau la fel mâinile în brâu) și se uită drept în ochii lui:

— N-ai grijă, măi frate Culai! Stoica Năvodaru nu doarme!

Și cei doi flăcăi deteră mâna și se despărțiră «frați».

Fata se strecură afară, ușoară ca o pisică și se furișă în grădină. Luna erà acum sus, înconjurată de o horă de aburi. Satul erà cufundat în somn adânc. Un om se desprinse de lângă un pom și veni spre ea.

— Bună seara, Marioaro!

— Bună seara, Culai!

Cei doi îndrăgostiți rămaseră tăcuți unul lângă altul, scăldați în lumina dulce de lună. Simțiau că vorbele-s de prisos, vedeau că ochii lor înotau în aceiaș adâncă fericire și știau că nu le va mai fi dat multă vreme să mai trăiască atât de frumoase clipe ca acelea. El simțià că puteà nădăjduì în această inimă cin-stită de fată, iar ea îl plângeà, în gând pe el că plecà în străini, pe ea că ră-mâneà cu dorul lui.

Și într-un târziu fata întrebă:

— Când crezi c-o să-ți deà drumul pe câteva zile?

— Târziu!... Peste doi ani poate.

— Ei, nu-i nimic! Numai să fii sănătos. Ce nu se petrece pe lumea asta cu sănă-tate și cu inimă bună!

— Așa-i, dar sânt cinci ani la mijloc și tu n-o să mai ai trai bun cu bătrânii.

Fata avù căutătură de dulce dojană:

— N-ai tu credință ’n mine?

Iar flăcăul îi petrecù brațul drept pe după mijloc și într-un avânt de dragoste curată o strânse la piept încet, cu grijă, cu sfială, cu un nemărginit dor de a-i murì la picioare. Și luna îi învăluià în mreaja ei subțire de lumină, presărà peste ei praf de aur...

— Te las cu bine, Marioaro!... Să te găsesc sănătoasă!

— Mergi sănătos, Culai!

Flăcăul pornì, iar ea se uită după el până ajunse la șanț. Il văzù cum sare sprinten peste el, apoi cum se oprește și se mai întoarce încă odată spre ea. Apoi pierì. Iar ea se îndreptă înspre casă, cu o mare durere în suflet...

Iar flăcăul îi petrecù brațul drept pe după mijloc și o strânse la piept.

XI.
ALTE INVOELI.

Când mai rămăseseră două zile până-n Cei trei Ierarhi, Iani Livaridi tri-mise isprăvnicelu-n sat să ve-stîască oamenii pentru învoeli. Erau cele din urmă învoieli pe care le făceà el cu Vultureștenii, de oarece la Sf. Dumitru al anului următor i-se isprăvià contractul de arendare,și Măcieș îi spusese din vreme că nu mai vrea să-și arendeze moșia. Aceste învoeli țineau deci aproape doi ani.

O iarnă ’ntreagă se gândise la ele arendașul și după spusele lui, Mișu scri-sese un plan de contract, cu niște învoieli mult mai împovărătoare ca cele de până acum.

In ziua sorocită, Vultureștenii intrară de dimineață în curtea boierească și așteptară în viscol până să se scoale arendașul. Acesta fù de vreme gata, dar nu voi să se arate, ci se lăsà așteptat ca un om care n-are nevoie să se gră-biască. Târziu, ieșì în pragul caselor și se prefăcù că se uită la vreme. Apoi ochii lui căzură asupra oamenilor albiți de viscol:

— Ați și venit?

Arendașul apăsă înadins pe acest „șiˮ parc-ar fi vrut să spue oamenilor: «văd eu că vi-e de grabă să faceți învoielile!»

— Am venit, boierule!

— Dar viscolu-ăsta tot voi l-ați adus?

— Noi, boierule, pentru grâul d-tale.

— Bine-ați făcut!.. Acum e vorba să facem învoielile, hai?

— Așa ceva?

Un Român mai bătrân își făcù loc și se ivì în fața lui Livaridi:

— De-or fi mai omenești, le-om face, boierule; de nu, ce-o vrea Dumnezeu Sfântul și cu noi!

Arendașul zâmbì:

— Voi cereți osândă! Eu nu v-am pus niciodată învoieli grele. Să vedeți ce-i pe alte moșii și pe urmă să vorbiți!

Apoi după obiceiul lui chemă sus cinci oameni. Ceilalți trebuiau să aștepte afară până s-or pune la cale învoielile.

Cinci oameni mai dezghețați se aleseră, urcară scările de piatră, își lăsară că-ciulele afară și intrară după arendaș. Acesta se așeză la o masă încărcată de condici groase, răscolì printre niște hârtii și scoase dintre ele o coală scrisă pe toate fețele.

— Dar știți?... Fără multă ciorovăială. Să nu facem lucrurile țigănește, ci ca oameni de ispravă.

— Așa, boierule, așa!

In acest timp intră și Mișu și se așeză lângă arendaș. Acesta începù a citì, iar oamenii ascultau cu ochii în pământ, cu frunțile încrețite, cazania aceea lungă în care se puneà la cale truda mădula-relor lor, jertfa lor pentru un boier de pripas. Iar când arendașul isprăvì de citit, fețele lor erau întunecate.

— Astea-s învoielile. Vă plac?

— Grele, boierule,! — răspunseră cei cinci oameni într-un glas.

— Voi sunteți deprinși cu tocmeala: «mai dă tu, mai lasă d-ta». La mine nu merge-așa! Duceți-vă și vă sfătuiți și cu ceilalți.

Oamenii ieșiră fără să zică un cuvânt. Ceilalți îi înconjurară repede:

— Ei ce-ați făcut?

— Nimic! Nu-i chip de făcut învoieli anul ăsta.

Vreme de-un ceas se sfătuiră oamenii, vorbind încet, pe când viscolul îi biciuià. Apoi un Român mai bătrân își ridică glasul:

— Care vrea să se ’nvoiască, învora-scă-se: eu, unu, mă duc să-mi iau pă-mânt în altă parte. Măcar să știu de bine că plec din sat Luni dimineața și mă întorc Sâmbătă seara.

Arendașul ieșise în acest timp în prag și auzì cuvintele omului. De-acolo, de sus, el strigă înfuriat:

— Să vă duceți toți, toți! Ați auzit? Eu îmi cumpăr vite în primăvară și-mi aduc oameni străini cu ziua.

— Da’ ce, boierule? Vrei să ne iei și sufletul? Dijmă ne iei acum două din trei. Nu-ți ajungeà una din două? Ziua cu palmele ne-o prinzi cu un franc, po-gonul de ogor cu patru franci, și răsfe-turile nu se mai numără.

— Dacă vă place! Eu îmi muncesc moșia și fără voi, dar să vedem voi mai găsiți ca la mine?

— Găsim, boierule, găsim! Uite: ne ducem la arendașul Căldărușii și luăm de la el pământ.

— Dar cu ierbăritul cum rămâne?

Aici, aici erà greul. Arendașul dădù lovitura, sigur de izbândă. Căci dacă oamenii — încăpăținându-se — și-ar luà locuri dela vre-un arendaș mai înde-părtat, vitele nu se pot trimite la pășune cale de-o poștă.

— Ai? Cum rămâne cu ierbăritul? — întrebă el a doua oară.

— Ne ducem vitele de funie pe locurile noastre, le dăm maldăre de pănășiță crudă, iar mai apoi le-om scoate pe miriștile noastre.

— Biiine!... O să veniți să vă plângeți că vă mor vitele de foame ’n bătătură!

— Și d-ta o să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile ’n primăvară.. Hai, măi, să mergem!

Oamenii o luară rara-rara și ieșiră din curte, iar arendașul intră, mânios în casă...

...Trei săptămâni trecură și învoielile nu se făcură. Arendașul nu scădeà nimic, oamenii nu mai vroiau să se dea robi pe nimica și vremea treceà. Primăvara se apropià, pe câmp începeau a plutì aburi. Livaridi mai trimise încă odată isprăvnicelu 'n sat să spuie oamenilor că mai așteaptă trei zile și dacă până atunci nu se trec în contract, își cumpără vite dejug și-și tocmește muncitori stăini. Dar isprăvnicelul veni cu vestea că Vultu-reștenii au și luat locuri în dijmă și în bani dela arendașul Căldărușii.

— Vor să sperie lupul cu pielea oaei! zise el isprăvnicelului după ce-l ascultă. Dar când rămase singur, Livaridi văzù că Vultureștenii se țineau de cuvânt. O, erau îndărătnici acești oameni!... El văzuse de la început cu cine aveâ aface. Dar i-a prins nițel câte nițel, i-a îndoit și ei au, răbdat și el s-a amăgit cu gândul că-i poate frânge. Se credeà tare, în stare să rupă acest arc de oțel, această țărănime călită în nevoi și-n necazuri de tot felul, dar arcul s-a ’ntins sbârnâind și l-a aruncat pe el, cel tare...

Ce-i mai rămâneà acum de făcut? Să-și cumpere vite de jug și să-și tocmia-scă oameni străini? Dar acestea se zic ușor, dar se fac greu. Cum? Să-și cum-pere vite acum și peste un an și jumă-tate să le vânză? Căci el nu mai vroià să arendeșească. Erà hotărît să se mute în București. Să-și aducă oameni străini? Dar câtă cheltuială până-i găsește, până-i aduce la moșie, cât balamuc nu-și ia pe cap cu mâncarea lor? Și câți din ei nu fug în toiul muncilor, lăsându-te la aman când îți crapă buza?!... Să-i cauți?... Dar cine-ți plătește timpul ce-l pierzi alergând după ei, și bucatele care ți-se scutură pe câmp? Ce să facă? Ce să facă? Arendașul se vedeà pierdut și ura lui împotriva Vultureștenilor îi cuprindeà și mai mult sufletul. In necazul lui el amestecà și pe Curpen în daravera acea-sta învinovățându-l că el ațâță oamenii împotriva lui.

Și ’ntr-una din zile pică și boierul Măcieș la moșie. Livaridi erà foarte abătut în ziua aceea: un stol de cocori trecuse noaptea pe deasupra Vulturească!. El auzì un glas, un singur glas de cocor, dar glasul acela erà un semnal de alarmă: «plugari, fiți gata! Vine primăvara!»

Când văzu pe Măcieș, Livaridi se întu-necă și mai mult. Pentru întâia oară, de când se cunoșteà cu boierul nostru, îi ieși înainte posomorit. Ii pierise de pe buze zâmbetul acela falș care făcea rău unui om cu sufletul deschis și Măcieș erà mai mulțumit să-l vadă așà.

Arendașul i se plânse de îndărătnicia Vultureștenilor, de ațâțările lui Curpen, de momelele cu cari-i luase oamenii aiendașul Căldărușii. Măcieș se făcea că nu înțelege:

— Cum? De ce?... Ce zic oamenii?

— D-ta nu-i știi? Se plâng că le-am pus învoieli grele.

— Nu-mi poți arătà și mie contractul?

Arendașul întinse mâna și-l luă de pe masă.

— Uite-l!

Măcieș se așeză pe scaun și se afundă în citirea lui. Și cu cât citià, cu atât i-se întunecà mai mult fața. Arendașul îl spionà din ochi și văzù că boierul nu e mulțumit. Dar acum voià să-i arate lui Măcieș că el, Livaridi, nu mai are nicidecum pofta de a-i intrà în voie De câteori nu-l încolțise pe el Măcieș! De câteori! Astăzi o să-și arate și el colții, căci la urma-urmei cine-i de vină dacă Vultureștenii sunt îndărătnici? Oare nu-i boierul Măcieș?... Oare nu el a făcut cu oamenii învoieli ușoare, oare nu el i-a lăsat nestruniți?... Și acum se sparg toate în capul lui, al arendașului... Liva-ridi știà unde să isbească și așteptà numai să înceapă a murmurà ceva celălalt. Măcieș isprăvi de citit contractul și-l svârlî pe masă:

— Cum vrei să ți se deà oamenii legați supt povara acestor învoieli grele?

— Grele? Și d-ta zici că sunt grele?... Atunci să le dau de geaba pământ de hrană și de ierbărit?

— Nu, nu așà! Dar să nu le faci niște învoieli ca acestea!

— Da, da! Să mă las să mă calce în picioare, să-mi puie ei mie condiții. Eu nu fac așa.

Măcieș văzù ce gând s-ascunde în dosul acestor vorbe și băgă de seamă că aren-dașul vrea să se arate așa cum e. Și îi păru bine. Luă înc-odată contractul și-l petrecù din ochi până într-un loc, unde se oprì și puse semn cu degetul. Apoi, liniștit, întrebă pe arendaș:

— Ce arendă îmi dai d-ta mie pe un pogon de loc?

— Cincisprezece lei!

— Așa e?

— Da!

— Ei, acum ia-ascultă ce-ai scris d-tă aici în contract:

«Pentru locurile luate în bani, locuitorii vor plătì treizeci și cinci de lei de pogon. Această sumă se va plătì însă în munci precum urmează:

a) Cei ce n-au vite trăgătoare vor face douăzeci și nouă de zile cu palmele și vor secerà un pogon de grâu:

b) Cei ce au vite trăgătoare vor secerà, strânge 'n clăi și cărà la arman Un pogon de grâu, vor face trei pogoane de ogor și două pogoane arătură de-a doua, semănătură și grăpătură cu grapele de fer ale arendașului».

Auzi?... Care va să zică: D ta ții dela mine pogonul cu 15 lei; îl arendezi oame-nilor cu 35, dar îi pui să-ți facă pentru această sumă munci de mai bine de 40 de lei. In socoteală cămătărească, aceasta ar însemnà un câștig de vreo 166 la sută. Dar dijma! Două din trei vrei d-ta să iei dijmă dela bieții oameni?,.. Apoi cum vrei să ți se ’nvoiască pe moșie?

Arendașul nu răspunse deocamdată nimic.

Se uită la el cu o căutătură înveninată, hoțească, piezișă,'care luă de jos în sus. Și în gândul lui își ziceà că toată părtinirea pe care o aratà Măcieș țăranilor, nu e de cât o prefăcătorie, o «diplomație» pe care a observat-o la ațâți alți pro-prietari sau arendași. Iar celălalt îl cân-tărià din ochi și ședeà liniștit la masă In acești doui oameni se răsfrângeau sufletele a două neamuri deosebite. Și în clipele acelea ce treceau repezi, nu se măsurau numai Măcieș și Livaridi, ci cele două neamuri pe care le înfățișau: neamul Măcieșilor și al Livarizilor.

— De aceea se-nvață oameni nărăvași. Prea-i îngenuchiați și vă bateți joc de ei!

— Ia ascultă, domnule: d-ta ai venit aici să mă dăscălești?... Nu-mi trebue mie dascăl ca d-ta!

Boierul Măcieș tresărì și se sculă de pe scaun. Parcă primise o palmă în față. Toată mândria lui de boier de viță veche se deșteptă în el, clocotindu-i fierbinte din adâncul ființei. Se dădù mai aproape și tot mai aproape de arendaș și-l ținù în luminile ochilor cu privirea lui lim-pede, rece, ascuțită, cercetoare.

— Cu cine vorbești d-ta așa?... Nu uità că aici ești în casa mea, pe pământul meu, al nostru, al Măcieșilor!... Iar dacă ai gărgăuni în cap, ’ți-i scot eu!»

Vocea lui Măcieș avea un tremur ușor. Așa tremură frunzele pădurii la atingerea celor dintăiu unde de vânt ce vestesc furtuna. Livaridi nu-l văzuse niciodată așa, nu auzise niciodată această voce răsunătoare, grea, poruncitoare. Toată ființa lui Măcieș se schimbase de-odată. Capul, ridicat nițel în sus, într-o minu-nată înfățișare mândră și amenințătoare, rămase așa câte-va clipe, ca înmărmurit. Arendașul nu putuù răbda privirea aceea stăruitoare, sfredelitoare, poruncitoare, plecă ochii în jos și înțelese că de data asta erà bătut...

XII.
SINGURĂ.

Marioara legase abia pe la toacă gura la pânză, căci o întârziase mult înnăvăditul și silià acum să țeasă ceva până a nu se înserà de tot. Picioarele-i călcau repede pe pod-nogii de supt războiu, iar suveica sburà ca o rândunică printre firele de urzeală pe când vatalele băteau strâns firele de bumbac în latul pânzei albe. Și gândul fetei colindà prin depărtări necunoscute, spre un flăcău din Vultureasca, înstrăinat de patru luni din satul lui. Se sculase cu gândul la el, căci îl visase peste noapte și nu-și puteà îndreptă gândul în altă parte.

În visul ei se făceà parcă o pajiște frumoasă și pe pajiștea ceia se zărià o roată de soldați. Făceau ocènie, se strângeau iar roată și vorbiau. Apoi unul din ei pornì în spre Marioara. Iar când fù numai la trei pași de ea, sol-datul se oprì, se uită la ea cu o căută-tură tristă și o ’ntrebă:

— Dar tu ce cauți aici?

Fată îngână un răspuns și flăcăul se uită la ea cu niște ochi mustrători și iar o întrebă:

— Ce, nu mă cunoști?

Ea se uită bine la el și cu cât se uità mai mult, cu atât se simțià mai turbu-rată: parcă erà Neculai Pleșea, dar atât de slab, atât de galben Ia față, cu ochii plânși.

— Doamne!... Tu ești, Culai?

— Tot eu! — răspunse flăcăul.

— Dar cum ai slăbit!

El făcù din mână un semn de desnă-dejde și se întoarse cu fața în spre soldați.

— Uite! îi vezi?,.. Toții s-au topit așa. Când au venit erau rumeni și voinici și acum au rămas ca niște stafii... E greu la noi!...

Și plecă. Fata vru să se ia după el, dar nu putù. Picioarele n-o mai slujiau. Cădeà în patru buși, se sculà: făcea un pas înnainte, alunecà doi înapoi, iar cădeà, căutà să se târascà, dar mâinile ei nu mai aveau nici o putere.

Când s-a deșteptat, flăcăul acela îi jucà înnainte. Și câtă vreme a ’nnăvădit, greșià mereu firele și mama ei o ținea de rău:

— Dar unde ți-s gândurile, fată?

Acum sileà la argea, dar visul de peste noapte tot îi mai venià în minte une-ori și fata nu știà cum să-l tălmă-ciască. Suveica îi scăpă de vre-o două ori jos și fata încruntă din sprâncene de necaz. Și cum lumina se tot îm-puținà, ea ieșì din răsboi, supărată:

— Bine c-am apucat să leg gură. Nu se mai vede de loc.

— Ci lasă-l, mamă!... Ia repèzi și ad-o cobiliță de apă.

Fata deșertă o cofă într-o căldare, își puse cobiliță pe umeri și pornà. Dar mama ei îi strigă din urmă:

— Cum pui cofele, fata mamei! Nu vezi că una-i cu gura spre tine?

Marioara întoarse cofa de dinnainte cu gura ’n afară și ieșì în uliță. Drumul erà sbicit și un vânt domol adià dinspre baltă. Craiu nou, limpede ca argintul curat, luminà ca o podoabă în poala cerului vioriu. Fata o luă pe uliță la stânga și ajunse la vad. Și de acolo i se arătă de o dată malul Dunărei, plin de fete mari și de flăcăi. Perechile se îndreptau spre vad, se opriau în drum să mai povestească și umbrele înserării se lăsau pe pământ, învăluindu-i în tainele lor blânde, iar Craiu nou le surâdeà la toți și se plecà spre asfințit.

Marioara îi văzù și plecă ochii ’n pământ. Ajunse la gârlă, își umplù cofele și porni îndărăt. Dar la câți-va pași de la mal, o ajunse din urmă un flăcău. Erà Stoica Năvodaru.

— Bună seara, Marioaro!

— Bună seara! răspunse fata și se oprì.

Ochii lui râdeau și fata avù un fior neînțeles prin inimă.

— Ce mai faci?

— Mă lupt cu argeaua!

— Dar de la văru’ Culai nu știi nimic?

— Ce să știu?

Și visul dfe astă-noapte îi răsărì deodată în suflet.

— Nu știi nimic, nimic?

— N-am știre de nimic, Da’ cei cu el?

Fetii i se păreà că flăcăul vreà s-o ia cu vorba pe departe spre a-i spunè o veste tristă. Stà cu ochii pironiți în ochii flăcăului și-l rugà prin ei să n-o chinu-iască mult, să-i spuie mai repede, căci ea știe că visul de astă-noapte nu e a bine. Și chipul soldatului ce i se arătase în vis, îi jucà acum înnaintea ochilor, mai slab, mai plâns, mai trist.

— Iți trimite multă sănătate și spune că e sănătos și-o duce bine cu miliția. Am primit chiar azi hârtie dela el.

Obrajii fetei se îmbujorară. Și de unde cu câteva clipe mai înnainte tremura chinuită de o tristă presimțire, acum îi venià să râză de slăbiciunea ei.

Când i-ei mai scrì, spune-i și din partea mea multă sănătate, și că pe aici sunt toate cum le-a lăsat el!

Iși luă apoi seara bună de la flăcău și pornì. «Pe aici sunt toate cum le-a lăsat el!» Așa, tocmai așa să-i scrie Năvodaru și Neculai va înțelege că Marioara lui e aceiaș,. cu acelaș dor în suflet.

Fetei i se păreà că n-atinge pământul. Se întâlnià cu prietene care-i dădeau bună seara. Ea le răspundeà la toate: «bună seara, surată!», dar dac-ai fi între-bat-o cine a trecut pe lângă ea, n-ar fi știut să-ți spună. Mergeà repede, cu capu-n jos, ca dusă de o apă mare și îi păreà rău că-i atât de scurtă calea până acasă.

In pragul casei lăsă cobilița de pe umeri, luă cofele, și le așeză pe o lăvicioară ’n tindă, astupându-le cu câte un capac de lemn.

Apoi se îndreptă spre mama ei:

— Unde-i șiștaru, mamă?

— Ce să fie, gura mamei!

— Șiștaru!

— Ce-i ăla: șiștar?

— Hârdăul de muls.

— Da’ cin’ ți-a mai spus și asta?

— Zău, mamă, ci-c-așa se zice printr’-unele locuri la hârdăul de muls.

Uite-l colo, fata mea. Ia-l și du-te mai repede că nu mai poate bietu’ Jo-ienel!

Fata luă hârdăul și plecă pe fugă. Des-legă vițelul și îl lăsă să înmoaie două țâțe apoi îl trase îndărăt și-l legă de un țăruș mai la o parte: Vjțelușul se lingeà pe botișor, se smucià să scape, cădeà-n genuchi, se sculà și se uità la Bălaia cu ochii lui, mari, negri, rotunzi și umezi. Iar fetei i se făcù mai mult ca ori când milă de el și începù a-i vorbì blajin ca unui copil mic: Iți place Joienel?... Lasă că-ți dă drumu’ Ma-rioara acum! Uite acum!»

Laptele săgetă în hârdău în linii drepte care se fărâmau în bolboci când isbiau înăuntru și aburiau ușor. De vreo două ori fata mulse în poală și începù să cla-

tine din cap: «să mă vadă mama ce-ar zice?»

Lăsă mai mult lapte în cele două țâțe și deslegă vițelul să le înmoaie și pe celelaltă două. Apoi îl trase iar îndărăt și iar se apucă de muls. Joienel nu mai puteà, sărmanul! Se sbăteà mereu în funie cu ochii la ugerul Bălaei. Și fata îi lăsă lapte mai mult ca de obiceiu, dete hârdăul la o parte din drumul lui și îl deslegă: «Na! Joienel. Să zici și tu bodaproste și să ții minte că azi am primit o veste bună de la Culai!» Vițelul dădù năvală spre uger și călcă fata pe picior. Ea se strâmbă de durere, luă hârdăul și plecă în casă.

— Mamă, nu știu ce-o fi avut Bălaia în seara asta, că mi-a dat mai puțin lapte.

Și fără să piardă vreme, deșertă lap-tele în oalele de prins, clătì hârdăul cu apă de câteva ori, apoi îl așeză la locul lui și se apucă să pregătească de ale gurii, veselă ca o ciocârlie. Iar mama ei se uità la ea pe furiș și-și zise ’n gând: «Doamne, ce-i și cu tinerețea asta!»

Târziu, când ai ei dormiau, Marioara se gândià la clipele trăite cu Culai al ei la horă, pe malul gârlei, la muncă, la șezători, Ia nunți și amintirile acelor clipe scuturau în sufletul ei pulberea părerilor de rău. Ar fi vrut să se facă o pasăre măiastră, să pornească ’n fâl-fâiri repezi de aripi spre alesul ei și să-l vază numai odată. Când și când câte un oftat i se ridicà din adâncul plămâ-nilor și fata deschideà gura și răsuflà lung, fără sgomot.

Și într-un târziu se întoarse cu fața la perete, rugându-se în gând:

— Dă, Doamne, să-l visez și în noaptea asta, dar voinic și frumos cum erà când a plecat!...

A doua zi suveica sburà și mai sprin-tenă, vatalele băteau și mai des, iar fata păreà luminată la față ca o floare după ploae. Pe fereastră venià o lumină ve-selă ce înnecà odaia, din uliță răsbăteau în răstimpuri strigătele copiilor ce jucau drichia. Și ademenită de lumina aceea primăvăratecă, fata ieșì așa printre nă-miezi dela argea și se așeză pe prispa casei, la soare. In aer plutiau cei dintâi fiori călduți ai primăverei și fata îi simțì pe obraji ca o desmierdare blajină care veniă de foarte departe.. Și de odată un glas de cocor îi isbì auzul. Marioara își ridicà ochii-n sus, puse mână ștrea-șină de-asupra lor și zărì stolul de cocori: două linii lungi, drepte, negre care se intâlniau într-un vârf ascuțit, ca cele două aripi ale unei săgeți uriașe fără mâner. Treceau plutind, înnotând prin înălțimele grele de albastru acești soli ai primăverei și în urma lor văzduhul păreà mai cald, lumina mai strălucitoare, mugurii mai umflați. Erà cel dintâi stol pe care-l vedeà Marioara în primăvara aceea și cum se uità așa la ei, un gând îi veni în minte: «poate că și Culai se va fi uitat la ei!» Fata îi urmărì din ochi până se șterseră în depărtări, apoi se întoarse la argea...

...In vremea aceasta oamenii se pregă-tiau de arat; fiarele de plug erau ascu-țite, tânjelele scoase în bătătură. Aren-dașul își cumpărase trăgători și-și toc-mise argați cu luna pentru făcutul semă-năturilor pe primăvară.

Și într-o bună dimineață Vultureștenii ieșiră la arat. Plugurile nu mai erau răsturnate pe cobile ca în vremurile când arau în Vultureasca, ci desfăcute: plugurile în care, cotigele atârnate cu un curmei de funie de inima carelor. Erà un șir lung de care și cotige, o oștire întreagă, și din acest lung convoi se desfăceà amarul unei pribegii, jalea acelora ce se duceau să are acum pe moșii străine, ne mai arate de ei până acum...

...Și într-una din zile nevasta lui Curpen chemă pe Marioara să-i ajute la înnăvădit și fata se duse. Innăvădeala merse bine și până pe după nămiezi fù dat și prin spată. Iar când totul fù gata, nevasta lui Curpen puse masa și în acest timp pică și Curpen.

— Ai venit, fină?

Așa ziceà el oricărei fete din sat: fină.

— Am venit!

— Ce-ți mai fac bătrânii?

— Mama țese-n locul meu; taica-i la plug.

— Unde ară? La Grecu’?

— Nu! La arendașul de pe Căldărușa.

Curpen dădù din cap de câteva ori și nu zise nimic.

In acelaș timp ușa se deschise și o femeie slabă, cu fața plină de crețuri, intră în casă,

— Hehei! Lelea Smaranda! — făcù învățătorul.

— Eu, mamă eu! — răspunse femeia.

— Da’ ce vânt?

— Să-ți faci pomană și să-mi scrii o hârtie pentru băiat!

Marioara se făcù de-odată roșie la față și se sculă să aducă o oală de apă.

— Apoi m-ai brodit cam rău, mamă Smarando! Doar să m-așteptați pân-oi da drumul la băeți.

— Aștept, maică, aștept!

Curpen plecă la școală. Femeile ră-maseră singure. Matioara ajută învăță-toresei să puie sulul pe răsboiu, apoi erà să plece. Dar nevasta lui Curpen n-o lăsă:

— Mai stai numai nițel, Marioaro, să-mi pui niște canură pe rășchitor.

Și fata rămase. Se duse lângă femeea ce așteptà pe Curpen și începù a vorbì nițel cu ea, până să-i dea învățătoreasa canura.

— Ce mai faci, lele Smarando?

— Ia cu bătrânețele, maică.. Am ră-mas singură și nu mai pot de doru’ băia-tului. ’

Băiatul erà Neculai Pleșea.

După ce dădù drumul băeților, Curpen venì în casă. Luă o foaie de hârtie și un plic și se așeză la masă:

— Ei, ce să-i scriu, mamă Smarando?

— Ce să-i scrii, maică? Sântem sănă-toși și-i dorim și lui multă sănătate.

— Vr-o veste ai să-i dai?

— N-am!

— Păi parcă v-a murit Sâmbotin din hăis!

— Nu-i spune, maică: nu mai stricà inima băiatului.

Invățătorul începù să scrie repede și femeea se uità la el mirată, cu o mare lumină de bunătate în ochi...

— Gata, mamă Smarando... Ia ascultă ce i-am scris:

«Dragul nostru Culai!

Am primit scrisoarea ta și ne-ani bucurat că ești sănătos. Domnul să te aibă-n paza lui și de aci ’nnainte. Noi sântem sănătoși. Vei ști că Vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tat-tău i-acum acolo, ară.

A băgat la plug cu Petrea Mazâlu».

Invățătorul se oprì din citit și întrebă: —Așa-i, mamă Smarando? Eu parcă așa îl auziam vorbind pe neică Misăilă.

— Așa-i, maică așa-i.

Curpen urmă:

«Dragul nostru flăcău, află că Mercana Lunăiei s-a făcut cogea-mi-te juncă și până vei venì tu, e numai bună de dat zes-tre. Și vei mai ștì că această scrisoare ți-o scrie Marin Curpen, învățătorul care te trăgeà de urechi când umblai haimana vara pela scăldat și nu veneai la școală. Dumnezeu să te poarte pe bine, Culăiaș! »

Iți place, mamă Smarando?

— Să trăiești, măiculiță și să-ți dea Dumnezeu sănătate!

Din câte ființe erau acolo, în încăperea aceea, două au ascultat cu tot sufletul rândurile ce erau să zboare în curând către Pleșea. Și știu eu două mâini cari se opriseră din pusul pe răschitor și doi ochi frumoși ce priviau țintă în pământ, cât timp a citit învățătorul.

Curpen dădù să puie scrisoarea ’n plic dar întoarse odată ochii spre fata lui Crivăț și un surâs blajin îi înflorì în colțul buzelor. Desfăcù din nou hârtia și mai scrise câteva rânduri. Apoi le citì:

«Vei mai ști că Marioara lui Crivăț e aci la noi; pune pe rășchitor niște canură pentru femeea mea. Mi-a șoptit să-ți spun și din partea ei multă sănă-tate și să-ți dau de știre că ți-a țesut niște brăcile cum n-are nici un flăcău în sat. Auzi că ți-le dă când vei veni în permisie. Astea ți le spune Curpen».

Șase ochi se îndreptară deodată spre fată, șase ochi în care râdeà aceeaș bună-tate și luminau aceleași gânduri curate. Iar fata se uită mirată, uluită la Curpen, îl văzù surâzându-i blajin și plecă ochii în jos, fără să poată zice vre-un cuvânt, pe când dorul ei pornià vulturește spre flăcăul lui Pleșea...

XIII.
SECETA

Se împriinăvărase de-a binelea, dar semănăturile nu înaintau. Pământul ieșise din iarnă fără umezeală și vreme de săptămâni pic de ploaie n-a mai picat pe ogoarele arse de sete. Ochii se îndreptau rugători spre cer, se piro-niau cercetători în fundul zărilor, urmau stăruitor orice pată de nor ce pribegeà pe sus.

Dar vremea treceà și de plouat nu plouà.

Arendașul erà cu moartea-n inimă. Umblà toată ziua pe câmp: pe la grâu, pe la orz, pe la ovăz, pe la porumb, dar de nicăeri nu-i surâdeà nici o nădejde. Pământul începeà să se întărească și pe alocuri să crape, iar peste semănă-turi cădeà ca o cenușe pulberea scornită de vânturile ce uscau câmpul.

Pe fețele tuturora se vedeà întipărită aceeaș grijă, aceeaș întristare. Vitele mugiau de foame în bătătură, căci paele și ciocanii se isprăviseră, iar locurile pe unde-ar fi putut paște erau negre părc-ar fi fost arse.

Și zilele treceau, dar ploaia nu cădeà.

Oamenii se strângeau une ori în mij-locul uliții și tăinuiau cu glasuri do-moale, se uitau din când în când în zările depărtate și plecau capetele-n pământ desnădăjduiți:

— E secetă, măi oameni buni, e secetă grozavă!

Cuvintele acestea sburau din gură ’n gură, din sat în sat și supt aripele lor de foc sufletele se închideau, fețele se posomorau și mai mult. Dar într-o bună zi cerul se umplù de nori și supt perdeaua lor mohorîtă, pământul păreà mai negru, mai trist.

Și deodată un fulger mare se frânse între nori: o linie lungă de foc care trecù ca o săgeată, luând pentru câte-va clipe vederile. Tunetul răsbubuì departe și oamenii se închinară, cu ochii spre cer:

— Vezi-ne, Doamne, și pe noi, păcă-toșii!

Dar norii se împrăștiară, înălțimile se limpeziră și pic de ploae nu căzù pe Vultureasca.

Iar în acest timp Mișu Livaridi erà foarte abătut. Nu mai ieșià pe câmp să ia și el seama la munci pe cât îl tăià capul, ci sta în casă, la umbră, sau se duceà să se plimbe înnainte de masă spre a-și face poftă de mâncare.

Se întâmplase că Nicolì plecase în timpul din urmă din Vultureasca, de oare ce nu-i mai călcà picior de om prin cârciumă, iar flăcăii îl săgetau din ochi când îl vedeau și băiatul aren-dașului văzù că «afacerea» erà pierdută și simți o părere de rău la fel cu aceea pe care o simte un om ce scapă un frumos prilej de petrecere. Dorul de viața dela oraș îl muncià din zi în zi mai mult. Ii veniau uneori în minte acorduri dulci de valsuri, refrenuri dor-nice de romanțe franțuzești și atunci se duceà cu gândurile departe, răscolià amintirile celor cinci ani trăiți în Paris și încremenià la fereastră cu privirea pierdută în gol.

Dar vremea treceà și ploaia nu venià... Și într-o zi pe când încercà o pereche de ghete nouă cu șireturi, sosite atunci din București, tânărul caută să-și aducă aminte cum se zice la șireturi de ghete pe franțuzește și nu putù. Necăjit, trase ghetele în picioare și se plimbă puțin pe covor. Apoì avù un râs silit, ca un om care râde de o piedică ce i-se pune în cale, spre a se arătà tare:

— Tiens! Am uitat cum se zice la șireturi de ghete!

Iși scoase ghetele și începù a căuta prin jurnale vechi. Iși aduse aminte că găsise în ele mai multe reclame de ale magazinelor cu încălțăminte din Paris. Și curios: doar și-a aruncat ochii sus, la firmă, și i se și părù că vorba căutată îi vine pe buze:

— Ah! Lacets! Lacets!... Est-ce bête!

Ci vremea treceà, dar ploaia nu că-dea... Norii unei desnădejdi adânci se lăsau din ce în ce mai întunecați pe sufletele oamenilor.

Iar Caliopi erà din ce în ce mai îngân-durată.

Vedea pe bărbatul ei venind necăjit de pe câmp, oftând, și oftà și ea cu el. Iși cumpărase omul vite de jug, pluguri, grăpi, își tocmise argați cu luna și seceta ținea mereu. Il vedea pe Mișu tânjind în casa părintească și tânjià și ea cu el. Dacă încerca să le spuie când și când câte-o vorbă de încurajare, bătrânul ridica din umeri și întorcea spatele; tânărul se uita la el cu o privire care lua de sus, cu o privire de milă prefăcută ce o rănià până ’n adâncul sufletului.

Ea văzuse la oarecare timp după ce luase pe Iani, că sufletul el nu se potri-vește cu al lui, că ei nu-s făcuți să ție casă împreună, dar își luase soarta cu curaj, nădăjduind în vlăstarul cu care o miluise Dumnezeu. De acest copil, de Mișu, își legase ea toată viața, tot su-fletul ei.

I se păreà, cu neputință ca acele două mânușițe ce se ’ntindeau odată spre ea ca două aripioare, să n-o cuprindă și mai târziu cu iubire fiiască pe după gât. Din gurița aceea mică și roză ce-i surâdeà odată atât de senin, încât i se părea un surâs de înger, ea credeà că va auzi totdauna numai vorbe bune.

Și s-a înșelat!... Ea vedeà azi lămurit că s-a înșelat. Cu inima strânsă de o durere grozavă, arendășița se întorceà cu gândul la celălalt, se duceà la fereastră și se uita la cer.

Dar ploaia mult așteptată nu mai venià... Zilele treceau din ce în ce mai triste pentru Mișu. «Afacerea» pusă la cale cu Nicolì nu isbutise, acesta plecase din Vultureasca, tatăl său erà necăjit că nu plouă, pe la sub-prefect i se urâse să se mai ducă, odăile părintești i se păreau neîncăpătoare, prea liniștite, prea înnorate. Ii trebuià mișcare, sgomot, huet de oraș mare, petrecere. Și la Vultu-reasca erà atâta liniște!

Aproape doi ani stătuse la țară, aproape două veacuri. Și de ce?... N-ar fi fost oare mai bine să stea numai o lună, cel mult două spre a-l vedeà părinții în deajuns, spre a se întremà și el puțin și pe urmă să plece?... A fost prea slab, prea a împlinit voia bătrânilor, jertfin-du-se pe el. Căci tânărul băgă de seamă că traiul la țară e vătămător minții lui, vedea bine că începeà să uite cuvinte, întorsături de fraze franțuzești... Va fi o zi grea ziua în care va spune lui Iani, că nu mai vrea să-i fie isprăvnicel pe moșie, dar va venì. Va venì pentru că el, Mișu, a suferit destul și e hotărît s-o rupă odată cu acestă viață. Și cu cât ziua aceea va întârzià mai mult, cu atât va fi mai înveninată, pentru că fiecare cias, fiecare zi va picurà tot mai mult amar în sufletul tânărului.

Dar vremea treceà și nici un strop de ploaie nu cădeà pe Vultureasca.

Ziua mult așteptată sosi. Erà o Dumi-nică dimineață, pe la sfârșitul lui Mai.

Familia Livaridi erà la cafeaua cu lapte în balcon. Arendașul, întunecat la față, cum erà de când se împrimăvărase încoace, spuneà că în ziua aceea Vultu-reștenii vor ieșì cu icoanele în țarină.

Mișu își băù cafeaua,.își aprinse o țigare și întrebă cu glas liniștit pe bă-trân:

— Nu crezi și d-ta că ți-am slujit destul până acum, tată?

In cuvântul «slujit», pe care apăsă în-tr-un chip deosebit, pusese tânărul toată hotărârea lui de a spune odată verde ce are el pe suflet. Și cuvântul isbì bine. Arendașul și arendășița își pironiră ochii asupra lui și pe fețele lor se întipărise o adâncă mirare.

— Slujit? — răspunse Iani. Cum?... Ce vrei să zici?

— Vreau să zic că mi s-a urît la Vul-tureasca — făcu tânărul.

— Ți s-o fi urît! — îi răspunse aren-dașul, scoțându-și tabacherea.

Urmară câteva clipe de tăcere în care Mișu nu știà ce să crează. Cum? Adică s-a isprăvit acì toată cearta pe care și-o închipuise el.

Ce înseamnă acest «ți s-o fi urît»?... Ha! Dar bătrânul se înșeală, crezând că sfârșește atât de repede cu el!... Ii trebuià o frază tare, obraznică, aproape o injurie și o găsì:

— Pentru că eu nu vreau să mă pros-tesc aci cu țăranii și argații d-tale.

— Așa?—făcu arendașul, batjocoritor.

— Da!

— Și ce vrei să faci?

— Să plec.

— Unde?

— La București.

— La ce?

— Să mă fac advocat.

— Ai diploma de doctor în buzunar?

Și arendașul făcù ochii mici și se uită țintă la băiatul lui. El nu-i imputase nici odată că nu se întorsese doctor în drept, nici odată. Dar azi, când îl vedeà vorbindu-i ca un dușman, nu ca un fiu, și când îl băteà atât de cumplit seceta, nu-l mai cruțà.

— N-am nevoie de ea.

— Atunci de ce mi-ai mâncat treizeci de mii de franci la Paris?

Tânărul se văzu prins deodată. La această întorsătură nu se așteptà. Ocolì întrebarea și spuse:

— Mă rog, eu îți spun că săptămâna ce vine plec din Vultureasca.

— Și eu îți spun că nu pleci.

— Biiine! Vom vedeà.

Caliopi mijlocì:

— Peste un an și câteva luni ne mu-tăm în București, Mișule dragă. Mai ai și tu răbdare până atunci.

—Așa?... Așa-nțelegeți d-voastră să-mi pun eu la cale viitorul? Făcându-vă pe logofătul la moșie?

Trei suflete se frământau acum în gânduri deosebite. Iani, omul ridicat de jos prin fel de fel de negoțuri și prin noroc, se gândià că are ațâți argați de plătit și de hrănit atâtea vite de jug de hrănit. Vedeà că nutrețul îi e pe ispră-vite și colț de iarbă nu se zărià pe islaz, bucatele se ardeau pe ogoare. Secetă cumplită, sărăcie. Și tocmai acum se găsise și Mișu să plece la București, să-i mai mănânce și el trei patru sute de lei pe lună. Tânărul, crescut pe palmă, amețit de vârtejul Parisului, nu puteà pricepe ce gânduri se băteau acum în mintea bătrânului. Și după cum unele oglinzi schimonosesc peste măsură, așa vedeà el pe tatăl său: un monstru care trăește numai pentru bani. Iar Caliopi stăteà între ei și nu puteà luà partea nici unuia. Ci numai oftă și se întrebă în gând:

— Doamne, de ce se mai ceartă? De ce-și mai fac singuri necaz? Nu-i de ajuns oare seceta?

Și ochii ridicați spre cer se întoarseră repede în jos... Nu plouă, nu plouă!

Arendașul plecă dintre ai lui și o luă pe câmp.

Mergeà cu capu-n jos, adus nițel de spete ca supt o povară... De când s-a pomenit și el cu avere, n-a avut un mai mare necaz ca anul acesta. Toate s-au întors împotriva lui. Cu Vultureștenii nu se putuse împăcà la învoieli și s-a băgat în cheltueli din pricina lor. Cu Măcieș s-a certat tot din pricina lor. Cu Mișu nu se mai înțelegeà. Bucatele nu i se făceau... Arendașul își întoarse capul spre țarina Vultureștilor și se oprì o clipă în loc. Ieșise tot satul cu popa în frunte să se roage pentru ploaie. In cămășile lor albe de pânză, oamenii păreau niște blocuri de marmoră stră-lucitoare în bătaia soarelui. El îi văzù cum se apropiau de hotarul moșiei lui și iuțì pasul mergând în spre ei. Auzià acum glasul popii Vărsătureanu și i-se părù schimbat. Iși ridică ochii spre cer: înălțimile albastre păreau că se leagănă ușor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală și tainică. Stătù apoi cât-va timp în loc: Vulture-ștenii căzuseră în genuchi. Iar el, aren-dașul, rămase acolo ca un stâlp, ne mai putând face nici un pas.

Și cum stà așa ’n picioare, i-se păreà lui însuși mai mare, mai înnalt. Apoi genuchii i-se înmuiară de odată și aren-dașul simțì cum îl apasă cevade umeri, apoi i se părù că pământul vine spre el și fără să știe cum, se pomenì în genuchi, cu fruntea plecată în țărâna fierbinte a pământului ars...

Și ’ntr-un târziu se ridică de jos, se răsucì repede pe călcâie și pornì spre curte, rușinat.

Dar vremea treceà și Dumnezeu, nu trimiteà ploaie spre Vultureasca.

Vitele începură a pierì de foame. In fiecare zi veniau oameni la Livaridi și-i aduceau vite de vânzare, dar el îi trime-teà înnapoi, ridicând din umeri:

— Ce să fac cu ele?... Eu abia-mi pot ține pe ale mele. Duceți-vă la arendașul Căldărușii.

Porumbul erà pierdut. In toiul verii și brazdele abià se însemnau ici-colo cu câte-un fir, răsucit și el de arșiță și îngălbenit aproape. Venià acum foametea pe bieții Vultureșteni și ei nu vedeau de nicăeri nici o nădejde. Căci dela Livaridi nu puteau așteptà nici un bob, iar dela arendașul Căldărușii nu puteau nădăjduì nimic, de oarece acela nu mai aveà nici un știulete în pătul: vânduse tot porumbul cum ieșise în primăvară și nu oprise decât tainul slugilor. Dar chiar să fi avut porumb, tot nu le puteà da lor cari erau veneteci pe moșia lui, ci trebuià să dea oamenilor cari i-au fost tot timpul învoiți.

Arendașul nostru oftà toată ziua și se credeà cel mai nefericit om de pe fața pământului. Cu Mișu nu se mai puteà împăcà de loc în vremea din urmă și — colac peste pupăză — Caliopi începuse să ia partea tânărului. Una-două: «până când să-l ținem cu noi? De ce să stricăm viitorul băiatului?» Iar arendașul, când auzià așà, trântià ușile și se duceà pe câmp, de și n-aveà ce vedeà. Se întoarceà și mai supărat, se învârtià prin curte de colo, până colo și da ocol pătulelor pline cu por-umb din anul trecut. Aci erà singura lui mângâiere.

— Ce bine am făcut de n-am vândut eu porumbul până acum!—își ziceà el.

Și pe cât îi păreà de rău că nu i-se făcuse grâul, pe atât îi păreà de bine că nu i s-a făcut porumbul.

Iar într-o zi se pomenì de dimineață în curte cu un Român din Vultureasca. Omul țineà de funie o văcuță slabă. Arendașul știà ce‘caută.

— Ce-i, mă?

— Sărut mâna, boierule! Fă—ți milă și cumpără văcșoara asta.

— Nu-mi trebue! Lasă-mă ’n pace!

— Ia-o, boierule, că-ți faci și o po-mană cu mine. Mi-a murit un copilaș și n-am cu ce-l îngropà.

— Mă, nu ’nțelegi să fugi de aici? Ce? eu fac tamaslâc?

Dar omul nu fugià. In durerea lui nu înțelegeà de ce să nu-i cumpere Liva-ridi o văcșoară pe care n-ar da-o, de nu l-ar fi bătut Dumnezeu.

— Un pol de parale, boierule, nu mai mult. Să-mi bag copilașu ’n pământ.

Arendașul nu-i mai zise deocamdată nimic. Se uità la el cu o privire rea.

Și celălat nu-l slăbià, căutà să-l în-duplece, mai scăzându-i ceva:

— Pe optusprecelei o iei, boierule?

Intrebà parcă ar fi fost la ’nvoială, ca și cum Iani ar fi vrut să ia vaca, dar mai eftin.

Arendașul îi fulgeră cu privirea:

— Tu ești țigan, mă?

Trei carboave să-ți dau pe Joiana! Trei carboave boierule! Fă-țî milă!

Iani strigă unui argat:

— Măi Ioane, ia adu ’ncoa un ciomag.

Apoi către Rumân:

— Dacă nu ’nțelegi de cuvânt, să ’nțe-legi de ciomag!

Omul părù că se desmeticește, puse capul în pământ și plecă desnădăjduit, trăgând de funie văcșoara ce mătăhăià de slabă ce erà. Ar fi răbdat bătaia cea mai cruntă, și ’și-ar fi dat și pe Joiana, numai să fi găsit bani spre a-și îngropà copilul și spre a-i face o fărâmă de abur, iar apoi pomenile...

Sfântă-Măria venì. Și ’n ziua aceea de sărbătoare, timp de două conace n-a mai contenit ploaia.

A doua zi se arătă soarele până pe la prânzul cel mic, apoi iar plouà. A treia zi lucì soarele până seara, dar a patra zi plouă de dimineață până la chindii. Pământul erà săturat. Prin șanțuri curgeà gârlă apa.

Și oamenii mulțumiau lui Dumnezeu că și-a adus aminte și de ei: în urma ploilor tot mai creșteà pe locuri mohor pentru vite.

Dar foametea venì.

Fù groaznică. Cei lipsiți alergau din vecin în vecin:

— Dă-mi, nene. Gavrilă, nu mă lăsà că îmi mor copilașii de foame.

Și cei ce-aveau, dădeau care cum pu-teau: unii câte un măciniș de porumb, alții câte o baniță de mălai, alții numai câte-un găvan. Dar dela un timp se is-prăvì ori-ce ajutor. Ori-cine aveà copii, și porumbul se împuținà văzând cu ochii. Și acelaș răspuns cădeà din toate părțile:

— N-am nici o putere. Am mai rămas și eu numai c-o baniță.

Cei ce aveau orz făceau din el mămă-ligă dar mămăliga aceea nu se ’nvâr-toșià,rămâneà moale ca o coleașă neagră. Alții măcinau meiu, dar mămăliga de meiu scrâșnià între dinți parc-ar fi fost de nisip. Apoi nu se mai găsì nimic: nici porumb, nici meiu, nici orz.

Curpen alergà la popă, popa alergà la Curpen:

— Ce-i de făcut?

— De! Ce-i de făcut!

— Au început să moară copii de foame.

— Știu!

Pe popa-l tot imuncià un gând și el se codià să-l spue. Dar zilele treceau pline de durere și într-un rând preotul nu mai putù răbdà și se deschise lui Curpen:

— Uite ce e, nepoate. Din toată să-răcia mea eu dau un pol. Pune și d-ta un pol și hai la arendaș să luăm o chilă de porumb, pentru jameni. Și dacă nu ni s-o ajunge, i-om rămâne datori, cinci, zece, cincisprezece franci.

— Mergem de geaba, părinte.

— Noi să ne facem datoria de creștini.

Și cel din urmă ban fù strâns, până s-a făcut suma de patru zeci de lei.

Arendașul tocmai băteà porumbul și când văzù cele două fețe luminate ale satului, pricepù de ce e vorba și le ieși înainte.

— Bună dimineața! Sărut mâna părinte. Da’ ce vânt?

Ia necazuri, boierule!—zise popa. Ei, cum?

Am venit să ne dai o chilă de po-rumb pentru oameni, că mor de foame, săracii!

Arendașul crezù că i se cere de po-mană și începù a surâde:

— Dar mie cine-mi dă, Sfinția Ta?

Curpen înțelese gândul lui Livaridi și spuse repede:

— Noi nu-ți cerem de geaba! Iți plă-tim cu bani ghiață. Cât ne ceri pe chilă?

— O sută de lei!

— O sută de lei?—întrebă popa aiurit.

— Da!

— Poate că nu vrei să ne vinzi nouă! zise Curpen.

— Vă vând. O sută de lei chila!

— Scump, nepoate.

— O fi, părinte.

— Păcat de Dumnezeu, nepoate.

Și atâta fù. Popa și în-vățătorul se întoarseră în sat desnădăjduiți.

— Ce-i de făcut?

— Să ’nchidem ochii și să murim.

— Sfinția ta, mai e o nădejde.

— Care?

— Boierul Măcieș. Și dacă ne-o lăsà și el, atunci nu ne mai rămâne decât să ’nchidem ochii și să murim.

— Hai și la el!

A doua zi plecară. Boierul Măcieș îi primi cu dragoste și-i întrebă de sănătate.

— Toate-ar fi cum ar fi, boierule, de-am aveà încaltea ce mâncà.

— Nu s-a făcut nimic?

— Nimic, nimic!... Și de aceea am venit la d-ta să te rugăm să nu ne lași la o nevoie ca asta.

Măcieș se uità la cei doi fruntași ai satului și nu răspunse nimic câtva timp.

Popa urmă:

— Am fost la arendaș și ne-a cerut o sută de lei pe chila de porumb. O sută de lei nu mai găsești în ziua de azi în toată Vultureasca, boierule... Ne-a pe-depsit Dumnezeu.

— Lasă, părinte, că bun e cel de sus... Acum să vedem ce putem face... Cât vă trebuie?

— De, boierule! Cât te lasă inima.

Măcieș numără pe masă trei sute de franci.

— Cumpărați de unde veți găsi mai bine.

Curpen și cu popa mulțumiră cum se pricepură ei mai frumos și plecară. Vul-tureștenii erau scăpați deocamdată.

Iar în acest timp Iani Livaridi ispră-vise de bătut porumbul și-l vânduse. Cumpărătorului nu i se ajungeà însă o mie de franci și din pricina aceasta erau aproape să strice târgul. In cele din urmă puseră la cale înțelegerea aceasta: pentru sumă de o mie de lei să trimeată porumb cu ramburs. Dar cumpărătorul găsì altceva și mai bun: să vie Mișu în București să ridice acea rămășiță de bani. In acest chip nu poate fi nici o întârziere și nici o teamă. Cumpărătorul dădeà imediat și chitanță pe suma de o mie de lei, întărită cu timbru. Tura-vura, târgul se făcù așa și Mișu plecă la București.

I se părù mult până apucă banii. Dar când a simțit în buzunarul dinăuntrul hainei teancul celor zece bancnote de câte o sută de lei, cel dintăi gând i-a fost să ia un Muscal.

Vreme de două ciasuri s-a plimbat la şosea. Erà acelaș lux, aceiaș eleganță, aceleaș fețe fericite, ca și mai de mult. Atunci?... Atunci pe aici nu murià lumea de foame?

Pe înserate a fost de-a cinat la Capșa, unde s-a întâlnit cu prieteni cu care a plecat să petreacă.

S-a întors târziu la hotel și nu se simțià de loc obosit. Se trântì într-un fotoliu, cufundându-se în gânduri... Acum îi răsărià și mai bine în minte traiul lui de sclav al părinților. Doi ani și mai bine trecuseră de la venirea lui din Paris și în acest timp el a stat departe de viața sgomotoasă, veselă, frumoasă a Capitalei. Supt masca unei prea mari iubiri, părinții lui l-au ținut de scurt, mai. rău ca pe un copil. Și gândul acesta îl chinuià, îl dureà, îl umileà. Unde sânt colegii lui și unde-a rămas el?! Pe-afară mai huruià când și când câte-o trăsură, — de sigur tineri întârziați de la petrecere... Apoi se lăsă deodată o liniște mare, liniștea aceea ce ține când se strâng pe acasă cei ce se culcă târziu și până începe a furnicà pe străzi armata celor ce trebue să se scoale de dimineață spre a puteà trăi. Și în această liniște erà ceva însuflețitor. Băiatul aren-dașului de la Vultureasca stăteà mereu în fotoliu, picior peste picior, cu bra-țele încrucișate pe piept.

Departe-i erau acum gândurile... Se vedeà iar în Paris, revedeà strada în care locuise în vremea din urmă, cafe-neaua Vachette unde fusese oaspe a-proape zilnic, împrejurimile acelui oraș strălucitor, balul Bullier și pe Nineta, care plutià ca o lumină de vis în ori-care din aceste locuri învăluite în acel parfum misterios, pe care-l are pentru ori-ce om trecutul.

Stătù așa mult...

Apoi se ridică din fotoliu și începù a se plimbà încet prin odaie. Se apropiè apoi de fereastră și ridică perdeaua: se luminà de ziuă. Tânărul se răcori cu puțină apă pe față, apoi scoase porto-foliul și socoti câți bani mai aveà: nouă sute trei zeci și cinci de lei. Incepù a se plimbà iarăși, apoi se așezà în fotoliu, apoi iar se sculă. Un neastâmpăr ciudat îl cuprinse...

Apoi, deodată începù a-și frecà mâinile și murmură:

— Da!... Da!... Așa!

Sună și cerù socoteala. Plăti și plecă. Răcoarea dimineței de toamnă îl izbì în față.

Și, curios: de și nu închisese ochii toată noaptea, se simțià foarte ușor, cu mintea limpede. Un vânt însuflețitor trecuse par-că prin toată ființa lui. Se uită la ceas: erà mai bine de o oră până la plecarea trenului de Predeal. Oprì un birjar, se urcă în trăsură și porunci:

— La gara de Nord!

Se hotărîse. Aveà aproape o mie de lei în buzunar... la Paris! Pe drum își amintì că n-are pașport... Va cere la Predeal un bilet de trecere pentru o zi sau două!...

Cum ajunse la gară, se și duse la casa de bilete:

— Viena!... clasa II-a!

Strânse carnețelul acela verde bine între degete și-l băgă în buzunarul vestei, de deasupra inimei. Apoi intră în re-staurant și cerù cafea. Scoase o carte poștală și scrise pe ea din fugă:

Iubiți Părinți,

Cred că nu vă veți supărà, dacă voi mai sta două-trei zile în București spre a mai răsuflà pu-țin. M-am întâlnit cu colegi de școală care m-au invitat pe la ei.

Mișu.

Aruncă scrisoarea în cutia de pe peron și se urcă în vagon.

Trenul de Predeal pornì.

Mișu își luă în gând rămas bun de la București, apoi ieșì în coridor și se așeză în fața unei ferestre.

Trenul fugià...

Pământul, înnegrit de pluguri, așteptà sămânța de grâu. Locurile despărțite prin coamele răzoarelor păreau că se învârtesc, alunecând repede în urma trenului.

Trenul fugià, fugià din ce în ce mai iute...

Băiatul arendașului privià pe câmp și murmurà refrenul unui cântec pe care-l iubià odată Nineta:

Paris!... Paris! Paradis de la femme! Și trenul fugià, fugià necontenit...

Trecù o zi, două, trei de la primirea scrisorii lui Mișu, trecù o săptămână și băiatul arendașului nu se mai întorceà la Vultureasca. Iar părinții lui aveau acum un foarte nemerit prilej de a-și face imputări unul altuia.

— Vezi?... Tu ai stăruit să se ducă la București pentru acea mie de lei! ziceà arendașul. Imi va fi mâncat toți banii pe acolo!

Pentru Iani Livaridi ori-ce ban chel-tuit erà un ban «mâncat».

— De ce-l ții mereu la moșie ca pe un logofăt?

— Așa?... Așa-mi vorbești acum? Ții minte ce-mi spuneai acum vre-o doi ani?

«Nu da pe Mișu de lângă noi că-l perdem»... Uite ce poamă e Mișu tău... Ca mâine o să-l văz la Văcărești!...

Și zicând așa, arendașul plecà înfuriat. Iar inima Caliopei se rupeà, sângerà de grija «băiatului». Nu erà noapte de la Dumnezeu să nu-l viseze rău. Iar chipul lui Mihalis nu-i mai ieșià din minte.

Uneori căutà să se îmbărbăteze:

— Tânăr!... Așa sânt toți..

Iși aducea aminte unele cuvinte de-ale lui Mișu, întristarea care-l învăluià ca un nor în timpul din urmă și atunci oftà, desnădăjduită, cu sufletul sfâșiat de o durere ascunsă.

— De-atunci, de-atunci plănuià el asta.!...

Ce? Ce plănuia!... Nici ea nu știà.

Mai la urmă pierdù orice nădejde de a mai vedea pe Mișu. Și atunci o mânie mare o mușcà de inimă și femeia se răsvrătià înpotriva lui Iani.

— Du-te omule la București și dă de știre la poliție!

Dar Livaridi aveà atunci un râs plin de o amară batjocură:

— Să mă fac de râs, hai?.. Lasă-l, că vine el când va isprăvi banii.

— Ce să mai vie?... Când să vie?... Mișu nostru s-a nenorocit.

— Singur și-a făcut-o.

Se țineà bine arendașul. Nici umbră de părere de rău nu citeà Caliopi pe fața lui. Și tocmai această purtare a lui o nenorocà. Dar când se aflà pe câmp, singur, Iani Livaridi simțiâ cum îl strânge ceva din inimă, la gândul că i s-ar fi putut pierde odorul.

Dar ce puteà face?... Să se ducă în București și să dea de știre la poliție?... Dar dacă Mișu al lui va fi benchetuind fără nici o grijă?

...Nu!... Va venì el!

Arendașul erà încredințat că va veni.

Și într-una din zile, în locul lui Mișu, sosi o scrisoare de la el. Arendașul rupse repede plicul, chinuit de o teamă: vreo poliță de plată. Răsuflă ușurat când văzù că nu e nimic în scrisoare. Dar cum își aruncă ochii sus, strânse scrisoarea în mâna dreaptă și o băgă până sub ochii Caliopii.

— E la Paris!... Hoțul!

— Cum? Cine?

— Fecioru-tău!

— Mișu?

Da!

— La Paris! — șopti înmărmurită fe-meea și-și făcù cruce.

Iar arendașul se răstì la ea:

— Văzuși ce face Mișu tău?... Ei, acum cu ce vine îndărăt?

Femeea răsărì deodată și-i strigă plină de obidă:

— Ți-o fi în gând să-l lași pe acolo acum?

— Da! Acolo să rămâie! Să moară ca un câine! Eu nu-i trimit nici cinci bani.... Auzi d-ta!...

— Ii trimit eu!

— Trimite-i, dar atunci să te duci și tu după el! Să vă duceți, să plecați amândoi... M-ați sărăcit!

Și, trântind ușa după el, arendașul plecă, negru de mânie, pe câmp...

Nu vedeà înaintea ochilor... Se abătù pe la semănători și i-se părù că seamănă prea des. Le spuse se semene mai rar. Dar după câtva timp, mergând așa în urma lor, văzù că oamenii svârliau prea rar. Se duse înnaintea lor:

— Mă!... Semănători sânteți voi?... Tu, ăla de colo: așa se ține semănătoarea pe umăr? Nu vezi că-ți cade grâul din ea?... Și, așa se seamănă grâul!... Prea rar, prea rar! Uite-așa se svârle grâul!... Două-trei boabe într-o urmă de bou!...

Și arendașul băgă mâna dreaptă în semănătoarea unui om de lângă el. Dar când svârlì, grâul căzù foarte nepotrivit.

— Hai, semănați înainte!...

Pe sub seară se întoarse acasă flă-mând.

Nu mâncase, de necaz, la amiazi în ziua aceea...

În cele din urmă văzù că tot mai scump e un băiat decât câteva sute de lei. Dar o îndoială îl chinuià mereu: «Bine! să-i trimeată bani de drum! Dar dacă va cheltuà banii și nu va venà!? Să-i tri-meată alții?... Și dacă-i va cheltui și pe aceia?...«

Trebuià multă băgare de seamă.

— Tu ce zici, Caliopi?

— Eu zic să-i trimiți bani cât de curând. Cum e pe-acolo, singur, amărît, rușinat de prostia făcută, văzând că nu-i mai vin banii, ferească Dumnezeu!...

Arendașul își puse capu ’n palme și se gândì, se gândì mult...

Ar fi fost bine să se ducă el la Paris, într-o bună dimineață ar bate binișor la ușa lui Mișu... Ce ochi ar face el, când l-ar vedeà!

Dar asta nu se poate. Drumul lui ar fi încă o cheltuială... Și apoi nu știe franțuzește...

Și grâul?... Cine să-i semene grâul, dacă el se va plimba la Paris?...

Îi trebuia altceva, o minciună, o cursă în care să cază lesne băiatul lui... Dar ce?...

După multă gândire, se oprì în fața femeei lui:

— Am găsit.

— Ei, ce?...

— Iti cunoști tu pe Mișu?

— Da!

— Ei, ghici cum ar fi el mai leșne de adus în țară!

—?

— Ghici!

— De!... Știu eu?!

— Nu-l cunoști.. Nu-l cunoști. Numai eu îl cunosc, îl pătrund... Ha!... L-am prins!... 11 țiu bine. Il țiu...

Începù să se plimbe neastâmpărat în sus și ’n jos.

— Dar va trebuì să mă repez până la București pentru asta. Pe aici, prin prejur ne cunoaște lumea...

Caliopi se uità la el nedumerită... Adecă ce trebuià atâta bătae de cap?... Să-i trimeată bani de drum și pace bună.

— Dar spune-mi omule și mie ce vrei să faci?

— Ce?... A! E mai șiret Iani ca Mișu tău!

Ii trimit bani de drum și-i dau o tele-gramă din partea ta: «Iani mort subit. Vino cu cel dintâi tren. Caliopi»... În-țelegi?

— Nu!

— Ești proastă!... Va venì cu trenul Fulger... la moștenire! Acum înțelegi?... Ha-ha-ha!...

Ce crud, ce falș, ce hain erà acest râs al arendașului!...

Dar planul lui fù bun: la o săptămână de zile după aceasta, Mișu erà la Vul-tureasca...

XIV.
PIERZANIE.

Iar într-o zi de sărbătoare Marioara venì dela horă mult mai de vreme ca de obiceiu și Gherghina se uită mirată la ea, întrebând-o din ochi:

— Dar ce-i cu tine, fata mea?

— Mamă, mi-e frig și mă cam doare capul.

Atât spuse fata. Atât. Dar femeea lui Crivăț înțelese că fata ei trebuie să fie bolnavă de-a binelea de-i spune ea așa. Cândi s-a mai plâns Marioara până acum de o durere de cap?

Și de odată, fulgerător de repede, îi răsăriră în minte semnele ce le aveà neîncetat de la o vreme: visà în fiecare noapte vise urâte și i se băteà mereu ochiul drept. Acum, când fata i-se în-toarse bolnavă dela horă tălmăcirea acestor semne nu erà grea.

— O mai venì vre-un necaz pe capul nostru! — își zise ea în gând și oftă încetinel.

Ajută fetei să se desbrace de hainele de sărbătoare și-i pregătì așternutul:

— Culcă-te nițel, puica mamei, că-ți trece. Fata se culcă și își trase țolul pe ochi. Iar Gherghina se așeză cu băgare de seamă pe marginea patului, întoarsă spre ea, cu inima sărită de frică:

— Dar asta ce-o mai fi, Doamne?

Și într-un târziu părù că se desmeti-cește, se sculă repede, luă o cofă de pe laviță din tindă și porniì la fântână să aducă apă neîncepută. In cale se întâlnì cu două femei cari se uitau la ea mirate, parc-ar fi vrut să-și spue: „uite, Gherghina lui Crivăț, cu cogeamite fată mare și aduce ea apă!ˮ Femeea le dădù bună-vremea, se făcù însă că nu le vede mirarea și trecù mai departe, zorită.

Cum văzù apa acasă, luă din ea o ulcică, sfârâi în ulcică trei tăciuni și dădù fetei să soarbă de trei ori din ea. Apoi o frecă pe frunte, pe tâmple, pe la încheieturile mâinilor și o răcorì nițel pe obraji. Ieși în prag cu apa descântată și chemă, câinele.

— Griveiu! Na, na, Griveiu!

Câinele venì până aproape de ea, bu-curându-se din coadă și femeea svârli pe el apa din ulcică. Dar Griveiu nu se scutură de loc și femeea aruncă necă-jită cu un reteveiu după el:

— Jarla dracului!

— Câinele fugì ce fugi și se oprì în loc, întorcându-se și uitându-se la ea cu niște ochi care cereau iertare. Când se uită femeea la el, Griveiu plecà ochii în jos și stà așa smerit până simțì că Gherghina nu se mai uità la el. Atunci își ridicà binișor capul în sus și își pironi ochii pe ea, parc-ar fi vrut s-o întrebe: «ce rău am făcut?... »

Dar femeea avù un fier roșu prin inimă: nu s-a scuturat câinele, nu se face bine Marioara.

Pe înserate venì și Crivăț, se apro-piè de fată și-i ridică țolul de pe ochi:

— Da’ ce-i, taică!

Marioara deschise ochii, se uită la el cu o privire turbure și-i șoptì:

— Mi-e rău.

Femeea îl apucă de mână și-l trase la o parte:

— Ci las-o în pace, măi creștine!

Stăteau amândoi în picioare lângă patul ei, uitându-se în pământ, neștiind

ce să-și spue. Candela dela icoană ardeà în pâlpâiri triste...

Și într-un târziu, omul spuse:

— Să chiemi mâine pe Iordăchioaia să-i descânte!

A doua zi Marioarei îi erà și mai rău. O dureà capul de-i veneà să țipe. Parc-ar fi avut un cuiu înfipt în frunte și unul în ceafă. Și mama ei se învârtià pe lângă patul ei, îi pipăià fruntea fierbinte și obrajii aprinși și oftà pe ascuns. Apoi își înnodă ciumberul sub bărbie și pornì repede la Iordăchioaia.

Aceasta veni, se uită la fată, îi puse mâna pe frunte, o pipăì la piept și stătù câteva clipe pe gânduri. Apoi zise:

— Să-i descânte baba de «soare sec».

— Descântă-i, mamă Iordăchioaio, de ce știi d-ta. Numai să mi-o pui iar pe picioare că nu ți-oi rămâne nici eu da-toare.

— Ai meiu?

— N-am!

— Du-te și caută unde-va, măcar nu-mai un pumn.

Femeia pornì repede și luă casele la rând. Abia la nevasta lui Năstrapă găsì ca vre-o doi pumni pe fundul unei trăis-tuțe și venì cu el într-o fugă până acasă.

Sprijinită de cele două femei, Marioara ieșì în bătătură, se așeză cu fața în jos, cu capu ’n spre răsărit, cu brațele în-tinse în lături, iar baba presără meiu împrejurul ei și-i descântă.

Dar zilele treceau și fata lui Crivăț nu se făceà bine. Bolià cât e ziulica și nu luà nimic în gură. La o săptămână n-o mai cunoșteai. Ochii i se sgăuriseră și fața i se supsese de tot, iar brațele care se ghiciau în mânecile cămășei albe de pânză, plutiau, atârnau pe țol, ușoare ca două aripi,

Veniau acum vecine, se apropiau de patul ei, călcând numai în vârful dege-telor și se uitau la ea, clătinând din cap, cu câte-o mână la gură. Și într-o zi una din. ele se îndreptă spre femeea lui Crivăț:

— Nu i-ai dat și argint viu, fa Gher-ghino, să vezi cum i-o mai fi.

— De! Cine să i-l dea.

— Baba Ispășoaia din Căldărușa. E meșteră nevoie mare.

Și a doua zi Crivăț înhămă caii la căruță și se repezì la Căldărușa. Dar baba țineà morțiș că ea dă argintul viu numai din spre ziuă și pentru aceasta trebuià să mâie fata o noapte la ea. In cele din urmă se lăsă înduplecată și venì.

Ridicară pe Marioara din pat și-o așe-zară pe un scăunel. Sub scăunel erà o

mătură, pe mătură o seceră, lângă ea un dumicat de pâine și un pahar de apă. Baba puse argintul viu în lingură și-l dete fetei pe gât, apoi băgă în gură du-micatul de pâine și îi dădù să bea apă din pahar. Dar nici cu argintul viu nu se făcù bine fata lui Crivăț.

Deschideà ochii mari și-i purtà prin toată casa o clipă-două, apoi îi închideà binișor, îngropându-le luminele sub catifeaua gingașă a genelor lungi. Une-ori o dureà trupul de atâta zăcere și se ridicà în sus cu ajutorul mamei ei, care îi puneà perne de jur împrejur spre a se putea sprijinì mai bine. Dar per-nele umplute cu paie i se păreau prea tari, parcă-i intrau în carne și fata cerea să i se ia și se lăsa iar plavie.

Și zilele treceau grele căci, durerea atârnă plumb de aripele clipelor.

Cum sta așa cu ochii închiși, i se părea uneori că din tavan se desprindea ceva rotund care se învârtia, se învârtia și creștia cât o minge, cât o ghiulea, cât o piatră de moară și se cobora în jos, învârtindu-se, lăsându-i-se pe piept, strivind-o. Atunci deschidea ochii și vedenia pierea. Dar cum îi închidea, acel ceva rotund pornia iar să se învârtească și să se coboare spre ea și toată casa se învârtià, prinsă într-un vârtej groaznic.

Trei săptămâni trecură, trei săptămâni lungi, amare de durere.

Dar într-o zi o lumină mare înveselì casa lui Crivăț. Fata strigă pe Gherghina lângă ea:

— Mamă, știi ce aș mânca eu acum?

— Ce, gurița mamei?

— O ciorbă acră de pasere, dreasă cu un ou.

Femeea lui Crivăț doar că nu lăcrămà de bucurie.

— Iți face maica, puico! Iți face maica numai decât.

Și repede ieșì în bătătură și prinse o găină moțată.

Dar când ciorba fu gata, fata dormrà și femeei îi fù milă s-o scoale. Așteptă până deschise ochii și atunci se plecă aproape de ea și îi spuse:

— Ți-a făcut maica ciorbă, Marioaro. Mănânci?

Fata stătù câte-va clipe fără să răs-pundă: păreà că nu înțelege. Apoi dădù din cap în semn că vrea. Dar după vre-o trei linguri nu mai putù mâncà:

— Ia-o mamă, de-aici, că m-am săturat.

Femeea se ’ntristă de-odată și o rugă să ia puțină carne:

— Numai o aripioară, fata mamei!

Marioara îi făcù pe voie, dar carnea nu mai avea gustul ei de altă dată: i-se păreà săpun în gură.

Se lăsă încet-încet pe pernă și închise ochii. Iar ochii Gherghinei se umplură de o desnădejde amară și se uitară în pământ. Și într-o bună zi doctorul plășii se abătù și pela Vultureasca și Crivăț se repezì la primărie și-l rugă să vie să-i vadă fata. Doctorul venì. Era un om de mijloc, cu o față rotundă, rumenă, cu niște ochi căprui, cu părul dat în sus și retezat, drept ca o perie. Vorbia repede-repede și se uita din când în când la cias, ca un om care se teme să nu întârzie prea mult într-un loc.

Se apropiè de patul în care zăcea fata și o întrebă:

— Ei, ce-i, fată mare, ce-i?

Apoi către mama ei:

— De când e bolnavă?

— De, domnule!... Duminică ce vine sânt patru săptămâni.

— Tușește?

— Nu!

Doctorul luă o mână de-a fetei în mâna lui dreaptă și scoase cu stânga ceasul din buzunar. Inumără în gând bătăile sângelui o minută.

— Mda! — făcù el apoi... Apoi uite

ce e, femee: fata d-ale trebuie dusă la spital. Aici...

Și se oprì.

Dar femeea crezù că doctorul vrea să i-o ia cu sila și răspunse plină de obidă:

— N-o dau, domnule, n-o dau!

— Faceți cum vreți. Eu vă spun așa.

Și doctorul plecă. Iar Crivăț se uită la femeea lui, privirile lor se întâlniră pline de desnădejde și cuvintele se în-necară în gât...

Dădea acum în spre primăvară. Une-ori pătrundea pe fereastră lumina ve-selă de soare care se resfrângeà în o-glindă și de acolo veneà de juca pe un perete din fața Marioarei. Din vălmă-șagul minții ei înfierbântată de boală, un gând îi răsărià fetei lămurit: «Ce-o fi făcând Neculai? O fi știind el de boala ei?» Și acest gând o duceà mai departe, o fură cum ne fură o apă repede înspre adânc. Se vedeà moartă în închipuirea ei și Neculai nu știa. Intr-o bună zi vestea morții ei îi va sosì la cazarmă. Ii vor scrie sau ai lui, sau Stoica Năvodaru: «află că pe Marioara am băgat-o în pământ»... Mai bine ar fi de nu i-ar scrie nimeni. Când ar venì vre-o dată câteva zile în Vultureasca, va află el... Și atunci ea va fi de mult subt pământ... Dar să știe el, Culai, că ea s-a gândit la el până ’și-a dat-sufletul... Și când se gândià așa, fata își trăgeà țolul pe ochi, să n-o vază mama ei că plânge.

Ci într-o zi Marioara lui Crivăț își pironì ochii într-un loc — după sobă — părù că ascultă cu întreaga ei ființă slabă și strigă încet pe Gherghina:

— Mamă!... Mamă!

Femeea veni repede, se plecă aproape de ea:

— Ce-i, mamă?

— Uite, mamă, uite!

— Unde, draga mamei?

— După sobă!

Gherghina se uită unde-i arătà fata spre a-i face pe voe, dar nu văzù nimic. Fata ei aiurià. Ii puse mâna pe frunte, o mângâiè pe obraji, îi așeză mai bine țolul pe sub trup. Iar Marioara își pi-ronì încă odată ochii după sobă și iar ascultă, ascultă mult, cu băgare de seamă. Apoi șoptì încet:

— Vineri, mamă! —Auzi: Vineri!

Apoi închise ochi și părù că doarme. Iar mama ei ieșì repede în tindă și de-acolo-n pragul caselor, unde o podidiră lacrămile. Iși ascunse fața în amândouă mâinile și plânse, plânse mult, rezemată de ușorul ușei...

Eu nu cred să fi dat Dumnezeu un mai mare dar omului de cât darul plân-sului. Căci după cum văzduhul zilelor de vară se încarcă une-ori și pare greu, așa se-ncarcă sufletul omenesc de du-rere. Și de-o dată isvorăsc lacrămile și curg întăi două șiruri calde pe obraji, apoi încep a picurà repezi un strop după altul, și tot trupul se sguduie în sbu-ciumul lor de a isvorî tot mai mult și tot mai multe.

Și, după cum văzduhul se priminește și se înseninează după o ploaie repede, așa se priminește și sufletul notru și se înseninează pentru a puteà primì altă durere.

Aici e marele secret pentru ce su-fletul omenesc nu se frânge sub lovi-turile valurilor năprasnice ale vieței...

Așa mai puteà trăi de azi pe mâine femeia lui Crivăț. Cuvintele fetei îi ră-sunau în auz, învăluite într-o taină groaznică.

«Vineri, mamă, Vineri!.,.» Ce-o fi vrut să spue, Doamne? — se întrebà sfâșiată de o durere haină.

Ci Marioara nu-și mai puteà limpezì gândurile din aiurare. Intr-o Marți pe sub seară, Gherghina o văzù cum ră-sare din somn și cum își mișcă neîn-cetat buzele parc-ar fi vrut să svârle ceva de pe ele.

Intunecà din sprâncene și răsărià mereu:

— Mamă, ninge, mamă!

I-se păreà că dintr-un pom bătrân, uriaș, ningeà, viscolià floare albă-albă care o isbià în ochi, îi intrà în gură, o troenià, o înăbușià... In cele din urmă fata părù a găsi o legătură între acest viscol de floare și o amintire ce rătăcià în sufletul ei.

Deschise ochii și murmură:

— Cireșul!... S-a scuturat de floare!

Iar mama ei îi răspunse, cu lacrămile în ochi:

— S-a scuturat, maică. Da-nflorește el iarăș!

Și femeei i-se făcù de-odată frică. Se repezì la o vecină și o rugă să vie să stea cu ea, până s-o ’ntoarce Crivăț.

Luminà scădeà afară și Gherghina aprinse candela la icoană. O liniște mare plutià în casă, o liniște deosebită.

«Vineri, mamă, Vineri!»...Ah! Cuvin-tele acestea se-nfipseră în mintea ei și o chinuiau mereu...

In noaptea aceea nici ea, nici Crivăț nu închiseră ochii. Iar în zilele următoare omul nu mai plecă de acasă.

Și ziua de Vineri sosi.

Pe la prânzul cel mic câte-va pete de lumină veselă tremurară pe un părete și pieriră repede. Erà o răsfrângere de raze din cine știe ce luciu ascuns și trecător, un joc de lumină pe care l-am văzut cu toții și după care țăranii din partea locului aleargă să-l prindă ’n că-ciulă și să-l puie în cap, în credința că e «putere dumnezeiască».

Dar în ziua aceea sufletele lor tre-murând în para aceluiaș gând groaznic, văzură în acest tremur de lumină un semn, o prevestire.

— Ai văzut?—întrebă femeea.

— Da!—răspunse Crivăț și fața i se întunecă și mai mult.

In acest timp veniră vre-o două vecine și una din ele se apropiè de patul Ma-rioarei și se uită la fată. Apoi repede se întoarse către Gherghina, galbenă la față:

— Lumânarea!... Unde-i lumânarea!... Stați ca niște proști lângă ea!

Omul sărì la icoană și luă lumânarea de pe un mănuchiu de busuioc. Iar femeea lui nu se mai putù ține și începù a plânge cu hohote.

— Șșt! Șșt!... Taci!... N-o chinuì!

O vecină o luă de sub umeri și o dădù afară.

Dar ea se întoarse vijelioasa ca o le-oaică, se apropriè de fata ei, îi luă în dreapta mâna ei dreaptă, cu lumânare cu tot și rămase stâlp de piatră la căpă-tâiul fetei.

Fețele stăteau întunecate, fălcile în-cleştate, ochii înpăenjeniți de lacrămi. Dar nici un zgomot, nici un zgomot nu turburà acel sfârșit de viață.

Fata își dădù de câteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse,

— A iertat-o Dumnezeu! — șoptì o vecină.

Femeea lui Crivăț nu mai vedeà prin perdeaua de lacrămi. Lumina făcliei se răsfrângeà în stropii ei de lacrămi și-i înșelà vederile. Iar când își șterse cu podul palmei lacrămile din ochi și se uită încă odată bine la fata ei, o văzù liniștită, înmărmurită, frumoasă și se-nină ca un chip de înger...

XV.
OGORUL STRĂMOȘESC.

Duminica Rusaliilor.

Neculai Pleșea venià în permisie la Vultureasca: i-se dăduse voie pe cinci zile să-și vadă părinții. La gara Sălcuței se coborîse din tren și o luase pe jos, alergând drumeacurile și potecile ce tăiau mai de-a dreptul spre satul lui.

Mergeà repede ca omul dedat cu dru-mul. De jur împrejurul lui se întindeà nemărginită marea sămănăturilor verzi. Porumburile erau pe alocuri prășite a doua oară, rapița aurià în strălucirea soarelui, grâul băgase spic. O liniște mare, o liniște de sărbătoare plutia în tot cuprinsul, dar în liniștea aceea viața tainică a asemănătorilor nu înceta nici o clipă.

«Flotilașul» nostru mergea repede, vesel, respirând adânc aerul înviorător al câmpului. Nu scrisese nimic, nici pă-rinților, nici lui Stoica Năvodaru. Se vor pomenì odată cu el în sat. Ce bucurie!...

La o fântână, în mijlocul câmpului, se oprì. Băù apă și se odihnì nițel. O ciocârlie pornì chiar de lângă el și se ridică ciripitoare în văzduh. El o urmărì cu ochii până se înnecă în albastrul înăl-țimilor și i-se păreà că ciocârlia aceea numai pentru el cântà. Pornì iar. Mergeà repede, dar drumul i se păreà lung.

Ar fi vrut să ajungă în sat până nu se strâng flăcăii și fetele la horă, ar fi vrut să nu-l bage nimeni de seamă când va trece pe uliță. Să nu-l vază nimeni. Nici ai lui, nici Marioara, nici Stoica Năvodaru. În oborul lor va intrà binișor — de se va puteăà fără să-l simță câi-nele — se va apropià de ușă, va rupe o crenguță de pelin—azi sânt Rusa-liile — și va intrà în tindă:

— Bucuroși de oaspeți?

Mai pe seară, când vor fi venit toți flăcăii și toate fetele, se va duce la horă. Și când nici nu se va gândi Marioara, el să se prinză în dreapta ei și ea să se uite la el cu ochii lucind de bucurie și să-l întrebe, uluită:

— Da’ când ai venit?

Și vor sărì apoi toți flăcăii în jurul lui, cu Stoica Năvodaru în frunte și se va stricà hora câteva clipe din pricina lui și îl vor arătă toți din ochi: «a venit flăcăul lui Pleșea, șaloparul!»

In gândurile acestea se apropià de Vultureasca.

La capul satului stătù nițel pe gânduri: să se ducă pe uliță, ori s-o ia pe sub mal? Pe sub mal n-ar fi fost băgat în seamă. Dar te pomenești că tot i-ar ieșì cineva în cale și atunci?... «Flăcăul lui Pleșea vine pe sub mal, ca un hoț, ca un om rușinat, ocolește lumea.De ce?..» Nu! Mai bine pe uliță, prin mijlo-cul satului, în văzul lumei.

Trecù pe uliță drept, voinic, cu șapca pe sprânceana dreaptă. Câtva timp nu zărì pe nimeni nici pe uliță, nici prin oboare. Dar când se apropiè de casa lui Crivăț, femeea acestuia tocmai ieșià dela o vecină și venià spre casa ei. La vramiță se oprì, puse mâna streașină la ochi și se uită spre el.

— M-a cunoscut! își zise-n gând flăcăul.

Ce face?.. Îl așteaptă să ajungă până la ea?.. Nu?.. Intră grăbită înnăuntru...

Se duce să spuie Mărioarei! — se gândì flăcăul, cu necaz pe femeea lui Crivăț. Cel puțin dacă l-a văzut, să fi stat acolo, la vramiță, până venià și el. Ar fi rugat-o să nu spuie Marioarei nimic...

— N-am avut noroc! — își zise el tre-când repede pe lângă Crivăț...

Când ajunse la vramița oborului părin-tesc, luă cânjăul ce o închidea și se strecură înnăuntru. Câinele îl simțì însă și se repezì spre el. Flăcăul îi fluieră, cercă să-l îmbuneze; dar nu fù chip. Lupu îl lătra ca pe-un străin. Și când se apropiè bine de casă, mama lui ieșì repede în prag să vază de ce se tot dă câinele. Neculai merse repede spre ea, îi luă mâna și i-o sărută:

— Bine te-am găsit, mamă!

Iar Smaranda se uită la el cu ochii mirați, umezi de bucurie.

— Culăiaș!... Culăiaș!... Bine-ai venit, maică,

În acest timp Misăilă ieșise și el din casă și venia la flăcău cu mâna întinsă.

— Ai venit, băete?

Întreba așa, parcă s-ar fi așteptat să-i vie feciorul.

Pe sub seară Neculai pornì la horă. În drum se întâlnì cu doi flăcăi cari îl întovărășiră până la cârciuma lui Nă-strapă. Lăutarul zicea hora dreaptă. Flă-căul se oprì în marginea horii și-și plimbă privirea pe fetele din joc.

Marioara nu erà printre ele... Ce să facă!.

Să se prinză?.. Nu! Stoica Năvodaru îl zărì și venì repede la el:

— Hai noroc, frate Culai!

— Noroc, frate Stoico!

Și hora se oprì, se sparse. Flăcăii se îngrămădiseră în jurul lui Pleșea.

Apoi jocul pornì iarăși. Dar Neculai nu juca. Sta cu Năvodaru la o parte și se uita la lume.

Iar într-un târziu, văzând că nu mai vine fata lui Crivăț, întrebă:

— Dar Marioara nu-i acasă azi?

Celălalt se întunecă la față și răs-punse, uitându-se în altă parte.

— Nu! S-a dus...

— Unde? Departe?

— Tare departe!

Pleșea nu înțelegea.

— Unde?

— Pe lumea cealaltă.

— Ce?.. Cum?.. A murit!

— De astă primăvară.

Celălalt însă i-se uită în ochii și-l strânse de braț:

— A murit?

— A murit, măi frate!..

Neculai Pleșea primì o lovitură de maiu drept în moalele capului. Stătea cu ochii-n jos, zdrobit...

Și într-un, târziu își pironi privirea în ochii lui Stoica:

— Frate de cruce mi-ești tu?... Frate?... Câine ești! De ce nu mi-ai dat de știre?

Se ridică apoi de pe scaun și pornì acasă...

Acum n-avea la ce mai stà în Vultu-reasca. Trebuià să plece, să plece de-parte pe un drum lung...

Smaranda îl văzù intrând întunecat în casă și înțelese că flăcăul ei aflase de moartea Marioarei. Nu îndrăznià să-i spue nimic, ci se uità la el, cu o privire umilită, smerită...

Și când flăcăul își strângeà legăturica de drum, ea părù că înțelege ce are el de gând să facă și îndrăznì să-l întrebe:

— Dar ce faci, maică?

Și erà arâta smerenie în întrebarea ei, atâta rugăciune caldă în ochii ei, atâta teamă de a nu-l scăpà, încât flă-căul nu putù răspunde deocamdată. Se uità la ea și simțià cum îl înfioară caldul isvor al lacrămilor și vedeà bine că de nu va plecà acum, pe loc, încleștând din fălci, în clipa următoare nu va mai puteà plecà.

Și nu plecă.

Lăsă legăturica pe marginea patului și își puse mâinile la ochi:

— Maică, măiculiță... Marioara...

Stejarul mândru fusese frânt de fur-tună...

...Șase ani trecuseră de la moartea Marioarei. Iani Livaridi erà acum în Bucu-rești, unde învârtia afaceri mari: Mișu se cumințise, se făcuse advocat și se amestecase în politică. Iar Ilie Măcieș se întorsese la Vultureasca lui... Stoica se însurase... Neculai Pleșea se liberase din armată acum doi ani...

In ziua aceia de primăvară boierul Măcieș încălecă de dimineață și plecă la câmp, să vază cum merge semănatul orzului.

Cu moartea Marioarei se stinse cea din urmă pâlpâire de nădejde în sufletul lui. Primise lovitura cu supunere, cu smerenie. Erau alții mai crud isbiți ca el și nu cârtiau, munciau 'mai departe, ștergându-și repede pe furiș câte o la-crimă, între două brazde de coasă, sau la întorsul plugului la capul locului.

Era acum In mijlocul neamului din care simțià că face parte, a neamului aceluia tare de suflet, care muncià necontenit ogorul strămoșesc.

Și-i erà mai dragă acum Vultureasca lui, parcă din fiecare palmă de pământ îi răsunà urarea de bună venire în

ogorul strămoșesc. De fiecare clin de loc îl legà câte-o amintire In cutare parte creșteà mai de mult trifoiu în patru foi, în altă parte se făceà odată vulpoiu mare din care el rupea câte un spic de și-I puneà la pălărie. De mult, tare de mult...

De departe i se arătară semănătorii, înșirați pe ogoare. Veniau cu fața către soare, Zvârlind cu dreapta sămânța bălaie de orz. Pe sus cântau ciocârlii nebu-natece. Miros de pământ reavăn, de curând întors de pluguri, plutià pe câmp. Mai departe se vedeau ridicându-se aburi ușori, cari rătăciau pe locuri ca o scamă subțire, albăstruie,

El se apropià, se apropia, ajunse.

Linia de semănători se oprì o clipă-două, apoi iar pornì. Mâna dreaptă intrà; se umpleà în semănătoarea atârnată de gât, brațul drept se întindea, arcuia frumos, și din mână picurau pe pământ boabele de orz bălan, ca niște mărgele.

Boierul merse multă vreme în urma lor. Erau acolo și Dinu Crivăț și Ne-culai Pleșea și Stoica Năvodaru...

La prânzul cel mic oamenii răsuflară pe postață, îmbucară câte-ceva și porniră iarăș.

Când fù aproape de nămiezi, femeile începură să vie cu de mâncare la băr-bați. Nevasta lui Stoica Năvodaru venise cil un băețaș de vre-o trei anișori, un drăcușor bălan și nebunatic.

Amiaza sosì.

Neculai Pleșea isprăvì repede de mâncat și se duse lângă Năvodaru. Ii luă copilul în brațe, îl ridică în sus, îl lăsă repede jos, îl svârlì în sus ca pe o pă-pușă și-l prinse iute, în căderea lui spre pământ. Și cum se juca așa cu copilul acela al unui frate de cruce, îi venì în gând chipul Marioarei și se întristă de-odată... Și el ar fi avut acum un co-pilaș așa, de-ar fi trăit fata lui Crivăț...

Lăsă copilul și se uită în fundul, ză-rilor, ca pentru a cerceta vremea.

Măcieș îl urmărise tot timpul și vă-zuse cum i-se înourase fața, când se în-toarse să nu-l vază oamenii. El înțele-sese că rana din sufletul lui tot mai sângera încă.

Incercă să-l abată din gândurile lui triste:

— Ce zici Pleșeo, ne plouă până diseară?

Cel întrebat se întoarse repede, își ridică ochii la cer și răspunse:

— Dumnezeu știe, boierule!

Răgazul de amiazi trecù. Semănătorii se ridicară, își umplură semănăturile și porniră.

Brațele tăiau arcuri în văzduh, să-mânța picura pe ogor, încredințându-i viața tainică închisă în ea...

Iar boierul se duse la curte. Mâncă repede și ieși în balcon spre a citì ga-zeta ce-i sosise în ziua aceea.

După cât-va timp se întunecă la față de odată. Luă iar dela început și citì:

«La alegerile parțiale pentru colegiul al doilea de Cameră la București, guver-nul a repurtat o victorie strălucită. A fost ales d. advocat Mișu Livaridi, care a întrunit o majoritate zdrobitoare față de candidatul opoziției!»

Gazeta îi căzù pe genunchi și boierul Măcieș rămase pe gânduri..,

Iar într-un târziu murmură:

— Da!... Da!... Neamul Livarizilor... Se ridică...