Cele șapte Candelĭ
Pe Catafalc
Roman Creștin
DE
IULIU DRAGOMIRESCU
EDIȚIA a DOUA
BUCUREȘTI
Editura Imprimerieĭ E. S. Cerbu
29, CALEA VICTORIEI, 29.
1902
Cele șapte Candelĭ
Pe Catafalc
Roman Creștin
DE
IULIU DRAGOMIRESCU
EDIȚIA a DOUA
BUCUREȘTI
Editura Imprimerieĭ E. S. Cerbu
29, CALEA VICTORIEI, 29.
1902
TOATE DREPTURILE REZERVATE
DEDICAȚIE
Celor care plîng și nu suni iubițĭ, care doresc fără speranță, care se trudesc și nu folosesc, autorul închină această operă.
Celor care au suferit de la colegĭ și profesorĭ, care aŭ iubit zine nevăzute și aŭ căutat enigme, autorul închină această operă.
Celor prigonițĭ, poeților învinșĭ de nulitățĭ, literaților nobilĭ și artiștilor de geniŭ, lovițĭ de aversiunea publică, de vremurĭ și de sărăcie, autorul închină această operă.
Fecioarelor visătoare de anianțĭ idealĭ, pale sfinte mistuite de dorințĭ, vrăjitoarelor nebune de extaz, ursitoare de câte nu sunt, în vecĭ fecioare, autorul închină această oferă.
Celor care cred cu evlavie, poețĭ prin fapte de virtute, celor foarte nobilĭ, foarte purĭ, foarte rarĭ, incomparabilĭ și sublimĭ, autorul închină aceasta operă.
Tuturor, fraților meĭ desăvirșițĭ, cu sentimente de admirare și nestinsă iubire.
Pronaos
Din cărți adîncĭ și greŭ înțelese sufletul meŭ a luat mult folos. Din graiul jalnic al Țăriĭ noastre mîhnirea mă abate. Trist tîlmaciŭ al pietățiĭ lor în vreme de urgie, melancolie inspirat de cîte lacrămĭ sunt și durere e, traduc expansiunea entuziasmuluĭ astă-zĭ în aceste rîurĭ imperfecte și mai mult elocuente, cred, prin necazul lor, prin suspinul lor.
Ce pot să doresc, ce pot să sperez? Stupid voi fi găsit înainte de a fi citit, șarlatan și criminal pe urmă. Lovit fără milă și în operă și în aspirațiĭ. Unde voĭ bate porțile mi se vor închide. Blestemul și ocara, ironia și insulta mă vor întîmpina. Se vor păzi ai meĭ să’mi recunoască dreptul, nobiliĭ meĭ compatrioțĭ mă vor înjosi. Se vor păzi prieteniĭ să mă înalțe și în prăpăstiĭ mă vor coborî. Cunosc acestea și mă declar biruit de la început. Dar biruința mea e dramă ne-maĭ văzută, căderea mea e adumbrită de rezistența evangelică, culese trofee din altă fericire voĭ obține. Asemeni Woevoduluĭ legendar care întors din aventurĭ faimoase e îngăduit să contemple o clipă nuditatea albă a adorateĭ sale.
Haide dar, criticĭ ignarĭ, scribĭ fără talent și literațĭ fără opere, strigoĭ ce vă zbatețĭ în scădere violînd arta și deflorînd visul, întindețĭ, împudicĭ, hora orgieĭ voastre, pregătițĭ ospățul putrezimei voastre. Voĭ sunteți răi și josnicĭ, incapabilĭ de a pricepe o suferință ideală, nevrednicĭ de a o cerne subt judecata voastră. Diu ura, din invidia, din insulta voastră, sunt troenit de slavă, de slava și mulțumirea subt care smeritul suflet nu sucombă.
O, cînd vom intra într'un veac mai civilizat ca al nostru, cînd noĭ nu vom mai fi nicĭ umbre și voĭ lut mizerabil veți ajunge în mormînt, cînd graiul poetuluĭ nu va mai fi elegie și inima sa nu va mai sîngera, atunci poate, vredniciĭ urmașĭ vor întrona Dreptatea pe soclul ei și flori duioase vor depune fecioarele pe un mormînt, înghețat va primi martirul prinosul adus, dar pedeapsa uităreĭ care întunecă pe ceĭ răĭ, e însă și maĭ grea, e și maĭ amară. Șĭ Domnul lumiĭ și Stăpînul măriĭ, în treĭ fețe necuprins și a-tot-puternic, îndelung răbdătorul și milostivul nesfirșit, va așterne milostenia Sa dreaptă asupra tuturor, nevrednicĭ și bunĭ, la judecata și învierea ce vor să fie.
Iuliu Dragomirescu.
I
Din cuibul eremeĭ
In anemia luĭ sufletească Andreĭ Cosmescu a găsit la umbra Bisericiĭ un adăpost sigur de mîntuire. După trei anĭ de rătăcire pe la toate facultățile Universitățiĭ urmează cursurile teologice nu atît în vederea uneĭ cariere în erarhia eclesiastică, ci maĭ ales pentru disciplinarea sufletuluĭ săŭ.
Convins câ un om superior se vede în opere, aleargă în drumul opereĭ prea adevărate. Un fapt de virtute este fără îndoială un capo-d’operă și egalează o poemă; dar care’ĭ virtutea supremă maĭ presus do orĭ-ce plăsmuire ? îșĭ zice Andreĭ. Izolarea e poetică, dar nu este demnă. Nu, a lupta în mijlocul acestor dobitoace, a’ĭ înfrînge, a birui oceanul josnicieĭ lor, a’ĭ înălța, a’ĭ legiui, a’ĭ domina, a’ĭ înfrîna, iată rolul omuluĭ superior și misiunea pe care o bună ursită trebue să’ĭ o încredințeze.
Pentru mîntuirea luĭ Andreĭ s’a smerit. In sufletul săŭ a stins nebunul orgoliŭ, n zis plăceriĭ să tacă și uităriĭ sâ’l cuprindă. Și orgoliul a tăcut și uitarea l’a cuprins. Umbrit subt cutele tăcereĭ sufletul săŭ s'a curățit ca Zaebeŭ Vameșul cel iubitor de argințĭ.
— Ah, sfînta Fecioară! exclamă Andrei cugetînd la trecutul săŭ fără prihană. Fecioara Va păzit, Fecioara l’a ocrotit, Fecioara l'a mîngîiat în multe clipe de jale.
Nu este Ea, poarta prin care bucuria va străluci, chemarea luĭ Adam, scaun al Împăratuluĭ, steaua prin care soarele s'arată? Dar închide’Țĭ ochiĭ Mireasă nenunțită să nu vezi păcatele noastre; astupă’Țĭ urechile să n’auzĭ blestemele nostre; să nu simțĭ suflarea nebunieĭ noastre, să nu Te scîrbeștĭ de scăderea noastră.
Și Sfîntă Fecioară, cunoștința cea necunoscută, îi vorbește iubitoare și maternă. Intîia oara a vazut-O tiecîn-du'Și umbra zîmbitoare dar tristă înaintea luĭ. Era după o lungă agonie sufletească. Imaculata purta în mînă o lampă asemenea uneĭ stele a nopțiĭ și curînd a dispărut pe o scară de aur în palatele Sale de azur.
Cînd a văzut-O a doua oară Andreĭ O invocase în noaptea morțiĭ suroreĭ sale. Avusese un vis viclean, în care demonul apărea plîngător pe flacăra păcatuluĭ. Azi păcatul e mort și diavolul s’a spulberat. Fecioara a veghiat mult timp la câpătîiul luĭ, o noapte întreagă, dar noaptea a fost maĭ lungă și el s’a rugat; s’a rugat prost dar și-a sfărîmat inima la poala Eĭ.
Iar aceste două evenimente i-au sfințit sufletul: dar aducerea aminte de ispite zburate și de săgețĭ viclene trezesc în el adesea temerĭ neînțelese și presupunerĭ blestemate. Ca hamauianca glăsuĭ abia auzit, așa de încet și de încet:
— Isuse miluește-mă.
Și așteptînd mila Luĭ, Andreĭ îșĭ plecă fruntea pe masa modestă rumegînd al XI icos al Domnuluĭ:
— Ceĭa ce ești lumină adevărată dătătoare de lumina.
Și scoase o laudă ca un oftat al sufletuluĭ pe care tot-d’a-una o repeta în vremurĭ grele:
— Că Tu eșiĭ unul siînt, unul Domnul Isus CristoS întru mărirea luĭ Dumnezeŭ Tatăl...
Odinioară sufletul săŭ era împodobit uu în purpură ci în dantele albe și broderia sa era de tot albă. Azĭ e îmbălsămat în flori triste, iar el, grădinarul cel maĭ jalnic le cultivă cu ardoare. Ah, sărmanele sale flori sufleteștĭ, istovite în candela dureriĭ luĭ! Horbota de tămîe, evlavia către Dumnezeŭ și nădejdea îl înalță maĭ presus de toate. Dar el suferă zdrobit de o durere supraumană șĭ cum alta n’a maĭ fost. Nu și-a atins fruntea de antimismul mistic și ae află încă pe pragul lumineĭ spirituale. El șovăește ca Durtal al admirabiluĭ Huysmaus. Dar în jurul luĭ nu e o ființă bună și un suflet cutremurat de exuberanță mistică. Durtal îșĭ clădea castelele inimeĭ pe temelia prietenilor săĭ. L'abbe Plomb și l'abbe Gévresin și buna M-me Bavoil nu pot fi printre Romînĭ, ortodocșiĭ nu pot ava un cler desăvîrșit.... Doctrinele aŭ acelașĭ fond și Legea o una, îșĭ zice Andreĭ, dar clerul!.... Și visul Bisericiĭ universale, al doctrineĭ neoortodoxe îl turmentă cu stăruință.
Cînd a întîlnit pe părintele Iacob, tînărul descoperi un duhovnic senin șĭ un prieten adinc. În lungile lor conferințe, preotul și neofitul se regăseaŭ pe acelașĭ cîtnp de cugetare șĭ desfășuraŭ planuri de ideal. Șĭ cînd Andreĭ și-a expus în cuvinte temătoare idea uneĭ Bisericĭ universale, preotul l’a ascultat în tăcere:
— O, reformă, reluă el, cum maĭ e cu putință azi? Cine îțĭ va maĭ urma? Maria, Marta și Salomea sunt azĭ curtezane, ba curtezane cu alcov. Și ce Apostolĭ veĭ avea? Poețĭ anulațĭ și misticĭ șarlatanĭ. Veĭ găsĭ rafinațĭ și tîlharĭ, Ana și Caiafa, dar copiĭ naivĭ și bunĭ, dar suflete topite de extaz, dar iubire curată, pură, credință exaltată nu, nu!...
— Așa dar, Părinte, o Biserică creștină sobornicească și apostolică să nu maĭ fie cu putință? O ceartă seculară să nu se stingă înaintea uneĭ primejdiĭ comune?
— Cine știe ce viat va bate veacul peste sfînta Biserică!... Cine știe ceva aduce Duhul neștiut!...
Și ca un inspirat reluă părintele Iacob încet, încet:
— Sărmană catedrală, zidurile tale sunt ruină, cele șenpte luminĭ din candelabru se sting, toaca se pierde și în pronaos numaĭ cîntă cîntec de îngerĭ..
Părintele Iacob era un spirit luminat și lămurit în simbolică și mistică. Dar ceĭa cc făcea farmecul conversațieĭ sale era melancolia vagă care-ĭ voala cuvintele, privirea luĭ elocventă de tristețe și glasul molatic și modest... Ca o cultură liberă dar severă, exclusiv din capo-d’opere, saturat de lecturĭ și de pietate, părea bătrîn la trei-zeci de anĭ, maĭ secat sufletește.
Care e toiagul credinței luĭ?... se întreabă Andreĭ. Și scrutător străbate într’o clipă toate subteranele propriuluĭ săŭ suflet. Nimic, nimic, numaĭ gîndurĭ moarte și durerĭ duse, numaĭ chiu și numaĭ plîns. Și contemplă chipul preotuluĭ istovit în adevăr, dar luminat de acea siguranță stranie care îțĭ face răŭ.
Preotul Iacob e văduv de treĭ anĭ și n’are copiĭ; în străfundul sufletuluĭ săŭ, fie-care fibră a sîngeluĭ săŭ, fie-care urmă a gîndului săŭ, fie-care lumină a priviriĭ, poartă marca ideală a exaltăriĭ sale mistice și vrednic tot-d’a-una În zile fără de păcat. Biserica sa e împodobită cu purpură și cu viason, stors din sîngerarea Mucenicilor celor din toată lumea; se odihnește cu sfințiĭ, robul luĭ Dumnezeŭ, în așteptarea viețiĭ fără de întristare și durere, în hlamida mileĭ Tatăluĭ ca unuĭ singur îndurat. In sfințirea sufletuluĭ săŭ, în curățirea trupuluĭ, în îndreptarea cugetuluĭ, în lămurirea gînduluĭ el n'a șovăit și n’a putut șovăi o clipă. Și-a îngrădit simțurile dar n’avea mult necaz, privirele sale le-a împodobit cu slava Luĭ și trupuluĭ săŭ îĭ dă hrană cerească în făgâduiala bunătăților ce vor să fie. L’aŭ păzit sfințiĭ Ingerĭ, Maica Domnuluĭ l’a luminat. Duhul sfînt l'a mîngîiat din tesaurul bunătăților Sale; din mierea iubiriĭ Mieluluĭ sfînt a stors iubire... Neînfricat și neînfruntat este căcĭ viața luĭ este întărită, de iubire biruită, de aceia care din cer aŭ putere de biruință nebiruită. Andreĭ îl contemplă dar pe el se biruĭe. Cîtă trepidate și de cîte orĭ n’a alîrnat în gol.
De cîte orĭ desgustat ți de viață și de credință obosit nu s'a privit cu groază străin nu numaĭ pe pâmînt, dar singur și în fața morțiĭ.
In părintele Iacob a găsit un sprijin; s'aŭ împrietenit preotul și durerea și slujitorul Altaruluĭ a înțeles suferința acestui suflet și s’a oferit cu dragoste să’l ajute în mîntuirea sa. De păcate uu l'a întrebat și nu eraŭ grele; l’a luat înaintea icoaneĭ și Andreĭ a căzut la Precista prea mărind-O în înțelesul mîntuiriĭ luĭ. Preotul a intonat cîntarea de laudă a Neprihăniteĭ:
— Cea ce eștĭ maĭ cinstită de cît Heruvimiĭ și maĭ mărită fără de asemănare de cît Serafimiĭ, care fără stricăciune pre Dumnezeŭ...
Apoĭ părintele lacov a deschis Paraclisul și i-a citit plîngătoarele irmoase ale Fecioareĭ și de răĭ vrăjmașĭ, pentru slobozire din stricăciunea morțiĭ ca Adam și Eva. Andreĭ și-a răzimat capul de mîna preotuluĭ îngînînd abia:
— Părinte, Părinte!...
Iar preotul Iacob părea sf. loan Teologul, primind capul blînd de Dumnezeŭ cuvîntătorul, norul paginilor cel pus asupra noastră să’l risipească.
Atunci a simțit Andreĭ o toropeală ideală cotropindu’i întregul săŭ și pe sufletul luĭ căzînd ca o pînză do vrednicie. In noaptea aceĭa Maica Domnuluĭ i-a apărut pentru a treia oară; a văzut-O întreagă și lămurit, singură sfînta Fecioară, dar bună și blîndă. Era în faldurĭ albe și pe cap cu zăbranic alb. A făcut asupra luĭ semnul întreit al cruceĭ și din privirele Eĭ l'a zguduit bine cuvîntarea. Minunea a trecut și a doua zi s’a spovedit, dacă vrednic este și pocăință să facă; treĭ zile a postit, post sever cu pîine și apă și a citit rugăciunĭ.
Staturile părinteluĭ Iacob înclină spre călugărie; însă
Părintele pricepe că n'a venit clipa cerereĭ solemne și Andreĭ e încă înfiorat de lunga tăcere și de renunțare la tot și la toate. Și apoĭ în chinoviĭ de cîte ori nu străbat ispitele diavoleștĭ și patimele degradate.
Andreĭ e un poet maĭ presus de toate, un suflet de poet sublim și el se pricepe. Odinioară l-a zis părintele Iacob, acest estet înamorat de iluziĭ și de sus pînă jos scăldat în esopul arteĭ:
— Rămîĭ sublim și te izbăvește vestind lauda Domnuluĭ... Înalță pe altarul inimeĭ tale jertfa Sa; scrie ĭn numele Luĭ sempitern, pe aripa prea sfinteĭ Bisericĭ: scrie și veĭ primĭ prinosul mîntuireĭ tale.
Și Andreĭ e’a hotărît să dea graĭ melodieĭ interne care suspină în sufletul săŭ. Cu gîndul arteĭ, arteĭ pure vrea să îmbrace maĭ presus de toate într’o formă lirică poezia biblică, psalmiĭ, ceteniele și irmoasele. Dar cine le va citi, cine le va admira? Preoțiĭ? Preoțiĭ sunt răi, sunt ignoranțĭ, nevrednici și corupțĭ; monahiĭ sunt corupțĭ și mîrșavĭ; erarhia bisericească — infamie, nemernicie și scandal.
Și apoĭ unde va găsĭ el o catedrală pe care arta în zăbranic să se unească în acelașĭ cîntec exaltat? Să încrusteze pe zidurile eĭ inspirațiile sale divine, să armonizeze sfînta Leturghie cu subtilitatea sufletelor moderne!... Nicăerĭ și nicĭ o-dată!... In zadar bate calea Bisericilor din București. Acelașĭ tip crucial și armenesc, aceiașĭ monotonie și greutate a stiluluĭ, aceiașĭ iconografie barbară și aceiașĭ muzică orientală, molatică și nasală.
Și nicaerĭ slujba divină nu e conformă arteĭ atrăgatoare și demne; preoțiĭ nu sunt pătrunșĭ de ardoarea Verbuluĭ și n'aŭ măreția solemnă cuvenită lor... Și străbate însetat de o formă pură întregul oraș și toate Bisericele, sf. Gheorghe, Oțetarĭ, Kretzulescu, Biserica Albă, sf. Spiridon, Stravropoleos, Icoana, Popa Nau, sf. Vinerĭ, Mitropolia, Doamna Bălașa; pretutindenĭ obscurantism, lipsă de gust și de originalitate în serviciĭ.
Ah, și ce goale sunt Bisericele, ce părăsite sunt tot-d’a-una!... Cum răsună dureros glasul cîntărilor în singurătatea de templu.
— Nu maĭ vine lumea, părinte Iacob, nu maĭ vine la Biserică...
— Adevărat?... răspunse zîmbind preotul. Dar uude se duce lumea?
—Părinte, Părinte, ne pierdem; credința și iubirea se sting, lumea se stinge...
— Nu, nu se va stinge, nu trebue să se stingă reluă înflăcărat părintele Iacob; e adevărat Biserica trece printr’o criză, sfîșiată înăuntru, părăsită aproape de Stat... Dar în curînd va fi restabilită maĭ strălucitoare pe temelia eĭ.
— Cum Părinte, maĭ crezĭ în reînvierea Bisericeĭ? Maĭ e posibilă o reînviere?... Nu, Biserica e pierdută, e pierdută... Ne trebue o reformă îndrăzneață astăzĭ.
—Da Biserica. Verbul nu e însă perdut, Treimea nu e perdută. Poate să sa ruineze lumea, poate să se spulbere pămîntul... Cînd nu vor maĭ fi zei falșĭ, zice o dogmă cabalistică, Dumnezeŭ adevărat va străluci...
Și conversația alunecă pe povîrnișul reînviereĭ spirituale a noroduluĭ.
— Poate, dacă arta s’ar pune cu totul în serviciul Religĭeĭ!... Dacă s’ar îofiora Leturghia de poezie și de cîntec, dacă s’ar subtiliza și maĭ mult slujba divină, dacă arta clasică ar îmbrăca-o, n’ar putea dăinui Biserica încă și multă vreme, părinte Iacob? Nu s’ar produce o mișcare salubră în omenire?...
— Ah, să se schimbe tradiția ? Aida de!... Poețiĭ, înțeleg, poețiĭ ce sunt eĭ, de cît soli aĭ Verbuluĭ! Poezia, fără îndoială, poezia și credința snnt canavana pe care claviază sufletele marĭ...
Dar ceia ce ne trebue e în primul rînd un cler savant șt conștient, e un personal priceput. Propaganda ortodoxă a rămas cu mult în urmă... Cea ce ne lipsește e viața, viața catolică. Nu cultivăm progresul, nu evangelizăm poporul în mijlocul mișcăriĭ literare, științifice și religioase.
Vezĭ, în al XVI veac cultura noastră nu era de cît un prisos al inimeĭ. Azĭ unde maĭ avem măcar un diaconul Coresĭ, un popă Grigore din Măhacĭ?... Și această strălucită înflorire literară pioasă din veacul următor! Un Varlaam, uu Dosofteiu, Melhisedec, Silvestru ieromonahu, popa Ion din Vinți, Sava mitropolitul și atîțĭ vlădicĭ, preoțĭ, ieromonahĭ, dascălĭ și sfintagerețĭ, dornicĭ de muncă cinstită, fără educație savantă, dar maĭ nobilĭ prin exuberanța inimeĭ lor! Azi nu mai sunt, nu mai pot fi! Și Woevoziĭ patriarhĭ ce urme strălucite nu ne-aŭ lăsat! Mînăstirele Dealuluĭ, Glavaciocul, mitropolia Tîrgovișteĭ, Curtea de Argeș, Bisericaniĭ, Secul și Neamțul, Mislea, Ezerul, Rîșca, Slatina, Pîngărațiĭ, Plumbuita, Mărginenĭ, Radu-Vodă, Caiafa și cîte, cîte încă! Și e acolo artă adevărată, e meșteșug, gust, finețe; regulele ermineuticeĭ, taina, credința sunt înflorite pe orĭ-ce ușă sculptată pe orice piatră tencuită, pe orĭ-ce icoană, pe orĭ-ce vas sacru.
Așa dar, Părinte, crezĭ că vremile trecute fosta-aŭ maĭ fericite și maĭ bune?
— Maĭ fericite căcĭ eraŭ poete, maĭ bune căcĭ eraŭ copile... Evul mediu e frumos căcĭ e poet; noĭ suntem pâmînt și monedă calpă, noĭ epigonĭ nevrednicĭ.
— Dar noi n'am avut o atît de strălucită eflorescență sacră ca în Apus; la noi prea multă sălbătăcie a fost, prea multe zbuciumări politice...
— La noĭ maĭ mult chiar ca în Apus... Tocmaĭ atîtea zbuciumărĭ ne-aŭ deschis porțile rezemnăreĭ și Bisericeĭ. Și apoĭ pămîntul țâriĭ noastre e sacru. N’a propovăduit aicĭ apostolul Andreĭ? N'a suferit laicĭ martiriul sfințiĭ Mercuriŭ și Sava împreună cu alțĭ 70 de legionarĭ? N’am avut pe sf. Nichita ? Și care dintre Domnitoriĭ noștrĭ n’ar fi fost canonizat în Apus? Ștefan-cel-mare nu este stînca de credință vecĭnică, neobosită? Întocmirile salo pioase nu sunt și astă-zĭ martorĭ fără pereche ? Patru-zeci de Mînăstirĭ și Bisericĭ și cîte daniĭ și darurĭ și lavre! Neagoe Vodă, această fîntînă do credință, neofitul sfîatuluĭ Nifon, Brîncoveauu acest toiag renumit al credĭnțeĭ, Mateĭ și Vasile n'ar figura cu drept cuvîut în canoanele Bisericeĭ?
Și apoĭ cîțĭ credincioșĭ obscurĭ și adormițĭ și uitațĭ de muită vreme nu zac prin vechile cimitire. Umbrele lor nu maĭ es, nu maĭ pot apare. Cîțĭ artiștĭ, cîțĭ meșterĭ îndemînaticĭ, lucrătorĭ harnicĭ și activi, sculptorĭ, zugravĭ, arhitecți și constructorĭ. Vezi urmele lor în musee, în Mînăstirĭ, în vechĭ Bisericĭ... Icoane, căndelĭ, potire, cădelnițĭ cu lănțișuarc, sicrie pentru vase sfinte, cazane pentru botez și aiasmă, cutiĭ pentru milostenie, chivoturĭ de argint... Nu e artă aceasta, nu e muncă, nu e frumusețe și îndemînare? Ba este și eram atuncĭ artiștĭ și poețĭ fără seamăn, tocmaĭ fiind-că credeam cu stăruință și iubeam cu noblețe. Și ce aranjament superb îu ornarea și legarea cărților sfinte. Și cîțĭ prelațĭ adînc erudițĭ și nobilĭ!... Antim Ivireanu, Amlilochie al Hotinului, poliglot, teolog matematic, filolog, Iacob Stamate, Beniamin Costache, Melchisedec! Apoĭ cîte pilde de jertfe ca a Doamneĭ Despina soția luĭ Neagoe!... Eu păcătosul și nevrednicul mă plec în fața trecutuluĭ și contemplu uimit, forța și vitalitatea acesteĭ țărĭ, credința și poezia eĭ. Poezia dusă căcĭ toate acestea aŭ apus în viforul vremilor și sunt moarte astă-zĭ.
Mult timp Andreĭ admiră acest spirit vast, profund și clar. Misticismul medieval, acele vremurĭ woevodale și de mărire domnească cum îl atrag și pe el!.. Parcă munțiĭ prizărițĭ prin vraja uităreĭ par împodobițĭ cu un nimb maĭ maestos, parcă toate cîmpiile noastre par maĭ albastre. Și el se visează poetul acelor vremurĭ, evocîndu-le din criptă, maĭ frumoase chiar prin depărtare și graiul șt portul și datinele de subt colb îĭ încîntă opera, opera binecuvîntată de Dumnezeŭ și nobilă prin iubirea de patrie. Dumnezeŭ și patria, spada și Crucea! Cavaler al sfinteĭ Crucĭ se visează, dar neînvins prin cutezanța luĭ fulgerătoare, neînvins prin forța geniuluĭ săŭ.
— În numele Unitățiĭ întreite, pe cele nouă corurĭ îngereștĭ, în numele fraților meĭ, ceĭ neiubiți și triști, jur că’ĭ voĭ mîntui, chiar cu a mea jertfă.
Și sublim se înalță Andreĭ strîngînd mina preotuluĭ care'i dă sărutarea de pace în numele sfinteĭ Treimĭ.
II
Făcătoarea de minunĭ
În dimineața fragedă de Maĭ, Andreĭ așteaptă ceasul Leturghiei; curînd toaca începŭ gemîndu'șĭ glasul de aramă.
Încet, încet și limpede curge: ding, dang, dang; clopotul răsună și ca un plînset se stinge înfiorat de tristețe, pe cînd lumea trace, trece valurĭ, veselă și tristă și umple piața de zgomot. Clopotul răsună și dangătul săŭ se spulberă de indiferența ucigașă de pretutindenĭ. Lumea trece aferată și proastă și valurĭ după valurĭ; clopotul geme nebun cînd resemnat, cînd sonor ca un glas al disperăreĭ: ding, dang, dang...
Ah, și acest dangăt lugubru îl pătrunde ca lacrimĭ de foc; fie-care sunet nu maĭ e plîns; e un bocet prelung, suprauman, sinistru de durere; e un graiŭ înălțător și zdrobitor, mai trist ca plînsul uneĭ fecioare; înghiață în inima luĭ ca lacrămĭ pe sicriul iubit. Și clopotul se stinge într’un oftat prelung și sfîșietor; numaĭ e limbă de aramă; o graiul dureriĭ, crispează în apazm; nu armonie terestră, e cutremurul unuĭ suflet care piere, glasul morțiĭ cel din urmă.
Ding, dang, ding - și lumea e aceiașĭ: multă și brută; iar maĭ presus de dînsa sboară în văzduh ecoul acestuĭ dangăt, mereu maĭ plînge. Lumea e aceiașĭ și aceiașĭ va fi; aceiașĭ pretutindenĭ ba maĭ proastă și maĭ nebună. Ea nu maĭ ascultă glasul dureroaseĭ chemărĭ; ea nu mai pricepe tînguiosul apel. Trece Stupidă în indiferența eĭ.
Andreĭ trist și cu ochi fulgerătorĭ străbate mulțimea; el singur percepe chemarea Bisericiĭ și sîngereaza în sufletul săŭ cu amare lacrămĭ; încolo pretutindenĭ lumea trece fără să observe, fără să audă, fără să vadă, fiecare cu afacerile sale pline de bucuriĭ și de necazurĭ.
Așa de pal îșĭ înclină capul în pămînt... In această zi era Duminică, ziua Domnuluĭ și de odihna, ba e zi de speculă mîrșavă pentru ceĭ-l’alțĭ. Si o revoltă surda îl cutremură acum. Ar striga înaintea acestuĭ popor că e nebun, ar scuipa afacerile luĭ și, ar deșerta piața pentm a’ĭ aduce să se închine. Înflăcărarea exaltăriĭ covîrșea în sufletul luĭ toiagul de apostol. Dar se rezemnează în colț și privește dus în zare și privește neînțeles și trist și fără graĭ. Tîrîndu’și pasul încet, rotindu'șĭ iară’șĭ ochiĭ împrejur, topit de văpaia dureriĭ ascunse intră în Biserică.
Se pironĭ lîngă un stîlp la icoane cu ochiĭ în înalt. Privea amârît în jurul luĭ, cu gîndul departe, cu sufletul stins. Maĭ alb ca un cadavru părea asemenĭ dureriĭ plăsmuite de un artist poet. Cu ochiĭ marĭ, adîncĭ subt arcadele a două sprîncene dese spinteca văzduhul; sinusul frontal îĭ brăzda adînc figura; gura expresivă forma un unghiŭ puternic; curba nasală scobora lin pe față și linia figureĭ întregĭ se stingea în umbra gîtuluĭ bărbătesc; un zîmbet imperceptibil îĭ împînzea figura cu un idealism înalt. Pe fruntea înaltă, pe fruntea olimpiană cădeaŭ două perdele de păr negru, ușor buclat. Din liniĭ și curbe corecte se clădea corpul luĭ viguros dar eterat și nobil. Si cum sta în Biserica alăturĭ cu sf. Gheorghe învingătorul, pe calul înaripat zdrobind balaurul subt călcîĭ, copilul durereĭ îĭ părea frate.
Acele figurĭ de îngerĭ cu sexurĭ neprecise care alergaŭ în mări de azur, zugrăvite naiv dar fără pretențiĭ, acele figurĭ de misticĭ înotînd subt fumul de tămîe pe frontarul Bisericeĭ, sfințiĭ Prooroci, Muceniciĭ ortodocșĭ, sfințiĭ și cuvioșiĭ Schimnicĭ, slăbiți de post, galbenĭ la chip și cucernicĭ, prindeaŭ în mintea luĭ în sbor nebun, se perindaŭ fantastic cu viața lor legendară, cu minunile și dumnezeirea lor. Cele patru sfinte Vinerĭ ale Bisericiĭ ortodoxe trezeau în el fiorul castitățiĭ și inspirăreĭ sfîntuluĭ Duh. Ispita sfîntuluĭ Antonie, viața muceniculuĭ Haralambie, patimele luĭ Panfilie, ale martireĭ Agapia și ale tuturor Mucenicilor care s'au jertfit cu credință nestrămutată și iubire fără prihană, îl cutremuraŭ de o dorință maĭ presus de care nu se putea biruĭ.
Iar pe cînd diaconul miluia poporul și preoțiŭ binecuvîntătorĭ întonaŭ cîntările Jertfeĭ, Andreĭ cugeta fără să maĭ priceapă măreția solemnă de care era înconjurat. Nu pricepea, nu maĭ putea.
Se sfîrșea în urmă gînditor. La cîte n’aŭ cugetat alțiĭ, la vremurĭ nevisate încă, la tot ce nu era plăcere și durere nu era, Andreĭ îșĭ înturna gîndul și fulgera din ochiĭ marĭ săgețĭ scînteetoare.
In fața luĭ era poporul îngenunchiat la icoana Precisteĭ, Icoana era făcătoare de minunĭ. Îmbrăcată în aur pe un soclu de aur, lemnul sfînt zugrăvit din vremurĭ adînci de cine știe care inspirat dumnezeesc, revărsa harul mileĭ salo peste drept credincioșiĭ suferinzi. Andreĭ cătă la eĭ acum întrebător parcă. Ce voiaŭ și cine eraŭ? Peste o sută de nenorocițĭ, plîngătorĭ, cu fețele smerite, căzuțĭ la pâmînt și în așteptarea mileĭ sfinte. Șchiopi, ologĭ, paraliticĭ, surzĭ, epilepticĭ, muțĭ, leproșĭ, nebunĭ, orbĭ și întristațĭ și necăjițĭ, credincioșĭ adînc dar săracĭ peste măsură, zdrențuițĭ și mizerabilĭ, din ochiĭ stinși imploraŭ o milă care nu întîrzia să vină, recoltaŭ o speranță maĭ mult pentru slabele lor inimĭ. Cînd preotul se apropia de dînșiĭ și îi atingea epitrahilul, fie-care se cutremura ca înfiorat de un foc din cer. Și eĭ veneaŭ, veneaŭ mereŭ, cu credință naivă, bună, smerită, divină; îșĭ purta fie-care obolul, fie-care îșĭ aprindea lumînărica în sfeșnic, fie-care îșĭ sfîrșea cel diu urmă ban pentru a cumpăra untdelemn, și prescură pentru Leturghie.
Cutia era plină și paracliserul păzea ordinea. O tavă primea oboiul Miruluĭ, o alta alături pentru preoțĭ, pentru diaconĭ alta, pentru servitorĭ alta, toate, afară de cutia Bisericeĭ. Și preoțiĭ priveaŭ lacomĭ, iar tava se umplea peste măsură, era deșertată în Altar. În clipa aceia nn zornăit de aramă, de banĭ, murmurul poporuluĭ, gemetele celor bolnavĭ, plînsetul copiilor, cîntările preoților, ala coruluĭ, larma din afară, vuetul Bisericeĭ se înălțaŭ toate într’un vîlmășag amețitor și ciudat. Andreĭ îl ascultă și se pierde în vîltoarea luĭ mult timp.
Icoana făcuse nenumărate minunĭ, tămăduise multe boale. Legenda eĭ este una din cele maĭ frumoase. Un țăran care'și păștea oile în jurul unuĭ stejar, vechiŭ de zile, observa în fie-care noapte o stea misterioasa plutind în jurul aceluĭ loc. Într-o noapte văzu flăcărĭ izvorînd din crengile stejaruluĭ și zărĭ icoana subt borangicul eĭ țesut din fire supțirĭ de foc. A doua-zi icoana se arătă plutind în aer, liberă de orice legătură și de orĭce sprijin. Ciobanul a chemat poporul și preoțiĭ satuluĭ. Un surdo-mut din naștere care s’a atins de dînsa și-a căpătat graiul chiar în acea clipă, orbiĭ și-aŭ reluat lumina ochilor și ologiĭ au omblat. Aŭ venit pieoțĭ, s'a făcut sobor, s’aŭ rînduit slujbe sfinte și cîntărĭ și mare alaiu s-a adunat în jurul eĭ. Treĭ zile au citit și treĭ nopțĭ s'aŭ rugat, o sută opt-zeci de preoțĭ, patru arhiereĭ și chiar Mitropolitul...În sfîrșit după treĭ zile icoana s’a milostivat. Ea s'a clintit de sus și a pornit încet, încet pe drum. Preoțiĭ după ea și alaiul s’aŭ ținut șirag. Icoana mergea neatinsă de nimenĭ, nesusținută, la o înălțime de un stînjen și îu urma eĭ alaiul ; preoțiĭ citeaŭ mereŭ rugăciunele, poporul se ruga, uniĭ înfricoșațĭ, alțiĭ curioșĭ și mirațĭ.
Icoana șĭ-a ales singură acest locaș dumnezeesc; singură șĭ-a tăiat drumul în spre el, singură s'a așezat unde este. Și țintuită la locul eĭ minunile nu maĭ aveaŭ număr. Vestea s’a răspîudit în tot orașul, în toată țara. Și toțĭ veneaŭ, toțĭ pătimașiĭ și toțĭ ceĭ triștĭ. Ceĭ maĭ ușor bolnavĭ se vindecaŭ chiar în umbra eĭ, alțiĭ se atingeau de obrăzarul saŭ de argintul săŭ.
Odată o mamă văduvă îșĭ perdu copilul, singurul eĭ copil. Cînd era să'l îngroape l'aŭ adus pentru slujit chiar îu această Biserică. Era o jale nespusă, văduva era înebunită de spaimă și de durere. Atîta plîns și atîta suferință storceaŭ lucrămĭ pînâ și preoților care slujeau. Pînă și lumînările din sfeșnic picuraŭ în plîns. Atuncĭ mama nebună căzu în genuchĭ la icoană; îșĭ frînse privirea în privirea eĭ, îșĭ topĭ inima de credință la poala eĭ. Și minunea s’a împlinit, faptul s'a păstrat în archive, toțĭ aŭ mărturisit de adevăr: mortul a înviat; asemenĭ fecioruluĭ Sunamiteĭ înviorat de Eliseŭ. Iar minunea aceasta a covîrșit. Un bîlciu se făcu în jurul Bisericiĭ, și preoțiĭ începură să speculeze, să pună taxe poporuluĭ suferind. Gătiră icoana în aur masiv, și un bogat îĭ dărui o salbă de anr. Dar un preot îĭ fură salba și’ĭ puse una de galbenĭ falșĭ. Sfînta nu l’a trăsnit. Nu l’a atins blestemul și răsbunarea Sa... Ci numaĭ a plîns.
Icoana a plîns. Lacrămĭ s’aŭ adunat în ochiĭ Mameĭ Domnuluĭ, lacrămĭ sfinte picuraŭ din lemnul icoaneĭ și se prefăceaŭ îndată în florochiĭ îmbătătoare de miros și albe ca zăpada. O lună icoana a plîna și pe măsură ce lacrimile ei curgeaŭ, curgea și puterea făcătoare de minunĭ. Aŭ început slujbele, preoțiĭ s'aŭ adunat, o lună de zile aŭ ținut cîntările și lacrămile aŭ încetat. Dar minunĭ nu se maĭ făceaŭ; icoana nu maĭ avea putere. Lumea însă continua să vină; mulți se întorceaŭ mîngîiațĭ înapoĭ, mulțĭ se întorceaŭ acasă bine. Și cu vremea numărul celor credincioșĭ scăzu la cîțĭ-va săracĭ, credincioșĭ în tot-d’a-una și în tot-d’a-una copiĭ. Și eĭ eraŭ încă speculațĭ, pentru cea ce nu era, preoțiĭ încasaŭ încă taxe pentru minunĭ ne maĭ săvîrșite; dar icoana rece nu maĭ plîngea și nu maĭ da semne de putere dumnezeiască. Înghețată în aurul eĭ se înălța maĭ presus de aceat popor jalnic îngenuchiat. Andreĭ îl fixează și clătește din cap. Il pricepe, e simplu și bun și îșĭ aduce hanul din urmă. Preoțiĭ îl primesc în numele luĭ Isus Cristos și în numele Luĭ devin bogațĭ; și pe cînd Domnul nostru a pornit gol și sărac, ei strîng averĭ pe pămînt, averĭ trecătoare ca vîntul. Și cu toate astea subt gestul lor de ametist, subt fluidul radiat de cele treĭ degete împreunate în semn tainic, ca din balsamul apelor din Siloe, bolnaviĭ sorbeaŭ elixir de viață nouă. Și eraŭ într’adevăr lucrurĭ minunate. Acele ulcere care diformaŭ rozînd cărnurile, acele sacuri de carne abia mișcînd, bolnavĭ în agonie, roșĭ de sifilis și pelagrușĭ, acele durerĭ și jalnice țipete ce se perindaŭ mereŭ, mereu fără răgaz, se treceaŭ, treceaŭ... Un Lourdes amețitor, maĭ ciudat prin misticismul săŭ maĭ adînc, maĭ trist prin sărăcia sa.
Cînd iată acum Archiereul eși în frontar în mare alaiŭ pontifical urmat de preoțĭ, cu sfintele Darurĭ întonînd într'un cor cîntările de laudă ale sfinteĭ Fecioare :
— Bucură-Te cea plină de daruriĭ; bucură-Te livadă
ce mîntuirea odrăsleștĭ; bucură-Te corabia celor ce vor să se mîntuiască; bucură-Te mireasă nenunțită. Alliluia.
Poporul nemîngîiat, poporul prosternat, ceĭ fără speranțe și ceĭ cu speranțe, porniră în urma alaiuluĭ. Sfînta icoană mergea în frunte, purtată de Arhiereŭ, între doĭ diaconĭ, apoĭ preoțiĭ și în urmă poporul. Venea, venea, venea...
Instinctiv Andreĭ pornĭ și el; în tinda Bisericeĭ se opriră; doĭ preoțĭ ridicară sfîntă icoană în sus dînd drum valurilor de bolnavĭ să treacă. Și cortegiul hidos, armata zdrențăroasă, cerșetoriĭ, nebuniĭ, epilepticiĭ în spasme, hidrocefalĭ cu ochĭ de topaz, idioate zîmbind din buze de batraciane, anchilosațĭ, gutoșĭ, diformi îșĭ purtară repulsiunea atroce, întonînd încet, cu evlavie rară, cutremurațĭ de fiorul suprem al treceriĭ știutuluĭ Duh, al puteriĭ Prea Sfinteĭ:
— Maică prea curată, mîntuește-ne.
Si glasul Preoților tot maĭ ridicat, dascăliĭ, corul, diaconiĭ cu vocĭ îngereștĭ, continuaŭ cîntăriie Sfinteĭ:
— Bucură-Te pîntece al dumnezeeșteĭ întrupărĭ; Bucură-Te tăinuitoarea sfatului celuĭ negrăit; Bucură-Te cea ce negrăită aĭ născut lumina; Bucruă-Te cea ce pe cunoștința înțelepților covîrșeștĭ.
Dar înainte de a trece pe subt icoană doĭ servitorĭ aĭ Bisericiĭ încasaŭ taxa: o jumătate de leŭ, un leŭ și maĭ muit. Și biețiĭ oamenĭ dădeaŭ, dădeaŭ ca dragă inimă, cuceritorĭ de slavă dumnezeiască, maĭ mult în ceruri de cît pe pămînt.
Zgomotul, baniĭ, cortegiul, țipetele copiilor, cîntările, larma din năuntru, rîsetele celor nebunĭ, aŭ prins capul luĭ Andreĭ în vîrtej. S'a oprit dincolo de preoțĭ și n'a îndrăznit să calce pragul. Numaĭ cînd șirul de bolnavĭ se sfîrși, porni șĭ el cu alaiul înainte; ocoliră Biserica de treĭ orĭ, și mulțimea înebunită de minunĭ
și extaze urma icoaneĭ sfinte. Era o tragedie uriașă, asemenĭ acelor șirurĭ de cenobițĭ și anachorețĭ îmbătațĭ de misticism, care în primele veacuri ale creștinismuluĭ ae alungaŭ pe malul Niluluĭ și în jurul Tebaideĭ.
Toțĭ eraŭ cu lumînărĭ aprinse, și se apropiaŭ electrisațĭ de masa archierească unde ’șĭ primeaŭ mir sfințit, ramuri verzĭ și stropĭ de aghiasmă. Și flăcărĭ de biruință îĭ îmbărbătaŭ, mulțĭ plîngeaŭ simțindu-se trezițĭ la viață, alțiĭ rîdeaŭ în smintită exaltare:
— Hosanna, hosanna.
Pe cînd preoțiĭ străbateaŭ văzduhul întonînd accente marĭ și axioane divine :
— Născătoare de Dumnezeŭ, nădejdea tuturor creștinilor acoperă, apără, păzește, pre ceĭ ce nădăjduesc spre Tine...
Andreĭ privea fără să maĭ știe. De unde atîta credință în aceste umbre de corpurĭ? Aceste cărnurĭ putrezite, singure aŭ maĭ rămas ca marĭ temple prin care vîntul sfîntului Duh bate cu putere; numai ele. Și privind cutia cu bană, clăti din cap... Ah, ce sunt și oameniĭ!... Iar preoțiĭ maĭ pricep eĭ ce fac? O, preoțiĭ... A rămas acolo pînă cînd toțĭ aŭ trecut, pînă cînd valul mizerieĭ s'a scurs, pînă cînd icoana singurată a rămas iar la locul eĭ. A auzit cum preoțiĭ se certaŭ împărțind baniĭ în Altar, a auzit cuvinte nedemne și s’a rugat și el Precisteĭ. S'a rugat singurul poate fără prihană și fără cererĭ.
Pleca din Biserică maĭ adînc credincios, și maĭ mult îndoelnic.. Rătăcĭ vreme multă pe străzile Capitaleĭ, aiurat de cîte afla mereŭ, de cîte știa. Alîtea cîte văzuse, neprecise în mintea luĭ, se amestecaŭ fantastic trezind viața nouă, se confundaŭ cu toate în val vîrtej amețitor.
Cînd se întoarse acasă o copilă de vr'o șeapte-spre-zece anĭ îĭ eșĭ înainte. Ea îl luă de mînă binișor și cu o duioșie de zînă rară îĭ vorbĭ și plînse. Marta, fata gazdeĭ la care de treĭ anĭ se stabilise îĭ devenise soră, maĭ mult de cît soră. Frumoasă, de o frumusețe ciudată, totul părea într'însa poezie, numaĭ ritm și numaĭ cînt. Îșĭ îndreptă poemele ochilor eĭ spre tînărul îndurerat vorbindu'ĭ mult, mult, în accente triste și neînțelese.
Marta pătrunsese în sufletul săŭ nu atît cuceritoare, nu în iubirea luĭ; dar jalea clipelor sale de durere era adeseorĭ mîngîiată de copila care îl înțelegea. Un suflet curat, fără prihană, poate mîndru și plin de orgoliŭ, Marta ura lumea și disprețuia pe bărbațĭ. Nobilul regat al sufletuluĭ săŭ nu păstra urma nicĭ uneĭ greșelĭ, nicĭ o pată încrustată.
Cît de înalt părea Andreĭ și cît de bun! Purta încă sfîntul aer și tămîea credințeĭ, pînza ne obositeĭ eviaviĭ zugrăvită pe chipul săŭ încă de la Biserică. Alăturĭ de Marta această nuanță eșa maĭ mult în relief, se accentua cu maĭ multă delicateță.
— Ce tristă eștĭ Marto; gura ta făurește un zîmbet duios, duios...
— O, Andreĭ, iubite!... gemu copila.
— Marto, ce ispită aĭ mai avut? De ce plîngĭ? De ce maĭ plîngĭ te întreb?... Cînd datoria ta e sa plîngĭ!
— Poete !...
— Spune’mĭ, Marto tot, deșartă’țĭ sufletul, dă’mĭ inima ta.
Trecură amîndoĭ în grădină; în foișul de liliac batea vîntul mîngîetor, suspina ușor.
— Am fost la Biserică, Marto și am văzut minunĭ. Maica Domnuluĭ revărsa harul săŭ peste, ceĭ nevrednicĭ.
Iar clopotul răsuna la fie-care minune, slăvind-O și trîmbințînd-O lumiĭ întregĭ.
— Dar inimele noastre, cu toată ruga ramîn moarte. Focul ceresc si glasul Duhuluĭ să ce ocolească ast-fel ? De ce? .
— Pentru că, cred eŭ Marto, încă uu suntem deplin întărițĭ, încă nu suntem desăvîrșițĭ...
— Dar cîte necazuri, Doamne și cîte renunțărĭ!
— Nu eștĭ tu cea maĭ nobilă dintre femeĭ, o Marto? Sîniĭ teĭ nu s’aŭ topit, gura ta a grăit cuvinte sperjure vr’odată? Tu n’aĭ iubit, aibilo, și eŭ te prețuesc, n'aĭ zîmbit plăceriĭ, o, Hero și te admir, n’aĭ plîns de mîhnire pămînteascâ și te ador.
— Vorbește’mĭ, grăește’mĭ, poet neajuns, himera mea; de la tine datez și tu’mi eștĭ totul, pe tine te înțeleg și ce maĭ vreaŭ ?
— Tu mă înțelegĭ și eu te iubesc fără păcat, sfînto Numele tăŭ mĭ'e de două ori sfînt. Suntem excepțiŭ și ne unim prin punctele noastre de iruperfecție, prin tot ce brutele n'aŭ și nu sunt.
Ne găsesc declamatorĭ, ne găsesc nebunĭ; ce’mĭ pasă mie? Accente înalte pot înțelege eĭ?... Fie!...
N'avea teamă Marto, tu n’aĭ nimic comun cu cele-l' alte femeĭ; martiră și poetă tu urăștĭ pe bărbațĭ; aĭ dorit un prinț sau un poet șĭ ai cîștigat un poet și un sfînt...
Și mi'am făurit dintr’însul gloria mea, diadema mea. Roabă ție, pe tine te ador, sfinte!...
Marta căzŭ pe peptul luĭ lut; îșĭ îngropa capul în haina luĭ și Andreĭ se perdu în bogăția păruluĭ eĭ.
Copila în roche albă nu tresărĭ de dor nebun; abia un fior ușor îĭ sărută în treacăt sînul stâng.
— Și cu toate astea, Marto, pe regatul inimiĭ mele e lințoliŭ de ghiațăă. Asemenĭ uneĭ Domnițe din apuse vremurĭ, tu aĭ venit să frîngĭ ghiața, să răpeștĭ lințoiul...
— Te iubesc pe tine care n’aĭ iubit, virgin și crin!... Dar în curăția ta, e forța ta, poete. Ți-aș zice: rămîi poet și nu iubĭ: pe fruntea ta nu admite de cît sărutul muzeĭ și feelor din ape.
— O, tu ce eștĭ curată ca muza!... Graiul tăŭ e simfonie, privirea ta beție. Admiră-mă, Marto, fără teamă, iubește-mă fără patimĭ; n'avem noi geniŭ, n'avem frumusețe? Te-aș duce pe locurĭ înalte, unde brutele ce dorm în pat, femeĭ și bărbațĭ, femeĭ cu țîțe și brute repulsive, nu se văd, nu pot pătrunde.
— Ce sancțiune maĭ splendidă pot dori?
— Adevărat nicĭ una, nicĭ odată... Sfințiĭ îngerĭ ne vor lua lacrămile și împletindu-le în buchete de flori le vor depune la poala Tronului Celuĭ prea înalt, vecinicul Părinte... Să ne rugăm o clipă, iubito, pentru curățirea noastră, pentru mîntuirea tuturor...
Și eĭ se rugară în liniște; Marta plînse în rugă; ochiĭ eĭ ca escarbucle ardeau în văpăĭ de pară...
Cînd o îmbrățișă Andreĭ ea îl respinse ușor.
— Pentru mîntuirea ta, arhanghel sublim!...
— Pentru mîntnirea ta, fee neatinsă.
S'aŭ rugat unul pentru altul la sfînta Fecioară din cer; ruga lor a fost auzită fără îndoială căcĭ Marta îșĭ șterse ochiĭ, ochiĭ eĭ...
— Pricep drama sufletuluĭ tăŭ, Marto. Tu rumegĭ visurĭ negre. Alungă-le din gîndurĭ sumbre, de la tine din carnea ta...
— Glasul tăŭ mă îmbată ca infinitul.
Și mult i-a vorbit Andreĭ, de viață, de moarte, de poezie, de iubire. Se înțelegeaŭ cum alțiĭ nu se puteaŭ.. Iar tîrziŭ, tîrziŭ, cînd pleoapele lor cădeaŭ, cînd viselelor zburaŭ, două cuvinte grăite în taină fură unite prin acolada unuĭ nesfîrșit sărut:
— Sora mea!
— Frate!
De trei zile n'a întîluit pe părintele Iacob. Se simțea abătut și mic; avea nevoe de spovedit. Cu groază a observat în acest interval cîte-va clipe de îndoială, greșelĭ duse și glasurĭ viclene. Cu o noapte mai 'nainte a simțit diavolul ispiteĭ săgetîndu’ĭ inima. A auzit un miorlăit de pisică la fereastră și cînd a deschis-o uu era nimic; l‘a speriat un glas de cucuvea și doar vîntul se legăna în crengĭ; a văzut o insectă ciudată care se pironĭ pe masă și îl ardea cu ochiĭ săĭ micĭ, sticloșĭ și înghețațĭ; și-a făcut creștinește cruce și toate ispitele bolnave au zburat. Dar în noaptea aceĭa o plăsmuire nebună l’a chinuit încă. O mînă de mort, rece, grozavă îĭ alunecă pe frunte înfiorîndu'ĭ sufletul de spaimă. Andreĭ n’a țipat, n’a maĭ putut. S’a rugat numaĭ către bunul înger de pază, ca în vremea sfinteĭ luĭ copilăriĭ, cu aceiașĭ rugă duioasă, naivă, dulce:
Sfinte Înger păzitorCu-a Ta raza nu mă trece,Nu mă perde’n noaptea receCa pe răĭ în răul lor.Peste clipe obositeVarsă’mĭ mirul mileĭ Tale,Poartă-mĭ gîndurile’n cale,Mă ferește de ispite.Îngrădește a mele gene,Trupul ĭar îmĭ miluește,Și'n iubire mă fereșteDe săgețile viclene.O, asupra mea veghiazăCu-a Ta liniște 'nghețată,Alb în haină fără patăSfinte Îngere de pază!
Iar Îngerul a venit ocrotindu’ĭ restul nopțiĭ, somnul și visele luĭ. Și a avut un vis frumos. O albă floare se legăna în vînt și în floare era sufletul suroriĭ sale, de multă vreme moartă. Și o pasăre mică a zburat din corola eĭ spre un isvor, isvorul speranțeĭ, care oglindea alăturĭ în adîncul luĭ cerul. A luat apă în ciocul eĭ și l’a stropit pe frunte. Când s’a deșteptat Andreĭ era maĭ puțin abătut. Accesele de misticism elegantizaseră și maĭ mult chipul săŭ în melancolie dulce. Dar în dimineața asta ochiĭ săĭ aveaŭ văpăĭ ciudate ca nicĭ-odată așa.
III
Accente triste
Vaĭ, așa de trist îl cheamă în urmă trecutul, dar sarbăd pentru el, sărmanul. În orașul de province viața'ĭ se legăna între școală și mama luĭ, o femee bună și sfîntă. Păstra încă aducerea aminte a suroreĭ sale care a murit; îĭ vizita acolo mormîntul adese-orĭ și regulat o pomenea la praznicele și parastasele orînduite.
Curat de trup și virgin de simțurĭ, pofta brutală cărneĭ nu se trezea în sufletul luĭ; visător ca toțĭ adolescențiĭ care sufăr, plîngea adesea în spre stele, fără să’șĭ motiveze plînsul. Fără prietenĭ și fără camaraz, maĭ mult obscur în clasă era une-orĭ invidiat, ba chiar displăcut profesorilor săĭ; se simțeaŭ stupizĭ subt privirea luĭ elocuentă și mîndră.
Trecea clasele de liceŭ cel diu urmă, cel mai răŭ, dar nu mediocru. Citea mult și orĭ-ce găsea și îșĭ frămînta mintea cu probleme maĭ presus de vîrsta luĭ. Frumos subt zăbranicul tristețeĭ în care distincțiunea îmbracă adolescența, era plăcut de doamnele și fetele burgheze. Din privirele lor recolta dorurĭ nepricepute de eĭ, strîngea zîmbete neînțelese.
Era cunoscut dar nu cunoștea pe nimenĭ; era iubit dar uu iubea pe nimenĭ; era urît și nu ura pe nimenĭ; era dușmănit și nu dușmănea. Și totușĭ cînd une-orĭ rătăcea tîrziŭ pe străzile calme, subt luna așa de limpede a orașuluĭ săŭ, furios plîngea, noctambul singuratic, că nicĭ o umbră nu’ĭ ese în cale, că nicĭ o floare nu'ĭ cade din balcoane. De mîndrie și de orgoliu aștepta ca femeia să vină întîĭ la dînsul.
O singură dată a văzut silueta uneĭ femeĭ prin transparentul ferestreĭ și de atuncĭ s’a înamorat de jimbre acest vizionar ireductibil. În ipacismul luĭ avea însă mîngîerea că nu este ca ceĭ-l’alțĭ, că nu seamănă colegilor luĭ. Numaĭ plăsmuirĭ și himere, numaĭ visurĭ și fantanziĭ îĭ populaŭ orizontul inimeĭ și’l fermecaŭ în simfoniĭ ideale.
Iubea de alt-fel o zînă; ideea uneĭ zîne înamorate de puberĭ îl obseda adesea. O Silă din poveștĭ, o Cosînzeană, o zînă albă saŭ o paranimfă, înfiorîndu'ĭ nevăzută genele cu sărutări discrete, se întruchipaŭ într-o fermă neprecisă ca desen, numaĭ vis: vae soli!
A pornit în câutarea eĭ, dar s’a izbit de Caribda infamă a bruteĭ ucigașe de ideal. Și cînd a iubit cu plăsmuirea și sufletul săŭ, visele toate l’aŭ amăgit fugare în zborul lor. Din atîtea aduceri aminte Andrei cerne plînset și ușoare lacrămĭ,
Cînd a murit și mama luĭ durerea l'a paralizat; dar curînd și-o închipui din umbre și nobila doamnă venea încă ocrotindu'l înțeleaptă; îl legăna încă umbra eĭ în ori-ce noapte, se perdea în ochiĭ eĭ tăcuțĭ și stinșĭ și morțĭ.
Pe graĭ de crengĭ, din vînt, din plîns de ape și de florĭ depăna încă melodia iubiriĭ lor, scumpelor moarte: mama șĭ sora luĭ îl priveaŭ duioase din cerul înstelat, din luna cu gene de argint.
Rămas singur adolescentul dezorientat se privi în oglinda viețiĭ și se găsi imperfect. Cu acea intuiție a fireĭ caste pricepu viața înainte de a o trăi, îĭ sorbi durerea înainte de a ’l atinge.
Intîia dorință ce ’l turbură fu să plece. Unde? Nu’ĭ păsa dacă în altă parte va fi alt-fel, nu știa de va fi maĭ răŭ. Să plece! Provincialiĭ îl stingeaŭ violînd în el pornirea inimeĭ nobile. Să plece! Disprețuia pe provincialĭ și nu'1 cunoștea; ei la rîndul lor îl uraŭ și ’l insultaŭ în treacăt. Să plece! Aceștĭ canibalĭ orgiacĭ îl revoltaŭ; îl strigaŭ «poet» saŭ «nebun» în urmă și rîdeaŭ de dînsul.
Ori unde și în altă parte. Să părăsească Ploești ignobil, Sodomă josnică de volterianĭ și stupizĭ. Ploești în care n’avea un prieten, în care nu cunoștea de cît cerul larg șî cimitirul.
Și cînd privea cerul săŭ și aceĭ nori adînci, plutitorĭ, mistericĭ, noriĭ pribegĭ și fără țărm, dornic câta spre el și spre drumul vecĭnicieĭ lor. Din voluptatea lor Îngerul destinuluĭ îl privea nemișcat și afectiv; apoĭ îșĭ ascundea chipul în mister și pierea purtîndu’ĭ dorul și aspirația în regiunĭ cerești.
Adesea sta perdut la gară în urma trenuluĭ călător și acel gol lăsat în urmă și perspectiva întinderiĭ îl amăgeaŭ înșelîndu'l.
Bazarul provincial îĭ se pare infam; numaĭ dorurĭ meschine și vanitățĭ multe. Cetățeniĭ aunt bețivĭ și funcționariĭ plămădesc crime. Arta prostituată: femeĭ perdute sunt poete și poețiĭ hoțĭ. Cu acel sentiment de admirație naivă al prostimeĭ, fetele iubesc idioțĭ și cetățeniĭ îșĭ construesc penațiĭ lor, geniĭ familiarĭ. Eĭ n’aŭ de cît două gîndurĭ: rumegă femeea și mîncarea. Maĭ prejos de mediocri, intoleranțĭ și răĭ sunt dușmanĭ ;dușmanĭ prin instinct aĭ raseĭ superioare, atacă, fără milă un spirit suprem; un om de geniŭ înebunește între eĭ saŭ moare.
Iubirea lor e dobitocească; e incest, adulter saŭ viol; ea există în familiĭ, între rude chiar. Acolo înflorește vițiul șĭ se fabrică declasate. Totul e pătat de vitriolul mîrșav; fetele sunt nebune, băețiĭ stupizĭ.
Și Andreĭ se contempla singur în acest Caperuaum al dureriĭ și tremură sufletul săŭ; așteaptă focul sacru și pucioasa distrugăteare a hidoaseĭ prostituțiĭ; Kiric eleison!
Adesea înfrigurat de o problemă rumegată și nedeslegată și-a întrebat sufletul de rostul atîtor durerĭ; și cea ce era hotărît să rămînă în sine problemă și pentru vecie îl tortura maĭ presus de toate ; suferea sufletește și adînc, de cîte toate sunt așa și un alt-fel. Și surda revoltă care ’ĭ ardea gîndul sfîrșea adeseorĭ prin a’l învinge; o depresiune morală, o oboseală cerebrală și sufletească îl tîmpeaŭ zilnic.
După moartea mameĭ sale intrase într'un pension ; era în clasa din urmă a liceuluĭ, dar adînc dezgustat de acea ariditate sufletească unde parcă bătea vîntul Sataneĭ. In pension Andrei se simțea și maĭ străin; băețiĭ ignoranțĭ și răĭ glumeaŭ pe socoteala luĭ, ba adese-orĭ îl loveaŭ. Promiscuitatea născuse acolo vițiŭ și prostia, ura, scandalul, invidia se împleteaŭ pregătind vremelnic oameni înarmațĭ și cetățenĭ demnĭ. In atmosfera morală căzută pensioanele de băețĭ plesnesc de infamie; sodomia și onanismul întunecă algebra. In pensioanele de fete înflorește amorul impur, și plînge depravarea și tribadismul.
Cînd Sîmbăta seara directorul pensionuluĭ făcea bilanțul elevilor și exclama cu glasul răgușit și cu satisfacție:
— Andreĭ Cosmescu: latina 4; fizica 6; franceza 6 conduita 10—total: mediocru...
Andreĭ se revolta atuncĭ apostrofîndu'l:
— Mediocrĭ sunt eleviĭ și profesoriĭ; eŭ sunt execrabil, daca vreĭ...
Acolo niciodată nu se citea Evanghelia: în schimb marchizul de Sade îșĭ avea partizanĭ hotărîțĭ. Un coleg îĭ dăduse Nana de Zola și după ce l'a citit jumătate l’a aruncat:
— Dacă acesta e roman, ce sunt cele-l'alte?
Cînd interniĭ se întorceaŭ de la casele lor înebunițĭ de vițiŭ, îșĭ povesteaŭ toate cunoștințele lor obscene. Aduceaŭ fotografiĭ scabroase și cărțĭ pornografice.
In vacanță fetele din pensioanele Ploeștilor se defloraŭ și se credeaŭ eroine de romane, iar eroul era de liceŭ stupid și trîndav, amețit de prietenĭ corupțĭ. In vacanță fetele schimbaŭ scrisorĭ de amor cu ignariĭ din peneioane, veriĭ și rudele lor și nu simțeaŭ înjosirea și scîrba. Ei nu învățaŭ carte și se credeaŭ inteligențĭ, furaŭ și se socoteaŭ originalĭ, umblaŭ după eleve, servitoare și lucrătoare și erauŭ poețĭ. Surorile lor învățaŭ răŭ și se socoteaŭ artiste, făceaŭ pictură și mîzgâleaŭ versurĭ.
— Ah, ce mizerie, îșĭ zise Andreĭ, părăsind după două lunĭ de chin pensionul...
Și aceĭ profesorĭ ploeștenĭ care'ĭ dădeau lecțiĭ pentru a’ĭ pune note ce răĭ și proștĭ și meschinĭ eraŭ”...Andreĭ o maĭ duse printre dînșiĭ restul anuluĭ purtând stînca luĭ Sisif. In Ploeștĭ profesoriĭ izolațĭ și canaliĭ nu maĭ citesc, ba uită și ce știaŭ din școală. Vițioșĭ, fac politică și sunt cetățenĭ iar nu instructorĭ. Eĭ nu cred în Dumnezeŭ și la Biserică nu se duc. Andreĭ îĭ vedea petrecînd nopțile în berăriĭ și în lupanare, plimbîndu-se dimineața și seara tot-d’a-una saŭ în cafenele jucînd table.
Și dacă îl zăreaŭ noaptea uneorĭ, a doua zĭ îl scoteaŭ la lecție:
Nu știĭ, în loc să învețĭ te plimbĭ toată noaptea. Două ceasurĭ la rest...
El zâmbea primindu-șĭ pedeapsa, șĭ zîmbetul luĭ îĭ înfuria și maĭ mult.
— O, profesoriĭ, profesoriĭ în cetatea provincială!... exclama Andreĭ cu tristețe și cu setea răzbunăriĭ viitoare. Hotărît ca atuncĭ cînd talentul luĭ va făurĭ opere să’șĭ verse toată durerea, îșĭ potolea revolta care’ĭ stingea glasul, strîngîndu’l în gîtlej.
Pentru aceasta îĭ observa în Ploeștĭ, unde jucaŭ rol secundar. Acolo devin ramolițĭ, tîrîndu'șĭ boala, mizeria viețiĭ, ignoranța și stupiditatea. Corupțĭ și fariseĭ daŭ lecțiĭ de morală; sodomiștĭ devin directorĭ de ponsioane și depravează pe elevĭ; ceĭ maĭ mulțĭ sunt onaniștĭ și sifiliticĭ și cu vocĭ răgușite și scîrboase predaŭ lecțiĭ pe care nicĭ ei nu le pricep. Maĭ ales străiniĭ formează camarilă la Ploeștĭ, pun mîna pe fondurĭ și devin șnapanĭ. Profesoarele ploeștene sunt depravate cu liceeniĭ și geloase de elevele lor de la externat. Ele sunt bețive și fac literatură, vorbesc de artă și sunt stupide, în teorie matroane dar sunt prostituate, normaliste, multe sifilitice, bizantine și mistice pînă cînd porciĭ cu care însă fără excepție aŭ avut relațiĭ clandestine se hotărăsc să le ia în căsătorie:
— Profesoriĭ sunt demnĭ de eleviĭ lor...
Ah, daca Andreĭ ar fi fost cu ceĭ-l’alțĭ, daca ar fi putut dorĭ ce doresc cĭ, daca ar fi putut să fie cinic, pervers și răŭ, dacă ar fi fost iubit și el, daca ar fi plîns da cîte eĭ sufăr, visa la cîte eĭ visează! Dacă ar fi putut să fie cea ce nu este, doar umbra, ecoul luĭ, numaĭ partea tristă, pătimașă și repulsivă. Dacă!... Dar el e o excepție, crescut în lacrămĭ, visător de cîte nu sunt și plăsmuirĭ sunt, poet al himereĭ. Viața pentru el e o enigmă; enigma căruĭ sfinx, ce deslegare poate să aibă? Andreĭ e maĭ presus de toate o fire stranie, una din acele născute pentru opere și pe care un zeŭ vrăjmaș l’a ursit tăceriĭ.
În cătuarea idealuluĭ zîna concepută din reverie îĭ încînta poetizîndu’ĭ nopțile. Ea vine la căpătîiul saŭ albă, în haină de fire de păeanjen și’l slăpînește cu privirĭ de ghiață. Ea nu dorește ce dorim noĭ, nu e geloasă, nu e curioasa și nu cere jurăminte și făgăduelĭ la despărțire. N'are conturul definit, nicĭ sexul clar, nicĭ ochiĭ precișĭ, nicĭ graĭ. Tîțele eĭ sunt nevăzute și mîinele nu’i le strînge. Vaporoasă și fee, nu știe pe unde vine, nicĭ pe unde pleacă; nu știe cum o chiama șĭ totușĭ este. În amurg’ĭ aude chemarea în suspinul vîntuluĭ; noaptea’șĭ simte fruntea atinsă de buze recĭ — sunt buzele sale; dar visurĭ erotice el nu are și nu’l tortură.
Ast-fel cînd vede pe străzile Ploeștilor pe liceenĭ cu profesoarele, pe profesorĭ cu servitoarele, pe ofițerĭ cu burghezele Andreĭ se retrage tînguindu-se cu jale:
— O, sora mea, iubita mea ia-mă subt melodia pri- viriĭ tale, în paza ta, o, tu!...
Din aceste observărĭ se izolează ast-fel cu rizîcul de a cădea:
Două fete îl pîndesc trecînd regulat la nouă ceasurĭ dimineața și la două după prînz. Nu le-a privit nicĭ odată și ele sunt înfuriate.
— Draga mea, zise una, frumosul cavaler e nebun?
— E vrăjitor saŭ e nebun.
Dar Andreĭ trece cu ochiĭ în jos ca un Ecce homo și fetele ascunse după perdele admiră tristețea vagă împînzită pe chĭpul Cavaleruluĭ tristeĭ figurĭ.
Ostenite însă de așteptare și rănite de indiferența luĭ s'aŭ dat unor liceenĭ idioțĭ. Iar Andreĭ trece consecvent și rece, mereŭ privind în jos.
La Biserică observă o pală blondă. Andreĭ îsĭ întrerupe meditarea religioasă șĭ cată furiș la ea. Nemișcată și serioasă ea îĭ privește și în ochiĭ expresivi plăsmuește o poemă. Profîtînd de lume îĭ strecoară un bilet scurt și rugător: „O, tu carĭ parĭ o excepție resemnează-te să te iubesc o clipă.” Dar adoua-zi liceeniĭ și ofițeriĭ îĭ aruncaŭ în treacăt aluziĭ și șoapte, rîzînd de cuvintele scrisoriĭ luĭ:
— Nu voĭ maĭ scrie nicĭ-odată, îșĭ zise Andreĭ.
La examene liceeniĭ cochetează cu fetele din pensioare. Cîțĭ-va le vorbesc de „artă” și ele îĭ admiră și le zic „poețĭ”. Andreĭ e maĭ singur ca nică-erĭ și dezgustat privește în juru’ĭ. Fetele staŭ în băncĭ, alăturĭ cu băețiĭ, cu picioarele uniiĭ lîngă alțiĭ, obscene și roșiĭ, nerușinate: o ovreică sensuală și un tîmpit, fata unuĭ băcan privindu’l cu dispreț, un „poet” și o „domnișoară” serios cucerită, colegiene discutînd intrigĭ și liceenĭ filozofĭ. In acest monopol de instrucție toțĭ sunt ignarĭ și Andreĭ îșĭ tîrăște visul fără a’șĭ putea sfîrșĭ nicĭ anul.
Fetele depravate, lucrătoare sau servitoare, seduse îutîĭ și apoĭ părăsite, devin prostituate, maĭ întîĭ particulare și cad în bordelurĭ unde adesea rămîn și mor acolo stearse de sifilis la două-zecĭ de anĭ. Ele nu maĭ iubesc, nu maĭ trăesc pe pămînt. De cele maĭ multe orĭ nebune nu’șĭ maĭ plîng frumusețea defunctă, nu maĭ fac selecție între ceĭ căror se dă. Cu ochiĭ vinețĭ de orgie, cu rușinea moartă, fără suflet, hoațe, perverse și mincinoase, preferă pe militarĭ, singura lor poezie.
Ele sunt speculate de proxenete criminale, sunt îngăduite de Stat, ba adese-orĭ patronate și taxate. Din ura nebună, din mizerie neagră, din chinurĭ amare, ele devin stupide, cele maĭ multe tîmpite din naștere și smintite.
La bordelurĭ se adună precupețiĭ și țăraniĭ; vin hoțiĭ, haimanalele, liceeniĭ și pungașiĭ; eĭ se îmbată și plămădesc hoțiĭ și pregătesc crime. In provincie burgheziĭ vin Sîmbătă seara la bordelurĭ, îșĭ depun sămînța pe un teren steril și pleacă satisfăcuțĭ pentru opt zile.
Fete de familiĭ oneste devin curtezane și cad în urmă în lupanare; histerice scîrboase, multe antifizice mor curînd în atmosfera otrăvită de bețiĭ, pradă acelor gorilĭ groaznicĭ care le poaedă, le bat, le speculează și le înjură.
Andreĭ observă toate acestea cu amănuntul. Totușĭ simțurile luĭ și o curiositate nebiruită îl pîndeaŭ. Visul zîneĭ și iubirea eĭ, eraŭ motive de poezie și de rezistență; însă fructul păcatuluĭ putea să înflorească șĭ în sufletul săŭ într’una din zile.
Fetele din pensioane eraŭ fanfăroane și proaste. O clipă îșĭ oprĭ sufletul asupra feteĭ unuĭ colonel de cavalerie, un amestec de provincie și cîntec, de vițiŭ șĭ virtute; dar surorile Pauleĭ stupide, mama lor pretențioasă șĭ insolentă l’au depărtat fără să le adreseze un cuvînt.
De cîtă-va vreme întîlnea o tînără croitoreasă, una din acele care ziua muncesc și petrec nopțile în bordelurĭ cu liceeniĭ și ofițeriĭ. Ea se roșea în tot-d’a-una la vederea luĭ Andreĭ și’ĭ trimetea sărutărĭ; însă de orgoliŭ Andreĭ nu’ĭ vorbea.
Odată întîlnind-o însă singură pe bulevard a mers la dînsa; drăguța fată simțea neprihănitul suflet; dar proastă și coruptă voia să’l depraveze. Cînd Andreĭ și-a scos hainele, corpul luĭ de efeb o întrecea în gra-
ția formelor. Aprinsa depravată întrebuință tot aparatul de rafinărie pentru a’l ațîța: sărutărĭ savante și gîdelărĭ, mușcăturĭ și strigăte obscene. Îșĭ încolăcĭ trupul săŭ, în sărutărĭ amintite, în strîngerĭ perdute; îĭ întărîta simțul cu țîțele eĭ pline și albe. Dar Andreĭ suferea maĭ mult și era trist; pentru întîia oară se simțea vulgar în patul în care se tăvăliseră atîți porci ignobilĭ și mîrșavĭ.
Lucia căzu ostenită și adormĭ fără să reușească maĭ mult; părea o Evă moartă de plăcerĭ. Andreĭ o privi multă vreme și îșĭ privĭ corpul gol înecat în miresme afrodiziace. Se sculă drept și nu maĭ atinse o Veneră nevrednică; sărutările și urmele dinților săĭ se încrustaseră ca pete pe obrazu'ĭ pal.
Iar cînd la ziuă Lucia deschise ochiĭ, Andreĭ tocmaĭ trăgea ușa în urma luĭ, mustrat de cît dăduse pînă atuncĭ, dar credincios iubiteĭ luĭ abstracte și acelașĭ virgin. Plecă înecat de zorile diminețiĭ purpuriĭ, spălîndu'șĭ sărutările infame în apa lor vrăjită de teamă să nu’ĭ piară scumpul vis, zîna albă.
În credința luĭ Andreĭ n’a simțit cumpăna îndoeliĭ și cea ce refuză lumiĭ dă credințeĭ tot.
La Ploești sunt ateĭ; cetățeniĭ fură dar la sărbătorĭ merg la Biserică fără teamă; nevestele lor sunt adultere și merg la Biserică; fetele vițioase și tot se grijesc. Acolo sunt amante care se roagă pentru amanțiĭ lor, sunt dușmanĭ care neavînd curajul să se răzbune fățiș, calomniază și critică, daŭ acatiste la Bisericĭ. La Ploești se adună fetele și curtezaniĭ, cu visurĭ de voluptate infamă înaintea Altaruluĭ și se privesc și se admiră cu privirĭ sacrilege. Copiștĭ, funcționarĭ, băețĭ de prăvăliĭ, nebunĭ, burgheze înfumurate, croitorese și liceenĭ, se înlănțuesc în spermatoarea generală și se înțeleg. Andreĭ privește cu revoltă poporul nemernic pe care trăsnetele nu cad și subt care pămîntul nu se spintecă.
Un bal e mîrșav și totușĭ femeile și’l permit odată pe an cel puțin. A’șĭ exhiba peptul și sîniĭ, a’șĭ expune brațele goale idioatelor privirĭ, a zbura cu aceștĭ monștrĭ mirosind a tutun și parfumnrĭ trezite, în vârtejul unuĭ vals, ce poate fi maĭ ispititor? La bal jucătoriĭ abia îșĭ rețin furia sexuală, femeile cad bete de voluptățĭ nepermise și castitatea fetelor e violată. Acolo părințiĭ îșĭ denaturează copiĭ, și bărbațiĭ îșĭ prostituiază nevestele îmbrăcînd visele lor în văpaia vițiuluĭ, în haine de gîndurĭ nedemne.
Andreĭ scuipă trecînd noaptea pe subt ferestrele saloanelor luminate și pline de zgomot.
Cu toate acestea pe bulevard ofițeriĭ și funcționariĭ orașuluĭ săŭ natal îl îmbrîncesc și’l ridiculizează. El îĭ disprețuește și nu’ĭ recunoaște, nu rîde de eĭ și nu'ĭ insultă. Ce’ĭ pasă luĭ de magistrațĭ, de ofițerĭ de negustorĭ, de pleava degradată a celor imbecilĭ? La Ploeștĭ toți sunt la fel deosibițĭ doar în grad, toțĭ merg la femeĭ perdute, sunt apreciațĭ și proștĭ și scandaloșĭ. Familia și incapacitatea îl paralizează iar neaverea îl îndobitocește. Eĭ se laudă cu femeile pe care le-aŭ posedat saŭ cel puțin cred că cele pe care nu la-aŭ avut cu gîndul au fost ale lor.
Ce cavalerEĭ sunt aceștia cu tesac, care fac curte la croitorese și staŭ în cazărmĭ? Ce poețĭ sunt aceștia care'șĭ cîntă iubitele din mahalalele pe lire oribile? Ce slujbașĭ sunt aceștia care aŭ visurĭ, visurĭ să înainteze în grad și în leafă? Eĭ împart dreptatea și sunt nedrepțĭ, pedepsesc crime șĭ sunt mîrșavĭ, aplică morala și sunt depravațĭ. Sunt aroganțĭ și provocatorĭ, căutați de pețitoare și dorm și mănîncă. Somnul, mîncarea și femea sunt toată activitatea lor, toate gândurile lor.
Sunt bogațĭ și sunt fălițĭ, parvenițĭ, cu mintea închisă orĭ-căreĭ accepțiunĭ nobile; eĭ aŭ secat tot izvorul estetic al sufletuluĭ, eĭ aŭ deflorat tot ce e omenesc. Banul, banul!... Fură, se însoară și clădesc copiĭ viitorĭ șnapanĭ. Nevestele burgheze sunt înfumurate și depravate, ducîndu'șĭ traiul fad și stupid. In saloanele lor predomină idioția de culorĭ și daŭ sărbătorĭ; se culcă tîrziŭ și se scoală de vreme, pentru a dormi iar în timpul zileĭ. Ah, eĭ nu se gîndesc că moartea îĭ pîndește, că secura eĭ neînvinsă îĭ abrogă! Ah, eĭ nu cugetă, nu visează! Retorĭ de cafenele, bețivĭ și tîlharĭ, imbecilĭ parvenițĭ prin femeĭ, sug bugetul țăriĭ și cîrmuesc țara, sunt demnĭ în opoziție și fură la putere. Cu aerul lor protector și disprețuitor, cu privirĭ idioate și injectate, adese-orĭ sunt ucigașĭ, corupțĭ, canaliĭ și cad jucăria femeilor perdute. Oamenĭ cinstițĭ la Ploeștĭ sunt anostĭ, oamenĭ moralĭ nu există, demnitățĭ nu se găsesc; sunt scelerațĭ adese-orĭ inconștiențĭ.
Cînd Andreĭ vede pe slujbașiĭ orașuluĭ săŭ natal cultivînd nulitatea și vițiul, cînd observă pe polițiștĭ furînd, pe profesorĭ idioțĭ, pe preoțĭ bețivĭ și curvârĭ, pe femeĭ denaturate, pe fecioare căzute, ura îl întunecă, dar da mîndrie se înalță maĭ presus de toate. In viața lor trivială, în controversele lor, în răutatea și lașitatea lor nu pătrunde, nu s'amestecă și îĭ ocolește. Dar indolența cu cara se supun șefilor, dar ușurința cu care vorbesc de răŭ, dar atîtea discordiĭ și josnciĭ, în cancelariĭ, în cazărmĭ, în pensioane, în lupanare pretutindenĭ pe unde eĭ se duc, pe unde eĭ se află, nobilează și maĭ mult sufletul săŭ, îl eterează și maĭ mult.
Andreĭ îșĭ întoarce ochiĭ mințiĭ de la priveliștea acestuĭ bazar veșted care ucide visele și gîndal săŭ. Nu poate fi magistrat, nicĭ profesor, nicĭ politician, nicĭ advocat, nicĭ negustor, nicĭ ofițer; străin de dînșiĭ, clătește din cap, clipind din ochĭ... Izolat nu se revoltă și nu maĭ strigă. Și totușĭ unde’ĭ biciul de foc care să'ĭ alunge din Templu? Cine va întreprinde marea cruciată în potriva lor? In zadar scrutează cu privirea mințiĭ stratul social. Nu vede nimic, ba se vede violat și umilit, cu inima ulcerată, cu sufletul mort. A spune profesoruluĭ că nu incarnează știința, magistratuluĭ că nu reprezintă dreptatea, primaruluĭ că n are virtuțĭ civice, cine îndrăznește oare, cine are dreptul?
Pe toate acestea le-a plămădit în minte înainte de a se înscrĭ la Universitate. Și a cătat refugiŭ în sînul Bisericiĭ, la umbra eĭ ocrotitoare, prin al căreĭ glas Mîntuitorul i-a vorbit adesea și așa de dulce:
— Vino acum ia Mine; îțĭ voĭ da pacea și adevărata libertate; ale Mele cuvinte sunt maĭ presus de sciința cărturarilor. Cuvintele Mele sunt duh și viață; ascultă-le în tăcere și primește-le cu umilință adîncă. Ferice de acela pe care îl învăț, Am învățat pe profețĭ și pe toțĭ; dar mulțĭ aŭ fost surzĭ la glasul Meŭ. Eu snnt adevărul și'țĭ voĭ arăta ce e bun ce e plăcut.
Și Andreĭ a pornit pe urma luĭ încrezător în lumina vecinică, cu dorința de mîntuire adevărată și cu inima, sfîșiată. '
Cu toate acestea în orașul înebunit de patimĭ printre cele patru-zecĭ de miĭ de brute care vagnerizaŭ vițiul șĭ pe ale căror gîndurĭ clavia durerea, Andreĭ găsĭ cîte-va locurĭ unde visele luĭ se puteaŭ împletĭ în tot calmul și fără frică de ceĭ proștĭ:
Cimitirul lîngă sora luĭ și mama luĭ adormite acolo este vizitat adesea de copilul cu chip de mistic, care le plăsmuește din nimic mereŭ. Printre săraciĭ îngropațĭ subt crucĭ de lemn, candelă dulce numaĭ luna varsă lumină pe ele, numaĭ vîntul și copilul plîng în concert. Un teiŭ îșĭ întinde umbra pe tristețea toată, clătinîndu’șĭ crengile mîngîetoare și visătoare. Din graiul luĭ Andreĭ toarce graĭ; din plînsul luĭ forme albe. Și cînd toaca jalnică răsună vestind sosirea unuĭ mort, Andreĭ îșĭ stinge gîndul în zborul eĭ, pe aripĭ vrăjite, maĭ presus de minte.
La biblioteca liceuluĭ îșĭ petrece vremea liberă. A găsit cărțĭ, multe bune, și directorul i-a îngăduit să le citească. In rafturile prăfuite, neturburate în visul lor, trăesc atîtea gîndurĭ, atîtea ideĭ plăzmuite, geniale uneorĭ. Cu toate astea Andreĭ se zbuciumă pe buchine: Sohar liber Kabbalac denudatae, Bethesdae de Ebersbacb, Thora în limba ebraică și operile luĭ Box torffiĭ, Calepini, dumnezeescul Platon și Hommer, Virgiliŭ, Dante, Balzac și Goethe. Îșĭ făcuse uu catalog imens de cărțĭ, pe care trebuia să le citească. — Proza modernă fără lirism și poezie, fără simțire și diformă îl repudiază. Adolescentul se simte între frațiĭ luĭ, acolo unde poate înțelege și fi înțeles, visînd pentru el clădirĭ marĭ ca și cultura’i universală și sigură.
La teatru Andreĭ merge regulat cînd trupele eratice de histrionĭ se abat prin Ploeștĭ. In locurile din urmă se delectează în corecta luĭ seriozitate, urmînd representația de piese înaintea atîtor snobĭ în artă și diletanțĭ în toate. Actrițele sunt murdare, toate prostituate și actoriĭ sunt lepădăturĭ. Cum poate avea un actor talent? se gîndește Andreĭ, cînd el nu face de cît să reproducă și nu creiază. Ca figurile de ipsos scoase după celebrele statuĭ, actoriĭ îmbracă haine tăiate de alțiĭ, maĭ mult saŭ maĭ puțin iscusițĭ și nu actor de geniŭ se anihilează într’o piesă proastă. Totușĭ ca la panoramă Andreĭ urmărește cu interes teatrul orașuluĭ săŭ, unde se joacă piese abracadabrante și falșe. Burgheziĭ le discută, îșĭ daŭ părerea lor, se ceartă și se bat în urmă. Eĭ critică și fac curte la actrițe. Nevestele lor aŭ poluțiĭ nocturne iar fetele se depravează saŭ înebunesc, vorbesc exagerărĭ ca actrițele și visează castele și războinicĭ de carton.
Bulevardul plantat cu castanĭ, bulevardul singuratic ziua și noaptea deșert, e străbătut în lung și în lat de acest visător de castelane.
Acolo Duminica a'adună cetățeniĭ și vin micele burgheze; muzica militară cîntă și eĭ se sucesc fără grijă Acolo nu maĭ vin în zile de lucru și doar statuea șĭ sergentul de stradă se întind în lenevia totală; atuncĭ Andreĭ îșĭ dă drum viselor și neactivitățiĭ sale. Acolo e luna și cerul albastru iar noriĭ din spre munțĭ se tae în speluncĭ; el e’alungă fantasticĭ ca Voevoziĭ în cursive argintate spre cine știe ca nuntă celestă. Acolo e gara, e pacea, e cerul, infinitul și eternitatea care'l stăpânesc în tot-d'a-una.
Și cînd noaptea une-orĭ burgheziĭ și profesoriĭ vin bețĭ de la chefurĭ și răgesc obscenitățĭ, Andreĭ se revoltă ca de profanarea unuĭ sanctuar.
Bulevardul, noriĭ, noriĭ poeticĭ, cerul limpede, tăcerea, gara, trenul și castaniĭ sunt singuriĭ luĭ prietenĭ în orașul stupid.
El cunoaște toate pietrele dar nicĭ un burghez.
Cînd sfîrșise liceul s’a împrietenit cu unul din acele chipuri straniĭ de efebi care maĭ apar rare orĭ astă-zĭ. O neînvinsă simpatie îl atrăgea spre dînsul și cînd i-a făcut cunoștință, Andreĭ s’a simțit fericit și mîndru. Androginul cu chip de femee și cu trup de bărbat, orbitor de frumos, îl obseda fără să știe de ce. Părea asemenĭ sfinților Îngerĭ, acelor Arhanghelĭ în glorie și pară de foc, făurit el însu'șĭ din duhul unuĭ zeŭ. Andreĭ îl dase tot sufletul săŭ și în extaze îl admira.
Visul rafinaților, arhitipul frumusețiĭ, idealul moraleĭ, plăsmuirea decadenților, hermafroditul era detestat de Ploeștenĭ și admirat de Audreĭ. Și cînd se plimbaŭ împreună vorbind literatură și înterpretînd cuvintele Genesiĭ: tzacar unekcbah braam vaiebaree otam vaikra... în care dumnezeiasca inspirație deslușește că întîiul om a fost hermafrodit, saŭ cînd citeaŭ himnurile chaldaice înălțate zeilor androginĭ, luĭ Istar Zarpanit și Nebo, ceĭ doĭ îngerĭ transfigurațĭ, disprețuițĭ de brute, se înlănțuiaŭ în beția aceleia’șĭ durerĭ.
Androginiĭ și ginandrele, forme desăvîrșite și frumusețĭ nebune, chipurĭ ideale de amazoane și de efebĭ vecinic puberĭ, femeĭ maĭ presus de femeĭ, fără sîni și fără sexurĭ, bărbațĭ maĭ presus de bărbațĭ, care nu'șĭ violează curăția, refrenaŭ adesea în gîndul luĭ Audreĭ în accente de voluptate neauzită.
În societatea acestuĭ prieten ca lîngă un semizeŭ Andreĭ îșĭ uita nenorocul, orașul și durerea și ca pe Thabor preschimbat avea cel puțin pe cine să admire.
III
Convingerĭ ciudate
Presupunerea uneĭ căsătoriĭ fiind ast-fel alungată din sufletul luĭ Andreĭ, tînărul era liniștit în pervazul castitățiĭ sale. Căcĭ el observase toată mizeria uneĭ asemenea legăturĭ, care imobilizează o fire și supune o mîndrie.
Un om superior căsătorit este o anostie; trebue să’șĭ prostitueze saŭ lira saŭ femeea. A avea copiĭ pentru un geniŭ nimic nu poate fi maĭ ridicul; și cu toate că Lamartine și un Crebillon fils aŭ fost admirațĭ și fericițĭ din acest punct de vedere, imensa majoritate de celebritățĭ aŭ întîlnit infidele Xantipe. Asemenea un idiot ca și o femee judecă pe un om de geniŭ după propria sa natură și e dispus să’ĭ acorde toată imperfecția sa pămîntească, numaĭ forța și măreția sa, nu.
Vin copiiĭ și grijile de tot felul care reclamă jertfe totale, afară dacă în chipul luĭ Rousseau, nu vor fi trimișĭ să rabde în depărtare. Apoĭ dacă femeea e frumoasă, ca orĭ-ce preoteasă a Mititeĭ, nu va suferĭ să cadă pe planul al doilea, fie chiar înaintea unuĭ om de geniŭ. Isprăvile tîrziĭ ale luĭ Goethe pot fi luate drept cazurĭ anormale și fără nicĭ-o valoare în balanța dreptățiĭ, pentru a universaliza firea femeească. Iar cele cîte-va femeĭ răslețe, care aŭ fost în decursul vremiĭ scriitoare, estete saŭ compozitoare, Sibila din Cumes, Safo și Erina, Aspazia, Caterina de Medicis, George Sand, aŭ fost saŭ celebre curtezane saŭ androgine. Nu-
maĭ actrițele, aceste eterne doamne de Varens, se cred în drept să’șĭ încingă fruntea cu bandeleta mistica, jertfindu'șĭ puritatea în baldachinele violete, fără urmărĭ serioase însă pentru lumina socială.
Provincia și în genere oameniĭ vulgarĭ, contractează căsătoriĭ pornite numaĭ din interese comerciale; eĭ îșĭ subjugă apoĭ nevestele, care la rîndul lor îĭ istovesc de puterĭ moralmente și fizicește.
Funesta patimă care împinge pe femee și pe bărbat în mreaja căsătorieĭ, îĭ conduce la ocară și libertinaj care de alt-fel astă-zĭ cu atîta deplină libertate se practică pretutindenĭ. Prin urmare o căsătorie din toate punctele de vedere e condamnabilă pentru un om de geniŭ și toate rețetele din Physiologie du mariage rămîn problematice ca multe din zămislirele unuĭ cap genial.
Căcĭ dacă femeea se dă toată aceluia care se dă tot, un om de geniŭ nu poate prostitua partea luĭ sufletească și esențială. De aceia oameniĭ de geniŭ nu sunt iubițĭ. În împărăția lor sufletească femeile sunt degradate; de acĭ și hostilitatea intuitivă pe care femenismul o manifestează pentru spiritele de elită. Femeile nu judecă de cît prin prisma sentimentuluĭ; simțul lor bizantin aleargă după celebritățĭ care le pot împodobĭ saloanele.
Să serveștĭ un geniŭ, să iubeștĭ un poet, un om superior o admisibil ba chiar impus. Dar ce scîrboasă e o femee care să dă bruteĭ cu care doarme în pat. A fi rebel și mîndru femeea nu'țĭ permite. A servĭ arteĭ și apoĭ Citereĭ femeea nu suferă. Ea e geloasă și bănuitoare, imperioasă și crudă. Între o natură estetică și între femee e o barieră înfrangibilă. Amorul lor e grotesc și ridicul: bărbatul e repulsiv și femea trivială. Soliĭ destinuluĭ se închid în turnul lor de ivoriu și rămîn acolo înghețațĭ și mîndrĭ. Și acele femeĭ care umblă pe stradă cu sîni obscenĭ și pătimașĭ, îl indignează în tot-d’a-una.
Andreĭ legăna aceste convingerĭ sufleteștĭ cu toată poezia în care eraŭ îmbrăcate. De cîte-va zile însă parcă ceva neobișnuit se petrecea pe socoteala sa în casa mătușeĭ unde după plecarea luĭ din pension locuia și era îngrijit. Marea casă era gătită și scuturată în vederea apropiateĭ vizite a uneĭ vechĭ prietene a mătușeĭ care se întorcea de la Paris cu fică-sa, o domnișoară perfect educată și inteligentă. Pentru Andreĭ aceste lucruri nu aveaŭ importanță cu toate că doamna Vioreanu insistase cu stăruința cînd i'a făcut cunoscut pomenita vizită:
— O domnișoară frumoasă și inteligentă Andreĭ!...
Cînd a sosit în sfîrșit doamna Damian cu fică-sa Eleonora, frumosul tînăr care tocmaĭ îșĭ luase bacalaureatul nu'șĭ putu stăpînĭ curiozitatea. O găsea plăcuță și bine educată.
Eleonora Damian nu avea însă avere și cei optsprezece anĭ aĭ săĭ, instrucția și frumusețea sa, compensaŭ o dotă. Planurile celor două prietene eraŭ limpezĭ: voiaŭ să’ĭ căsătorească ștampilînd ast-fel o prietenie nedesmințită și demnă de treĭ-zecĭ de anĭ. Andreĭ zîmbĭ la gîndul acesteĭ hotărîrĭ naive și sta de pază.
După vr’o treĭ zile Eleonora și Andreĭ se găsiră de odată singurĭ în salon. Atuncĭ se legă între dînșiĭ următorul dialog ciudat care fu pentru Andreĭ o învingere:
Ah, domnule Andreĭ, dar singurătatea asta în care ne aflăm!... Dumneata tacĭ acum ?... Tăcerea îmĭ face frică.
— Și mie, domnișoară, tăcerea mi-e soră.
— Ca toate astea eștĭ tînăr și la vîrsta dumitale alțiĭ sunt atît de veselĭ și de zgomotoșĭ!
— Alțiĭ da; eŭ nu.
— Eștĭ orgolios se vede.
— Maĭ mult mîndru cred.
Mîndria îțĭ va face mult răŭ; vezĭ, dacă veĭ iubĭ vr'odată...
— Eĭ atunci?
— Atuncĭ?... se vede că n’aĭ iubit, poate tot pentru a nu te asemăna altora.
— Poate...
— Să presupunem, tinere, dar și judecă: vine o fată în casa d-tale, cu dorințele cele maĭ curate, cu intențiile cele maĭ nobile...
— Și?...
— Și nu îndrăsnește să țĭ le declare precis. Tot mîndria te-ar împedica să’ĭ smulgĭ mărturisirea?
— Depinde.
— De ce poate?
— E frumoasă?
— Se zice.
— E bogată ?
— Nu.
— E geniŭ?
— Geniŭ? Cine poate pretinde?
— Eu pretind. Să fie marchiza de Pompadour, să fie doamna de Genlis, cu plăcere! O Cleopatră, o regină, o Caterina II-a a Rusieĭ, da. Alt-fel?...
— Da... dar banĭ poțĭ cîștiga.
— Cum?
— Foarte bine; moșiĭ, pădurĭ, comerț, funcțiĭ — cîte nu sunt?
— Îțĭ mulțumesc. Vreĭ să muncesc, să fac avere ca burgheziĭ?
— E nobil.
— E teribil; să presupunem că aĭ fi d-ta... Eștĭ frumoasa, știŭ bine, și pînă a nu te cunoaște speram...
— Da? Ce anume?
— Ba încă erĭ cine-va te-a observat cînd te dezbrăcaĭ, prin broasca ușiĭ.
— Vai, ce stricat, exclamă pudica.
— Stricat eŭ?... Sunt virgin !...
Leonora scrîșnĭ de necaz.
— Așa dar, cum nu te-aș dorĭ? Daca aĭ fi bogată, dacă aĭ fi prințesă, daca aĭ fi geniŭ. Îmĭ trebuesc milioane; alt-fel de ce m’așĭ jertfĭ? Îmĭ trebue uu tovarăș puternic cum alta n'a maĭ fost. Vreaŭ o noblețe, un motiv de poezie.
— Dar atunci femeea te cumpără, prin baniĭ eĭ, prin geniul eĭ.
— Eĭ da. Mă cumpără, merit. Daca așĭ avea milioane așĭ cumpăra-o eŭ.
— Și iubirea n’are preț în fața d-tale, nu te stăpînește gîndul unuĭ chip, uneĭ adorate ?
— Dar nu de lut. Eŭ nu vreaŭ carnea eĭ, nicĭ corpul eĭ. Acestea sunt moarte și trecătoare. Un an, zece și toate cad și vine ocara.
— Decĭ?
— Decĭ, fie un Arhanghel frumos și solemn, a Semiramis legendară, saŭ sfîntă și poetă, numaĭ vis... Nu vreaŭ copiĭ, nu fac averĭ... Ce rol aŭ ceĭ proștĭ atuncĭ?
Și eŭ nu sunt nimic, zise dînsa tristă, nu pot inspira nicĭ un madrigal, armoniza nicĭ o coardă?
Nu eștĭ nimic și totușĭ prea mult; eŭ însă vreaŭ o suta de lire într-o singură coardă.
Leonora plîngea.
Nu maĭ plînge, o, Leonora Damian. Eștĭ frumoasă și veĭ găsĭ în lumea ta un apreciator; te va iubĭ poate.... Veĭ găsĭ un poet, poet mediocru dar idealist. Gloria viețeĭ să’ĭ fiĭ tu. Dar eŭ vreaŭ o harpă neajunsă, doresc o liră eumolpidă. Unde le voĭ găsĭ, în ce lume slăvită, spune? Pentru toată lumea eștĭ desăvîrșită cu frumusețea ta, cu bunătatea ta. Alungă’țĭ gîndul meŭ din suflet, eŭ nu nu pot fi al nimănuĭ. Iubesc o Silă din poveștĭ, o fee cu pantofĭ de satin, nedeslușită, căreia am jurat să’ĭ rămîn credincios cît maĭ mult. Pe fruntea mea sărutul eĭ înfloresce, în sufletul meu accentele eĭ se armonizează. Mă iartă, Leonora Damian, tu nu poțĭ fi rănită. Aceea pe care o iubesc nu s’a născut și poate nu se va naște nicĭ odată. Nicĭ odată, auzĭ fecioară? Cu toate acestea sunt fericit în visul meŭ, în ideal.
— E o poezie !...
— E o nebunie genială, măreață; sunt pretențios. Ce vreĭ Leonora? Sunt o excepție și decĭ nu trebue să fiŭ nebun? Nebun în ce sens ? Cum ne iaŭ oameniĭ și ce înțeleg eĭ? Oh, oameniĭ, oameniĭ!... Nu mă voĭ însura și nevastă uu voĭ avea ca dînșiĭ. Ca aceĭ idolĭ din Mexic ale căror buze eraŭ udate cu inimĭ sîngerînde, ast-fel copiiĭ și nevasta sug sîngele bărbaților și sunt vivificațĭ din carnea și creeriĭ lor.
Și cu ochĭ uscațĭ de lacrămĭ privea în umeziĭ săĭ ochĭ. Iĭ luă mîna în mîna luĭ și grăĭ:
— Așa dar sunt sublim Leonora; și tu, tu mă veĭ împedica să fiŭ? Rămas bun, îĭ zise el strîngîudu’ĭ mîna, să nu ne maĭ vedem. Pleacă de subt acoperămîntul ăsta, din orașul ăsta.
Leonora rușinată și tristă zîmbĭ apoĭ și încet răspunse:
— Nu Andreĭ, eŭ nu te înțeleg. În regiunile înalte în care pluteștĭ tu te veĭ perde. Rămas bun daca vreĭ ast-fel, eŭ nu’țĭ voiŭ maĭ sta în cale. Tu eștĭ Uermes trismegistul și pe unde sborĭ înaintea mea se întunecă și mă doboară.
Dar deja Andreĭ n’o maĭ asculta; părăsise salonul fără să’ĭ maĭ răspundă, fără s'o maĭ privească. Și după plecarea lor rămase acelașĭ visător și gînditor.
V
Graiul tainic
Cu aceste convingerĭ Andreĭ a venit în Bucureștĭ; puținul venit pe care i’l aducea o proprietate îu provincie îl scutea de grijile viețiĭ; îșĭ clădise un traĭ conform cu principiile luĭ, o viață de misantrop cucernic.
Neavînd relațiunĭ cu nimenĭ, nu dorea să aibă de cît cu Dumnezeŭ și cu îngeriĭ și ocolea cunoștința oamenilor. El a gonit din inima luĭ tonte zădărniciile care’l turmentaŭ și nu maĭ vrea de cît înțelepciunea cerească. Căuta să fie maĭ perfect întru sufletul săŭ pentru că, zicea el, Dumnezeŭ ne privește.
Tăria hotârîrilor cuĭ-va este măsura progresuluĭ săŭ; afectiv la glasul lor, acela care le părăsește o clipă face o greșală funestă. Dimineața Andreĭ îșĭ făurea hotărîrele, seara îșĭ cîntărea purtarea, cuvintele, faptele, gîndurile; scria, citea, se ruga și cugeta.
— Acela care aspiră la viața sufletească, îl îndemna părintele Iacob, trebue să se retragă din mulțime cu Isus Cristos. Nimenĭ nu se expune fără primejdiĭ dacă nu’ĭ place să rămînă ascuns, nimeni nu vorbește cu măsură dacă nu tace de bună voe; nimenĭ nu e sigur în locul d'întîĭ dacă nu caută pe cel din urmă, nimenĭ nu poruncește cu adevărat dacă nu știe să se supună.
Cu cît maĭ mult tăcerea și repaosul îl umbreaŭ, cu atît pătrunde maĭ adînc în tainele credințeĭ. Acele figuri iscusite, marele simboale antice din scriptură îl atrăgeaŭ cu farmecul și vraja lor ascunsă. Citea Kabbala și sensul săŭ ascuns îl poseda.
— Animalele luĭ Ezechiel, cugeta dînsul, nu figurează puterea cerească? Tarotul samaritean, citea în Kabbală reprezintă cele treĭ-zecĭ și două de căĭ ale vecinicieĭ: zece numere și două-zecĭ și două de litere...
Acea figurație numerică a literilor ebraice, dă combinărĭ de ideĭ care urmează exact evoluțiunea numerilor. El o studiase cu adîncă știință și era versat în plăsmuirile idealiste ale rabinilor.
— Tu ești un hebraist viguros, îĭ zicea părintele Iacob, dar știința ta nu e fecundă. Bine înțeles lumina simboalelor ți-e încă ascunsă, dar cea ce e închis unuĭ spirit rece și positiv are pentru tine licărirĭ nevăzute.
Preotul și Andreĭ, intrară cu vorba în simbolismul creștin.
— Și pentru că sunt un hebraist și exeget vreaŭ să cuceresc această veche știință, oculta lumină, saŭ cum zic rabiniĭ schema hamphoraseh.
— Veĭ poseda toate forțele, veĭ concentra toate razele. Dar Logosul încarnat nu se poate alt-fel zărĭ, nu se poate pricepe de cît adumbrit, însă ți se cerc un spirit pregătit. Nenorocire aceluia care îl batjocoresc cucerîndu’l, chiar raza luĭ îl arde ca haina Dejanireĭ, îl dogorăște fără milă.
Acele pietre scumpe care străluceaŭ de subt pînza simboalelor în graĭ hieratic, îĭ umpleaŭ sufletul de voluptate mistică descoperindu-se înaintea luĭ cu nesfîrșite sensurĭ; o orchestrație de un savant misticism, lapidară mistică, o zoologie și botanică mistică, o arhitectură mistică, închise privirelor înguste se dilataŭ pentru el căpătînd înțelesurĭ multe. Părintele Iacob cu răbdare îĭ făcea educația.
— După cum în Talmud și îu Kabbală, firul taincĭ și alegoria se împletesc în simboale adîncĭ, precum coarnele luĭ Moise, figurează belșugul, trompeta Verbuluĭ și cuvîntul inefabil al Genezeĭ, tot ast-fel în creștinism simbolismul a fost introdus cu multă prudență. Să luam pietrele, numaĭ pietrele cîte sensurĭ nu pot avea; fie-care reprezintă o taină, întrupează un simbol. Bruno d’Asty un catolic savant și bine inspirat a stabilit următoarea corelație simbolistă între pietre: iaspul reprezintă pe Mîntuitorul; smaraigdul viața Luĭ; crizopraza, bunele opere; diamantul sufletele nestrămutate: sardonixul caritatea; hiacintul discreția sfinților; berilul scripturile; crisolitul înțelepciunea; ametistul copiiĭ și fecioarele.
Și această corelație nu e o nebunie, o plăsmuire fără sens; ea e stoarsă din îusușirele fie-căreĭ pietre, e zămislită cu știință și după mulțĭ anĭ de trudă și meditare. Dar nu numaĭ în scuzul luĭ Bruno d’Asty se poate simboliza; papa Inocențiŭ atribue pietrelor un sens tainic deosibit: calcedonia ar reprezinta umilința, topazul castitatea; crizopraza înțelepciunea. Iar M-me Felicia d’Ayzac stabilește următoarea ermineutică sacră: ametistul reprezintă pe Zabulon și pe apostolul Mateĭ; calcedonia pe Iosif și pe sf. Iacob; iaspul pe Gad și pe sf. Petre; sardul pe Rubin și pe Bartolomeiŭ; safirul pe Neflalĭ și pe sf. Andreĭ; berilul pe Beniamin și pe sf. Toma. Tot așa și Conrad de Haimbonrg: iaspul credința sfinteĭ Fecioare; calcedoua caritatea sa; smaralgdul curățenia; sardonixul viața sa feciorească etc. În această privință celebrul roman: La cathedrale a luĭ Huysmans e un bogat izvor; toată înflorirea mistică și subt toate cutele e adunată acolo.
— La ortodocșĭ, răspunse Andreĭ, nu e nicĭ o operă modernă savantă în misticism.
— Nu și totușĭ sensul tainic e și maĭ accentuat; nu numaĭ la slujba divină cĭ chiar și în manifestarea credințeĭ.
Se așezară înaintea Bisericeĭ și părintele Iacob începŭ:
— Vezĭ acest grup cu cupole în care sunt clădite toate Bisericele noastre, el demarcă arta bizantină de cea romană. Observă detaliele încadrate în largile sale diviziuni și aceste liniĭ dominante ce produc o impresie atît de simplă. În total forma Bisericeĭ e simbolul Cruciĭ pe care Mîntuitorul a pătimit; cele două nefe laterale reprezintă brațele sale. Acest tip plămădit în veacul XII împrumută planurile sale architectureĭ bizantine.
— Maĭ întîĭ însă, prin întîele veacurĭ cred, taina era și maĭ bogată.
— Ba chiar acele vremurĭ grele sunt izvorul nesecat al simbolismuluĭ creștin. Canoanele apostolice, Paul de Nola, Prudențiŭ, Eusebiŭ de Cesareea și Grigore ne-aŭ lăsat interesante descrierĭ ale întîelor Temple: nefa e desemnată subt figura mistică a unuĭ vas; barca luĭ Petre e condusă de Isus Cristos; se află în mijlocul valurilor care lovesc nezdruncinata'ĭ soliditate; amintirele Calvaruluĭ sunt figurate subt forma Cruciĭ latine saŭ greceștĭ; precum și fîntînele sacrate prin care neofitul se introducea la viață. Pe ferestrele catacombelor crucea se ivește subt toate chipurile, columbele nevinovete sorb sîngele Mieluluĭ din cupa eucharistică, vița și spicul se îmbrățișează.
— Să luăm, Părinte, deosibitele piese arhitecturale...Coloanele bolțiĭ mijlociĭ de pildă, ce sens pot să aibă după simbolica ortodoxă?
— După numărul lor pot avea diferite înțelesurĭ: două coloane reprezintă cele două testamente, cele două
Bisericĭ, Sinagoga și Biserica; treĭ e numărul Troițeĭ; patru coloane reprezintă pe ceĭ patru Evangheliștĭ, stîlpiĭ credințeĭ; două-spre-zece pe ceĭ doi-spre-zece Ucenicĭ.
— Dar cupolele ?
— Cupolele imitează bolta cerească și aspirația spre Dumnezeŭ; iconostasul ilumiuat de căndelĭ îțĭ dă o clipă de iluzie și de extaz; treĭ porțĭ ale Altaruluĭ reprezintă Treimea dintre care cea din mijloc, poarta împărătească e simbolul Tatăluĭ; lumina pătrunde în Biserică prin două ferestre cum în suflete pătrunde prin cele două porțĭ ale Scriptureĭ; candelabrul cu mai multe ramurĭ reprezintă diferitele cărțĭ sacre.
— Ce sens are această eternă și de pretutindenĭ zugrăveală, părinte Iacob ?
— Pentru aceasta zugraviĭ ortodocșĭ se servesc de tractatul de pictură al munteluĭ Athos, publicat și în franțuzește de Didron și Paul Durand, atribuit luĭ Denis de Agrafa. După regulele acestuĭ tractat, în adîncimea domelor principale trebue să domnească Isus Cristos a-tot-puternicul, nimbat cu aur; în vîrful tavanuluĭ arhivoltele arcadelor sunt împodobite cu chipul sfinților Episcopĭ.
Erminentica cere ca în cele treĭ cupole să domnească Maria fecioara cu copilul în brațe, cu semnul binecuvîntăriĭ și în stînga Evanghelia; în cupola sudică se află Mîntuitorul pe un fond albastru constelat; subt Pantocratorul binecnvîntînd se zugrăvesc Profețiĭ și în laturile cupolelor Evanghelistiĭ cu animalele lor. În sfîrșit formele Bisericiĭ, cupolele, crucile, clopotele toate au însemnarea lor aparte.
Apoĭ intrară amîndoĭ în Biserică și părintele Iacob începu să'ĭ explice rînduiala arhitecturală:
— De obiceiŭ, reluă savantul Preot, templele se construesc pe un loc înalt în chipul Templuluĭ din Ierusalim care a fost clădit pe colina Moriah; Altarul se așează la Răsărit, vechiŭ obiceiŭ oriental; naosul se împarte în treĭ nefe în care se află: amvonul, solea, corurile și iconostasul. Obiectele Altaruluĭ aŭ toate o însemnare curioasă. Sfînta Masă se face din lemn ca Crucea Mântuitoruluĭ; ea reprezintă tronul luĭ Dumnezeŭ și pe ea se află: cămașa care figurează giulgiul Mîutuitoruluĭ; inditiul mărirea Împăratuluĭ ceresc, ilitoriul, lințoliul luĭ Iosif din Arimateia; antimismul și artoforiul adică chivotul, care e mormîntul luĭ Dumnezeŭ în sfîrșit Crucea care e simbolul mîntuiriĭ și Evangbelia care reprezintă pe Isus Cristos. Cele-l'alte obiecte ale Altaruluĭ sunt în sens simbolic: baldachinul e mormîntul; locurile de sus și sintronurile reprezintă tronul ceresc; proscomidia saŭ jertfelnicul e peștera în care s’a născut Isus Cristos.
— Crucea în sine trebue să aibă un înțeles tainic deosibit...
— O Cruce ca să corespundă regulelor ortodoxe trebue să poseadă: titlul I. C. R. I; apoĭ lemnul de subt picioare. Are în zugrăvire pe: Maica Domnuluĭ și pe sf. Ioan Teologul, pe ceĭ doĭ ostașĭ, un cap de mort și două oase încrucișate — capul luĭ Adam; în sfîrșit chipul celor patru Evangheliștĭ cu dobitoacele emblematice: omul, leul, vițelul și vulturul.
— Recunosc, zise Andreĭ ingeniozitatea acestor interpretărĭ; dar în actele sfinte, în diferitele semne exterioare ale cultuluĭ nu se ascund și multe fantaziĭ saŭ extravaganțe fără valoare mistică?
Nimic maĭ greșit; totul e precizat perfect în Biserica noastră. În cea din urmă regulă a ei, în cea maĭ neînsemnată odă, în cel maĭ ușor act săvîrșit, e o adîncă taină, se întrupează supranaturalul.
Părintele Iacob se oprĭ o clipă; privĭ chipul copiluluĭ sufletesc și zîmbĭ ciudat; dar repede continuă firul conversațieĭ:
— Să luăm pozițiunea pe care un creștin trebue s'o păstreze în vremea serviciuluĭ: de obiceiŭ creștiniĭ se întorc în rugăciunĭ spre Răsărit; dar Răsăritul e Isus Cristos, e raiul, e isvorul lumineĭ; ridicarea mîinelor spre cer e aspirația spre Dumnezeŭ; înclinarea capetelor și curbarea corpuluĭ e evlavia către Ființa supremă; metania însemnează smerenia înaintea luĭ Dumnezeŭ; genuflecția figurează căderea omuluĭ prin păcat și ridicarea luĭ prin iubirea de Dumnezeŭ. Ce vreĭ maĭ curat, maĭ logic, maĭ perfect ?
— Și în actele preotuluĭ?
— Cea maĭ mică mișcare a preotuluĭ e rînduită cu știință severă. Cînd împreună preotul degetele pentru semnul mistic al binecuvîntăriĭ se arată Treimea persoanelor dumnezeeștĭ; forma pe care o figurează cele două degete e simbolul vecinicieĭ; cînd cădește cu tămîe însemnează respectul către demnitatea împărătească, evlavia către Dumnezeŭ, jertfa sa. Tămîea e nădejdea și la diferite slujbe are taina sa: cădirea simbolică închipuește pe sf. Duh care se purta peste prăpăstii în vremea creațiuneĭ.
Apoĭ continuă părintele Iacob, arătîndu’ĭ vestmintele sale preoțeștĭ:
— Chiar și îmbrăcămintea persoanelor sacrate are taina sa anume: diaconiĭ aŭ un stihar, care plăsmuește tunica lui Aron, de culoare albă închipuind curăția; orarul e semnnl aripelor îngereștĭ și chiar e încrustat cu cuvintele cîntăriĭ serafice; mînicuțele par a fi legăturile mîinelor luĭ Crist. Pe lingă acestea preotul maĭ îmbracă și o cingătoare adică puterea care întărește pe sfințitul servitor saŭ brîul cu care s’a încins Is. Hs. la spălarea picioarelor Ucenicilor; epitrahilul e revărsarea haruluĭ, e jugul cel plăcut al luĭ Cristos; felonul e închipuirea patimelor Mîntuitoruluĭ. In sfîrșit podoaba arhierească în toată pompa sa figurează următoarele taine: sacosul e hlamida luĭ Is. Hs., încheiat cu clopoțeĭ adică vestirea evangelică; omoforul e oaea rătăcită saŭ neamul cel căzut; mitra mărirea și autoritatea servitorilor Altaruluĭ, cununa de spinĭ saŭ măhrama de pe capul săŭ la înmormîntare; panaghia saŭ engolpionul și Crucea sunt semne că Archiereul trebue pururea să aibă înaintea sa pe Domnul, epigonatul e sabia spirituală, mantia înariparea îngerilor; pe ea se află două table ale Legeĭ și două Testamente precum și patru rîndurĭ de șiret, care închipuesc rîurile de învățătură curse din ele; cîrja reprezintă autoritatea păstorească; capetele de șerpĭ înțelepciunea, iar vulturul este episcopia, lumina și învățătura, înălțimea și curățenia învățăturiĭ.
— E straniŭ, straniŭ; și vasele sfinte simbolizează ceva?
— Toate aproape: discul e simbolul esleĭ în care s’a născut Cristos; în vremea proscomidieĭ și pe sf. Masă e patul pe care corpul Domnuluĭ a fost gătit spre înmormîntare; steluța e steaua magilor; acoperămintele saŭ aerele sunt suflarea Duhuluĭ care umbrește sfintele Darurĭ; puse însă pe sf. Darurĭ însemnează înmormîntarea Mîntuitoruluĭ; la proscomidie acoperâmintele arată scuticele pruncești ale luĭ Is. Hs.; ripidele sunt chipurile îngereștĭ cu șase aripĭ saŭ prezența spiritelor cereștĭ, sfiiciunea și uimirea lor; lingurița e cleștele cu care buzele profetuluĭ Isaia aŭ fost scăpate de atingerea unuĭ cărbune; copia e sulița cu care s'a împuns coasta Domnuluĭ și buretele e buretele cu oțet, cădelnița e corpul Mîntuitoruluĭ.
Apoĭ toate tainele Botezul, Preoția, Nunta, Mirul, Eucharistia, Maslul sunt clădite pe o întreagă liturgie mistică. Pînâ și numărul icoanelor, chiar și lanțurile cădelnițelor aŭ însemnarea lor aparte în simbolismul ortodox.
— E exagerarea simbolismuluĭ.
— Ba încă diluînd sensul atîtor închipuirĭ picturale, creștiniĭ în vremile de persecuție aŭ făurit curioase simboale de credința ; cic aŭ rămas pînâ azi îu Biserică și le găsim perpetuate mai ales la țară de sărmanii preoțî naivi care le-aŭ primit așea și le aplică cu sfințenie. Ast-fel Dumnezeŭ e uneorĭ închipuit ca o mînă ce ese din nourĭ adică ni s'arată numaĭ în opere; alte orĭ ca o mînă ce ține cununa pe capetele sfinților simbolizînd răsplata virtuțiĭ. Isus Cristos e arătat subt forma nimbuluĭ cu semnul Cruciĭ saŭ în chipul luĭ Moise; răstignirea Sa prin jertfa luĭ Isac; sfărîmînd porțile iaduluĭ în chipul luĭ Samson; ca bunul păstor e zugrăvit ca un miel; și tot ast-fel cu atributele sale care aŭ simbolul lor aparte; peștele care se întîmpină adesea îu vechile Bisericĭ e cuvîntul grecesc ihtis (pește), care e compus din inițialele greceștĭ ale titlurilor luĭ Cristos, anume Isus Cristos fiul luĭ Dumnezeŭ Mîntuitorul. Porumbelul și limbele de foc zugrăvesc pe sf. Duh. Persoanele treimice sunt represintate prin triunghiul echilateral saŭ prin arătarea a treĭ Îngerĭ la stejarul Mambrĭ. Îngeriĭ se zugrăvesc subt formă omenească, înaripațĭ, tinerĭ, frumoșĭ, avînd cădelniță și sabie, adică mînie divină, balanță, adică dreptate, trestie de aur sau toiag care e cuvioșie, haină albă nevinovăție, cingătoare pregătire și împodobită cu pietre scumpe adică cu virtuțĭ îngereștĭ. Ele sunt sculptate în toate actele sfinte, în sărutarea frățească, duhul iubiriĭ și al unireĭ; în ecteniele monotone care sunt maĭ mult refrennl pietățiĭ și umilințeĭ sufleteștĭ; în cele nouă ode ale canoanelor adică erarhia cerească; în trisaghiul serafic șĭ așa maĭ departe.
— Dar în vechiul Testament, părinte Iacob cum se clasifică simboalele și unde se afirmă?
— Unde se afirmă? Pretutindenĭ. Vechiul Testament nu e anunțarea celuĭ noŭ? Dumnezeescul epitalam al Cîntăriĭ Cîntărilor nu arată unirea luĭ Cristos cu a Bisericiĭ? Isaia e atît de limpede în cît e numit chiar Evangelistul vechiuluĭ Testament. Și cîte încă!
— Cîntarea Cîntărilor această scandaloasă poemă!... Ce are de comun cu credința ?
— Volterianiĭ susțin asta, dar nu e o plăsmuire mistică maĭ minunată, maĭ limpede. E o figură a unireĭ luĭ Cristos cu Biserica după cum am spus, e o poema a înțelepciuneĭ eterne, e o scriere curat spiritualistă. Personagiile, rînd pe rînd rege și regină, păstor și păstoriță îmbracă prin anticipare trăsăturile pe care noul Testament le-a dat Mîntuitoruluĭ și Bisericeĭ. De alt-fel întreg vechiul Testament e plin de figurĭ și simboale. Acolo Mîntuitorul se află cînd subt trăsăturile bunuluĭ Păstor, cînd e tovarășul care bate și așteaptă la poartă saŭ fulgerul care apare în aceiașĭ clipă la cele două capete ale pămîntuluĭ, cînd e vița ale căreĭ ramuri sunt Uceniciĭ. Nu maĭ vorbesc de noul Testament, de genul săŭ parabolic, de Apocalipsul mistic.
— Daca s’ar cunoaște toate acestea, Părinte, din atîtea lacrămĭ semănate, cîte spice de credință nu s’ar culege în sfîntă Biserică.
— Dar, fiule, nu toate spicele sunt pline. Cum graiul omenesc s’ar putea manifesta în mințele tîrziĭ și înghețate? Ce rod ar putea să dea cele amuțite? Și cele necurate cum ar primi ce‘ĭ vrednic?
Andreĭ simțea lămurire în mintea luĭ pentru cîte probleme eraŭ și taine închise ; simțea un fac șt o lumină arzîndu'ĭ păcatul și pîrjolindu'ĭ patima.
— Cînd a venit Cel ce a adus smerită jndecată, sfîrșĭ părintele Iacob, ca să judece pe smerițiĭ pâmîntuluĭ, lumea era în așteptarea Luĭ; fusese simbolic prezis de multă vreme. Dar duhul luĭ Dumnezeŭ în vremea aceĭa la Isaia, la Michea, la Daniel nu se putea arăta alt-fel. În graiul omenesc și imperfect cele foarte sfinte nu pot de cît să fie învăluite în zăbranicul taineĭ; ceĭ proștĭ nu vor înțelege și ceĭ smintițĭ vor rîde de aceste lucrurĭ, dar eĭ sunt proștĭ și smintițĭ și împărăția cerurilor le e închisă.
VI
Ispite viclene
Marta se schimbase ca vrăjită de varga magică. Așa de tristă în ochiĭ eĭ nu maĭ frîngea patimĭ; numaĭ cînt ceresc si armonie. Așa de albă părea asemenĭ suferințeĭ și nu maĭ pricepea trecutul. Înaintea eĭ se deschidea o perspectivă maĭ întinsă, se arcada un adînc mal albastru, din fie-care culme, din fie-care apus de soare poet.
Cînd sta la fereastră visătoare de viața eĭ d'întîĭ, de iubirea eĭ din urmă, cînd îșĭ îngropa capul în palme și'ĭ perlaŭ printre degete picăturĭ de lacrămĭ fine, îșĭ simțea inima rănită de un fior, cutremurată de un dor. Intr’atîta o fire supremă poate influența spiritele alese.
Era o fire stranie, ca un înger între ceĭ nevrednicĭ. Citise prin romane de fugĭ plăsmuite și vitejĭ războinicĭ și se vedea iubită de un războinic fără protivnic; visa la poala eĭ topindu-se regate întinse și coroane masive. În școală se găsea maĭ presus de colegele sale și nu pricepea ce era de comun între ea și micele burgheze ipocrite și vițioase. Îșĭ privea umbra zămislită din nimic pe păreți seara saŭ în grădină în amurg și dorea umbre. Adese-orĭ cu ochiĭ înecațĭ în umbra vag conturată îșĭ clădea un cavaler himeric căruia ar fi vrut să’ĭ închine jurămintele și inima sa. Uneĭ fete nu i-ar fi putut spune; dar unuĭ nobil tînăr da.
Iubea pe mama sa cum putea maĭ mult. Tatăl săŭ fusese căpitan în armată și făcuse războiul de unde s a întors rănit și a trebuit să părăsească armata cu singura pensie pe care i’o asigurase războiul și aniĭ servițĭ. Curînd după ce peste cîțĭ-va anĭ i se născuse Marta dînsul murĭ lăsîndu-le numaĭ pensia și o casă din venitul cărora mama și copila trăeaŭ liniștite. Marta n’avea zestre și nu se pregătise pentru vr’o carieră. Ast-fel perspectiva uneĭ căsătoriĭ în condițiunĭ fericite era legală doar de conduita și reputațiunea sa excelentă.
In școală n’avea camarade și nu scria versurĭ pe caete; maĭ mult visurĭ albastre ca adîucul. Îĭ se păreaŭ profanare acele șoapte triviale ale fotelor burgheze care’șĭ povesteaŭ aventurile din vacanță și’șĭ citeaŭ scrisorĭ proaste de la liceenĭ. Mîndră, frumoasă, visătoare de umbre și serioasă, Marta avea un farmec negrăit în bunătatea sa rară, în privirĭ o văpae duioasă tot-d’a-una.
Nicĭ odată Andreĭ nu ĭ’a vorbit de iubire în termenĭ precișĭ; din poezia glasuluĭ săŭ și din vibrațiile neajunse ale sale, pentru respectul inspirat de tînărul neînțeles, copila îl adora ca pe un preot și ca pe un sfînt. Cum nu maĭ iubise, la șeaptesprezece anĭ visele și poezia sunt nesfîrșite.
Andreĭ îĭ inspirase iubirea de Dumnezeŭ și semăna în sufletul eĭ rodul vecĭnic al curățieĭ și pudoareĭ neprihănite; îĭ recomanda cărțĭ de studiŭ iar neofita îĭ întrecea așteptările. Cu zel nebun ajunse să’ĭ fie un tovarăș viselor și martor dureriĭ. Pe înalta luĭ frunte, în unghiul gureĭ luĭ, în ochiĭ luĭ umbrițĭ ca două bolțĭ nesecate, din zîmbetul luĭ amar pricepea că suferă. Și cu rara bunătate a sufletelor înalte se stingea de jale.
Ședeaŭ seara adese-orĭ în lungă tăcere, în grădină saŭ la umbra lămpeĭ și citeaŭ cînd rugăciunele luĭ Gaston Phebus comte de Foix, cînd imitația luĭ Isus Cristos de Gerson, cînd poetica și mîngăetoarea Gesaubuch, o viață de studiĭ și de exaltare, de lirism și cîntec urmată de voluptățĭ nesfîrșite și regăsite nică-erĭ. In estetismul lor admirabil păreaŭ doĭ cîntărețĭ magicĭ. Andreĭ eterniza in sufletul eĭ înflorirea admirabilă a operelor de geniŭ, nimicindu’ĭ aproape întregul cortegiŭ pasional.
— Cîmpul poeziei este nemărginit îĭ spunea dînsul, priveliștea sa e glorioasă și maestoasă, scena sa e elocventă de ideal. Fie entuziast sau volterian omul se simte cutremurat subt vibrațiunile admirabile ale uneĭ poeziĭ de mare artă; exuberanța sa sufletească se unește cu melodia delicată saŭ cu trompeta zguduitoare, refrenînd ast-fel într'un duo muzical și exaltat, înaltele valurĭ sufleteștĭ care rîurează...
— Și o strîngea mîngăetor la peptul săŭ:
— Marto, îĭ zicea poetul-preot, să fim curațĭ, sa rămînem virginĭ; corpul tăŭ curat să rămînâ așa; să nu’șĭ piardă mîna ta rubinul fie-căruĭ deget; să nu'șĭ stingă glasul tăŭ armonia fie-căreĭ perle.
Copila cu respect grăia sublimă în vraja unuĭ vis:
— O, tu care n’aĭ pereche, tu care mă admirĭ; nu ești umbra mea, Voevodul mult dorit?
Și Andreĭ o binecuvînta în numele Treimeĭ adorate; iar casta copilă adormea veghiafă de Îngerĭ albĭ, neprihăniți ca dînsa. Cînd zdrobită de durerĭ neînțelese, de durerĭ cereștĭ copila îșĭ înmormînta capul în peptul luĭ:
— Fratele meŭ, plîngea ea, poetul îĭ da sărutarea de pace și’ĭ alunga orĭ-ce dor.
Dacă un demon incub îĭ chinuia nopțile cu vedeniĭ păgîne a dona-zĭ se spovedea luĭ Andreĭ și citea rugăciunĭ. Durerea, ruga, studiul, iubirea neînțeleasă și aspirația spre etern, zugrăvise pe figura eĭ o tristețe
nesfîrșită. Și în sufletul eĭ melancolia admirabilă suspina tot-d'a-una într’un concert straniŭ, un cîntec al morțiĭ
Ah, dacă aș fi o stea, o floare măcar, zicea ea poetuluĭ, cînd tu ai fĭ gînditor șt trist, așĭ coborî din înalt p'un șir de raze mîngîetoare.
Andreĭ zîmbea trist:
— Poetă, nu eștĭ și așa stea între stele? Cît timp veĭ fi curată, cît timp veĭ fi creștină, cît timp trupul tăŭ nu se va atinge de păcat, tu veĭ rămîne ast-fel de cît orĭ-ce stea maĭ lămurită, maĭ curată de cît orĭ-ce floare.
Și înaintea copileĭ se deschidea viața de mînăstire. Ajung unele clipe pentru a stinge tot trupescul mîrșav; cînd cine-va a gustat din nectarul unuĭ suflet fără păcat ori-ce relație cu imbeciliĭ i se pare profanare și rușine. A gustat cine-va din fructul delicat al estetismuluĭ, restul lumeĭ îl izbește neplăcut și’l enervează tot-d'a-una. Leagănă cine-va gîndul morțiĭ fără teamă și ideea îl obsedează apoĭ maĭ mult. Asemenĭ pentru Marta nimic afară de sfera subtileĭ poeziĭ, nimenĭ afară de nobilul poet, nu mai aveaŭ valoare. Se hotârîse să fie lira de pe care el va zmulge accente cnm n’aŭ maĭ fost. Pentru dînsa două drumurĭ se așterneaŭ vrăjite amîndouă ca ispita: imperiul morțiĭ și mînăstirea. Moartea rece o amăgea chemătoare adeseorĭ: cînd sta la geam cu ochiĭ perduțĭ în adînc, teiul vechiŭ de subt fereastră intona melodiĭ așa, așa de jalnice, așa de ciudate. Din notele luĭ funebre se torceaŭ lăcrămi; crengile luĭ sunaŭ a coarde peste care vîntul, incomparabil artist, murea cu arcușul de violă. De viața mînăstirească n’avea idee; dar rugăciunea, credința și iubirea ei adîncă ar fi învins totul.
Odată un luceafăr s’a coborît din cer în odaea eĭ, frumos ca un zeŭ; rece subt văpaia înghețată a privirilor luĭ, alba copilă înmărmurită tăcu de dor nebun:
— Ce liră maĭ frumoasă ca sufletul tăŭ vreĭ să acordezĭ, îĭ zise el; sărutarea creștină să'țĭ parfumeze gura doar, numaĭ accente armonioase să vibreze în sufletul tăŭ.
Și luceafărul a perit; ea l-a simțit că nu este, că e o plăsmuire a mințiĭ sale numaĭ; glasul luĭ nu l'a cunoscut; privirea luĭ nu a știut-o; dar minunea a impresionat-o și maĭ mult.
Rămasă goală la oglindă și superbă de paloare se privĭ în adînc.
În chip de sfîntă, cu părul șerpuind în valurĭ negre, îĭ boltea fruntea maĭ largă în orizontală. Pe ochiĭ eĭ cădeaŭ pleoapele voluptoase. Gura eĭ, gura de egipteancă crispa într’un unghiŭ de durere. Liniile figureĭ se voalaŭ atingîndu-se în arcurĭ convexe. Dungate de creion vinule ușoare îĭ filigranaŭ în broderie marmura corpuluĭ, se estompaŭ pe un fond de verdură. Formele corecte impuneaŭ cu armonia lor impecabilă, se plămădeaŭ într-o simetrie ideală. Din curbe arcadate se întrona ca pe soclu o sculptură de Pradier, o formă ciudată în seara asta subt vioriul lămpeĭ. Curba ebraică a nasuluĭ, aspectul eĭ de Susană ertată, de Sulamită mistică, sîniĭ eĭ virginĭ, corecțĭ în rotunziune, armonia carneĭ albe, fără pată, acea muzică de luptate, de nebunie și orbire întonată de parfumul eĭ de iubirea eĭ, amețiră o clipă capul copileĭ nepîngărite. De ce, ce dor o sbuciumă? Îșĭ frînse mijlocul în ritm închise ochiĭ în spazm nebun, îșĭ prinse sîniĭ de văpăĭ și albă, puțin moartă se privĭ în fioroșiĭ ochĭ, adînc, mereŭ.
Vaĭ! Un glas nepătruns îĭ turbura auzul, o privire nevăzută îĭ stingea ochiĭ, o vrajă neștiută îĭ moleșa trupul; asemenĭ neofitelor îmbătate de otrăvurĭ ce’șĭ fac stagiul la bătrîne vrăjitoare și sunt amante luĭ Satan ce doarme în pat la ele în chip de șearpe, de laur sau de mînz. Bruna Evp ispitită de atît dor amăgitor rămase în extaze. Din privirĭ drepte ochiĭ eĭ aruncaŭ săgețĭ, săgetaŭ cu îndrăsneală văzduhul. Căzu și se înalță de treĭ orĭ maĭ superbă; și iar cătă în oglindă. De data asta văzŭ limpede; ispita se prinse într’un vîrtej, într’o horă porniră visele eĭ și mintea eĭ. Satan însu’șĭ pervers, răŭ, fioros ca un Înger constelat o pironĭ. O pironĭ multă vreme surîzînd ca un ascuțit de spadă. Un nimb stins îĭ îmbogățea fruntea și zîmbetul luĭ era șters ca frigul. Acea tristețe mortală ce'ĭ împînzea figura de căzut, acea durere peste fire, de orgoliŭ neînvins, de mîndrie smintită în care se topea el, zeul adînculuĭ, zeul sinistru îl amăra frumusețea trufașă, ucigătoare. Coroană de lacrămĭ uscate împodobea fruntea luĭ Lucifer și picurĭ de sînge curgeaŭ dintr’însa în această noapte de Valpurgis. El le sorbea ca un deliciu de nepentes și din furia blestemelor ce’l urmăreaŭ tîra în urma luĭ glorie. Cînd îșĭ întinse mîinele spre ea din oglindă, două aripĭ negre îĭ se desprinseră pe umerĭ fîlfîind ca două umbre ale ursiteĭ maĭ presus de el. Nebuna copilă mereŭ îl privea și voluptatea luĭ neagră de durere și suferință cum alta n-a maĭ putut fi o topea în plîns. Satan îșĭ înălță fruntea frumos ca păcatul, ca nesfîrșitul.
Fereastra era deschisă și din noaptea fără pată numaĭ stolele priveaŭ, martorĭ fără teamă, această dramă mută. Ele picuraŭ une-orĭ în lacrămĭ, sîngerațĭ din lumea lor în jurul copileĭ, ba intonaŭ o melodie cerească. Grădina iară-șĭ respira și seva sa distilata în aerul sticlos pătrundea adormitoare în odae; un mut madrigal dureriĭ. O clipă numaĭ și copila ar fi căzut jertfă; o clipă s'a legănat pe malul adînculuĭ: o clipă n’a maĭ știut de dînsa chiar. Numaĭ Lucifuge îĭ vorbea din privirĭ mute acordînd accente magice:
— Eu suut Archanghel al desfrînăriĭ, Înger de plăcerĭ blestemate, rege al voluptăților visate. O, intră în regatul meŭ și’țĭ voĭ da frigurĭ noĭ și marĭ senzațiĭ.
Și plîngea liturghia neagră, noaptea de sabat grozavă, cînd copila se trezĭ din delirul și spazmul eĭ. Cu mare spaimă se privĭ în realitate deplină. Îșĭ lăsă moleșită sîniĭ săltînd încă ĭn salturĭ; îșĭ acoperĭ pudoarea trupuluĭ vînăt încă de strîns histeric; îșĭ stinse ochiĭ de cristal deschișĭ, așa de marĭ. Oglinda căzu ca blestemul în țăndărĭ jos iar icoana Precisteĭ luminată de candelĭ se deslușĭ în umbra odăeĭ.
Marfa o privĭ cu umilință, maĭ tristă ca o Magdalenă reînviată și îșĭ aduse aminte de orbire și de păcat; căzu subt privirea eĭ binecuvîntătoare, cu fruntea la pămînt, amețită de cîte eraŭ durerĭ, înfiorată de plăsmuirĭ ispititoare:
— Mă perd înaintea Ta; nu mă privĭ o Mamă, Mamă... nu mă privĭ în păcate. Nevrednică sunt și pradă ispiteĭ, nevrednică de iubirea Ta.
Mater Dolorosa o privea tăcută în pervazul eĭ, cu ochĭ supranaturalĭ. Din tăcerea eĭ Marta torcea curaj, din privirea eĭ, ertare. Și un alb înger cu șease aripĭ batînd aerul ușor, căzu la creștetul eĭ păzind-o de atîtea rele. Curînd adormĭ în prada dureriĭ, veghiată de chiar Prea sfînta ocrotitoare și fără urmă de păcate, ea gonĭ greșala din jurul eĭ, îĭ îmbrăcă visele în har și pe inima’ĭ frîntă stropĭ florĭ; florĭ de nevinovăție albă îĭ îmbăta gura și somnul adînc. Doar o cobitoare în depărtare abia maĭ ofta ea un ecoŭ necurat, cu glasu'ĭ răgușit:
— Uhu...uhu...hu...hu.
Și se rumpe în adînca noapte maĭ fioros și maĭ adînc:
— Uhu, uhu, uhu...
Dar în somnul copileĭ îĭ apăru prințul ideal spre care suspină adese-orĭ cu visele eĭ pătimașe, vrăjitul poet mistic, umblă imposibilă și neexistentă adorată de fecioară cam în aceste rîurĭ melodioase:
Aproape sau departe, în tot-d'a-una te invoc, pe tine te ador, vrăjitor neajuns și necromant, poet și copil, al dureriĭ amant, o, vrăjitor
Tu eștĭ foarte sfînt, mereŭ foarte nobil, foarte înalt și stingher; tu n’aĭ zîmbit și n’aĭ plîns cĭ rece aĭ rămas și durerĭ aĭ înfruntat, fără teamă de păcat, o, vrăjitor.
Te chiamă fecioarele în somn Leandru duios, faimos Voevod; aeziĭ te pling în graĭ de florĭ, din crengĭ împletite, subt vint adormite, cînd simt respirarea ta de vrăjitor, o, vrăjitor.
Te cheamă fecioarele în somn de și nu te cunosc; tu pluteștĭ maĭ presus de ele subt nimbul tăŭ, în extazul lor, stăpînul lor și cu ochĭ de diamant să zîmbeștĭ începĭ, o, tu ce le pricepĭ, o, vrăjitor.
Cum nu poțĭ să te porțĭ printre noĭ! Lumea ta vrăjită, imposibilul, tăcerea și taina cum pot fi aduse și degradate? Rămîĭ fără pereche; nobil tot-d'a-una, tot-d’a-una umbră, o, vrăjitor.
Uh, e așa de dulce să ți se servească; să’țĭ servească devotată o fecioară cu mîinĭ diafane, cu glas de argint; căcĭ eștĭ maĭ curat și de cît ele maĭ bun, maĭ măreț și maĭ puternic, sublim ideal, o, vrăjitor.
Dar, vaĭ, tot-d’a-una rămîĭ vedenie numaĭ, din reverie zămislită, pe lire închipuită. Și așa departe cum îțĭ depenĭ firul viselor fugare ochiĭ tăĭ sunt azur și nestîrșit de ape. Ca oglinzĭ în care se despletesc poeme nebune, ochiĭ tăĭ de geniŭ voalațĭ în extaz, mă înghiață și mă ard cînd asupra'mĭ se topesc cu iubire saŭ cu ură, o, vrăjitor.
Te desprinzĭ frumos și alb în haină albă din raza luneĭ, cînd luna fermecată îmĭ sărută pleoapele liniștită pe la geamurĭ; atuncĭ te arăți numaĭ, tainic și pribeag, dar rece și mort, de ce așa mort, o, umbră din poveștĭ, etern vrăjitor?
Și pe cînd se petreceaŭ acestea, în odaea de alăturĭ Andreĭ iar nu putuse dormĭ; un demon sucuh îĭ polua visele. Se plăzmuĭ ca o viziune, în chipul Marteĭ goală, cu sîniĭ voluptoșĭ de patimĭ; îĭ cuprinse trupul în brațe de foc, oftînd de plâcerĭ nebune; îĭ înecă gura în comoara păruluĭ eĭ; se întinse goală pe trupul luĭ cutremurîndu'l în fior nespus de plăcere și de rîs. Abia maĭ sălta subt spazm, abia maĭ putea respira. Cînd însă pricepu ispita Andreĭ se sculă fulgerător; scuipînd și făcîndu'șĭ cruce la icoane grăia rugăciunĭ cu lacrămĭ în ochiĭ bețĭ de voluptatea biruințeĭ.
Și n'a maĭ dormit; a deschis Scriptura și s'a rugat multă vreme. Privĭ cerul în adîncul luĭ, cerul de vară înfășînd Bucureștiĭ ea scutecele unuĭ copil. Evoca din el chipul mameĭ luĭ, graiul soreĭ luĭ; așa de trist cum n'a maĭ fost; plînse. Și atuncĭ o stea se desprinse din văzduh, evolua cu lungĭ zigzagurĭ de scînteĭ și căzu în mare. În locul eĭ golul rămase potolit, tihnit, topit... Iar maĭ presus de gol Orionut, Lira, Pleiadele, Carul mare îșĭ purtaŭ legea în mările nebuloase, înghețaŭ în albastrul fluid al nopțiĭ. Iar luna, romb de argint po fond de atlaz, ae alunga cu ochiĭ închișĭ jumătate, pe vastele întinderĭ. In atmosfera de cristal umbre de brumă viorie atîrnaŭ în plete despletite; grădina dormea subt cascada izvoarelor eterne înflorite asupra'ĭ, legănîndu'șĭ foișul ca tremurul uneĭ fecioare în somn de iubire.
Andreĭ părăsĭ odaea și din grădină eșĭ în strada liniștită, tăcută ca cerul. Singur în revărsat de zorĭ, maĭ presus de întreaga Gomoră, nu’l maĭ atingeaŭ păcatele. Singur pășea pe trotuarul indecis. In curba de involuție a gîndurilor luĭ, în adîncul sufletuluĭ viscolit de exaltare, în acel cutremur pe care liniștea nu se așternea, pe care mormîntul nu sa închega, el, Ugolin în turnul săŭ, însetat de cîte nu sunt, chemă moartea cu limanul săŭ nesfîrșit. Se privĭ la gîndul morțiĭ cu o groază nebună.
Dar curînd și repede îșĭ smulse plăsmuirea și asupra eĭ maĭ băteaŭ visele luĭ ca fecioarele troene plîngătoare în umbre pe ruinele distruseĭ cetățĭ. Atuncĭ intona următoarea reverie de iubire mistică smulsă de pe harpa idealuluĭ săŭ:
Admirabilă și fee, fără contur, numaĭ ritm și numaĭ cînt, tu te întrupezĭ în visurĭ de adolescențĭ, jalnicĭ copiĭ de șeaisprezece anĭ ce n'aŭ iubit și dornicĭ sunt, de tine dornicĭ fee vrăjitoare, o vrăjitoare.
Încîntătoare cînd aparĭ încadrată în pervaz, lîngă pat tăcută, tu veghezĭ durerea lor, tristețea lor. Și totușĭ nicĭ odată nu te lașĭ pradă pofteĭ lor; ai murĭ în spazm și strîns tu ce te stingĭ fără prihană. Sieglindă și sfîntă, magică Vohema, o tu, tu vrăjitoare.
Nebună de stele cauțĭ geniĭ să’ți depuĭ sărutul pe alba lor frunte; ce'ĭ între tine și femee? Neatinsă și melodie tot-d’a-una, numaĭ vis tremurător, tu eștĭ fee vrăjitoare, stăpînă pe cîntec în nopțĭ de poezie, o, vrăjitoare
Ah, cînd aparĭ liniștită și atragĭ vreme multă privirea lor spre tine, înghețațĭ și mirațĭ te contemplă prințesă fără castele, regină fără coroane, dar orbitoare în plutirea ta, în tot-d'a-una prea slăvită, o, vrăjitoare.
Al gureĭ coraliŭ s’a topit în așteptare și sîniĭ tăĭ curațĭ aŭ rămas; cu peptul drept, sora Jocondeĭ, mariĭ tăĭ ochĭ negrĭ îĭ verși pe căpătîiŭ'mĭ în nopțĭ de plînset, zînă parnimfă cu florĭ coronată, vrăjitoare.
Te ador în extaze idol din Herbauge, Paulă saŭ Floră, sfîntă prin durere, prin plînset divină, cînd îțĭ alungĭ alba umbră în haină lungă pe heleștee, trezind din somn nenuferiĭ. Eștĭ tu saŭ duhul tăŭ, o, vrăjitoare ?
Și cînd simt în peptu‘mĭ castitatea murind de voluptățĭ născute, te coborĭ din crengĭ, din raze și așa tîrzie și melodic tot suspinĭ: nu, o, nu.
O, te ador, incomparabilă doamna, fără prihană fee, în togă auree, întreagă iubire vrăjitoare.
VII
Poezie
— Zmeĭ năzdrăvanĭ și domnițe din poveștĭ joacă în beția viselor mele Marto. Nu te-aŭ fermecat și pe tine vrăjitele vremurĭ duse, cu logofețĭ fantasticĭ și spătarĭ cu buzdugane, nebiruițĭ și ca vulturiĭ agerĭ?...zise Andreĭ luîndu’ĭ capul pe pept și închizîndu’ĭ genele în mîngăetor sărut.
— Dar oare’ĭ poetul nobil în stare să le prindă în toată măreața lor elegie?
— N’a apărut pînâ acum. Poețiĭ noștrĭ Marto... dar ce poet avem noĭ? Eminescu? Talent defunct, mart sifilitic. Alexandri? Apus cu vremea luĭ. Eliade, Sibleanu, Cîrlova, marele Bolinlineanu? Dar astă-zĭ? Poețiĭ noștrĭ beaŭ și sunt imoralĭ, sifilitici, hoțĭ, agramațĭ... Eĭ zac copiștĭ prin ministere și n'aŭ curajul să muncească și blestemă un public care, foarte drept, nu’ĭ apreciază... Eĭ nu pricep poezia morțiĭ, nicĭ poezia viețiĭ și lirele lor sunt de carton. Cîntă pentru parale, tac pentru parale, se calomniază și se fac de rîs uniĭ pe alțiĭ, scriŭ neghiobiĭ frivole și stupiditățĭ umoristice, cu aceiașĭ inspirație ca și poeme grave. Dar de beție, de poezie, de ignoranță și de femeĭ nu se lasă. Daca s’ar emascula poate lirele lor ar fi maĭ curate.
— Nu maĭ profana paradisul nostru Andreĭ, cu aceste căzăturĭ incapabile; sunt demnĭ de femeile care’ĭ admiră, de prostituatele și studentele venerice, de mamele și surorile care uu se scîrbesc de stigmatul rușineĭ ce poartă fiĭ și frațiĭ lor... Sunt derbedeĭ săracĭ și mizerabilĭ, incapabilĭ să muncească, să fie oneștĭ, să iubească, să creadă.
— Să’ĭ lăsăm dar, scumpă ființă, care’mĭ pricepĭ gîndurile înainte de a’țĭ le tîlmăcĭ. Dar, Marto, cînd rămîn atîtea comorĭ îngropate, atît aur nedeslușit din pămîntul săŭ, sufletul se îndoliază și inima strigă. Povestea atîtor falnice ruine și mîndre cetățĭ unde este încrustată? Maeatoșiĭ Carpațĭ, cu pădurile și apele lor, cu piticiĭ și uriașiĭ lor, cu legendele și bazmele și balauriĭ vărsătorĭ de pietre scumpe cine'ĭ a cîntat? Vechile case cu ceardacurĭ putrezite, adîncele mînăstirĭ cu porțĭ în stîncĭ ferecate, baladele atîtor boerĭ, atîtor vitejĭ și haiducĭ, de cine sunt poetizate, pe unde și cînd? Eĭ le disprețuesc...
— Dar nu sunt în stare de cît să’șĭ orbească meschina lor persoană cu versurĭ pe care nimenĭ nu le apreciază; dar cĭ se cred geniĭ...
— He, fără suferință, fără necazurĭ fără ideal!.. Da, geniĭ!... Geniĭ la gazete?... Idioțiĭ!...
— Andreĭ, nu sunt o Domniță și tu un Voevod? Un mîndru copil de casă de pe vremea luĭ Matei Basarab călare pe un sirep înflăcărat?
— Și totușĭ Marto, ce frumos e să ne construim un palat cu pridvoare boereștĭ, în munțĭ, unde mugește vîntul prin hornurĭ și pădurile înduioșează.
— Acolo, acolo...
— Vezi tu, ce frumoasă e istoria prin poezie !...În Biblie apocrifele sunt străveziul zăbranic în care adevărul istoric, dumnezeese și omenesc e îmbrăcat cu artă. Să luăm apocrifele nouluĭ Testament relative la nașterea Domnuluĭ nostru Isus Cristos; știĭ ce spun apocrifele?
Și Andreĭ deschise o mică ediție latinească a Evangelielor apocrife.
În aceiașĭ vreme un glas dureros se auzĭ afară și un monoton bocet de flașnetă îl însoțea. O cerșetoare cu doĭ copiĭ în zdrențe lira în urmă oarba mizerie și putrezimea aa. Slabă de necazurĭ și veștedă, cu un graĭ de moartă abia maĭ îngîna un cîntec însoțindu'l de o melodie seacă:
Suntem vătărnatesuntem degerateși vîntul prin oase ne batecu... cu palme uscatetra ra ra tra ra ta ra...Facevă’țĭ pomanăde biata sărmanăe vifor afară și ploaeși foamea amară ne’nmoae,Domnul v’ajutesfîntul Niculae...
Ultimul accent al glasuluĭ săŭ răgușit se stinse intr’un horcăit hidos; Marta și Andreĭ o priveaŭ tăcuțĭ de la fereastră. Un popă trecu pe lîngă dînsa, dar întoarse capul cu dispreț, și cerșetoarea îĭ mulțumĭ tînguios.
— Dacă el nu dă la săracĭ!... zise Marta.
— Preoțiĭ sunt ucigașĭ; eĭ sting în suflete orĭ-ce credință.
— Atuncĭ cum să maĭ crezĭ?...
— Preoțiĭ și Biserica nu sunt acelașĭ lucru; eĭ sunt Cainĭ și holacaustele lor îĭ poartă în iad.
— Un preot și un poet, ce frumoasă noțiune, ce nobilă legătură !... cugetă Marta.
Aruncară cîțĭ-va gologanĭ cerșetoareĭ care le mulțumĭ în jelania sa sfîșietoare:
... Domnul v'ajutesfîntul Niculae...
Pe cînd răgușita flașnetă îșĭ da duhul în ecourĭ sălbatece. O clipă rămaseră subt impresiunea acestuĭ tabloŭ și avalanșele de gîndurĭ îĭ troeneaŭ. Dar Marta revenĭ maĭ întîĭ:
— Era vorba de legendele apocrife. Gînditor Andreĭ deschise cartea și îngînă:
— Să citim... să citim: iată o povește înduioșătoare și minunată extrasă din cărțile rabinice ascunse relative la viața Mîntuitoruluĭ: Precum fecioara Maria devenĭ mamă fără prihană și despre neliniștea luĭ Iosif.
„—... În vremea aceia Mariam eșind să scoață apă, „un tînăr de o mare frumusețe o ajunse lîngă fîntînă „și îĭ grăĭ:
„— Bucură-te cea plină de har.
„Mariam se turbură și se ascunse repede în casă, „dar acolo îl regăsĭ și o salută încă zicîndu’ĭ:
„— Nu teme de nimic, sunt un Înger al Domnuluĭ și El e care mă trimite către Tine.
„Dar jidaniĭ în răutatea lor pretinseră că acesta fu un soldat numit Panther și că maĭ multe zile revenĭ să vadă pe Mariam la dînsa.
„Șase lunĭ după aceĭa losif revenĭ la Nazaret și fu uimit văzînd că Fecioara era îngreunată.
„El o întrebă cum i s’a întîmplat acest lucru și răspunse plîngînd:
„— Nu mi-am călcat făgâduelile și nu sunt necredincioasă nicĭ înaintea luĭ Dumnezeŭ nicĭ înaintea ta.
„Iosif știa bine că nu o atinsese și nu’șĭ însușea nicĭ nn drept asupra’ĭ pentru că ea îl alesese numaĭ ca pe un tovarăș și ca pe un paznic.
„Cu toate acestea sufletul luĭ fu întristat și n’o maĭ întrebă, dar se gîndea să o gonească.
„Într-o noapte pe cînd adormise cu acest gînd, o mînă îl atinse și un glas îĭ vorbĭ. Deschizînd atuncĭ ochiĭ văzu acelașĭ Înger care se arătase Mariameĭ:
„— Părinte Iosif, îĭ zise el, aĭ făgăduit să păzeștĭ pe Mariam, de ce vreĭ să o părăseștĭ cînd ea are maĭ multă trebuință de un tată și de un tovarăș?
„Ea nu e a ta; tu eștĭ al eĭ; de ce vreĭ să o părăseștĭ?
„Aĭ făgăduit să acoperĭ tainele pudoarei sale; aĭ lăsat-o fecioară și o regăseștĭ aproape mamă, Cinstește-o mereu ca pe fecioară și apără-o ca pe mamă...
Andreĭ se oprĭ: înaintea Marteĭ povestea îĭ apărea maĭ delicioasă; dar copila curioasă peste măsură, îĭ prinse mîna rugîndu’l să continue; o lacrămă îĭ picură din ochĭ:
„... Pentru ce aĭ gonĭ copilul pe al căruĭ tată nu’l cunoștĭ? Nu știĭ tu că tot-d’a-una tatăl unuĭ copil e Dumnezeŭ?
„Iubește’l dar din pricina Marieĭ care s'a încredințat ție și păzește'l pentru Dumnezeŭ, tatăl săŭ. Ast-fel vețĭ scăpa toțĭ de răutatea oamenilor și casa ta bine-cuvîntată va fi.
„Iosif rumega aceste cuvinte în tot restul nopțiĭ și venind dimineața, regăsĭ pe Mariam și îĭ zise:
„— Iartă-mă căcĭ te-am rușinat, eŭ tatăl tăŭ; sunt tovarăș ție și te-am făcut să plîngĭ. Mă gîndeam să te gonesc cînd aĭ fi devenit mamă; dar cine te-ar fi primit dacă bătrînul Iosif te gonește?
„Mariam îĭ răspunse:
„— Fii bine-cuvîntat pentru că vecinicul adevăr a vorbit prin inima ta. Ai fi putut să mă necinsteștĭ și n’aĭ făcut-o; numele tăŭ fi-va venerabil.
„Și cînd neamurile viitoare mă vor chema prea fericita Maria, ele te vor numĭ Iosif cel drept; Fiul luĭ Dumnezeŭ îțĭ va zice tală pentru că asemenea eștĭ luĭ Dumnezeŭ care e drept și bun și te va călăuzĭ în ziua din urmă pentru că aĭ fost credincios paznic nașteriĭ sale."
Cînd Audreĭ sfîrșĭ legenda logodnica luĭ cu ochiĭ plecați pe jumătatea părea asemenĭ sfinteĭ Hannalĭ în minunile sale. El îĭ vorbĭ adînc, îĭ vorbĭ de Kabbală și de Talmud, de cărțile rabinice maĭ ales, din care smulsese legenda de maĭ sus.
— Vezĭ Marto, jidoviĭ aŭ păstrat multe taine, dar Kabbala creștină, le-a denaturat. Există o carte Sefer Toldos Iesu și o alta Maase Talui care sunt pline de blesteme continuate în Nizzachon și demascate de vastul spirit al luĭ El. Lévi.
— În imperiul tăŭ, grăĭ Marta admirîndu-l, ca Lazăr cel flămînd sufletul meŭ se cufundă și nu se maĭ satură.
— Și totușĭ cîte imperfecțiĭ nu remarc cu mare spaimă, înaintea părinteluĭ Iacob mă simt umilit și știința mea de prisos. Și totușĭ aștept făgăduința nouluĭ Nicodim, cea fără necazurĭ și fără durerĭ. Dar spre lumina eĭ ce drum lung nu’ĭ de străbătut, cît plîns. Asemenĭ jidanuluĭ blestemat caut mîntuire în adîncurĭ nestrăbătute și nu găsesc și mă tot perd. Blestemat sunt și fără pace, cu inima neliniștită și vecinic înșelat de ideal. Și de presupun ca l'am cuprins, amăgirea se stinge și iarășĭ port vasul Danaidelor. Sunt corabia fantomă pe mărĭ întunecoase.
— Mergĭ, a zis jidovul Aasverus, recitĭ Andreĭ cartea sa. Mergĭ a zis luĭ Crist doborît de cruce.
— Mergĭ, a răspuns Mîntuitorul pînă cînd reveni-voĭ și’țĭ voĭ spune: odihnă! De atuncĭ Aasverus face înconjurul lumiĭ și în toțĭ aniĭ spre Paște revine la locul unde a fost casa sa blestemată pentru a vedea de nu întîlnește pe Isus.
VIII
Glasul temerar
Spiritele supreme sunt torturate în tot-d’a-una de problema precizăriĭ morale a inimeĭ lor și a aproapeluĭ. Visătorĭ în tot-d’a-una de o deslegare statornică a enigmeĭ eĭ o caută în aspirația spre ideal. Cu această convingere adîncă iaŭ lira, instrument de martir și în strofe apoteotice consacră imnurĭ unuĭ ideal nedeslușit ca o zînă, fără relief și melancolie..
Eĭ caută castelane izgonite din palat, sunt cavalerĭ aĭ plăsmuireĭ și în nopțĭ singuratice îșĭ chiamă visul în graĭ de catifea, de și veacul nostru nu maĭ moare în cîntarea Mormîntuluĭ sfînt și sfîntuluĭ Graal. Mistice fecioare de șeaisprezece anĭ care'șĭ simt castitatea stingîndu-se la pieptul incubilor, frîng pe lira lor accente mistuite în poezie tristă și chiar în durere. Simțul lor cel puber voluptuozînd drama, rafinează accentele lireĭ subt poezia credințeĭ. Din noriĭ melodicĭ aĭ iubiteĭ sfîșiațĭ pe gîndurĭ ca dantele albe, presară pe sicrie florĭ rupte din sera rară a sufletelor lor. Eĭ plîng adesea în nopțĭ tîrziĭ himera viorie a frenezieĭ, fecioare imaculate subt valurĭ de artă la șeaisprezece anĭ. Marea lege sexuală ce atrage în vîrtej zămislit două ființe una către alta, legea abrogată numaĭ în pămînt, încetează pentru dînșiĭ doina eĭ amară, plînsu-ĭ fioros. Ca Prometeu în lanțurĭ și ros de turmente, astfel se sbuciuma în păcatul viețiĭ, în epopea și jalea sa.
Poetizând forma și nimicind carnea în extaze lungĭ, întrupează fantaziĭ scăldate în credință și nobile prin ea. Cîțĭ artiștĭ nu mor în lipsă de mare talent, artiștĭ mediocrĭ dar vizionarĭ cu orĭ ce preț. Ce opere de virtute n'ar plăzmuĭ dacă estetismul credințeĭ le-ar parfuma iubirea. Fetele din ponsioane cochete la zece anĭ, deflorate la cincisprezece ar devenĭ sfinte încadrate dacă subt făclia arteĭ ne-ar vedea așa cum suntem, maĭ vecinĭ de brute. În umbra nopților de vară subt voluptatea înserăriĭ n'ar maĭ căta dornice spre stele întrebînd de al luĭ nume. Visătoare de ideal ca tin zăbranic nins pe alba lor frunte n’ar permite sărutărilor brutale să le profaneze. Și cu ochiĭ lor naivĭ și dornicĭ de ținuturĭ înstelate ar popula înghețatele sfere ca stele sclipitoare. Poezia, arta, credința lămuresc drumul spre două sinteze depărtate: geniŭ și virtute.
Ast-fel de visurĭ torcea gîndul preotuluĭ Iacob în această Duminică. Se anunțase predica sa și multă lume ținea să fie de față. Andreĭ și Marta luaseră loc deja de dimineață. Slujba îșĭ urma firul incomparabil subt muzica cerească a părinteluĭ Iacob. Clericĭ, teologĭ, profesorĭ, femeĭ și cărturarĭ eraŭ pătrunșĭ de solemnitatea acesteĭ sărbătorĭ dumnezeeștĭ. Cînd Preotul trecu prin mulțime spre a'șĭ lua locul în amvon încetară de odată toate. Corul, dascăliĭ, freamătul lumeĭ, vuetul îșĭ isprăviră refrenul. In tăcerea absolută Preotul îșĭ formulă ast-fel visele, cu glasul sculptat într-o siguranță stranie:
Surorĭ și frațĭ creștinĭ,
Pornim îmbărbătațĭ de sacra convingere în izbînda finală a Patrieĭ și sfinteĭ Crucĭ și lăsăm pe ale noastre gîndurĭ un văl de artă, nobilă din credința și iubirea
prin care nădăjduim să trezim în conștiințele romîneștĭ concepția moraleĭ perfecte. Ortodoxismul al căruĭ drapel îl desfășurăm ne adumbrește subt cutele sale admirabile.
Vă salut pe ceĭ care v’ațĭ adunat aici și vă daŭ o bine-cuvîntare apostolică deschizîndu-vă porțile inimeĭ mele. Invocînd iubirea voastră vă salut în numele Tatăluĭ și al Fiuluĭ și al sfîntuluĭ Duh carele de la Tatăl purcede.
Trăim într’adevăr în niște vremurĭ foarte dureroase. Antecrist a venit cu foc și blesteme. Un viscol de tristețe s’a deslănțuit asupra țăriĭ noastre nimicind parcă toate aspirațiunile idealiste ale generațiunilor trecute. Acea sete de ideal care aduna sub cutele libertățiĭ naționale luminoasa tinerime a Patrieĭ s’a stins în sufletele unor urmașĭ nevrednicĭ suflată parcă de un destin vrășmaș.
Zdruncinarea etnică a noroadelor pare că ne-a prins în vîrtejul săŭ închizînd pleoapele inimeĭ noastre pe entuziasmul nobil din care intonam odinioară cîntec de viață și de rodnice plăsmuirĭ. Marile vremurĭ voevodale staŭ înaintea noastră pilde neîntrecute și foarte sfinte. Le cumpănim în Sanhedrinul nostru și nu e vrednic. Atîtea jertfe gem în mormintele uităriĭ ridicînd în clipe albe cu gesturĭ plîngătoare ruinile care înfășoară țara dezolată.
Pe ruine de catedrale aleargă noriĭ nobilĭ ducînd parcă în depărtărĭ glorioase nostalgia cîtorva inimĭ însetate de o viață îngerească și fără prihană. Sfînta Cruce subt a căreĭ umbră se eterniza credința și fanfara vitează a strămoșilor astăzĭ e detronată de spirite înghețate și frivole.
Regimul politic și ateismul mîrșav aŭ dat prilej multor șnapanĭ, impudicĭ de moral, cinicĭ si perverșĭ să’șĭ însușească ursitele Patrieĭ noastre. Arta, Crucea, spada, chintezența inteligențeĭ, moraleĭ și mîndrieĭ uneĭ națiunĭ aŭ fost îngropate în noaptea ce domnește pe inimile noastre.
Necredința și insulta domnesc astăzĭ pe sanctuarele nude în vremurĭ era puritate mîndră și cavalereasca; idealul. Și cum poate învinge o țară fără ideal, cum putem noĭ fără credință să păstrăm dreapta cumpănă în balanța morală și intelectuală. Adînc dureros s’a frînt această cumpănă violînd sentimentele noroduluĭ în manifestarea lor cea maĭ înaltă. O promiscuitate de falșĭ cugetătorĭ, mințĭ de o savantă perversitate, membriĭ aĭ Academieĭ, cărturarĭ fără opere și fără lectorĭ, șarlatanĭ, poețĭ fără lire, femeĭ desfrânate, politicienĭ și proxenețĭ aĭ uneĭ arte falșe și absurde!
«Dă’mĭ biciul Tău Doamne să'Ți golesc Templul ca «un Archanghel ce răzbună josnicia și ura nevrednică. «Slab cruciat încing spada întru apărarea frenetică a celor două marĭ supra-umane sinteze: geniŭ și virtute».
Biserica cutremurată repercutează ecoul cuvintelor Preotuluĭ care într-o melodie adîncă îmbracă sufletele în spaimă și curaj. Părea asemenĭ mareluĭ Tancred din sfintele războae care pe pămîntul Ierusalimuluĭ e proclamat în poezie de Torquato Tasso un Ajax saŭ un Diomede, maĭ nobil prin causa pentru care lupta. Părea asemenĭ rusboiniculuĭ Iehosauh care d'asupra Gabaonuluĭ a oprit soarele în loc. O clipă privește adunarea țintuită sub gestu'ĭ magic și apoĭ continuă rar și vrăjit:
În această atmosferă de revoltă ne înălțăm cu accente de noblețe. Propunîndu-ne ca himeră traducerea plastică a idealuluĭ vom pregătiĭ toaleta morală a intregeĭ țărĭ. Plînsul elocinte al Patrieĭ trezind în noĭ entuziasmul mîntuireĭ sale depline, ne unim solemn inimele în aceĭașĭ poemĭ exaltată și le logodim dureriĭ. Prin graiul știutuluĭ Verb desfășurăm drapelul nostru maĭ presus de veacul XX. Poate vom cădea, vom fi de rîs și gonițĭ vom fi. Reformele sunt avorturĭ ce rare orĭ durează. Dar aspirația noastră, dar flacăra adevăruluĭ vor rămîne; vor râmîne înfiorate chiar subt un văl de tragedie și prin aceasta maĭ impunătoare; neootodoxismul e mîndria noastră; neoortodoxismul, virtutea și geniul sunt idealul nostru; maĭ presus de orĭ-ce egalitate consacrăm erarhia, maĭ presus de orĭ-ce drepturĭ regalitatea. Regele e cîrma, regele e pilotul, regele e mirele Patrieĭ și rolul săŭ e dumnezeesc. Pe al săŭ sceptru picură florĭ de aprobare duhovnicească. Nu regiĭ sunt răĭ, poporul e imperfect; poporul e un asasin de geniĭ și stinge lampa orĭ-căreĭ virtuțĭ sublime de artă.
Iată în punctele sale cele maĭ generale priveliștea fresceĭ pe care vom zugrăvĭ plăsmuirile noastre de virtute îmbrăcate în neoortodoxism. Salutăm în tinerimea subtilă, viitorul Patrieĭ, acvila care poartă pe umerĭ un Ganimede antic; salutăm în veacul noŭ slava Patrieĭ umilite; salutăm întronarea sfinteĭ Bisericĭ pe piedestalul credințeĭ noastre și cu adîncă evlavie ne prosternăm frunțile, primind bine-cuvîntarea sa.
Pe altar jertfim inimile noastre întru a sa murire. Ca pe o prințesă izgonită din palat o luăm subt ale noastre scuturĭ și războinicĭ îndrăznețĭ îĭ recucerim gloria veche cu spada voințeĭ infailibile depunînd-o ca trofeŭ de izbîndă la picioarele prea sfinteĭ mirese.
După acest preludiŭ Preotul bine-cuvîntă poporul, stilul, siguranța glasuluĭ, elocința fluctuoasă ne maĭ auzită, adîncimea cugetăreĭ și forma de eleganță excesivă, ațîțase curiositatea auditorilor în cel maĭ înalt grad. Apoĭ intră în fondul doctrineĭ veștejind păcatele mortale comise de toțĭ.
Surorile și frațiĭ meĭ.
Așĭ avea cuvînt poate să vă urăsc; multele voastre slăbiciunĭ, deșertăciunile voastre, icoana necredințeĭ și trufieĭ voastre îmĭ sîngerează maĭ mult inima de cît mă revoltă. Se spune că printre voĭ domnește nerușinarea, că orĭ-ce geniŭ vă detestă și nu’l recunoaștețĭ, că gomoreenĭ și nedrepțĭ ațĭ încrustat vițiŭ pe frontonul sufletelor voastre și depravarea vă stâpînește gîndul și frumusețea.
Dintre păcatele mortale pe cele maĭ multe le comitețĭ în cogitațiĭ infame, pe cele maĭ grave în exaltărĭ sexuale.
Cîtă vreme nu știțĭ să rămînețĭ curațĭ și îngerĭ păcătniți grav și de multe orĭ și pretutindenĭ. La glasul poezieĭ sacrilege de voluptățĭ nebune în care e îmbrăcată concepția iubireĭ moderne voĭ stingețĭ cîntecul nobil al virtuțiĭ.
Surorile mele, voĭ poluațĭ omenirea și spulberațĭ națiunea, suntețĭ orgolioase și deșarte. Voĭ ocolițĭ arca sfîntă și limanul credințeĭ și sfînta Biserică nu maĭ are nici un preț, nebune, pentru voĭ. Ochiĭ voștrĭ adîncĭ și marĭ ce răsfrîng atîtea himere aŭ fost eĭ hotărîțĭ să nască numaĭ beție funestă? Ale voastre pale mîinĭ și zîmbetul oare nu plăzmuesc de cît ură și putrede patimĭ? Să fițĭ voĭ în vecĭ motiv de scandale, Pandore viclene? Cum, numaĭ nulitatea prețuește înaintea voastră?
Ațĭ părăsit obiceiul firesc cu bărbatul și vă manustuprațĭ; avețĭ raporturĭ mîrșave între voĭ chiar. Fecioarele voastre, denaturate mame, perpetuiază acelașĭ erotism; nepulînd fi geniĭ ațĭ devenit perverse, sfinte neputînd rămîne ațĭ devenit corupte. În secretul inimeĭ
voastre plămădițĭ păcate și turburarea nu v’apasă, remușcarea n'o simțițĭ.
Tînguiți-vă putrezimea corpuluĭ; gemețĭ subt domnia cărneĭ.
Atît de puțin dornice de a vă mortifica; atît de zbuciumate de cele nedemne.
Atît de puțin veghindu-vă simțul; atît de amăgite de plăsmuirĭ zadarnice.
Atît de iubitoare de lume; atît de disprețuitoare de voĭ înșivă.
Atît de înclinate la rîs și risipă; atît de greŭ vărsînd lacrimĭ.
Atît de gata de a vă da leneĭ; atît de îngrozite de viața austeră
Atît de curioase, atît de protivnice umilințeĭ.
Atît de lacome de a avea mult, atît de puțin darnice, atît de arzătoare de a reține totul.
Dar cu cît privirea sufletuluĭ e curată și intențiunea sa e dreaptă, cu atît vă zbuciumă vîntul maĭ anevoe. De ce atît de lesne sucombațĭ subt orĭ ce viscol?
Ca fecioarele neînțelepte lăsațĭ să se stingă candela vigilențeĭ voastre și ajungețĭ fragile și rele ca blestemul.
Ah, dacă ațĭ ștĭ sfîrșitul! Sfîrșitul e umeda groapă, temnița de vecĭ. Dar maĭ presus încă e judecata dreptățiĭ supremem, la ajungerea căreia ceĭ care rîd se vor înfrica și ceĭ plînșĭ vor purta diademe din perlele lacrămilor lor. Și Îngeriĭ albĭ, bunĭ, zîmbitorĭ, Îngeriĭ sfințĭ și aripațĭ vă vor despărțĭ după cumpăna faptelor fie-căruia în pragul eternitățiĭ. Fie-care îșĭ va căta locul și nu’l va regăsĭ. Și nu va maĭ fi nicĭ rîs, nicĭ plîns ci durere saŭ bucurie fără sfîrșit.
Acĭ se oprĭ predica și refrenul celor din urmă cuvinte răsuna încă în sufletele adunăriĭ. Lumea pornĭ binecuvîntată încă odată de către Preot fie-care ducîndu-șĭ povara mizerieĭ sale, durerea, păcatul și greșalele făptuite. Doamnele eșaŭ turburĭ, în toalete bogate, cu privirĭ erotice ca tot-d’a-una, puțin înjosite. Fără îndoială mulțĭ eraŭ nemulțumițĭ de cuvintele fulgerătoare ale preotuluĭ Iacob și le comentaŭ defavorabil. Glasul temerar care ridica vălul așternut peste lumea lor de patimĭ îĭ ardea ca o palmă de ghiață. Așa ceva nu aŭ maĭ auzit eĭ. Nimenĭ n’a maĭ îndrăznit.
Multe aŭ venit acolo ca la un teatru, actrițe fără scene, curtezane nedemne. Subt amvonul înflăcărat torceaŭ gîndurĭ decăzute, roteaŭ privirĭ înjosite și cochete. Ele aŭ venit să vadă un om și să asculte un talent. Nu puteaŭ înțelege magia dureriĭ care stingea inima Preotuluĭ; nu puteau pătrunde opera și cuvîntul. Acea strălucire de lirism banvilian le suna în urechĭ plăcut ca un ecoŭ hieratic. Astfel în cît cuvîntarea părinteluĭ Iacov a provocat maĭ multe comentariĭ de cît convertirĭ.
Andreĭ și Marta în liniștea totală a sufletelor lor, aŭ simțit văpaia ciudatuluĭ suflet și de cît toțĭ maĭ mult s’aŭ ucis de plîns. Cuvintele inspirate ca picurĭ de jeratic le fermecaŭ exaltarea mistică și se simțeaŭ Archanghelĭ în fluidul curat al atmosfereĭ lor. Porniră pe graiul sfînt în dulce aiurare ale lor visurĭ.
— Știĭ tu Andreĭ, pe cînd vorbea Părintele am văzut un nimb de aur în jurul frunțeĭ luĭ? Mi s’a părut o clipă că doĭ Îngerĭ îĭ umbreaŭ capul cu marĭ florĭ albe.
Andreĭ o privi mirat.
— Nu este el un sfînt?
În sfîrșit lumea trecu toată. Biserica tăcu și părintele Iacob întîmpină ciudat zîmbitor pe ceĭ doĭ neofițĭ:
— Am avut de luptat astăzĭ, zise dînsul. Totușĭ, știŭ, mi-am făcut maĭ urnițĭ dușmanĭ. Din murmurul lor am stors ură și clevetirĭ.
— Ah, ce sublim eraĭ Parinte, întrerupse Marta.
— Eram sublim da, da; nu eŭ cĭ acel care vorbea prin gura mea. Cu toate acestea’mĭ așĭ fi smuls nimbul de pe frunte d’ar fi picurat o clipă acele cuvinte în sufletul lor.
— Noĭ însă te-am admirat, noĭ te-am adorat. Rușine cugetărilor secrete care nu ți s’aŭ supus Părinte, zise înflăcărat Andreĭ.
Ețiră cîte’șĭ treĭ; preotul Iacob era bine dispus și nu așa de jalnic. Le vorbea cu entuziasm, le vorbea cu mîndrie.
— Părinte, zise Andreĭ, de sfînta Maria voim să ne mîntuim, să postim, să ne spovedim.
— Atuncĭ săptămîna aceasta...
Andreĭ nu maĭ răspunse; o lacrimă doar îĭ sclipĭ pe gene și îșĭ luă repede rămas bun.
— În pace, zise Preotul învăluindu-ĭ în privirĭ iubitoare.
IX
Sunt lacrymae rerum
Păriotele Iacob îșĭ călăuzĭ pașiĭ spre Mitropolie și ocolĭ dealul. Pornĭ pe bulevard îndreptîndu-se spre mizerabila stradă a Egalitățeĭ, unde o sfîntă datorie îl chema. Eraŭ aproape două ceasurĭ după prînz și poporul mîrșav care locuia acolo se deștepta abia acum după nopțile stinse în infamie.
Un șir de case micĭ fără lumină și fără aer se țineaŭ pe amîndouă laturile ulițeĭ în care nu se aventurează nicĭ o persoană cinstită. Era tăcere acum căcĭ vietățile care locuesc acolo abia noaptea maĭ daŭ semne de existența lor pătimașe. Preotul mergea repede și trist privea toațe aceatea. El ținea subt braț potirul cu sfînta grijanie și odăjdiile. Chemat, supremul curaj, la patul uneĭ muribunde din tagma aceator prostituate, Părintele vrednic tot-d'auna a găsit motiv de a înălța și a afirma cuvîntul evangalic și acolo unde lumina nu poate pătrunde.
Înaintea unuĭ lupanar înegrit și dărăpănat, două fete văzîndu-l începură să’ĭ strige pe urmă:
— Părinte, părințele.
Altele îĭ aruncaŭ cojĭ de nucĭ sparte și urlau în cîntece obscene. Dintr’o cîrciumâ cu obloanele lăsate auzea strigărĭ desperate și glasurĭ răgușite de bețivĭ; acolo era maĭ mult cu forța de o canalie de stradă o fată de vr’o cincisprezece anĭ, unde avea să servească de pradă nouă cliențiior. Un miros de ceapă, de putrezime, de noroĭ îmbîcsea umeda atmosfera tot-d’auna acolo, o plutire de oroare și de respingere înveșmînta toate acele... Și Părintele șovăĭ dureros înaintea greleĭ priveliștĭ; dar curînd îșĭ revenĭ și înaintă spre casa arătată cu inima strînsă de jale și cu sufletul mort.
Proxeneta îl întâmpină pe prag: un monstru de vr'o patruzecĭ de anĭ, scurtă, de o grăsime bolnavă și infectă; pe chipul eĭ vițiul trecut și vitriolul șancrelor lăsase urme neșterse; în ocliĭ eĭ nu maĭ vibra nimic omenesc și cinstit; doar nesfîrșita șiretenie, prostie, perfidie și răutate. Cînd intră Preotul în acea groapă sepulcrală un derbedeŭ cu mostățĭ marĭ și sbîrlite dormea tolănit în pat. Abia îșĭ scoase capul din așternut, cătă indiferent la Preot și se retrase în plapuma soioasă nepăsător. O liniște funebră domnea și Preotul fu invitat să stea o clipă în «salon». Proxeneta aleargă să pregătească vizita luĭ.
Îl purtă apoĭ printr’un gang friguros și întunecos și înaintea uneĭ mansarde se opriră într’un coridor. Maĭ multe glasurĭ ascuțite străbătură din năutru. Un șir de chiliĭ, construite primitiv din scîndurĭ ca cuscile pentru crinĭ se legaŭ pe lîngă perețĭ; ele serveaŭ pentru orgiile de noapte. Preotul fu călăuzit într-o odăiță neagră. Oh, ce mizerie și lipsă și durere îl întîmpină acolo! Un pat cu o saltea din care curgea lîna pe marginĭ si subt plapuma sdrențuită și peticată un corp omenesc îșĭ maĭ mișca din cînd în cînd membrele:
— De mult e bolnavă? întrebă Preotul.
— De treĭ zile a căzut așa, dar chiar ea a cerut preotul acum vr'o două ceasurĭ.
— Cine este? N'are părinți n'are rude?
— Părințĭ?... Heĭ!... Tatăl eĭ e la Ocnele marĭ de
doisprezece anĭ; mă-sa a murit de mult. I’aŭ maĭ rămas rude, da, oamenĭ cu stare în provincie.
— Dar cum o lăsați așa? Nu i-ațĭ înștiințat? Se poate s'o părăsească în balul ăsta?
— Ba i-am chemat și abea aŭ trimis cincĭ leĭ ca să-șĭ cumpere tămîe aŭ răspuns dînșiĭ.
— Ce hotentoțĭ! Îngînă Preotul.
— Heĭ Margo, îĭ strigă proxeneta, maĭ știĭ tu? Cățeaua cum tace! Margo, Margo...
Dar nemernica nu maĭ mișca; doar peptul îĭ sălta rar; se vedea că e în agonie. Preotul aduse lampa lîngă dînsul căcĭ alta lumină n’avea odaea. Obrazul galben, scufundat cu fălcile eșite ca la stîrvurĭ îĭ da înfățișarea unuĭ bulgăre de carne diformă, părul murdar în șuvițe aspre, neîngrijit îĭ cădea pe frunte; îșĭ împreunase mîinele de schelet pe sîniĭ putrezițĭ. În jurul eĭ se răspîndea miros de hoit și de latrină.
— Margo, Margo, îĭ strigă proxeneta.
Dar preotul o oprĭ.
— Las-o, îĭ zise dînsul.
Cern tămîe și aprinse mirodeniĭ într’un hîrb; afumă în jurul eĭ și pe sufletul Magdaleniĭ lăsă mîngîerea bine-cuvîntărei adorate; îmbracă odăjdiile și rostĭ ruga; apoĭ iar afumă cu tămîe și implorînd ertarea celeĭ perdute rostĭ crîmpeiul din sf. Scriptură «al fiuluĭ prea curvar» și’ĭ întinse lingurița cu împărtășanie.
O sforțare supremă, o crispare ne maĭ pomenită făcu Margo; holbă ochiĭ perduțĭ în orbite și căscă gura iar Preotul îĭ introduse cuminicătură. Și cîntă iar ruga de ertare și rostĭ «Miluește-mă Dumnezeule...» fără să maĭ privească în jurul luĭ. Părea un sfînt și maĭ înalt prin contrastul puternic; glasul luĭ era cîntecul lebedeĭ.
In această vreme cele-l’alte prostituate se adunaseră la ușe și eu o evlavie sfiicioasă priveaŭ scena teribilă. Preotul se întoarse și le zărĭ; vr’o zece fete cu chipurĭ sulemenite, monstruoase aproape, cu privirĭ stupide. Priveaŭ Preotul cu o frică instinctivă și se fereaŭ să’l atingă cu nevrednicul lor trup. Părintele Iacob lăsă apoĭ pe sufletul celeĭ ce’șĭ da duhul pentru cea din urmă oară tămîe rară și flăcărĭ de cărbunĭ arzătorĭ intonînd rugăciunea:
— Spre împărtășirea sfințeniilor Tale cum voĭ îndrăznĭ nevrednica? Că de voĭ tinde spre Tine a mă apropia împreună cu ceĭ nevrednicĭ, haina mă vădește că nu este de cină și osîndă voĭ pricinuĭ mult păcătosuluĭ meŭ suflet...
Cerŭ apoi un vas cu apă; întinse un așternut curat pe masă și aprinzînd luminărĭ de ceară părintele Iacob se întoarse spre turma celor perdute și ridicîndu-șĭ mîinele spre cor grăĭ asupra lor rugĭ sfinte. Ele tăceaŭ topite de groază, înebunite de spaimă și de sacrilej, ele taceaŭ cu smerenie cuvioasă pe chipul lor putred, ele tăceaŭ acum umilite și supuse, maĭ toate cu lacrămĭ solemne în gene, lacrămĭ isvorîte din adîncul suspinuluĭ.
— Ca un foc facă-se mie și ca o lumină trupul Tăŭ și sîngele cel prea scump Mintuitorul meŭ arzînd păcatul și pîrjolind spiniĭ patimelor.
Ele plîngeaŭ înjosite, nevrednice prihănite. Ca niște căudelĭ ofilite de suflarea păcatuluĭ subt vîntul pătimaș și orbitor, asemenĭ păreaŭ veștejite și izgonite de lume, de lumea care le sorbea sîngeroase plăcerĭ și voluptatea viețiĭ. Iar pe cînd preotul Iacob citea, dînsele căzură în genunchĭ. Nu nădâjduiaŭ în ertarea lor și n’o pricepeaŭ, dar se simțeaŭ bine pentru întîia oară și le durea trecutul. Vaĭ, aŭ fost și ele copile odată și aŭ crezut în Dumnezeŭ atuncĭ și le iubea mama lor. Plîngeaŭ subt puterea rugaciuneĭ, mureaŭ subt vraja cîntăreĭ. Căcĭ ce nu pot acestea? Prin rugăciunĭ s’aŭ spulberat zidurile Ierihonuluĭ după cum a căzut împietrirea inimeĭ lor.
Luă Părintele vasul cu apă, suflă pe suprafața luĭ, îl bine cuvîntă și stropĭ fruntea căzutelor curațindu-le o clipă în numele Troițeĭ adevărate. Ca înaintea celuĭ ce a dat milostenie leprosuluĭ ele se umiliră și maĭ mult. Apoĭ le vorbi cu blîndețe, le mîngîe și se întoarse spre Margo căreia îĭ dădu o ultimă binecuvîntare. Atuncĭ o sărmană prostituată îșĭ smulse trandafirul din pept și îl așeză pe inima care a încetat și nu maĭ iubește, pe sufletul cel revenit prin nardul ertăreĭ și esopul mileĭ nesfîrșite.
— Săraca Margo...
Le bine-cuvîntă pe toate cu Isus Cristos. Căcĭ oile cele căzute aŭ nevoe de păstor și ceĭ bolnavĭ de medic. Ce ’ĭ păsa de haina luĭ, de sfințenia luĭ. Cele sfinte nu se spurcă zis-a apostolul Pavel și Preotul era demn, înjosind scandalul și strigînd ispita. Sărmanele femeĭ lipsite de iubire și greșite în viață și-aŭ făcut din greșală otravă și moarte și rușinea le urmărește. Sunt izbite de ceĭ care le plătesc, sunt ocara femeilor toate; și cîte nu sunt maĭ otrăvite? Cum aŭ îndrăzneala să ia întîĭ piatra și să le lovească? Dar răutatea ce nu poate și unde nu lovește ura?
— Ierusalime, Ierusalime, cel ce omorĭ pe profețĭ și ucizĭ cu pietre pe ceĭ trimișĭ la tine!... strigă Părintele Iacob cu revoltă, căutînd să pătrundă acest pătimaș Bucureștĭ. Oraș turbat, oraș arzător, oraș care nu cerĭ de cît plăcerĭ! Aĭ tăĭ nu cad nicĭ subt sabie, nicĭ morțĭ nu sunt în războae. O, zidurile tale sîngerează în lacrămĭ și pietrele strigă și amar se revoltă!
O clipă se opri iar în coridor. In odăile de scîndurĭ două prostituate gemeaŭ în voluptățĭ perverse și nu veniseră ca cele-l’alte în jurul bolnaveĭ. Se zăreaŭ printre scîndurĭ înlănțuite goale în spazme nepermise și blestemate de Biserică. Strigătele lor triviale, ca în ospățurile luĭ Tigelinus pe halta Agripeĭ, îl rușinară adînc și adînc îl răniră. Ișĭ aduse atuncĭ aminte de armata creștină cuceritoare cu multe jetfe, cînd în jurul Tiruluĭ și Sidonuluĭ cruciațiĭ eraŭ mușcațĭ de reptile otrăvite. Li se recomanda de către indigenĭ un bizar leac care după spusa unuĭ cronicar, Gauthier Vi-ânisauf era: vir percusus sine mora coiret cum muliere, cum viris mulier. Și ar părea că aceeașĭ otravă erotică bîntue întreaga lume.
In sala unde dormea amantul proxeneteĭ fu iar oprit de zgomot. Vagabondul se sculase și cu sticla ca rachiŭ în mînă mormăia cuvinte degradate. Proxeneta se căsnea să'1 oprească; dar el bea otrava arzătoare și spumegînd turba. Atuncĭ ea îl lovi cu piciorul în pîntece și căzŭ peste cap cu sticla în mînă. Și începŭ să verse sînge. Abia maĭ gemea ca un urs rănit, cu mustățile scîrboase și murdărite, pe cînd două prostituate se luptaŭ să ‘l urca iar în pat.
Plecă Părintele; mușteriĭ de toată mîna, mitocanĭ gătițĭ începură să înece strada; soldațĭ bețĭ veneaŭ în cete și pungașĭ, liceenĭ cu țigărĭ în gură, hoțĭ și pușcăriașĭ care’l priveaŭ cu ochĭ de criminalĭ și rîdeaŭ pe urma luĭ. Părintele îșĭ iuțĭ mersul ca să scape de aluziile lor. Atuncĭ pricepu parcă. De o pînză îĭ se dezbrăcară ochiĭ; pricepu... Pe atuncĭ el era mic și avea șĭ el o soră. De tatăl săŭ n'a știut și a murit mama sa. Dar sora luĭ unde era? Unde? Un graiŭ viclean îĭ spunea că aceia pe care a bine-cuvîntat-o și ertat-o era chiar sora luĭ. Pierdut și trăsnit rămase. Voĭ să revină și să o plîngă, să’ĭ scoată chipul și să-l așeze în sufletul luĭ. Nimic!...Numai gîndurĭ îl torturaŭ și’l zminteaŭ fără să le deslușească de tot. Și nu maĭ plînse. Iși umbri jalea, îșĭ stinse durerea; blesteme n’a stors gureĭ sale: chipul luĭ a rămas mut și amețită mintea luĭ; îmbrăcă trecutul întreg în apele ertăriĭ și se umilĭ zdrobindu-se fără păcate. Fără iubire în tot-d’auna și de răĭ lovit. Ah, îșĭ înalță fruntea cu biruință ideală asupra sa și maĭ presus de toțĭ. Iar ast-lel porni.
Și acasă îșĭ vărsă ca Isaia cenușe pe cap zărind moartea prin nobila sa prismă.
X
Săgețile vițiuluĭ
...Alexe Leoveanu o privi batjocoritor.
— Cum maĭ crezĭ domnișoară în Dumnezeŭ? E o rușine pentru un om cult și pentru veacul nostru să se maĭ susțină asemenea elucubrațiĭ.
— Elucubrațiĭ le numeștĭ d-ta ?
— Și prostiĭ, eresurĭ, simplism, ignoranță.
—Domnule Leoveanu, d-ta nu crezĭ și nu simțĭ trebuință. In ce crezĭ atuncĭ?
Leoveanu surîse iar.
— Intîĭ în frumusețea, în zîmbetul și cruzimea domnișoareĭ Marta...
— Te rog fiĭ serios.
— Al doilea cred în ignoranța saŭ șarlataniemul preoților...
— Convin.
— In nevropatia celor care'l maĭ susțin. Vreĭ să’mĭ formulez un credo? Biserica mea e lumea; persoanele treimeĭ mele sunt cunoscutele banul, amorul, gloria; o Marta e pentru mine pămîntul făgăduit. Cred în lume domnișoară, în dracu dacă vreĭ.
— E grozav... Și poezia, arta?
— Poezia, arta?... Prostiĭ!... Ce folos aduc ele omenireĭ? Poețiĭ nu fac drumurĭ de fier, preoțiĭ nu inventează baloane, arta nu folosește nimic, nu poate nimic.
Vaĭ, domnule Leoveauu, graiul d-tale e sacrilej.
Dar pentru Dumnezeŭ!...
— Să lăsăm pe Dumnezeŭ.
— Nu simțĭ cîndva nevoe de o mîngiere, nu suferĭ și d-ta, nu cugețĭ?
— N’am vreme să sufer și să cuget.
— Se vede.
— Dar nu împedică să fiŭ mare artist, să am templele mele, teoriele mele; de pildă, înaintea d-tale ce suflet nu s'ar topi? Bine înțeles sunt și eŭ poet, dar d-ta d-șoară eștĭ și poetă?
— Pardon...
— Te veĭ mărita vr’odată? Ce părerĭ aĭ despre bărbațĭ?
— Dumneata m'aĭ desgustat de bărbațĭ.
— Te-aĭ supărat d-șoară Marto?
— Nu, dar aĭ o privire care nu’mĭ convine și cuvintele d-tale nu le pot primi.
— Insă suntem singurĭ d-șoară; mama d-tale nu e acasă, poetul slăbănog de dincolo e dus și d-ta intonezĭ accente voluptoase, accente arzătoare.
Marta neliniștită îl privĭ.
— Ești sublimă.
— Domnule Leoveauu, tocmaĭ, mama nu e acasă. Ce dorițĭ să'ĭ spun cînd va venĭ?
— Că n’am fost p'aicĭ, bine înțeles, că eștĭ frumoasa d-șoară și adorabilă și aĭ mîinĭ delicate și un glas, și privirĭ de voluptate nebună...
— Ce însemnează acestea?
— Ce însemnează? îĭ zise el cu elociață;... că de cînd te-am văzut te-am iubit și te-am dorit, că am înțeles că suntem făcuți unul pentru altul, că trebue în sfîrșit să fiĭ a mea.
Marta se simțea dezarmată; îsaiutea acestuĭ stricat râmase uimită o clipă disprețul și ura îĭ paralizară gîndul dar chipul luĭ Andreĭ îĭ trecŭ repede prin față și cînd Leoveanu îndrăznĭ să o atingă ea strigă:
— Aceste cuvinte poțĭ să le spuĭ uneĭ prostituate, eșĭ...
El tot maĭ șovăĭ.
— Eșĭ, strigă ea, saŭ chem lumea.
Leoveanu se oprĭ: rînjĭ.
— Mă daĭ afară? Oh... oh... aĭ să mă iubeșĭ odată; vom vedea.
Pleacă rîzînd și clinchetul metalic, batjocoritor al rîsuluĭ săŭ înfiora sala în chip ciudat.
Leoveanu se întorsese de la Paris de vro două lunĭ. Se cunoșteaŭ din copilărie; tatăl Marteĭ fusese camarad de arme cu al luĭ Leoveanu.
Generalul Leoveanu era bătrîn și avea slăbiciunele sale; Alexe învățase răŭ și în urmă plecase la Paris unde de vro cincĭ anĭ n’a putut să'șĭ ea nicĭ un titlŭ. In casa părinteluĭ săŭ destrăbălarea și vițiul oficial îl perduseră; era cinic și ușurel. Ca maĭ toțĭ Romîniĭ care calcă pragul străinătățiĭ îșĭ perdŭ capul. Deveni corupt în lipsă de altă ocupație, ba otrava modernă îl învinse cu totul; deveniĭ stuprŭ în acel mediŭ infam.
Cînd după anĭ întors în țară, acum maĭ nebun și maĭ răŭ și întălnĭ la doamna Nestor, mătușa luĭ pe Marta candidă și superbă, demonul mîrșav îl cuprinse. Se introduse repede pe lîngă dînsa și căpătă învoiala sa le viziteze; mama sa îl primea ca pe un copil maĭ mult în casă.
Venise de treĭ orĭ în urmă dar nicĭ odată nu putuse râmîne singur cu Marta; cînd întîmplarea hotărî ca asta-zĭ mama sa să nu fie acasă, Alexe se bucură ca de o izbîndă. Pătrunse înăuntru cu aerul luĭ de siguranșă și de pretenție obraznică, răsucindu-șĭ mustața castanie și clipind semnificativ pe subt gene.
Ășĭ potrivĭ pe buze un zîmbet indecis de sarcasm și tristețe, de modestie și pofte multe și legă ast-fel o conversație cu Marta care nu’l putea pricepe. In tonul luĭ de batjocură, în glasul luĭ schilod amestecat prostește cu franțuzisine secĭ și fără înțeles, secătura vorbea despre toate cu acea șubredă competință a celor lipsițĭ de solidă instrucție. Parisul de alt-fel trimete îu țară o mulțime de probe filistene, modelate după chipul celor maĭ periculoase pilde ale sale. Iĭ cunoștĭ după îmbrăcămintea curioasă, după vorba goală de înțeles și multă.
Leoveanu era un tip cunoscut ca stricat printre camaraziĭ săĭ, într-o anume lume trecînd însă drept geniŭ. Mama sa îl încuraja la prostiĭ dîndu'ĭ bani și susținîndu’l înaintea tuturor. Tatăl săŭ se extazia auzindu’l vorbind așa de frumos și așa de mult. Sora sa îl adora. Pentru aĭ caseĭ Alexe era un înger fără pală căruia’ĭ se puteaŭ scuza toate greșalele ca unuĭ tînăr plictisit de școală și saturat de lecturĭ. Așa în lumea burgheză mamele, maĭ ales, privesc succesele frivole ale tinerelor progeniturĭ ca adevărate acte de eroism și în prostia lor se mîndresc cu ele. Dar Alexe maĭ avea un admirator; era d-na Nestor, sora mameĭ luĭ la care mergea adesea și care în lipsă de moștenitorĭ era lingușită de acest nepot drăguț. Cu o iubire maĭ mult de cît părintească, mătușa îșĭ făurise din cavalerul depravareĭ un idol adorat căruia nu'ĭ ar fĭ putut refuza nicĭ o cerere. Alexe înțelese slăbiciunea bătrneĭ și o specula în toată regula. ....
Moștenitor a două averĭ, galant, iubit, dorit, tînărul Leoveanu ce nevoe maĭ avea de carte? Nu era el viitor ministru, nu era d’adreptul membru în academie, om cu situație înaltă și cu greutate? Averea sa putea susține o clădire atît de îndrăzneață.
Insă orgoliul și vanitatea îĭ stăpîneaŭ sufetul, singurele calilățĭ triste care ’l maĭ distingeaŭ. Acel refuz strălucit al Marteĭ unit cu disprețul admirabil pe care i'l arăta, groaza pe care copila castă o simțea prin intuiție la vederea acestuĭ monstrŭ îl înebuniră de ură. Invățat cu izbînzĭ sigure în lumea grizetelor, hotârît să domnească fără contrazicerĭ, era rănit de atitudinea copileĭ și în perversa'ĭ minte făurĭ îndată un plan infernal de reușită și răzbunare; un plan de răzbunare nebună, de ură neroniană și de pofte sadice satisfăcute pe corpul copileĭ; aceste grentățĭ pe care le întîmpina mereŭ mai mult, eraŭ mai provocatoare de estetism, îi se păreaŭ maĭ frumoase cu îndrăzneala lor. Ar fĭ găsit în sora luĭ un instrument demn de el și supus; dar se temea de gelozia eĭ și nu vrea să o atingă,
In cariera luĭ de stricat cînd inocențele așa de rar se ivesc, a profitat de însă’șĭ soră-sa pentru a o deprava. Domnișoara Evantia Leoveanu, distila în vinele sale histeria, din pension tribadă și sufletește seacă. Un popor de vițiĭ sufice suspina în ea, îĭ ardea peptul și sîniĭ în nopțĭ perverse. Alexe însușĭ a deflorat-o inițiind-o in cutele cele maĭ scîrboase ale misterelor lubrice. Și nebuna soră, Pantesilee dureroasă, avea pentru Alexe o admirație pasională și o iubire maĭ presus de puterea mințeĭ. Stricată la culme și perversă, fura chiar banĭ pentru a’ĭ da frateluĭ săŭ, care îĭ vînduse nu numaĭ bijuteria și trusoul, dar era în stare să o joace în cărțĭ cu prieteniĭ săĭ. Rămăsese din păcat și sacrilej însărcinată, însă fratele săŭ i-a distrus în pîntece fructul blestemat. Ca o amețită îl dorea mereŭ și nu maĭ istovea eflorescența savantă de vițiŭ.
Evantia și Marta aŭ fost colege de școala; dar între cele două fete a existat tot-d’a-una o prăpastie de aversiune adîncă. Una vestală prihănită și aprinsă ca Rubria, mîrșavă de patimĭ ca Mesalina, ca Herodiada infama, cea l’altă pală și nevinovată ca sfînta Vinerĭ. Una simțiudu’șĭ josnicia sufletească și incapacitatea intelectuală, cea l’altă mîndră și bună, curată mereŭ și mereŭ fără pată. Andreĭ le armoniza ca pe două plante ți le clasa în mintea luĭ: Evantia O iarbă pucioasă desgustătoare, Marta crin pe ale căruĭ petale n’a sîngerat o umbră. Simțea deosibirea și simțea inocența, o dorea cum putea o pasiune de vremurĭ închisă.
XI
Demență?
Nu se maĭ întoarse acasă; rătăcĭ vreme multă pe calea Victorieĭ, apoĭ luă o trăsură și plecă la șosea. Era distrat și sufletul săŭ însetat de senzațiĭ; le dorea și ar fĭ sfarîmat totul acum.
Voia să petreacă și plecă în căutarea prietenilor săĭ de orgie. Tocmaĭ veniseră din Paris maĭ mulțĭ din cunoscuțiĭ săĭ. Jean Andronic și Mănescu, două canaliĭ care, ca și el, n’aŭ făcut nimic acolo; Visarion un viitor ministrŭ de externe, obraznic, galant și cavaler; Ionel Armaștu, bunul săŭ prieten, pe care nu l'a putut vedea de și era de o săptămînă în Bucureștĭ ; Frasau întors din Veneția, toțĭ prietenĭ bunĭ și gentilĭ biețĭ. Alexe voia să inaugureze dînsul vacanța; trebuiaŭ însă parale și enervat cum era în ziua asta ar fi cheltuit o lume întreagă. Tatăl săŭ nu'ĭ maĭ da acum ; îĭ achitase polițe de trei-zecĭ de miĭ de lei cu cîie-va zile maĭ ’nainte și pe mătușa sa nu voia să o indispue de și doamna Nestor i-ar fi dat. Nimic maĭ de valoare nu maĭ avea de vîndut și era încă dator zecĭ de miĭ de leĭ.
După o jumătate de ora însă reușĭ să capete cîte-va miĭ de leĭ pentru care dădŭ unuĭ jidan o poliță de peste cincĭ-zecĭ de miĭ. Se hotărî să’șĭ fixeze planul nopțiĭ de maĭ 'nainte; era încă incapabil de emoțiune și de neliniște. Norocul îl făcŭ să întîlneaecă tocmaĭ atuncĭ un alt prieten, un poet bizar. Împreună plecară în recrutarea celor-l’alțĭ. Alexe Leoveanu desfășură planul celeĭ maĭ ciudate orgiĭ și la 12 ore fix intră în sala luminată. O pregătiseră în formă de capelă și îmbracaseră perețiĭ în postav negrŭ; în mijlocul meseĭ se înălța un coșciug extravagant și miresme de mort îmbrăcaŭ demența. Lumînărĭ ardeaŭ în candelabrele din care veselia îndrăzneață și neagra nuanță se amestecaŭ în aceiașĭ culoare. Iar pe treptele catafalculuĭ sticlele cu vin, talerile cu mîneare, mezelurile, dezertul căpătaŭ înfățișarea unor resturĭ de parastas. Din lampadare fumegînde parfumurĭ se topeaŭ în cute cenușiĭ.
Curînd oaspețiĭ începură să sosească. Liana Teodoru și Silvia, două surori războinice, învingătoare la bețiĭ, pășiră cu mare zgomot, aduse de Jean și Armașu, apoĭ venĭ Mănescu, un satir zîmbitor; exact și ceĭ l'alțĭ îșĭ făcură apariția. Peste un ceas societatea era perfectă.
— Maĭ lipsesc două locurĭ ca să fim doisprezece, decĭ cu noroc.
— Să facem socoteala; Alexe și Liana odată; apoĭ Jean, Silvia și Armașu — sunt cincĭ; Mănescu e al șeaselea; Laura, Frasan și Adolf nu sunt nouă? Dar Jean și Mănescu cu cine sunt?
— Lipsesc prin urmare treĭ, zise Armașu. Maĭ e vr’un invitat?
— Nu; Jean nu și-a adus idila, nicĭ Frasan.
În aceiașĭ vreme se iviră alte două astre: Aneta și Viorica aduse de un Alceŭ cu părul negru, lung, unduios. Compania izbucnĭ în aplauze. O maĭ desăvîrșită isbîndă nu se putea.
— Suntem doisprezece, doisprezece Apostolĭ și un Crist mîntuitorul, zise ALexe.
— Și ucenice, întrerupse Aneta.
— Dar ne trebuie muzică: se poate ast-fel? întreabă Adolf.
— Lăutariĭ, lăutariĭ!
Chelneriĭ introduseră lăutarĭ. Veselia era neîntreruptă și liniștită. Curînd însă tonul și căldura începură să se ridice.
— Doisprezece apostolĭ, înumără-ĭ tu Lilĭ.
— Să începem cu mine. Ce sunt eŭ? Una; Alexe și Liana, doĭ, o treime; Jean, Silvia și Artuașu, șease: Mănescu un septenar: Laura și Frasan sunt nouă. Aneta împlinește decada. Maĭ rămîn ceĭ treĭ Viorica, Adolf...
— Baldovin ce maĭ face arta? întrebă Mănescu.
— E albă și virgină.
— Dar sufletul tăŭ?
— Geniŭ dar șnapan.
— Lili e pală, Aneta pare amorezată, Viorica moartă, strigă Frasan.
— Și Adonis un sfincs.
— Cine e oedipul meŭ?
— Vai, tu n’aĭ soluție, răspunseră fetele.
— Mă resemnez în pahar.
Și șampania curgea. Adonis era femeninul Baldovin, critic, literat emerit și parfumat. Adolf îșĭ clătina lira. Mănescu devenise roșu, Armașu, Jean se tot perdeaŭ.
Chelneriĭ aduseră atuncĭ un...monstrum horendum, informe, ingens. Era un vițel care ținea în gură un cartof.
— Doamnele mele, strigă Leoveanu și nobiliĭ meĭ domnĭ!... Luațĭ din acest cîine grandios, luațĭ amiciĭ meĭ din cadavrul fript.
Silvia începŭ să cînte ca cocoșiĭ.
— Cutcucu...cut...curigu...cut...cut...
— Ha, ha, ha, ho he, oh, oh...oh începu sala. Elucubrațiile continuaŭ pe acelașĭ ton.
— Nu vedețĭ că am două capete? zise poetul... Sunt mitropolitul Dosofteiŭ și Socrate.
— Poate că te înșelĭ, zise Liana scoțînd limba.
— Dar tu nu te înșelĭ crud te lupțĭ cu Venus de Medicis?
Și societatea trăncănea, glumea, rîdea, comitea miĭ de absurditățĭ.
Violonul țipa, arcușurile scîrțîiaŭ, țambalele și basul urlaŭ și toată scena se despera pe măsură ce șampania inunda masa. De odată un tapaj se făcu la ușe și o oribilă confuziune se produse.
Pătrunse, ca o surpriză rezervată de Alexe, o trupă de saltimbaucĭ, o nebună îmbrăcată în haine extravagante, flașnetarĭ, piticĭ și cocoșațĭ. Un șchiop sărĭ pe masă șt în mijlocul dezordineĭ obșteștĭ se apucă să ție un interminabil discurs. Și atuncĭ Jean începu să plîngă, Alexe să strige, Lili să miorlăe, Adonis se vîrî subt masă, Frasan lătra. Dar maĭ presus de șuerăturĭ, zbîrnîiturĭ, zornăit și harmalae un zbieret puternic de măgar stăpînĭ o clipă adunarea. O armată dc monștrĭ, urlătorĭ gorilĭ, cimpanzeĭ, urangutangĭ.
Fetele abia îșĭ maĭ veghiaŭ candela. Discuția cădea din aiurare în aiurare, din divagație în elucubrație. Alexe devenea din ce în ce maĭ caprițios. Luă un pahar închină pentru Satan și'l sparse apoĭ, îșĭ tăe puțin mîna și'ĭ curse sîngele. Pică într’un pahar sînge și Lili bău. s
Două ceasurĭ după miezul nopțiĭ. Deja hainele curgeaŭ în dezordine pe acele corpurĭ și trupa de saltimbancĭ părăsĭ sala.
— La pămînt orĭ-ce veștmînt, strigă Adolf.
Viorica, Mânescu, Adolf tot maĭ rezistaŭ; Viorica se așeză la pian așa goala și trivială, cîntă instinctiv o compoziție de Belliul și se întrerupse în urletul celor do bizarĭ. Mortificată îĭ privĭ prostituata, eĭ discutaŭ lucrurĭ serioase.
— Mi-am pus în gînd că sunt un măgar, zicea Mănescu.
— Cred; și eŭ sunt o solniță răspunse dînsa aruncînd în tavan pantoful de marochin.
— De ce fabrică?
— S.G.D.G.
— Iar eŭ o lamîe, susținea Silvia Teodoru. Mîncați-mă.
Aneta și Jean luară un cuțit:
— Atuncĭ să te tăem.
Dar Silvia îĭ respunse cu un gest indecent și aiura în obscenitățĭ:
— Toțĭ sîntețĭ bețĭ amiciĭ meĭ, nicĭ unul, nu știțĭ, strigă Alese cu amărăciune. Eŭ sînt vaca multicoloră; ațĭ auzit voĭ de aceasta?
— Cum de nu, răspunse Liana.
— Tacĭ; eŭ sînt vaca multicoloră, zise el abia înghițind paharul. Capul meŭ e un sfinx; trupul meŭ e butoiul luĭ Diogeue, picioarele mele sunt toiagul luĭ Aron și varga luĭ Moise.
— Mințĭ, nu e adevărat, întrerupse Mânescu.
— Ba e.
— Ba nu e.
— Ba nu e.
— Nu e... da... da... nu e...
— Uraaa... uraaa...
Și lăutariĭ strigaŭ ura, sticlele pocneaŭ, fetele cu glasurĭ ascuțite spuneaŭ prostiĭ și necuviințe. începură un vals obscen și nuditatea amețită se întunecă o clipa; Mănescu tăcŭ. Dar apoi orgia începŭ cu mai multa vigoare. Aiexe palmuĭ un chelner și rupse în fâșiĭ rochea Lianeĭ; aceasta începŭ să strige dar îĭ închise gura cu două sute de leĭ. Adonis grav bea înainte. Adoli căzŭ subt masa peste Viorica și se căsnea fără succes. Armașu câta pe Silvia și nu nemerea de cît în Jean; se îmbrățișară amîndoĭ. Mănescu sărută pe Frasan și acesta pe Laura. Aneta cea cu ochiĭ verzĭ moțăia pe scaun. Lăutariĭ plecaseră deja după ce Armașu spărese o sticlă cu șampanie în capul unuia din eĭ. De odată se auzĭ un țipăt strident; Liana era tîrîtă, de părul blond de către Lili care în vremea chefuluĭ fu posedată de Alexe. Alexe se sculă împleticindu-se și cîte-șĭ treĭ se rostogoliră pe covor aducînd peste eĭ o garafa cu apă. Viorica se sui pe masă și începu să asvîrle tot pe jos. Frasan și Mănescu eraŭ înlănțuițĭ într’un spazm pederastic și atîta carne întărită la rîndu-ĭ în femei pasiunea lezbică. Armașu mușcă din carnea Silveĭ și îĭ rănĭ sîniĭ cu dințiĭ. Ea nu maĭ Putea să țipe și nu maĭ țipa. Nebunul o chinuia flagelînd-o și în urmă o excita lingîndu’ĭ tălpile picioarelor purtîndu'șĭ limba printre degetele eĭ. Singur Adonis liniștit și zîmbitor, clătinîndu-se însă bine fură un pumn de napoleonĭ din buzunarul luĭ Alexe și înainte ca acesta să se desmeticească părăsĭ hotelul. Și orgia se întinse pînă la ziuă în spazme nespuse; în depravări demente aiuraŭ voluptățile infernale.
Surorile Teodoru rînjeaŭ cu înfățișare de cățele lihnite și țîțele lor tot maĭ sîngeraŭ în salturĭ subt puterea hiperestezieĭ genezice. Beția și orbirea nebună stăpîneaŭ pe toțĭ. Eĭ se potoliră o clipă doar, însă scîrba și oroarea n’o simțeaŭ; vrednicĭ de osînda morțiĭ.
Și atuncĭ poetul infernal și cu Alexe concepută o nebunie și mai grozavă. Culcară pe Silvia in pielea goală pe o masă înălțată în chip de altar; o așezară între marĭ luminărĭ aprinse. Alexe îmbrăcă veștminte sacerdotale și rînduĭ în juru’ĭ amețita adunare; începŭ să cînte un himn funebrŭ, o divagație cu amintirĭ din Beetoven și din doinele romîneștĭ, începŭ să slujească o leturghie neagră ca preoțiĭ vrăjitorĭ la sabat.
Atinse pîntecele marmorean al prostituateĭ, care nemișcată în superba’ĭ putrezime goală ședea ast-fel și tot asculta mereŭ. O ploae de luminĭ electrice, de flăcărĭ de magneziŭ, de văpăĭ ordinare, roșiĭ, albastre, galbene le ardea privirele ca fugarele umbre fosforescente ale cimitirelor. Ca vibrațiĭ de hidrogen o muzică de clopoțeĭ aerianĭ le gîdila nerviĭ cu tremurărĭ ușoare. Ceĭ treisprezece nerușinațĭ sărbătătoreaŭ sabatul. Alexe se arată în mijlocul lor ca într’o lampă magică, asemenĭ luĭ Satan cu lungă coadă neagră și cu treĭ coarne, eșind dintr’un joben. Rîdea, făcea mascarade de saltimbanc, alerga cu capul în jos și cu picioarele în sus și sărută pe femeĭ în părțile rușinoase; repulsive și în pielea goală începură să salte și ele, să se tăvălească rîzînd, țipînd, urlînd în parodiile cele maĭ provocatoare.
Silvia sta pe împrovizatu’ĭ altar beată, fără să maĭ miște. Un pahar cu șampanie era potir și Alexe îĭ scălda în presupusa cuminicătură toate formele însetate și viscolite de vițiŭ. Iar într’un colț un chelner bătrîn maĭ lăcrăma; era tatăl nevinovateĭ Silvia care era hotarît să sîngereze înaintea cruzimeĭ nebune, pe jertfa moartă jumătate; el îșĭ privea copila culcată, prostituată și perdută, copila pe care însu’șĭ o tortura căreia acolo îĭ zicea «Doamnă» și «Stăpînă». Se apropie tîrziŭ de dînsa apoĭ; îĭ acoperĭ trupul cu un șervet și îĭ sprijinĭ capul mirosind a duhoare infectă, a vin și a depravare; pe inima înghețată a bețiveĭ îșĭ depuse lacrămile’ĭ de căință, Sperjuriĭ în această totală abrutizare ar fi băut tot, ar fi băut sînge și ar fi înghițit menstruația acelor triste creaturĭ, în care sufletul murea; mureaŭ și ele, mureaŭ.
Pe jos risipă de haine, de trupurĭ goale, picioare peste picioare, cald de cărnurĭ, brațe peste țîțe arse de vițiŭ, plete despletite în valurĭ și sînge, vin, vărsătură; pretutindenĭ dezgust. Lămpile închise pe jumătate înfioraŭ și maĭ mult noaptea. Iar asupra tuturor un vînt de ură și de blesteme se desprindea din graiul neauzit al unui zeŭ: mane, lechel, fares. Și noaptea și-a sfârîmat creeriĭ negrĭ peste ceĭ orgiacĭ și ajunseră zorile roșiĭ de oroarea hidoasă, de iadul spurcat. Dar curînd rușinea le îmbrăcă privind pe fereastra lor; ele cernură lacrămĭ și fiecare picur de rouă se închegă în fir de mărgăritar duios și curat ca și fecioara zileĭ cea fără prihană.
XII
În penumbră
Rubinul Eleaser citea adinc la masa luĭ; cînd intrară părintele Iacob și Andreĭ, bătrînul jidov se sculă cu respect. Îșĭ potrivĭ ochelariĭ pe nasul curbat și cu un zîmbet de cîine îĭ invită să șeadă. Cărțĭ răvășite și hîrtiĭ pline cu verseturĭ ebraice, resturĭ de mîncare și murdărie pretutindenĭ, eraŭ maĭ straniĭ subt lumina gălbue a faclielor de ceară. Cu scufia pe cap și în picioare cu papucĭ roșĭ, rabbi Eleaser părea un vrăjitor nebun.
Se cunoștea cu părintele Iacob de multă vreme, încă de cînd acesta era student la facultatea teologică.
— Tocmaĭ citeam, începŭ el într-un graiŭ cu o pronunțată intonație de jargon, citeam Poarta sanctitățiĭ și Poarta morțiĭ, din Sohar, ediția rabinuluĭ Naftalĭ Hirtz. Sunt învățăturĭ de o splendoare morală. Din al șeaselea titlŭ al Lumineĭ Legeĭ mă impresionează aceste două dogme: Dacă cineva se culcă cu soția sa pîna la lumina zileĭ în pielea goală, copiiĭ născuțĭ dintr-o asemenea copulație sunt posedați de duhul necurat și sunt epilepticĭ; saŭ Strigiĭ și Lilith intră în eĭ și îĭ ucide. Maĭ departe văd că vremea copulațieĭ e noaptea sabatică pe cînd Gog și Magog sunt adormițĭ. În această carte adîncă mintea ți se cufundă ca într-un ocean.
— Da, răspunse părintele Iacob, Kabbala e lumina, e spiritul legeĭ, e cheia viețiĭ. Sunt prinse toate clipele psichologieĭ universale și femeile ar găși bogate rîurĭ de estetism. Cînd copila de treisprezece anĭ îșĭ vede țîțele răsărind, cînd se contemplă noaptea și gîdelărĭ simte neprecise furnicîndu-ĭ prin țîțe, cînd Naemah, demonul sucub al Kabbaleĭ îșĭ frînge licoarea în corpurile adolescente, trezite la viață sexuală cu întîele aparițiĭ de virilitate, cu afirmarea organelor sexuale, numaĭ studiile adîncĭ și nespusa lor voluptate pot cumpănĭ păcatele nocturne. Atuncĭ doĭ Îngerĭ se așează lîngă dînsa: Îngerul bun și ispita depravăriĭ.Pe care să’l urmeze adolescenta fără experiență?
— Cred, zise poetul Andreĭ și am motive, că arta psichologică prinzînd aceste clipe ar putea să făurească opere nemuritoare. Atîtea drame se petrec în sufletele fecioarelor prin dormitoarele pensioanelor de fete, în paturile cu alcovurĭ bătute de argintul luneĭ, pretutindenĭ pe unde puberiĭ se leagănă...
— Asmodeŭ, reluă în urmă rabinul, acest demon nemernic al noroduluĭ iudeŭ, Asmodeŭ cu Ghehena aprinsă, ține și chinue lumea în ghiarele pătimașe. Patima sexuală, posesiunea femeeĭ și dorința femeeĭ de bărbat întunecă lumea.
— Un om ordinar fără femee nu poate trăĭ, zise Andreĭ.
— Cu toate că sufletele create sunt androgine, răspunse rabinul.
— Dacă n’ar fi credința în viața viitoare, reluă Andreĭ, cum am putea noĭ, naturile estetice să purtăm secrețiunea atîtor greșelĭ, atîtor pofte nedemne, atîtor scîrboase patimĭ.
— Să fim zize Eleazer ca acele spirite care planează în chipul acvilelor pe aerul solidificat subt picioarele lor, atît de ușoare și de eterice sunt. Să fim sefiroțĭ
și efaninĭ, în imperiul lumineĭ ca Binah, Aralim și Satariel. Din coarnele luĭ Moise lumina să ne îmbrace.
Jidanul scuipă cu desgust și rîse iar; iar ochiĭ luĭ roteaŭ două săbiĭ fumegînde subt genele'ĭ ninse.
— Vorbește-ne din Quabbalah, te vom admira, îĭ zise Preotul: îțĭ aduc un neofit virgin de pofte și straniŭ; vreĭ să'ĭ fiĭ învățător? În lumea ordinară e nebun, în graiul nostru geniŭ.
Rabhi îĭ arse fața cu privirile sale.
— Din Sifra de Zeniutha vrețĭ să vă citesc, din Hidra Rabba, din Sefer Iezir din Zohar saŭ din Pneumatica?
Întrebător răsfoia buchinele luĭ și citĭ atuncĭ acest crîmpeĭ, citĭ cu glasul răgușit și înecat de flegmă:...ședea bietul Simeon și se tînguia zicînd: vaĭ, dacă aș descoperĭ, vaĭ, dacă n’așĭ descoperĭ! Și tovarășiĭ care eraŭ acolo tăceaŭ.
— Din Hidra Rabba vrem și vorbește-ne fără teamă rabbi.
— Dar pedeapsa e grozavă. Și apoĭ... apoĭ... Vedețĭ? Din atîtea luminĭ ce voĭ alege? Căcĭ în kabbalah e toată esența, e lumina adîncâ, intactă, neviolată, neprihănită. Ea se continuă peste Îngeriĭ ceĭ bunĭ și peste ceĭ răĭ, peste natură, preexistență, raportul cu muerea și Mesia...Cum voĭ descoperĭ, cum voĭ descoperĭ însă? Iubițiĭ meĭ, o, aĭ meĭ, am văzut în noaptea asta venind în oglindă o umbră albă; era mama mea moartă de zece anĭ, simțit-am horcăitul sufletuluĭ saŭ zburînd, am auzit pocniturĭ ca bocet mare; iar oglinda s’a aprins, s’a acoperit șl s’a descoperit. Apoĭ a venit la mine un om necunoscut, în haină albă și tăcut ca luna; și-a aplecat urechia și a ascultat vreme multă la broasca ușiĭ; am deschis și l’am văzut fugind ca umbra în miezul nopțiĭ și am plîns.— Deschis-am cartea și am dat citire cărțiĭ: despre starea de după moarte, despre raiŭ, despre gehenna, despre învierea morților despre virtuțĭ și despre vițiĭ...
— Rabbi, Rabbi, ce este acest tractat atît de vechiŭ Despre suflete? întrebă Andreĭ, întrerupîndu’l din expansiunea sa mistică.
— E cartea prea fericituluĭ Moșeh Korduero; propune multe teze kabbalistice în ce privește spiritele elementare.
— Ce sunt spiritele elementare, Rabbi, sfinte?
— Sunt cele patru principiĭ de care ne învață cartea, ast-fel numite: Tiferet spiritul, Ghedulah apa, Gheburah focul, Malchuth pâmîntul. În ce privește spiritele superioare adînc grăește a patrusprezecea figură din a patra parte a cărțiĭ Zohar; acolo sa înumără sborul Îngerilor, Sefiroțiĭ și Serafimiv; Îngeriĭ sunt, zise el: Jehuel, Rafael, Cherubiel, Șemuel, Zadkiel, Tarșiș Chalmal, Metaton, Usiel, Chasmiel, Zephanah, Micael. Sunt Sefiroțiĭ; Keter, Chochmab, Binach, Daath, Cliefed, Gheburah, Tiferet, Nezach, Zod, Malchuth, Serafimiĭ Ofaninir, Cherubiniĭ, Bene-Elohim.
— Dar lumina cea mare?
— Voĭ lumina lumea ieziratică, pe cea aziatică, zece cercurĭ celeste, grădinele Edenuluĭ, lacrămile, Dudaimiĭ și Mandragoriĭ și muntele Abarim în care e îngropat Moise.
Luînd dar din Dogmata kabbalistă, Poarta cerurilor în care e infinitul și grandiosul, cel dintîĭ și ce perfect astfel numit acolo Aen-Sof, să trecem la cel creat și cel imperfect, Adam Kadmon saŭ microcosmul de subt influențele siderale și telurice. Tot în Dogmala sunt numerele Tetragramuluĭ clasificate de Abraham Cohen Iriri care radiază lumina lor inefabilă.— Literile Tetragramuluĭ ard mintea omenească: iod, întîea luĭ literă însemnează unitatatea, neîmpărțibilă și neîmpăițită; he, însemnează ens, care e compus din esență; vav e viața adică emanația și mișcarea; he cea din urmă e icoana și asemănarea mințiĭ:
Împreună desenează unitatea, esența, bunătatea și adevărul, însemnează patru cauze finală, eficientă, formală și materială; sunt creatorul zămislit maĭ nainte d’a fi presupuse spiritele, maĭ presus de emanațiunĭ, eternul:
DUMNEZEU
Despre El zohar ne vorbește căcĭ maĭ ’nainte d'a fi creiat o formă El era, maĭ nainte d'a se fi produs un chip El era; fără formă și fără chip. De aceea este oprit de a'L reprezintă prin vr’o imagine, nicĭ chiar printr'un punct, nicĭ chiar printr’o literă. Numească-se El, Elieh, Ieh, Iehovah, Elobim, Elohei, Tsabaoth, Șadai numele săŭ rămîne taină. În alfabetul kabbalistic pe care se intervetește rîndul literilor numele Săŭ e necuprins.
În vremea aceasta părintele Iacob răsfoia Idra Rabba; dădŭ tocmaĭ peste alegoricul început și citĭ cu glas tare întrerupîndu’l:
— Istku same kala vearkubataz... Tăcură și un glas se auzĭ. Ce glas? Era zborul ceresc care se aduna pentru ca să asculte. Rabbi Șimeon se bucură și zise: am auzit cuvîntul tăŭ și m'am temut. Iar eŭ am grăit despre Dumnezeŭ.
— Ce ne arățĭ despre Sefiroțĭ, Rabbi, întrebă Andreĭ. Care o Legea ?
— Eĭ sunt temelia Kabbaleĭ, grăĭ Rabbinul pe acelașĭ ton mistic... Zece sefiroțĭ, zece și nu unsprezece. Eĭ n'aŭ sfîrșit nicĭ în trecut, nicĭ în viitor, nicĭ în bine, nicĭ în răŭ, nicĭ în înălțime, nicĭ în adîncime, nicĭ în răsărit, nicĭ în apus, nicĭ în miază noapte, nicĭ în miază zĭ.
— Prin ce se poate poruncĭ puterilor fireștĭ? Kabbaliștiĭ nu întrebuințează graiul numeric pentru a sinteza ideile?
— Prin teurgie, prin rugăciunĭ, prin jertfe putem într'adevăr influența planurile astrale. Teurgul are calitățĭ prin har cîștigate, fie prin reincarnație voluntară, fie prin ori-ce alt mijloc. Subt graiul săŭ, subt ruga sa, boala, moartea chiar șovâesc și se opresc, mintea omenească poate fi schimbată și chipurile astrale pot fi schimbate. Aceste chipurĭ văd producîndu-se profețiĭ în planul astral și orĭ-ce profeție poate fi ast-fel anihilată prin acțiunea teurgică; dar legea hotărăște că teurgul nu poate nimic asupra sa și asupra alor săĭ. Boale cumplite, rănĭ și ulcere dispar în cîte-va clipe subt puterea unuĭ teurg. Vindecarea e cu atît maĭ fulgerătoare cu cît ceĭ care o solicită aŭ suferit maĭ ’nainte și aŭ făcut maĭ mult bine în jurul lor. E oprit îusă teurguluĭ să vindece pe copiiĭ unuĭ milionar egoist. Vreme și depărtare nu maĭ există pentru dînsul; poate să lucreze din Bucureștĭ în Craiova ca și dintr’o stradă în alta; dar e oprit să fie numițĭ direct ceĭ care aŭ ast-fel de puterĭ și tăcere caută dînșiĭ maĭ presus de toate. În ce privește puterile natureĭ și erarhia numerică e de observat că cele douăzecĭ și două de litere luînd o formă și o figură, amestecîndu-se și combinîndu-se în diferite chipurĭ aŭ dat prilej luĭ Dumnezeŭ să facă sufletul și tot ce e făcut și tot ce a fost și fi-vor. Sunt treĭ numere consacrate: trei, șapte, douăsprezece.
— Treĭ e numărul eternitățiĭ, sunt cele treĭ laturĭ ale triunghiuluĭ, răspunse părintele Iacob.
— Treĭ e talerul merituluĭ, întrerupse profetul modern, e cumpăna nevinovățieĭ, acul legeĭ care hotărăște între unul și altul. Șeapte reprezintă planetele, zilele și nopțile săptămîneĭ, porțile tropuluĭ: ochiĭ, urechile, narile și nasul; e numărul întîmplărilor fericite și nefericite ale viețeĭ. Douăsprezece sunt semnele zodiacale, sunt douăsprezece membre principale ale corpuluĭ, sunt douăsprezece atribute ale naturiĭ noastre.
— Văd aicĭ despre inima Universuluĭ, unde e dragonul ceresc, despre Adam-Kadmon prototipul omuluĭ ceresc, omul impecabil.
— Kabbalah analizează fie-care din liniile literilor și găsește luminĭ noĭ; dar despre Pneumatică vă voĭ grăĭ în altă vreme.
— Bine Înțeles, zise părintele Iacob, legea nu e literală; ar fi cea maĭ mare dintre neroziĭ să se susțină ast-fel; maĭ sus chiar de lege e lumina care o înviază. Poporul nu crede, vulgul rîde și izbește; el nu vede sensul ascuns. Pare asemenĭ muerelor zmintite și depravate care nu văd într’un bărbat de cît haina și carnea.
— Cu un cuvînt, întrebă Andreĭ, sinteza ocultă care poate fi?
— E tri-unitatea: corpul material, corpul astral și spiritul vecinic. Corpul astral îndoit polarizat unește partea fizică cu cea materială. Viața animică prin care se deosebesc femeile și viața intelectuală a bărbaților, feminitatea adică complimentarea bărbatuluĭ în accepțiune psichologică și anatomică, se perfecționează amîndouă într-o dublă polaritate. Prin fluidul astral putem făurĭs partea practică, adică telepatia, mediumnitatea, hipnosa adîncă, magia. Prin fluidul astral putem zărĭ la distanță, putem controla afirmările revolațiunilor religioase, starea și transformarea spiritelor după moarte în evoluțiunea lor. Ast-fel sunt concepțiunile egiptene în „Pribegirea sufletelor”; din „Cartea morților” ast-fel aŭ rămas în teorie și s'aŭ perfecționat. Prin științele miraculoase ne putem făurĭ un moral maĭ precis. Suferințelor celor care se sinucid, teoria reincarnăreĭ, scutesc pe neofit de asemenea gîndurĭ, pe tema lor poețiĭ aŭ brodat atîtea desvoltărĭ încîntătoare.
Andreĭ era versat în goeție, în chiromanție; studiase moartea fizică a spirituluĭ; viziunea directă și intuițiunea se desvoltaŭ progresiv și intrase în drumul misterelor. El îĭ asculta cu adîncă evlavie; glasul celor doĭ profețĭ îl străbateaŭ, îl cutremuraŭ și îl ardeaŭ cu vibrațiĭ de entuziasm.
Atuncĭ Rabinul aprinse patru luminărĭ de ceară; desfășură un sul de hîrtie și începŭ cu graĭ plîngător și tânguitor:
— Am lucrat două-zecĭ de anĭ, iată: Cele șeapte candelĭ; e cîntecul magic al Îngerilor sandolfonĭ, al celor nouă corurĭ îngereștĭ. E alegoria îngeruluĭ Dumah care a acuzat pe David pentru Batșeba.
Rabinul dădŭ citire lucrăriĭ sale înaintea celor doĭ oaspețĭ uimițĭ; verseturile ebraice cu armonia lor bizară eraŭ însuflețite de fie-care frumusețe nebună maĭ mult, de fie-care armonie mistică maĭ mult:
Ard șeapte căndelĭ albe în magica grădinăîn regiunĭ spirale, acolo e luminalumina unde nu e;vaĭ lacrămĭ delicate de ce’mĭ încîntă geana?
Se întreba de Poarta sanctitățiĭ, se vedea trecut în lumea ieziratică iarășĭ embrion în testiculul săŭ și se renăștea din subtilitățĭ necunoscute. În toga de nourĭ îșĭ simțea sufletul androgin. Contempla Keter, Chochmah și Binah la picioarele columneĭ și poemes murea în acordurĭ exaltate:
...Primit-am cheea ce’ntrupează șeaseși deschis-am poarta,dar vaĭ aceluĭ ce deschis-a poarta.Acesta'ĭ arborul cu șeapte semințeacesta’ĭ arborul cu șeapte columneacesta’ĭ arborul cu patru licărirĭce se’ntorc în patru vînturĭ.
Vorbea despre Ain-Sof, despre Arcana arcanelor, despre Tetragram și Arborele sefirotic, dar ascunse cuvîntul inefabil:
Cuĭ mă vețĭ asemana, cuĭ asemenĭ suntplin e pămîntul de gloria mealîngă întiea ceata îngereascăstaŭ veșted pe noriĭ de aurși din caliciul binecuvîntăriĭrevărs miresmeCopil fiind laudat-am pe morțĭmaĭ mult ca pe ceĭ viĭeram ingenios si îndrăzneț...
Dar poema ne maĭ văzută, melodia supraumană era condamnată să rămînă pentru tot-d’auna în întuneric.
— Lumea nu e vrednică; și ascunse vor râmîne Cele șeapte căndelĭ.
Cîte-va picurĭ de sînge eraŭ încrustate pe masa jidanuluĭ; el le privĭ cu ochiĭ lacomĭ și ochiĭ luĭ vărsaŭ puterĭ de granit.
— Domniĭ meĭ, nemurire și fericire nu se poate, femee și perfecțiune iarășĭ nu, iubire și știință adîncă nu, o, nu. Renunță ucenice la femeĭ, la fericire, la iubire, zise luĭ Andreĭ dînsul. Și atuncĭ din sîngele fecioareĭ celeĭ d’întîĭ care te va iubĭ veĭ făurĭ elixir de viață eternă, îțĭ veĭ prelungĭ zilele fără sfîrșit.
Și figura veșteduluĭ jidov se descompuse cu încetul; în locul flacăreĭ din a luĭ privire licărĭ o văpae de iad — ca în privirele Medeeĭ pe urma luĭ Iason. Rămase fără suflet și fără gest; luă o cutie de oțel și deachizînd-o flăcărĭ lichide izbucniră. Ca pe o salamandră vrăjită curgea focul pe capul vrăjitoruluĭ fără să’l violeze; era un foc magic fără căldură și fără putere de mistuire...
XIII
Noapte mistică
Rămasă singură în neliniștea eĭ Marta enervată reținŭ încă vreme multă rîsul ascuțit și sonor; o îngheța ca un glas de cobe. Cînd a venit Andreĭ îĭ eșĭ înainte zîmbitoare dureros. Apoĭ îșĭ îngropa ca de obiceiŭ capul în haina luĭ și lăcrămă perle. Andreĭ îĭ respectă durerea și așteptă explicația. Marta desmeticindu-se îĭ povestĭ totul și cum a fost. Așa de trist, tăcut primĭ poetul vestea și nu’ĭ răspunse întîĭ.
— Ce zicĭ Andreĭ?... îl întrebă dînsa.
— Nimic astăzĭ nu'țĭ pot spune.
— Dar daca va maĭ venĭ? E atît de grozav.
— Să nu'l primești, bine înțeles.
— Și mama?...
— Să pretextezĭ o indispoziție, ceva în sfirșit ca să nu'l maĭ vezĭ.
— Și cu toate astea mĭ-e frică Andreĭ; parcă o nenorocire ne amenință.
— Ce poate fĭ, zise el gînditor.
Se întoarse și mama eĭ și luară masa înpreună. Dînseĭ nu’i-aŭ spus întîmplarea, dar Marta era tristă și Andreĭ fie ca s'o distreze, fie pentrŭ sufletul luĭ îĭ propuse să meargă la șosea în seara asta. Se învoiră.
Andreĭ parcă era ros de un gînd. A tăcut pînă la șosea și nu a plîns; a privit luna și a cătat la Marta în urmă lung. O întreba din privirĭ mereŭ. Șoseaua era singuratică în August; doar cîte-va perechĭ de amurezațĭ obscenĭ, studente și rîadașĭ, prostituate răslețe și pungașĭ maĭ turburaŭ solemnitatea visăriĭ sale.
Se odihniră puțin pe o bancă aproape de rondul al doilea; alba lună le ajunse în ochĭ și eĭ o priviră în aceiașĭ clipă, mult o priviră:
— Acolo sus maĭ fi-vor patimĭ? întrebă Marta.
— Vaĭ, astrul e steril și pare atît de bun!
— Andreĭ, vreĭ să mergem maĭ departe? E atît de dulce cîmpul!
— Vreĭ tu ?
Porniră spre Băneasa; porniră singuraticĭ ca două umbre. Se priveaŭ pentru întîia oară cu acea voluptate cerească pe care iubirea fără prihană o trezește în suflete; se simțeaŭ bunĭ și nobilĭ în atmosfera curată a înalteĭ nopțĭ. Departe vuetul adormit al orașuluĭ murea nedeslușit ca răsuflarea unuĭ uriaș culcat:
— Auzĭ tŭ Marto acest tnurmur? Această frămîntare nebună pricepĭ tu că se va stinge? Că seva stinge fără urmă, că va trece pentru vecĭ?
Ea nu’ĭ răspunse; se temea să nu rumpă vraja nespusă înfiorată de muzica graiuluĭ săŭ. Și aŭ tăcut multă vreme împreună; și aŭ tăcut mult. Ascultaŭ cîmpul și tăcerea, firul melodic al greerilor tors de plînsul lor; departe din heleșteul de la marginea orașuluĭ tremura orchestra sonoră de broaște, îmbrăcînd aerul în armonia cîmpenească a nopților noastre; fînul cosit murea în valurĭ de miresme delicioase. O noapte sfîntă, sfîntă din șoapte, din crengĭ ce cîntă.
—Oh, Marto !... E poate cea din urmă noapte pe care o petrecem ast-fel.
Cea din urmă?
—Și cea maĭ sfîntă; paste cîte-va zile va trebuĭ să zic rămas bun tuturor patimelor și lumeĭ toate; sfîntul Sinod mi-a admis cererea de a intra în tagma monahicească; era visul meŭ d’întîĭ, potolirea inimeĭ și umilința sufletuluĭ.
Așa de pală Marta îșĭ opri jalea; îĭ strînse mîna șĭ nu picură lacrămĭ:
— Ițĭ voĭ râmîne logodnică iubite, voĭ fi a ta soră; corpul meŭ nu va fĭ atins și păcatul nu mă va înjosĭ; sărutărĭ brutale nu voi răpĭ, nicĭ admirare.
Și îĭ cătă în ochĭ, în ochiĭ luĭ fîntînĭ de cîntec. Abia îĭ răspunse el în ton tînguitor :
— Mă călăuzesc la groapă, îmĭ aștern drumul morțiĭ; dar mă răpune gîndul tăŭ, dorul tăŭ.
— O, vorbește’mĭ mult, vorbește’mĭ de toate; poet neajuns, semizeŭ fantastic. Am închinat ție fecioria și jalea mea, frumusețea mea. Sublimă sunt și tŭ eștĭ sfînt. Nu sunt tot-d’auna visătoare de umbre, de himeră beată?
Tristă apoĭ:
— Iubite...
— Marto, zise poetul, să facem această clipă fără egal, să ne înălțăm maĭ presus de lumea în care n'am trăit și am plîns, pe care n’am știut-o și ne-a lovit. Vaĭ!...
— Cînd te-am cunoscut ce eram eŭ ? Dar o suferință negrăită și prin aceasta maĭ adîncă ne-a legat. Mă simțeam de ocară și umilă, eŭ care n’am iubit.
— O, Marto.
— Și, cînd iubisem doar ce nu era tŭ mi-aĭ zis poetă. Că dorisem visătorĭ de legende tŭ mi-aĭ spus sublimă. Că plîngeam coroane perdute și castele albe m'aĭ găsit perfectă. Că uram mulțimea brută și singură și dușmănită eram, asemenĭ ție m’aĭ potrivit și soră ți-am fost.
— Adeseorĭ, Marto, m’am întrebat de rostul dureriĭ mele; adeseorĭ m'am căit de viața. Cînd te-am regăsit, sora mea, am rumegat și maĭ mult acest gînd. Ți-aducĭ aminte de versurile luĭ Leopardi:
„un tempo stesso Amore e MorteIngenero la sorte...”
Și acel strălucit sfîrșit din Triumful morțiĭ al luĭ'd Annnzio îțĭ maĭ cîntă în suflet? Pe mine mă stăpînesc și de gîndul lor nu mă pot scutura.
— Ce vreĭ tŭ să spuĭ ?
— Că strania filozofie a morțiĭ unită cu iubirea subt un văl de artă mă înfioară adeseorĭ înaintea ta.
— Poete... și crezĭ tŭ că eŭ n'așĭ vrea?
— Dar nu Marto ; principiile mele creștineștĭ și filozofia maĭ nobilă al căreĭ adept sunt nu'mĭ îngădue asemenea gîndurĭ. Ele sunt păcate, păcate mortale. Doamne!...Aș fĭ blestemat de Biserică pentru care mă lupt și mă jertfesc.
— Sfinte!
— Acelea'șĭ gîndurĭ legănam aseară; eram trist și voiam să mor. Și cum stam ast-fel Cristos se ivĭ înaintea mea, în haina albă, emblema nebunieĭ, cu fruntea coronată de spinĭ sîngerînzĭ.
— Frate, îmĭ zise El de ce vreĭ să morĭ?
— Pentru că am zărit cerul și pămîntul e acum amar.
— Dar eŭ m’am coborît din cer pentru a suferĭ pe pămînt.
— Insă Tu eștĭ Fiul luĭ Dumnezeŭ.
— Și am vrut să fiŭ Fiul omuluĭ.
Am făcut și am înțeles totul.
— Să trăim, dar cum putem și așa departe unul de altul, zise Marta.
— Nu maĭ plînge tu, știŭ că suferĭ, nu maĭ plînge tu, cea maĭ bună. Vezĭ tu ? Și la urmă tot nu vom pătrunde enigma. Ce e moartea, ce e viața, ce e steaua, mă întreb ca Zaratastra. Dar acolo vor adormĭ orice patimĭ și moartă fi-va iubirea, graiul invidieĭ se va stinge și ceĭ ce ne-aŭ urît nu ne vor maĭ urî. Nu Marto. Căcĭ groapa le acoperă, se așterne cu voluptatea sa inertă, cu imensa’ĭ noapte și peste ceĭ răĭ și peste ceĭ bunĭ și peste ceĭ proștĭ și peste ceĭ nebunĭ. Așa spun cărțile sfinte și așa găsim în toate sistemele; pînă și în învățăturile luĭ Neagoe către fiul săŭ.
Și Andreĭ jalnic zîmbitor continuă luîndu’ĭ mijlocul:
— Frumoasă soră, nobilă Marto, ce sunt toate acestea înaintea vecĭnicieĭ! Aceste marĭ palate și orașe, opere de geniŭ și construcțiĭ de ciclopĭ! Vecĭnicia le domnește și le întunecă Marto. Ce e pămîntul și cerul ce e? Maĭ presus se așterne vecĭnicia fără capăt și fără graĭ, distrugerea și lumina în vecĭ una și neoprită ca un torent. O, sora mea. Nu maĭ fiĭ tu tristă, nicĭ veselă nu maĭ fiĭ, nu maĭ plînge. Să fim supraumanĭ, regină tu.
Astfel grăind și poetizînd noaptea ajunseră înaintea ruinelor de la Mogoșoaea. Luna le scălda în zăpadă, cutremurînd singurătatea fără capăt care domnea acolo.
Le contemplaŭ dînșiĭ; se așezară pe o margine de fereastră și priveaŭ mereŭ dușĭ în zări și fără țărm cu ale lor, visurĭ. Un zgomot surd biruĭ calmul, despletindu-se din adînc. Era trenul care se apropia spre Mogoșoaea; uruitul luĭ greŭ, forma luĭ nedeslușită, toate, alergaŭ fantastic desprinse din scuticele nopțiĭ. Venea mereŭ, venea așa de aproape, trecŭ în sbor greŭ răsuflînd și sonor, încolăcit ca un balaur înfuriat, rotind văpăĭ de flăcărĭ. Trecŭ. Și zgomotul luĭ murĭ cu încetul. Cel din urmă șuerat depărtat maĭ tremură în văzduh, un ultim ecoŭ și nu maĭ fu.
Tabloul în solemna liniște, impresionabil prin contrast le zguduĭ sufletele. Și cînd toate trecură, cînd nimic numaĭ vibra în tăcerea vastă, cînd luna îșĭ închise chipul subt mahrama de aur a unul nor, ceĭ doĭ copiĭ în extaze îșĭ rostiră două cuvinte, prăfuite de polenul crinilor:
— Fratele meŭ.
— Zînă neatinsă.
Iar cîmpul blond, lacul în departe ocolit cu argint suspinaŭ și grăiaŭ ușor. In spre el îșĭ topiră ochiĭ, zămislind castele ideale din cristalul săŭ, cu podoabe magice de florĭ cereștĭ urzite din raze.
Era un rămas bun strălucit, sărbătorit și funebrŭ; pluteaŭ ceĭ doĭ copiĭ ca într-o vrajă mistică, el plecînd să’șĭ tae drumul morțiĭ, ea în urmă să’ĭ plîngă dorul.
Și plecară; încet, încîntațĭ de stele, de stelele nopțiĭ adîncĭ, țîșnite pe fluidul cer ca puncte luminoase. Trecură pe lîngă lac și ele tainic mureaŭ în valurĭ. Atuncĭ se desprinse din vîrful ruineĭ lătrat sinistrŭ, lătrat pustiŭ de cobe vrăjită:
— Vil, vaŭ, vil vaŭ, vil vaŭ...
Marta se înfioară la auzul luĭ; se lipi de peptul sfîntuluĭ, subt adăpostul siguranțeĭ luĭ; se lipĭ acolo, cu ochiĭ umezĭ, gînditorĭ în stele, asemenĭ ilustreĭ Paula adormită lîngă Bethleem cu sfîntul Ieronim. El îĭ grăĭ atuncĭ în stihurĭ nobile și obscure; într-o poemă bizară ca sufletu’ĭ bizar, smulsă din el:
PRO CORONA
Din florile buzelor tale aĭ storsdoar zîznbete roșiĭde sîngele celor care-aŭ căzutiubindu-te.Și ochiĭ tăĭ două izvoare de cîntecca flăcărĭ smerite 'n extazeah, mariĭ ochĭ negri se ’nehiagă ’n regateCosînzeană.Nu eștĭ tu Archanghel cu aripĭ albastrepe umerĭ în volburĭ plutind,ci pală ca proaspătul omătdin Paros mĭ-aparĭ.Tu zînă aĭ fost din poveștĭ sonoretu fost-aĭ doar vissaŭ armoniasă pe soclu eștĭ numaĭo, Cosînzeană.În marmura rece te’nbracătunica eĭ asprăși aspra durere îțĭ mistue siniĭdin căndelĭ ce fumegă ’n lacrămĭ.Dar tu eștĭ, o, eștĭ tot-d’aunacu duhul tristețeĭa basmelor umbră ’n zăbranicO, Cosînzeană.Perversele zîmbete'tĭ fulgeră ochiĭîn voluptățĭ severeo, tu ce n’aĭ gustat plăcereafără amor.Și coardele lireĭ din sufletul tăŭelegiĭ serbeazăca mine poetă, o sora mea, sorăO, Cosînzeană.O, Cosînzeană tu eștĭ azĭ învinsă.și totușĭ ne atingĭ;troenele roșiĭ pe fine cosițesubt daltă ’nghețate ne’nghiață.Subt pașiĭ tăĭ oarece 'mbracĭ tu trufașo, pe cine eternocutremurĭ?... Ființă de piatrăo, sfinx enigmatic te-adoro, Cosînzeană.
Și cînd sfîrșĭ aceasă lirică rapsodie, Marta fu înecată de un val de lacrămĭ. Și Andreĭ plînse. Ea îșĭ ascunse ochiĭ în haina poetuluĭ; îșĭ plîngeaŭ durerea, amețindu'șĭ lacrămile. Ca Charlotta pe sînul luĭ Verter, îșĭ simțea chipul ars de ochiĭ luĭ , gura arsă de gura luĭ; Ea nu maĭ spuse nimic, eĭ nu’șĭ maĭ vorbiră vreme multă. Doar Marta maĭ ofta cu jale, încet, abia auzit, ca noaptea să nu știe, ca visul să nu moară.
Andreĭ însă revenĭ la gîndul săŭ și ridicîndu’șĭ cutezătoarea frunte întrebă văzduhul cu recea solemnitate a unuĭ mort eșit din groapă.
— O, înbărbătează-mă cu graiul tăŭ și mă mustră, acea domniță care'șĭ tîngue durerea, că bărbatul săŭ nobilul cavaler a părăsit cîmpul cruciaților. Vino cu mine la nesfîrșita luptă Marto și veĭ fi slăvită ca Florina dispărută ca Suenon în singurătățile Palestineĭ.
Iar abia maĭ răspunse dînsa amețită:
— Incet, încet... poete, o zeŭ! Smulge’mi nerviĭ și fă'țĭ coarde lireĭ, fă'mĭ inima și’țĭ odihnește sîngerata imimă...
XIV
Cuvinte întunecoase
— Marto, Marto, continuă Andreĭ, în ochiĭ tăĭ citesc o poemă tristă, în cotele frunțiĭ tale se zugrăvesc prevestirĭ. Sunt legĭ neînfrînte, durerĭ ce vor venĭ și bucuriĭ ocolite. Sunt, Marto, în viața omuluĭ fapte de a căror sorginte habar n’avem. Ceĭ vechĭ aveaŭ ideĭ maĭ lămurite în privința tuturor fenomenelor inițiale; eĭ porneaŭ de la principiĭ netăgăduite, maĭ presus de minte și de observație; eĭ recunoscuseră tot dreptul aceleĭ adîncĭ inspirațiĭ de care oameniĭ de geniŭ sunt străbătuțĭ. Ce păcat că știința veche, zămislită pe dogme neînvinse e astăzĭ perdută. Iscusința pitonițeĭ din Endor și cărțile sibileĭ din Cume sunt astăzĭ enigme. In magia neagră, în magia alba, în toată mantica sunt adevărurĭ sublime, găsim frumusețĭ suprafireștĭ ca și izvorul lor. In cele douăzecĭ și două de arcane ale Egiptuluĭ păstrate de Jamblic de Chaicis, cîtă filozofie nobilă și ce sistem sigur și vîrtos. Și în Quabbalah cîte învățăturĭ curioase, cîte luminĭ dumnezeeștĭ. Ce nu ne păstrează înghețatele statuĭ și piramidele înpietrite, sfincșiĭ cu gîndurĭ sfîșiate în imensitatea potolită. Am fost azĭ cu părintele Iacob la un maestrŭ kabbalist și am aflat mistere, învățăturĭ multe, dumnezeeștĭ.
— Vorbește’mĭ așa de adînc și așa de frumos. Imbrățișează-mă iubite și mă inițiază; în văpaia cuvintelor tale sunt embleme nesfîrșite și slăvită poezie.
— Pentru inițiare aĭ nevoe de evocație, adică de a reconstitui atmosfera în care aŭ trăit morțiĭ. Ițĭ trebue supunere complectă unuĭ maestru nevăzut dintre filozofiĭ hermeticĭ; trebue să obțiĭ o impresiune corectă a înfățișăriĭ sale externe. Alt-fel e o lege inflexibilă: inițiatul ucide pe inițiator. Dar îțĭ pot descoperĭ opera în cuvinte temătoare și subtile, sinteza tablourilor oculte din ceĭ vechĭ. In veacul modern se produc mișcărĭ reacționare în inteligența și concepția sa filozofică. La Chaklel, acest popor obscur magia era dusă la exuberanță și incantațiile ajungeaŭ să tămăduiască orice boala, să gonească orice spirit nevăzut. Ea s'a continuat sub haine creștine în tot evul mediŭ și Sabatul nopților clasice, Walpurgis în ce privește vrăjitoria, precum și atîtea luminoase probleme hermetice aŭ grăit omenireĭ în glas adînc. Acele rugurĭ care aŭ transformat atîțĭ nebunĭ și nebune, posedate saŭ epileptice în cenușe aŭ fumegat pînă în veacul al XVIII, cînd s’aŭ stins cu totul.
Vorbesc de magia albă decĭ de formulele hermetice ale divinațieĭ, de interpretările orfice, de horoscopie și kabbală. Toate acestea se baseaza pe acea intuiție din mărețile extaze din Enneadele luĭ Plotin, cînd poțĭ contempla Absolutul și Inefabilul. Ceea-ce e statornic e influența siderală și fluidul prin care putem devenĭ maleficĭ saŭ simpaticĭ. Astrologia judiciară e de o putere neînchipuită. Cerul ziceaŭ ceĭ vechĭ, e o carte unde zac închise toată istoria și ursita pămîntuluĭ. Henric III și Heuric IV și Caterina de Medicis țineaŭ în mare cinste această știință. Cazurile luĭ Cagliostro și ale luĭ Petru cerșetorul sunt clasice. Faust îșĭ datorește origina. Pentru stabilirea horoscopuluĭ se cere o cultură hermetică savantă; trebue să pricepĭ zodiacul și cîrmuirele lunare saŭ solare ale zileĭ, ale săptămîneĭ, ale luneĭ, ale anuluĭ. Ast-fel consultînd horoscopul tăŭ am găsit semne triste și prezicerĭ dureroase.
— Ce durerĭ mă amenință, ce suferințe?
— Tot ce va fĭ nu se poate biruĭ Marto. Spre luna luminată din cer și pe pămînt de veĭ căta, de aĭ purta mațe de ariciŭ saŭ mînă de om mort la răspîntiĭ, adevărul se va împlinĭ și va eșĭ. După tablele horoscopice te amenință caderea, ambiția, dorința și moartea. Eștĭ născută în Decemvrie, decĭ aĭ susceptibilitățĭ slabe și delicate, geniŭ subtil și o figură destul de plăcută.
Andreĭ îĭ luă mîna stîngă și îĭ câtă în palmă, la lumina desăvîrșită a luneĭ, în tăcerea vastă. Părea un vrăjitor ce cată în stele chipurĭ năzdrăvane și pe fetele umbrelor.
— Așa dar, continuă dânsul, sufletește eștĭ perfect înzestrată: aĭ calitățĭ nobile și exaltărĭ sublime.
— După ce cunoștĭ? întrebă Marta.
— Vezĭ această linie de legătură a mîineĭ? Ea e dublă, vie și colorată. Dar în aceiașĭ vreme e tăiată de treĭ raicĭ liniĭ perpendiculare. Știĭ ce înseamnă? E trădarea, e prevestirea uneĭ marĭ și ucigătoare insulte. Și acel care te va trăda ți-e cunoscut, rudă saŭ prieten după cum văd în aceste micĭ liniĭ ce se sting în rădăcina degetuluĭ mare. O, dacă linia care ’țĭ străbate palma începînd de la linia articulară s'ar fĭ oprit la baza degetuluĭ din mijloc. Ar fĭ fost semn de mare cinste și de fericire. Dar ea se oprește în rădăcina degetuluĭ mic și prevestește nenorocirĭ. Tot din această linie observ o infinitate de micĭ liniĭ care’țĭ brăzdează palma. Veĭ face o călătorie așa de lungă cum n’am maĭ văzut! Ah, ce călătorie, relua cu groază Audreĭ. Linia ta articulară e tăiată în mijloc prin două micĭ liniĭ transversale și viguroase. Să fie călătoria ta vecĭnică, întrebă el cu sudoarea pe frunte?
Il privea Marta cu spaimă și nu maĭ zîmbea; iar Andreĭ cată spre cer pătrunzător; o adîncă tulburare îĭ înecă sufletul. Totușĭ reluă rar și inspirat:
— Să conjurăm astrele? Poate sunt amăgit. Să luăm linia viețiĭ, aceasta care începe în capul mîineĭ, între arătător și degetul mare: are înfățișarea uneĭ crengĭ cu multe ramurĭ dar toate întoarse; nu prevestește nimic bun; apoĭ e întreruptă, sfărîmată. Cîte-va puncte roșiĭ pe dînsa ce pot anunța? Vițiŭ, desfrînare, nerușinare? Nu se poate. Aicĭ nu maĭ știŭ, zise el, ascunzînd parcă înaintea eĭ o prezicere prea brutala. Și iată un cerc și o cruce pe linia viețiĭ, în sfîrșitul eĭ. Nu sunt semne bune.
— Andreĭ se oprĭ o clipă înfiorindu'ĭ fruntea subt glasul buzelor sale. Pe banca unde se așezaseră, în jurul lor era atîta lună, atît de multă și liniște tîrzie. Marta căzută înaintea luĭ, perdută îl admira maĭ mult cu spaimă și iubire.
— Să maĭ continuăm?
— Spune'mĭ Andreĭ tot, tot fără ocol. Mă amenință nenorocirĭ, mi-aĭ grăit; pe tine te cred și te admir.
— Să luăm linia spirituluĭ, linia asta care izvorăște în rădăcina degetuluĭ mare și’țĭ tae palma în două murind în mijlocul bazeĭ palmeĭ. E dreaptă, frumoasă, colorată; tot semne bune. Nu e curbată, nicĭ în zigzagurĭ, nicĭ largă profundă ca la prostituate. Dar o mica cruce pe mijiocul eĭ mă îngheață. Linia fericireĭ e iarășĭ dreaptă, fără ramurĭ, netedă. Crucea care adoarme pe dînsa anunță calitățĭ fericite, sufleteștĭ maĭ ales. Dar unghiul pe care îl formează cu linia spirituluĭ nu prevestește de cît necazurĭ și mîhinire. O, iubito! Linia noroculuĭ e pală, arată castitatea și pudoarea ta. E însă Voalată ca la androginĭ.
— Ce sunt androginiĭ? întrebă Marta.
— Ițĭ voĭ lamurĭ apoĭ. Să trecem acum la proeminențele din palma ta. O vezĭ pe aceasta de la rădăcina degetuluĭ mare care se întinde pîna la linia viețiĭ? E muntele luĭ Venus. Tăiată de liniĭ transversale ea poartă maĭ multe crucĭ: caracter pios, cucernic, mizantrop. Muntele luĭ Jupiter de la rădăcina arătătoruluĭ e neted și plăcut colorat: semn de virtute. Dar o linie curbă ce înconjoară arătătorul e negru semn, semn de doliŭ. Muntele luĭ Saturn îțĭ prezice neliniște, tăcere, sterilitate. Muntele Soarelui e plin de micĭ liniĭ, formînd crucea sfîntuluĭ Andreĭ: moderație, prevedere. Muntele luĭ Mercur de la rădăcina degetuluĭ mic, unit, fără crestăturĭ, de opotrivă colorat, probează firea ta, statornicia, inima, modestia ta, rușinea și virtutea. Aceste două liniĭ ce formează un unghiŭ de desuptul articulațiuneĭ a doua a degetuluĭ mic arată iubirea de studiŭ, zelul și noblețea ta. Muntele Luneĭ ce s’așterne de la linia fericireĭ pînâ la capătul linieĭ spirituluĭ, tare colorat și aprins e un semn de tristețe, un spirit abătut și o fire melancolică. Restul mîineĭ numit muntele luĭ Marte, de la linia spirituluĭ, pînâ la baza linieĭ articulare e plin de semne cobitoare: adîncĭ crestăturĭ și curioase proeminențe, curbe și unghiurĭ unele roșiĭ, altele livide. Veĭ avea Marto un sfîrșit nefast, o moarte glorioasă și rușinoasă. Semne multe, unele funebre, altele bune găsesc și În articulațiile degetelor, în forma unghiilor, în aceste pete constelate.
Și tot vorbind îșĭ topea ochiĭ eĭ marĭ strălucițiĭ ochĭ ca diamantele în lună. Și tot atuncĭ se oprĭ înaintea lor o umbră albă. Să fĭ fost Raziel, îngerul misterelor? El scrise pe pămînt două nume: Andreĭ-Marta și le unĭ printr-o acoladă trasă cu unghia. Apoĭ zbură în imensitate fără să maĭ cate în regiunile pămîntuluĭ.
— Să fiŭ de ocară și de rușine Marto, Să mint eŭ dar marĭ nenorocirĭ te amenință. Să te păzeșt copilă, să te veghezĭ, să te ascunzĭ. Piară pămînatul și răutatea luĭ.
— Ce e androgin?
— Androgin e o ființă neprecisă, bărbat și femee tot-d’odată, cum numaĭ în statuea luĭ Policles din Atena găsim o formă ciudată. E un chip ideal în care viața pasională numaĭ există, în care erotismul e mort și moartă e durerea parcă. O concepție obsedantă pentru savanțĭ e un motiv de studiŭ, pentru lumea ordinară un motiv de rîs; rîde ca de o elucubrație. Am fost odată în intimitatea unuĭ androgin care azĭ a părăsit țara și poate nu va revenĭ. Era obiect de scandal în orașul mîrșav.
Se făcuse aproape ziuă; stelele se schimbaseră cu totul în revoluțiunea nocturnă; licăreaŭ maĭ luminoase în atmosfera de cristal. Cocoșiĭ maĭ trezeaŭ accentele nopțiĭ cu visătoare glasurĭ. Plecară bătuțĭ de gîndurĭ și scăldațĭ în vasta noapte. Și în liniștea imensă înghețată pretutindenĭ, în singurătatea și în poezia ninsă ca valurĭ de omăt păreaŭ doĭ îngerĭ curioșĭ și atentivĭ ce îșĭ aŭ ascuns aripele albe subt zăbranicul ușor pentru a vizita în zbor maestos și liniștit putrezită cetate.
— Să te ia în paza lor geniile pămîntuluĭ, îĭ ură poetul mistic și o înbărbătă.
Iar luna îĭ urmărĭ încă, înmuiată în sînge, încununată de noriĭ răzlețĭ care se alungaŭ, crispaŭ, mureaŭ. Și în limpezimea fugară, se așterneaŭ ca în jurul unuĭ cap de meduză; iar șiroaele de tăcere îngropaŭ ținuturĭ și azur, chipurĭ nestatornice, cîmpiĭ, cîmpiĭ de argint și orașul mort în inima nopțiĭ pe care stelele doar îșĭ maĭ picuraŭ privirele triste. El știa lucrurŭ sumbre pe care nimenĭ nu îndrăznea să le știe și pe care buzele sale de ceară le intona negru. Ea afla ce nu maĭ știa alta. El îĭ zdrobea gîndurile subt viscolul mințeĭ sale, subt tremurul inimeĭ înpovărate și triste. Și amîndoĭ eraŭ stăpînĭ pe mistere iar viața lor poezie era.
XV
Amăgire și smerenie
La schitul Ghighiu putea fĭ maĭ aproape de cele maĭ scumpe aducerĭ aminte ale luĭ, de mormîntul mameĭ și soreĭ luĭ care eraŭ îngropate la cimitirul din marginea Ploeștilor. Le vizita adese orĭ și plîngea mult.
Sta în pridvorul chilieĭ sale acum în costumul de rasofor care’ĭ da o înfățișare și maĭ sumbra. Privea șirul de plopĭ care se așterneaŭ pe două laturĭ, irosițĭ în amurgul de Octomvrie, prin care un vînt abia clătinător maĭ trecea doinind. De acolo zarea era mărginită doar de bărăgane curgînd, șirurĭ ondulate de un blond cenușiŭ, unele după altele. Vaporĭ în direcția Ploeștilor se estompaŭ pînă în noriĭ uriașĭ, liliachiĭ. Abia se maĭ zăreaŭ turnurĭ și clopotnițe sclipind iar Carpațiĭ abia ghicițĭ prin zărĭ albastre închideaŭ depărtarea ca perdele de bronz. Ca marĭ lințoliĭ mureaŭ holdele. Pe toate le privea călugărul Dionis tăcut și perdut.
Petrecuse noaptea singur în Biserica rugîndu-se de mîntuire din văpaea Gelienneĭ grozav. Dorise moartea cu ardoare și fusese zbuciumat de vedeniĭ multe. Cum Biserica era adormită în tăcere, în noaptea fără lună cuviosul lăcrăma mereŭ la graiul vîntuluĭ. Atuncĭ nu deschise poarta Altaruluĭ și auzĭ oftărĭ acoperite. Un om îmbrăcat în negru, cu aripĭ albe pe umerĭ, un om ciudat se ivĭ în poarta împărătească. Tăcea privind Biserica. Apoĭ singur ca o stafie aprinse făcliele. Și o procesiune trecu prin fața luĭ, ingerĭ, sfințĭ, demonĭ și îl torturară dureros pînă cînd clopotul din turn sfîșie noaptea.
In clipa aceasta evocă noaptea mîntuireĭ luĭ. Îĭ veniră lacrimĭ la gîndul mameĭ luĭ, la gîndul soreĭ luĭ, suspina la visul Marteĭ, îșĭ simțea sufletul neatins în acest sfînt și blagoslovit locaș. Îĭ căzŭ lacrămĭ pe mica Psaltire, veche ediție din 1710 și iar îngînă de pe slova cirilică:
— Punețĭ inimele voastre întrŭ puterea Luĭ și împărțiți casele Luĭ ca să povestiți la altŭ neamŭ.. Că acesta iaste Dumnezeul nostrŭ...
Se auzĭ clopotul dogit atuncĭ și cuvioșiĭ se înșirară spre Biserică uniĭ după alțiĭ și cu regulă la priveghere. El pornĭ iarășĭ instinctiv, se așeză lîngă analog visător încă, visător de cîte nu maĭ sunt.
Invocînd milostenia dnmnezeiască Andreĭ intrase în tagma călugărească și totușĭ nedumerit era. In zadar glasu'ĭ sfînt și ruga alungaŭ ispitele și goneaŭ pe necurațĭ. Eĭ veneaŭ în chipurĭ de femeĭ goale și’ĭ torturaŭ; simțea brațe arzătoare și voluptate de țîțe, parfum de femee și strîns histeric. Așa străin și fără sora avea, nevoie de o iubire maĭ curată și fără păcat. O iubea pe Marta cu patima pe care o răscolește desnădejdea și o trezește furia. Ah, a crezut multe și a venit la schit. Incredințat că dînsa era un Înger în chip de fată poate era chiar sufletul suroreĭ sale căruia Maica Domnuluĭ i-a îngăduit să se închege din păcat numaĭ pentru el, o chema mereŭ tînguios.
Întreba văzduhul cu stele în ochiĭ luĭ adîncĭ și marĭ; din graiul plopilor trosnițĭ de jale asculta pribege glasurĭ, era sufletul mameĭ sale care gemea pe notele luĭ întrupat subt coaja lemnuluĭ. Și se închina.
Sunt treĭ lunĭ de cînd e la mînăstire. Atuncĭ a fost zĭ de mare nevoe și primejdiĭ l’aŭ abătut. Părintele Iacob a fost însă de față în toată vremea ceremonieĭ solemne a tunderiĭ. Precis, bob lîngă bob îșĭ cerne acea zprin vise. După ispita și controlul săŭ, cînd egumenul i-a tăiat părul în chipul cruceĭ se simțea are de răceala feruluĭ și cîntările îl secară. Inbrăcat în rasă și camelaucă, în haine de păr întunecate, apăsarea și umilința sufletească al căror simbol eraŭ l’aŭ deprimat întîĭ. A veghiat cu Părintele la icoane și din adîncul Scripturilor valurĭ de înțelepciune sfîntă îl străbateaŭ preamiloase.
— O, numaĭ sîngera Andreĭ, nu sta la cumpănă: căcĭ zice sf. Iacob că bărbatul îndoelnic la suflet nestatornic în căile sale este.
Impreună s’aŭ rugat, aŭ intonat rugă de adîncă umilință.
— Doamne, Tu știĭ ce e maĭ bine; să se facă voia Ta, Să fie dorința Ta cînd vreĭ și cum vreĭ. După cum e bine pentru slava Ta. In orĭce loc și pretutindenĭ fă din mine tot Doamne. Căcĭ în mîna Ta sunt și gata să’Țĭ slujesc.
Și el asculta cu dor.
— Nu haina, nu tunderea aŭ putere; e schimbarea obiceiurilor, toată mortificarea patimelor carĭ fac pe călugăr. Eștĭ chemat să slujeștĭ nu să domneștĭ, să suspinĭ nu să te bucurĭ, vrednic ucenic.
Iar elocința Părinteluĭ Iacob isvora ca dintr-o fîntînă fără dund în graiŭ fermecător:
—Ia pildă de la sfințiĭ Părințĭ, Andreĭ. Ce suntem înaintea lor! Eĭ aŭ slujit nestrămutat Domnuluĭ în foame și în sete, în frig și în goliciune, în muncă și în osteneală, în post, în rugăciune, în prigonirĭ și primejdiĭ. Cine poate urma sfinților Ucenici, Mucenicilor, Fecioarelor? Și-aŭ vrăjmășit sufletul în lumea asta pentru a cîștiga vecĭnicia. Ce viață de renunțare, de singurătate, ce ispite. Cîte dușmaniĭ viclene, cîte rugĭ și înfrînare sublimă, zel și ardoare! Oh! Eĭ n’aŭ avut nicĭ demnitățĭ, nicĭ averĭ, nicĭ prietenĭ, nicĭ mărire, nicĭ neamurĭ. Eraŭ săracĭ de bunurĭ dar bogațĭ în duh și slavă cerească.
Andrei îĭ culegea cuvintele ca mierea delicată. Fie-care cuvînt era pic de jeratic; fie-care val grăit era sabie fumegîndă de lacrămĭ înflorite. A doua zĭ a mers senin și lămurit, pășind în Biserică plin de siguranță neturburată sub cele șeai-zecĭ de privirĭ îndreptate asupra luĭ. Cuviosul Ambrozie, egumenul mînăstireĭ, l'a primit la Liturghie afară din Templu, unde Andreĭ după rînduiala monahicească a rămas în pridvor neîncins, descălțat și descoperit. Acest act era expresia hotărîreĭ luĭ de a părăsĭ lucrurile ce nu se împăcaŭ cu chemarea de călugăr. Cînd păși pragul templuluĭ corul puternic întonă:
— Brațele părinteștĭ deschide-le mie.
Iar egumenul din Altar:
— Venițĭ la mine toțĭ ceĭ ostenițĭ și încărcatĭ de păcate.
Căzu în genunchĭ și egumenul îĭ puse pe cap cartea rugîndu-se înpreună cu toțĭ cei din Biserică să’l îngrădească prin puterea sf. Duh și să’ĭ dea răbdare. De treĭ orĭ i-a cerut foarfecele și le-a aruncat de treĭ orĭ; în cele din urmă îĭ le duse cu umilință și îĭ sărută dreapta.
Inbrăcă noul săŭ costum de schimnic luă tunica, paramanul, culionul, sandalele și mătăniele; îĭ se încredința crucea și se făcu obicinuita sărutare frățească și apolisul. In portul negru se găsea maĭ potolit. Maĭ liniștit și maĭ înalt. Inteligența desrobită pătrunse îu zbor toată făgăduința viețeĭ noĭ. Călugăriĭ eraŭ umilițĭ, oamenĭ simplĭ și bunĭ. Cîtă deosebire între dînșiĭ și ceĭ de la Sfînta Mitropolie. Acolo ignoranța, depravarea și prostia se împletesc în buchet cu bîrfirea, zavistia și ura; pungașĭ sunt diaconĭ și nemernicĭ schimnicĭ. Aicĭ încetase aberația; eraŭ călugărĭ nobilĭ de pietate și culțĭ iar printre dînșiĭ Andreĭ, avea oare cum cunună de mucenic.
In amiaza aceleĭ zile părintele Iacob, ieromonahul Teofan și duhovnicul mînăstireĭ, părintele Iustin s'aŭ adunat în chilia luĭ Andreĭ. Părintele Iacob Îi dicta sfaturile sale însoțindu-le de glume nevinovate:
— Frate, cuvioase părinte Dionis, ce mare eștĭ și frumos în rasă! O, cum eștĭ de olilit. Bunul, sfîntul Antonie cel mare, Simeon stilitul saŭ Pacumie nu puteaŭ fi maĭ desăvîrșițĭ.
— Ah, și cred că în lipsa Sfințieĭ tale voĭ întîmpina multe greutățĭ.
— Ce? Viața ta va fi plină de virtuțĭ și departe de toțĭ; n’aĭ grijă. Trebue să te examinezĭ, să te încerci, să te întrebĭ sufletește în fie-care clipă. Ca un razboinic semeț să te într’armezĭ în potriva vicleanuluĭ.
— Sunt treĭ rîndurĭ de păcate maĭ ales, asupra cărora insist duhovnicește, zise părintele Iustin: păcatele făptuite în potriva luĭ Dumnezeŭ, în potriva aproapeluĭ și în potriva luĭ însu’șĭ.
— Naintea luĭ Dumnezeŭ ce păcate poate savîrșĭ un schimnic? întrebă Dionis.
— Religia, caritatea, nădejdea și credința pot rima patru rîndurĭ de păcate cînd sunt necultivate. In contra credințeĭ: îndoială, curiozitate, vise, superstiție, batjocură. In potriva nădejdiĭ: neîncrederea în milostenia luĭ Dumnezeŭ, presumția, dezgustul, desperarea. In contra caritățiĭ sunt : murmurul contra divinitățiĭ, rezistența la inspirațiunile bune, neglijența. In contra religieĭ în sfîrșit: desconsiderarea pietățiĭ, rugăciuneĭ, liturghieĭ, penitenteĭ...
— O, Dumnezeule! Și în contra aproapeluĭ cu ce se poate păcătuĭ?
— Aicĭ sunt iarășĭ patru rînduri de păcate; prin cugetare, prin cuvinte, prin fapte și prin neglijență. Și anume: prin cugetarea sunt judecățile îndrăznețe, disprețul aproapeluĭ, invidia, ura, răzbunarea. Prin cuvinte: calomnia, bîrfirea grăită, auzită, neînpedicată, defăimarea, batjocura, disprețul, relele sfaturĭ, lingușirea, aprobarea răuluĭ, declarațiĭ false, blesteme. Prin neglijență: întîrziere în a repara greșelile, în a se înpăca lipsa de la datorie.
— Și al treilea ?
— Iar al treilea rînd e săvîrșit de om din greșelile contra luĭ însușĭ. Sunt: orgoliul, avariția, invidia, necurățenia, lăcomia, mînia. A se crede pe sine însușĭ, a se trufĭ cătînd onororĭ, înșelînd lumea prin ipocrizie saŭ prin modeslic prefăcută e păcat, păcat mortal. A nu face milostenie după putință, a se neliniștĭ de viitor sunt pacate. A avea dezgust de ceĭ-l’alțĭ, a se bucura de răul lor, a le dori nefericire sunt marĭ păcate.
Și apoĭ reluă părintele Iacob:
— Vezi fiul meŭ, toate acestea trebuesc rumegate, ocolite; sa te scuturĭ de văpaia lor, în calea lor să nu pășeștĭ și veĭ avea liniște, veĭ obține viața de vecĭ.
O liniște se răpuse atuncĭ.
— Daĭ acestea, reluă părintele Iacob, trebuesc observate și de profanĭ. După cum s’a stabilit la sinodul din Tarent șease dispozițiunĭ sunt trebuincioase celor care voesc să primească mîntuire: să aibă credință, să se teamă de mîniă dumnezeiască, să nădăjduiască în mila Domnuluĭ nostru Isus Cristos, să aibă dragoste, să ocolească păcatele, să aibă voință sinceră de a'șĭ schimba viața și de a păzi poruncile luĭ Dumnezeŭ.
— Cît de bine înzestrațĭ sunt catoliciĭ prin cunoscutele lor Breviaire și Misael romains, care sunt de o putere nesfîrșită, continuă ieromonahul Teofan. Acele versurĭ evangelice care înalță sufletul creștin și aŭ o influență de adîncă edificare asupra inimelor înflorite de har!...
Și el citi o mică poezie creștină din frontispiciul Breviaruluĭ de Tours, în care se număraŭ cu naivitate faptele unuĭ bun creștin, faptele de pocăință, de nădejde, de adorare, de dorință și refrena fără frica de canoane ca un sperjur între ceĭ nevrednicĭ:
Vexilla Regis prodeuntFulget Crucis mysteriumQua vita mortem pertulitEt morte vitam protulit.
XVI
Discuție dogmatică
In salonul stărețieĭ se adunară cu toțiĭ: părintele Iacob, cuviosul Ambrozie, părintele Iustin, fratele Dionis și Teofan. Părintele Iacob,fusese coleg în seminar cu starițul Ambrozie; dar cel d’întîĭ a plecat apoĭ în Tubingen și în Paris unde și-a desâvîrșit cultura teologică. Ambrozie se preoțise întîĭ, dar după moartea diaconeseĭ a intrat în călugărie. Preot cult și inteligent ridicase mînăstirea moralmente și îngrijise admirabil de bunurile sale.
Un miros de gutuĭ așezate pe la ferestre, de sulfină și de ceaĭ se alunga prin casă. Icoana sfîntuluĭ Nicolae al Lichieĭ și a sfîutuluĭ Vasilie, înbrăcate în argint, se topeaŭ discret subt mîngîerea candeleĭ aprinse. Părințiĭ eraŭ veselĭ și vorbeaŭ tare; glumeaŭ buniĭ oamenĭ asemenĭ unor sfințĭ adunațĭ în raiŭ la sfatul drepților. Fratele Dionis în haina sa nouă, sumbră, cu privirea sa adîncă, zîmbea grav și moderat. Teofan gras, apoplectic, cu mișcărĭ repezĭ și cu rîsul larg distra sărmana adunare. Un frate aduse cu stîngăcie tava cu cafele și discuția se aprinse.
— Vedețĭ aceste costumurĭ chiar, zicea părintele Iacob... Credețĭ că n'aŭ fost hotârîte cu regulă aspră?
— Ce taine reprezintă? întrebă Ambrozie.
— In hieroglifica sanctificată, în elocința simbolistă, ele amintesc slujitoruluĭ Bisericeĭ mereŭ misiunea sa.
Tunica saŭ cămașa de păr e simbolul făgăduințeĭ de voc pentru sărăcie. Paramanul e amintirea neîncetată despre primirea jugului celuĭ bun al luĭ Cristos, cu înfrînarea tuturor poftelor și dorințelor trupeștĭ. Rasa ie vestmînt de bucurie pentru că se dă întru amintirea făgăduințeĭ de ascultare care conduce la viața vecĭnică... Dar poate acestea vă plictisesc, frațĭ iubițĭ?
— Nicĭ de cum Părinte, interesul lor ne captivă, zise Ambrozie.
— Cureaua de piele precum cureaua purtată de Ioan Botezătorul în pustiĭ, e încingerea cu puterea adevăruluĭ, onoare a trupuluĭ și reînoire sufletească. Paliul saŭ mantia e logodna chipuluĭ mare și îngeresc; ea e puterea luĭ Dumnezeŭ care acoperă pe călugăr, e înaripărea îngerilor. Cuculionul e coiful speranțeĭ de izbăvire. Sandalele sunt gâtirea Evanghelieĭ paceĭ și în sfîrșit mătăniele sunt considerate ca spadă sufletească, petrecere permanentă în rugăciunĭ.
— Dar sensul tainic e maĭ precis la Romanĭ, reluă Părintele Iustin.
— Legile simbolice sunt eterne și universale. Semnul mistic al bine-cuvîntăriĭ la catolicĭ e închipuit prin împreunarea celor treĭ degete ale oficiantuluĭ adică sfînta Troiță. La noĭ însă tema se încurcă: se încrucișează degetul mare pe al patrulea deget așa în cît al doilea, arătătorul, rămîne întins și al treilea e puțin îndoit în cît formează monograma numeluĭ luĭ Isus, I. C.; al doilea deget rămînînd întins arată pe iota; al cincilea puțin curbat formează anagrama cuvîntuluĭ H. C.
— Acestea, începŭ Iustin, sunt la urmă tot plăsmuirĭ poetice. Ce-or fi putut hotărî o asemenea interpretare?
— Mărginirea mințeĭ noastre, Părinte. Putem noĭ, cuprinde marele taine? Nu, și cu toate astea sunt înăscute în noĭ prin intuiție le constatăm existența...
— Taina rămîne nepătrunsă.
— Ba prizărită cn chipul sfinților Îngerĭ umbrit de azurul aripelor ușoare.
— Dar taina luĭ Dumnezeŭ cine o poate cuprinde, reluă Ambrosie, fără să rătăcească?
— Atributele sale ne sunt cunoscute însă. Că e o unitate întreită, Ființă în treĭ hipostaze e netăgăduit. Și de nu se poate definĭ Dumnezeŭ se poate constata, pricepe în mod tăcut. Căcĭ ființa mărginită nu poate cuprinde pe cea nemărginită, cel josnic pe cel sublim, cel muritor pe cel etern, cel răŭ pe cel bun. Nu...
— Așa dar în dogmatică ce atribute are Dumnezeŭ?
O, sunt multe. Vezĭ Părinte!... Scripturile și tradiția sf. Părințĭ mărturisesc că Dumnezeŭ n’a primit viața și isvor de viață este. E lumină fără de lumină. E inteligența supremă. E voință și putere. Spada Sa e înțelepciunea.
— Dar însușirile Sale?
— A-tot știutor în present, în trecut în viitor. E a-tot-înțelept, nesmintit și nepătruns, Taină maĭ presus de taină.. Lege maĭ presus de legĭ. Voința luĭ e liberă, adevărată, dreaptă. E morala supremă, e dreptatea supremă. Și tractatele de teologie dogmatică îĭ acordă însușirĭ supreme și le dilată. In Lecțiunile de teologie ortodoxă ale luĭ Silvestru Konliabka, ale luĭ Teofan Proeopovicĭ și ale scolasticilor chiar, care utilizaŭ dialectica, le găsim clasate și ordonate.
— Multe sunt aberațiĭ care smintesc fondul doctrinei; dogma se speculează...
— Da, dar altele incarnează istoriĭ întregĭ scrise după cheĭ oculte. In Scripturĭ revelația e incrustată în fie-care literă și găsim cele maĭ bogate rîurĭ de inspirație. Despre Dumnezeŭ aflăm că el e în toate și în afară de toate. Că exista și nicăerĭ nu este. Că e nemărginit, independent, neînvins, vecinic, neschimbabil și atotputernic. El e cel dîntîĭ și cel din urmă, alfa și omega, exclamă Apocalipsul mistic.
— Treimea, — ce înțelege sfinția ta prin această taină?
— Ce pot eŭ să știŭ, mărginitul: că Dumnezeŭ e unul în treĭ hipostaze, după simbolul luĭ Ion Taumaturgul, o știțĭ!... Cum zice fericitul: Fiu adevărat din Dumnezeŭ adevărat, nevăzut din Cel nevăzut, nestricat din Cel nestricat, nemuritor din Cel nemuritor, etern diu Cel vecĭnic. Și iată cum definește el Treimea: Treimea e desâvîrșită, ne despărțită și neîmpărțită în slavă, vecĭnicie și stăpînire: nu e nimic creat, nici mai prejos în Treime oare să nu fi fost maĭ nainte și să nu fi venit maĭ pe urmă. Vedețĭ sfințițĭ Părințĭ? Revelația Treimeĭ e adîncă, e în Kabbală, în Maimonide chiar; în Sepher Iedzir, adică în Cartea facereĭ, Dumnezeŭ este unul, descoperit în Treime, în ceĭ treĭ seferĭ aĭ săĭ.
— Cu toate astea zise Ambrozie, dogma Treimeĭ a fost discutată; în vechime, în primele ereziĭ, începînd cu Simon magul, Praxea, Noet, Sabelius, Paul Samosateanul, Marcel de Ancira și Fotiu..
— Mai adaugă Părinte și printre noĭ pe Bogomilt, maĭ departe pe Paulicanĭ și Valdenzi. Din nefericire temelia clădireĭ creștine a fost discutată cu îndrăzneala nebună de ereticĭ. Dar cea ce e important, continuă Iacob este taina egalitățiĭ și consubstanțialitățiĭ persoanelor divine. Ereticiĭ care s’aŭ încercat să le izbească s'aŭ spulberat de argumentele sf. Grigore Teologul, Vasile cel mare, Ilariŭ și Augustin. Ceriuțiŭ, Ebionițiŭ, Carpocrat, Teodot și Artemon care pretindeaŭ lucrurĭ atît de contrariĭ dogmelor s’aŭ stins în vîut. Numaĭ Arin condamnat în sinodul ecumenic din 325 a dat maĭ mult de lucru. El pretindea că Cuvîntul saŭ fiul luĭ Dumnezeŭ există în timp, înaintea tuturor lucrurilor. Zămislit din nimic, cu toate că în urmă Dnmnezeŭ a creat prin el toate.
— Prin urmare ce însușirĭ atribuĭ Fiuluĭ?
— Fiul e dumnezeesc voĭ zice și eŭ cu mariĭ doctorĭ, asemenea Tatăluĭ cu toată desăvîrșirea luĭ Dumnezeŭ și anume: creator, providențial, puternic, stăpîn a toate, rege al regilor, domn al domnilor. Și sfîntul Duh cu cele șeapte atribute ale Sale, înpreună cu Tatăl și cu Fiul, chintezențiază deci credința catolică, ortodoxă în toată puritatea sa. Urmînd așa dar cu Atnnasie cel mare ne vom forma un Simbol mistic maĭ perfect și maĭ sigur. Dumnezeŭ e în treĭ persoane și treĭ persoane într’unul Dumnezeŭ sunt, fără a se confunda, fără a se separa substanța. Căci alta este persoana Tatăluĭ, alta a Fiuluĭ și alta a sfîntuluĭ Duh. Dar dumnezeirea Lor a una, slava Lor deopotrivă, mărirea Lor eternă. Necreat e Tatăl, necreat e Fiul, necreat e sfîntul Duh. Imens e Tatăl, imens e Fiul, imens e sfîntul Duh. Vecĭnic e Tatăl, vecĭnic Fiul, vecĭnic sfîntul Duh. Și sunt un singur Etern; nicĭ treĭ necreațĭ, nicĭ treĭ imenșĭ, dar un singur Necreat și unul singur Imens. A tot puternicĭ sunt Tatăl și Fiul și sf. Duh; dar nu sunt treĭ cĭ unul singur. Tatăl e Dumnezeŭ, Fiul e Dumnezeŭ, sfîntul Duh e Dumnezeŭ. Și nu sunt treĭ domnĭ ci un singur Domn. Așa în cît Tatăl și Fiul și sfîntul Duh sunt Dumnezeŭ: dar nu sunt treĭ Dumnezeĭ ci unul singur. Căcĭ după cum adevărul creștin ne obligă să mărturisim că fie care persoană în particular este Dumnezeŭ și Domn, ast-fel credința catolică ne oprește de a susține treĭ zeĭ saŭ treĭ domnĭ.
— Ah, frumos și perfect. Cu toate astea, Atanasie cel mare nu mărturisește credința catolică orientală...
— El spune; Tatăl n’a fost făcut, nicĭ creat, nicĭ zămislit în vre-un chip; tot așa și Fiul și sfîntul Duh. Ci Fiul decurge de la Tatăl, iar sfîntul Duh de la Tatăl și de la Fiul.
— Și în această Treime nu e nicĭ unul maĭ vechiŭ, nicĭ maĭ puțin vechiŭ, nicĭ maĭ mare, nicĭ maĭ mic; sed totae tres personae coeternae sibi sunt et coaequales. În cît subt toate privințele, după cum s’a apus trebue adorată Unitatea în Treime și Treimea în Unitate. Apoĭ mărturisește și incarnația mîntuitoruluĭ nostru Isus Cristos, care nu numaĭ Dumnezeŭ este ci Dumnezeŭ și om; Dumnezeŭ fiind plămădit maĭ ’nainte de veacurĭ din substanța Tatăluĭ; om fiind născut în vremurĭ din substanța uneĭ mame. Dumnezeŭ desâvîrșit, om desăvîrșit, avînd un suflet rațional și o carne omenească. Asemenea Tatăluĭ în dumnezeire, maĭ prejos de el ca om. Și cu toate că e Dumnezeŭ și om nu sunt două ființe, ci un singur Isus Cristos. E unul, nu prin schimbarea dumnezeireĭ în om, ci prin unirea omuluĭ cu dumnezeirea; unul în sfîrșit nu prin amestecarea naturilor, ci prin unitatea persoanelor. Și sfîrșește în chipul Simboluluĭ niceo-constantinopolitan, pe care îl mărturisește și Biserica noastră: căcĭ după cum sufletul și carnea nu făuresc de cît un singur om, ast-fel Dumnezeŭ și om sunt un singur Isus Cristos. Care a pătimit pentru a noastră mîntuire și s’a coborît în iad și în a treia zĭ a înviat din morțĭ. Și s’a suit la cerurĭ și șade d'a dreapta Tatăluĭ de unde va să vie să judice pe viĭ și pe morțĭ. La venirea căruia toțĭ oameniĭ trebue să învieze cu propriile lor corpurĭ și să'șĭ dea socoteala de faptele lor. Și cei care vor fi făcut binele vor merge în viața de vecĭ, iar ceĭ care vor fi făcut răul vor fi aruncațĭ în focul de vecĭ, Ilaee est fides catholica...
— Da, dar e o erezie, întrerupse Teofan, strecută în acest Simbol prin purcederea sfîntuluĭ Duh.
— E dogmă, eternizată din ambiție nebună, chiar fără multă valoare doctrinară.
Și discuția căzu din religie în poezie; de la Treima la erarhia cerească, la spiritele necorporale, la suflete. Părințiĭ eraŭ veselĭ și tristețea gonită din sufletele lor.
— Vedețĭ sfințițĭ Părințĭ, zise Teofan, pentru întîia oară răsună o asemenea discuție intr-o comunitate creștină romînă. Privițĭ aceștĭ preoțĭ, josnicĭ misionarĭ aĭ Verbuluĭ. Ce sunt dînșiĭ? Șnapanĭ, clăditorĭ de copiĭ, hoțĭ, bețivĭ. Ei nu pricep nimic, nu citesc de loc. Trufașĭ, de o indiferență criminală pentru fapte ideale, inimele lor nu sîngerează de răul aproapeluĭ, graiul lor nu se stinge de necazul altora. Miniștriĭ Altaruluĭ, cuvioși frațĭ, călăuzele sufleteșĭ, reprezentanțiĭ dreptățiĭ, moraleĭ, păceĭ, sunt cerșetorĭ nevrednicĭ, înapoĭ cu civilizația și cu inteligența. Atîta corupție ridică o mînă blestemată spre sfîntul Altar și ajung sperjurĭ. Se alunga zvonurĭ crunte; se spune de episcopĭ hoțĭ și simonienĭ, se zice că printre monahĭ bîntue vițiul luĭ Onan, că maicele fac copiĭ și îĭ îngroapă de viĭ. Și autoritățile lovesc în curate și neatinse opere de morală, ocrotind vițiul mîrșav. Marele pontifice nu’șĭ sfîșie de jale hamida. El tace și nu predică cruciata morală și nu se sfiește să patroneze insulte pe numele luĭ Crist. El, oh ... Propovăduitorĭ nu știŭ să vorbească; scriitorĭ n'aŭ talente; catihețĭ nu știŭ să învețe. In seminare e vițiŭ și prostie. Aŭ familiĭ și grijĭ și copiĭ; cum maĭ pot slujĭ Domnuluĭ? Vaĭ, preoțiĭ, preoțiĭ. Eĭ violează sfîntul Altar, eĭ ne insultă și bîrfesc pe Dumnezeŭ. Moarte lor, sunt vrednicĭ de moarte: răul pe care îl fac n’are pereche.
O pauză lungă se răpuse între dînșiĭ; și abia tîrziŭ părintele Iacob intervenĭ:
— Aĭ dreptate Teofan. Dar ce'ĭ de vină Biserica ortodoxă? Ah, cum s’aŭ dus toate! Operile moderne sunt departe de a ajunge pe cete vechĭ. Atuncĭ inspirația și geniul luminaŭ cadrul impozant al credințeĭ; azĭ inspirația a dispărut; n’a maĭ rămas de cît o imitație seacă și rece fără să atingă inima.
— Da, preoțiĭ sunt răĭ, răspunse Teofan; dar credința strămoșească și tradiția trebue respectate.
— Fie, credința ortodoxă, grăi noul monah Dionis, însă în materie de literatură ortodoxă suntem anulațĭ. O indolență maĭ ucigașe și o lipsă de respect maĭ vădită pentru sfînta Biserică nicĭ nu se poate plazmuĭ. Lipsa de publicațiĭ morale și nulitatea cîtorva scriitorĭ care s’aŭ aventurat pe terenul publicăriĭ saŭ propagandeĭ ortodoxe cumpănesc în inimile noastre cu accente dureroase.
Călugărul Dionis se înflăcăra Și elocința luĭ înflori într’un pîrîŭ vrăjit:
— Otrava care mistue țara noastră și scăderea jos nică în care ne aflăm sunt pornite tocmaĭ din moartea idealismuluĭ vremilor duse. Inchis în cercul săŭ refractar oricăreĭ mișcărĭ intelectuale și morale, în rolul săŭ negativ de involuție, clerul ortodox e mort. Pe cînd clerul romano-catolic poseda în sînul săŭ membrĭ viguroșĭ și talente excepționale, la noĭ domnește obscurantismul și nedeatoinicia cea maĭ deplină. Dacă avem oamenĭ capabilĭ și persoane sigure de știința lor aceștia îșĭ îneacă fondul și cunoștințele într-o hartă fără disciplină.
Un scriitor se caracterizează maĭ întîĭ prin tehnica sa, iar aceasta are nevoe de urbanitate și preciziune. O singură operă să mĭ s’arate în limba romîna, o singură lucrare datorită uneĭ persoane bisericeștĭ; care sa poată fi citită pînă la sfirșit. Acea clădire arhitectonică a stiluluĭ flaubertian saŭ melodică și clară ca în Bossuet, acea eleganță cuceritoare și simțire duioasa care trebue să parfumeze o operă bisericeasca, sufletesscă saŭ morală, care se adresează în primul rînd inimeĭ, par’a fi desconsiderate cu cea maĭ mare încăpățînare da către scribiĭ noștrĭ bisericeștĭ.
Închipuindu'șĭ că păstrează sanctitatea neviolată a pietățiĭ și cucernicieĭ îșĭ făuresc expresia idealitățĭ într-o haină abracadabrantă și necitibilă. Ast-fel cu cărțile liturgice, ast-fel cu cele de pietate absolută, ast-fel cu revistele bisericeștĭ, ast-fel pretutindenĭ unde un prelat are să’șĭ formuleze o idee, să’șĭ afirme o ambiție. Un stil greoĭ, slavonit saŭ grecizat, inversiunĭ protrivnice limbeĭ noastre, frazare zadarnică și obositoare. Pe cînd adevărata limbă romînească, frumoasă întotdeauna verde și viguroasă în etern, zace închisă în poezia populară, adormită pe lirele sale. Ce să maĭ vorbim de limba omiletică! Dar cultura exclusivă a cleruluĭ nostru, dar sălbăticia sa austeră în aceste vremurĭ de modern estetism și de plastică rafinărie.
Se aduse din noŭ cafea și dulceață. In aceiașĭ vreme adunarea se reînsuflețĭ cu părințiĭ Mateos și Cosama, iarășĭ călugărĭ inteligeuțĭ și puțin artiștĭ. Mateos era un bun tenor și ținea recordul cîntârilor bisericeștĭ, Cosama un zugrav de talent. Părințiĭ insistată re lîngă Mateos să cînte ceva și acesta nu se lăsă a fi mult rugat. Incepu să cînte un himn al sfinteĭ Fecioare, cu o tonalitate doriană, de o optime bemolizată. Părințiĭ îĭ ascultară în tăcere sorbindu’șĭ cafelele cu tact și Mateos cînta mereŭ, ca nu personaj hieratic, dînd glasuluĭ săŭ accente tot maĭ înalte.
Și aŭ stat ast-fel discutînd vreme multă. Curînd toaca se auzĭ în dimineața răsunătoare și plecară. Cosama ținea un felinar luminînd calea; din toate părțile curgeaŭ călugăriĭ ca siluete nelămurite bîjbîind prin noapte. Clopotul îșĭ frîngea pietatea ungătoare asupra lor cutremura zarea moartă, înbrăcînd în lacrămĭ holdele. Rar, arar toaca îșĭ înălța la rîndu’ĭ picăturile melodioase în același concert, într’un zbor fantastic: ding-dang-alang-lung-laug-aug...
Lumînările în sfeșnice, căndelile ațipite pe altar, cîntarile, păreaŭ ca niște slujbe din vremile d’întîĭ ale creștinismuluĭ în negre catacombe. Părintele Iacob esamină în această vreme Biserica. Zugrăveala nouă și simplă, era în genere proporțională. Pe frontar radiaŭ scînteĭ: Moise între Daniel și Aron, Ilie între Habacuc și Eliaseŭ, Ieremia între Osea și Sofonia, David între Nahum și Solomon, Isaia între Aggeŭ și Amon, Iona între Iob și Ioel. Apoĭ pe de lăturĭ eraŭ scene din Scriptură, sfînta Cină, înmulțirea pîinelor, parabolele, corbul purtînd mîncarea luĭ Ilie, Habacuc purtînd luĭ Daniel la groapa cu leĭ, judecata din urmă și iadul.
XVII
Viscolul dureriĭ
El nu i-a spus unde se duce și părintele Iacob n'a îndrăznit. De atîta vreme îl aștepta copila crezînd că este la Ploești pentru regularea afacerilor sale. O singură scrisoare a primit de la Andreĭ în care’ĭ spunea că va sta maĭ mult aicĭ, multă vreme în ori-ce caz. Acest vag în care se înfășură o turmenta mereŭ. Mereŭ plîngea.
In această Duminecă, doamna Nestor venĭ cu trăsura să o ia la șosea. Citise pînă atuncĭ un roman, un roman în manuscris,rămas de la Andreĭ: îl recitise în geniala sa măreție și îl înțelesese. Cugeta tocmaĭ asupra subiectuluĭ bizar și esteticeĭ sale înflorite. Eroina era amorezată de un efeb, care se zămislea noaptea din nimic și venea în patul eĭ cu delirul resfirat pe chipu’ĭ de marmură. El pierea dimineața și, subtilă împudică îl plîngea. Asemenĭ se găsea Marta purtînd iubirea sfîntuluĭ, neprihănit în abstinența luĭ, în vocația luĭ delicioasă. Eroul era Voevodul, bărbatul Cefizeĭ, care plecase de multa vreme în războae crunte. Și nobila domniță ostenită de așteptare și duioase iubirĭ, frivola Cefiza, devenĭ coruptă. Aprinse luminĭ în ceardacurĭ și puse muzicanțĭ în turnurĭ. Veneaŭ nobilĭ boerĭ, vornicĭ, logofețĭ și spătarĭ. Eraŭ bețiĭ, voluptățĭ nebune și danț. Danțaŭ femeĭ mîndre și domnițe, danțaŭ femeĭ sperjure în plăcerĭ smintite și atît danțaŭ!
Era bal într-o seară și Cefiza nebună de păcate și voluptățĭ infame. Efebul îĭ apăru iar, aevea acum, cu liră ciudată smulgînd din corzĭ melodiĭ vrăjite. Și el cînta, așa cînta!... Jucaŭ domnițele fermecate, perdute parcă în amețeală — jucaŭ și efebul magic tot suspina, mereŭ cînta. Dar cînd miezul nopțeĭ bătŭ în turn, cînd cocoșiĭ, crainicĭ aĭ nopțiĭ, prevestiră cu al lor glas, saloanele luminate amuțiră și tăcură, muzicĭ și luminĭ. Nicĭ răcnet nu s'a auzit, nicĭ vaete nebune. Doar robiĭ văzură zburînd în aer forme diafane subt nimbul de flăcărĭ, rînd pe rînd în haos. Și în fruntea lor pierea în văzduh Cefiza cu o coroană de sînge pe frunte'ĭ. Efebul fusese dracul însu'șĭ. Iar femeile blestemate aŭ maĭ rămas doar în balade și doar palatul se maĭ înălța etern și colosal. Și în clipa cînd intra doamna Nestor tocmaĭ sfîrșise finalul:
«...Un măreț palat mort, cu porțĭ de aramă ferecate în marmură. Inalte turnurĭ negre î1 domină și ferestrele-ĭ arcate sunt întunecate tot-d'auna. Un lac cu apă moartă îl adoarme în străfundn'ĭ. Speluneĭ sfioase zac înecate îu somnul etern. Eterne ca și umbra, vaste grădinĭ și dumbrăvĭ ideale îl înconjoară. Și vîntul nu aleargă în crengĭ, graiul vesel nu s'aude, lumina nu s'aprinde. Tăcută și mohorîtă e ziua luĭ, aceiașĭ e noaptea tot-d'auna. Prin lungĭ coridoare e liniște de miĭ de anĭ. Ciudate statuĭ aŭ încremenit în pacea lor. Și arare orĭ forme albe maĭ apar pe potecĭ umile, arare-orĭ maĭ tae în mers de strigoĭ imensitatea linișteĭ, Se plimbă tăcute....»
Se îmbrăcă repede și se ivĭ maĭ frumoasa, dar solemnă. Șoseaua era tristă și Octomvrie îĭ devastase întreaga podoabă. Șirurĭ lungĭ de frunze moarte dormeaŭ la pămînt saŭ tot maĭ picuraŭ leneșe de pe crengĭ. In jalea eĭ Marta le urmărea cu un zîmbet ceresc. Noriĭ, șerpiĭ marilor, se încolăceaŭ în văzduh; văzduhul era prăfuit în cenușe ca în poemele eroice și croncanitoare îșĭ resfrîugeaŭ cobea tînguioasă. Alergaŭ în neastîmpăr și lăcrămaŭ pe lămpile electrice, se alergaŭ și dispăreaŭ. Revedea acele locurĭ ale nopțiĭ mistice, îșĭ aduse aminte de accentele ideale cînd a plîns cu Andreĭ.
Câte-va trăsurĭ închise urmaŭ greŭ și cînd frigul se înteți rămaseră aproape singure. Așa tăcută era și adincă Marta. Cu ghiața pe sufletul eĭ abia maĭ răspundea întrebărilor doamneĭ Nestor; apoĭ începŭ să plingă nemotivat. In zadar o întreba buna femee, Marta zîmbea:
— Am plîns? Nu, nu...
— Ți-e frig Marto? Vreĭ să ne întoarcem? De ce plângĭ?
— Nimic, nimic, doamnă Nestor...
Și porniră spre casă. Un cîrd de ciorĭ le-aŭ urmat încă pînă în capul poduluĭ, tot urlând și tînguind.
— Parcă sunt ciocliĭ după un mort.
— Ce gândurĭ!,„
N’a maĭ voit s’o lase acasă, atît era da tristă. Și dorul îi îneca sufletul ca luntrașul în luntre cu Maria egipteanca.
Abia sosĭ acasa și vântul și ploaea deasă începură să bată în ferestre. Doamna Nestor se căznea să o distreze și era bună dînsa. Luară masa împreună și o reținŭ acolo. Distrată abea răspundea întrebărilor banale, abea 'șĭ maĭ deslușea răspunsurile. Tremura.
Pe la zece Marta trecŭ în odaea ce’ĭ fusese pregătită. Cu inima strânsa de jale ca în casă străină, abea rămase siugură și îșĭ ascunse capul în pernă. In psalmiĭ vîntnluĭ se cutremuraŭ himnurĭ funebre.
In odaia cocheta se amețea tăcerea subt muzica depărtată și surda. Se simțea bine în dantelăria bogata a patuluĭ și adormĭ lesne. Albastre visurĭ îĭ legănaŭ pleoapele și sufletul, curgean în inima'ĭ duioasa și o răpeaŭ. Evocă chipul poetuluĭ din penumbra moartă, măreț pe aripele fantazieĭ așa cum l'a iubit în seara din urmă.
Numaĭ graiul vîntuluĭ îĭ striga la ferestre parc’ar fĭ vrut să spună, mereŭ să spună ceva. Nu’șĭ maĭ deslușĭ visele din toropeala somnolențeĭ care'ĭ îneca întregul gînd. Pricepea parca drama și ar fi fugit. In clipe de durere presimțim nenorocirea nouă și o așteptăm. O ghicea Marta perdelată prin necunoscut.
Dar două ceasurĭ după ce adormĭ un zgomot acoperit se făcu în odaea eĭ. In aceiașĭ clipă veioza tresărĭ ca atinsă de un duh tainic. Pe pragul odăeĭ se ivi înfricoșat ca un mort Alexe Leoveanu.
Doamna Nestor îl chemase de cu vreme; chemase și pe Evantia la masă crezînd că într-o societate maĭ numeroasă Marta va fi maĭ distrată. Însă fie vremea rea, fie lenea opriră pe Evantia să vină. Leoveanu nu era acasă și cînd găsi biletul mătușeĭ sale, plecă îndată. Dar atît doamna Nestor cît și Marta eraŭ deja culcate. Cînd află de la servitoare că Marta este acolo un fulger pervers îĭ săgetă mintea. Se oprĭ gînditor cu o speranță și îndoială. Rănitul de altă dată, orgoliosul nebun, simțea acum voluptatea răzbunăriĭ, siguranța uneĭ izbînde, văpaia poftelor brutale.
Spuse servitoareĭ să nu facă nicĭ un zgomot de venirea luĭ și se strecură ușor pînă în camera Marteĭ. El cunoștea toată dispoziția caseĭ, știa că zgomotul n'ar putea să fie auzit de doamna Nestor. Și se hotărî. Cînd deschise ușa cu privirĭ de hienă furioasă, vagul răsapîndit de veioză îl înecă. Se apropie de pat ca un noŭ stăpîn al unuĭ regat maĭ puternic; păgîn zîmbea ca un demon trufaș la vederea prăzeĭ. Covorul îĭ topea zgomotul pașilor; râmase lîngă pat în contemplare multă vreme.
Nicĭ odată nu simțise senzația violuluĭ, nu cucerise ceva cu puterea; avusese totul fără rezistență și fără dorință iar cînd eșa din patul mîrșavelor sale femeĭ se simțea dezgustat. Asl-fel înaintea ficeĭ luĭ Ietfeu era nevrednic; o clipă de remușcare îĭ murmură în suflet. Voĭ să plece și loculuĭ tîmpit rămase. In această vreme Marta îșĭ scoase brațul din înveliș; plapuma înlăturată îĭ descoperea picioarele pe jumătate; în salturĭ se legănaŭ sîniĭ săĭ, cu un ritm parfumat la fiecare răsuflare. Și așa de frumoasă cu părul în chip de glorie în jurul frunțeĭ, cu voluptățĭ infinite de menadă nebună și de Venera din ape, corpul săŭ era arzător înecat în spazme și bătut de dorințĭ. De dorurĭ veștede și putrezite pe care o educație pioasă și o convingere poetică le adormea în sufletul săŭ.
Leoveanu se dezbrăcă. Și gol era frumos ca un Antinous zeificat, îĭ ardeaŭ ochiĭ în voluptățĭ roșiĭ. Și tot maĭ rezista încă.
Un demon stupru îĭ fulgeră prin minte, spazme de Lamiĭ și de necrofil, de sadism și masohism, tot convoiul depravareĭ rafinate și secate în lupanarele parisuluĭ. Ele îl provocaŭ arzătoare înaintea acesteĭ marmurĭ calde. Obscen îșĭ lipi gura moartă de vițiĭ pe gura eĭ și senzația fumegîndă îl făcŭ să tremure. Și o cuprinsese în brațe furios amețind-o în văpaia de sărutărĭ.....
Sărmane Andreĭ perdut în chilia ta, îțĭ rumegĭ la ceasul ăsta gîndurile și lăcrămezĭ poate pe cartea de rugă... In neagra liniște a nopțiĭ poate aiurărĭ desperate auzĭ din graiul vîntuluĭ, mor tainele depărtăriĭ în fereastra ta !...
Și în întunericul mîngîiat numaĭ de candela pală în cristalul săŭ, în această odae martora grozaveĭ tragediĭ, cum izbucnește un vulcan, cum țîșnește un cîntec, sublim ca o poemă a iubireĭ zmintite, Leoveanu făurĭ cea maĭ căzută voluptate, voluptatea pe care nimenĭ n'a îndrăznit să dorească. Această unire bolnavă părea ca voește să cîștige totul. Voia să păteze crinul sîngerîndu’ĭ corola și l’a pătat. Răpea de pe buzele eĭ sărutărĭ mortale cum arhanghelul Gabriel păcătuia cu Maica Domnuluĭ, cum îĭ sorbea sărutările de columbă.
Carne, carne smintită, văpac cumplită, carne arsă de dorință! Care'ĭ himnul tăŭ, durerea ta și taina ta? Himnul tăŭ e mort și durerea ta moartă; dar graiul tăŭ îngropat luminează mereŭ încă, dar graiul tăŭ statornic ne cîrmuește mintea încă și sufletul tot-d'auna.
Căzu jertfa înebunită de spaimă, fără să’ĭ dea socoteală și fără să priceapă toată orbirea nopțiĭ. Un viol tragic, un viol al inocențeĭ, al curățieĭ și al iubireĭ se înecă în patru zidurĭ; patru zidurĭ sorbiră strigărĭ de spaimă și delir și spazm, adăpostiră o Dircee creștină subt o dramă grozavă. Și nu strigară de durere și nu căzură în țăndărĭ la pămînt.
Cum Marta leșinase ast-fel a stat noaptea întreaga, plînsa ca o moartă de aducerĭ aminte.
Plin de sîngele candid Alexe Leoveanu plecă dar cu pofte maĭ aprinse și cu dorințĭ de frigurĭ. Se oprĭ în stradă amețit și s'ar fi întors înapoĭ însă'ĭ era teamă de scandale acum. Din acele clipe trecute în furie simțurile lui rafinate n’aŭ simțit ambrozia toată, nu s'aŭ înecat în toată voluptatea lor depravată. Trecuse miezul nopțiĭ și rătăcea încă pe stradă puțin nebun, dar minunat de efecte.
Abia întors acasă în odaea luĭ frumoasa și parfumată și durerĭ de nevropat îl înecară. Din fluxul hiaterieĭ lor, din graiul lor, mintea luĭ torcea noĭ voluptățĭ și spazme multe
Porni iar din casă și din grădină se întoarse în odaea soreĭ sale. O privea jalnic și nu'ĭ putea vorbĭ; o privea trist și trist mereŭ ca ghiața.
— Parĭ un mort Alexe; asemenĭ cuĭ?... vezĭ ca acest neghiob palid.
Și’ĭ arată un crucifix de fildeș care era pe măsuța luĭ de noapte.
— De unde viĭ la ceasul ăsta! In ce orgie te-aĭ ruinat încă?
— Nicăerĭ Evantio; dar vremea tînguireĭ a sosit; haĭ să plîngem, o, sunt nevrednic.
— Nedemn? Ce sunt toate acestea? Nu, cumva aĭ de gînd să te pocăești?
El o privĭ stupid.
— Evantio noĭ suntem păcătoșĭ și nimic sfînt n’avem.
— Ce înțelept!
— Și nu credem în nimic și nu suferim; nu suntem, noĭ ceĭ d'întîĭ și ceĭ din urmă?
— Dar de la ce academie viĭ, frumos stoic?
Sunt răŭ, sunt perfid, sunt căzut și cîine pribeag; mi e groază de mine și aș vrea să sufăr. O, tu....
Și putredul decavat se simțea umil; îșĭ îngropa capul în plapuma Evantieĭ și nu’ĭ vorbĭ multă vreme. Estet depravant Alexe era un cavaler al răutățiĭ cumplite și al mizerieĭ omeneștĭ; dar în străfundul sufletuluĭ săŭ eraŭ accente de poezie liberă și flăcărĭ de cîntec.
— Ce țĭ s'a întîmplat Alexe? Ce aĭ? Aĭ perdut la cărțĭ se vede, saŭ eștĭ beat.
El nu voĭ să'i răspundă; ofta numaĭ și îngînă:
— O soră, soră perdută.
Iĭ fumegă apoĭ gura pe țîțele eĭ.
— Alexe, dar tu știĭ cît te iubesc, lumina mea! Fiĭ răŭ saŭ josnic, criminal sau blestemat; eŭ te iubesc așa ca Popea, ca Actea și a ta voĭ fi.
Iar sîniĭ săĭ marĭ, voluptoșĭ, pulpele sale de albeață satanică, cu dungĭ de azur, tremurătoare de orice atingere, gura sa voluptoasă, deschisa acum în delir, mîinele sale crispate în accese de nimfomană, în exaltarea genezică, transformaseră ființa pustie de virtute într-o bacantă orgiacă, într-o Circee moarta de vițiŭ.
Alexe rîdea fioros; Evantia rîdea în brațele luĭ; șĭ rîdeaŭ amîndoĭ, doĭ blestemațĭ.
— O fugĭ, o, fugĭ nebuno, aprinsă carne; sîngele tăŭ e otravă și glasul tăŭ mîngîioasă desmerdare și durere; fugĭ...
Așa vorbĭ el și plecă; fugĭ trîntind ușa în uramă, lăsînd-o goală, cu ochiĭ dilatațĭ ca hidra din Lerna, drepțĭ și trezĭ în noapte. Goală rămase Evantia ca adamițiĭ în toată frumusețea eĭ tristă; se cerea pradă plăceriĭ; îșĭ îndoĭ picioarele și cutele pieleĭ sale vibraŭ de bețiĭ; părul despletit îĭ curgea fantastic, înmuiat în sudoare; parfum cald, de femee, de voluptate și de iubire izvora dintr’însa. S'ar fi dat și ar fi grăit strîngeriĭ în brațe; ar fi strîns o lume toată, numaĭ trupurĭ, carne și bărbațĭ. Organele genitale o ardeaŭ cu mîinile crispate între pulpe ast-fel căzŭ, gemŭ, tăcŭ...
Și izvora lumina zileĭ din taina răsărituluĭ; încet se desprindea din suflarea urieșilor vîntul craiul domnitor, zguduind fereastra.
Ca o bătrînă, moleșită se scula Evantia din pat tîrziŭ și pe covorul moale picioarele'ĭ albe alunecaŭ întrezărite în întregul lor prin transparența câmășeĭ Și’ĭ curgea pârul într’o dezordine de lunatică; tot îĭ maĭ vibraŭ sîniĭ nepotolițĭ;.
O clipă amețită privĭ în jurul eĭ, cu liniștea morțiĭ urmată acceselor de listerie; coutemplă crucifixul de pe masă, lăsîudu’șĭ adînca voluptate a priviriĭ pe chipul Mîutuitoruluĭ; cu mîna stingă sprijînindu-se de gheridonul încrustat cu palisandru, apucă sfîntul lemn în dreapta'ĭ sacrilege și îl duse la buzele sale; îl iemuie în sărutarea'ĭ nebună; într-o sărutare ce ar fi cuprins toată lumea; îl înecă în iubirea turbure dăruiudu’ĭ accente mistice din vinovăție, își amețea gura sîngerînd pe gura maĭ rece a luĭ Crist și așa rămase într-o înfățișare de fantomă și nebună crescută din umbre. Ișĭ aduse aminte de Safe și de elegia sa zmintita curemurîudu-șĭ simțurile în bătae de parfumurV exaltate.
Numaĭ tîrziŭ părăsĭ sfîntul simbol și luă în picioare niște șoșonĭ iar pe d'asupra un palton și plecă nebună, nebună cu dor de văpae otrăvită.
XVIII
Calvar
Cînd după două zile de aiurare și delir Marta se privĭ în oglindă, îșĭ găsĭ chipul maĭ alb ca ceara maĭ pal ca aurora erneĭ. Intre cărțile eĭ îșĭ simțea duioșia tîguioasă, sufletul perdut și era neliniștită. Luă un roman și nu '1 deschise, o carte de rugăciunĭ și o asvîrlĭ; privea afară și nu vedea.
Se frămînta mistuită fără să’șĭ poată fixa gîndul. Ar fĭ dorit să fie aicĭ Audreĭ, numaĭ luĭ să’ĭ spună, după expresia regineĭ enigmatice de Șeba, tot ce avea pe inimă.
Ișĭ îndreptă gîndul spre Andreĭ, îșĭ concentra sufletul în jurul luĭ și îl plînse dornic. Cu părul eĭ ca femea căzută cu parfumurĭ i-ar fi șters plînsul, legănîndu’ĭ durerea; dar din glasul luĭ ar fĭ tors mistuitoare speranțe. Ah, ar fi stors speranțe.
In aceiașĭ clipă toaca de la Biserică tae liniște cu rîurĭ de pietate; toaca de lemn și clopotul de acioae străbat surde în astă seară; era a doua zi sf. Dumitru și Marta se închină. Căzŭ la icoane rugătoare? Nu ocrotește sfințŭ Dumitru pe fecioarele sărmane? Invocă iar pe Maica Domnuluĭ plîngînd. Suferea cum n'a maĭ fost aspră durere și fără graiŭ nobila copilă.
Și atît s’a rugat cu dor cătînd în ochiĭ eĭ, cît n'a maĭ plîns. Reluă o scrisoare după masă și nu maĭ îndrăsnĭ s'o deschidă. Căzŭ la pămînt ca moartă și gemŭ; un ceas a stat așa și maĭ mult. Se sculă tîrziŭ, în sufletul eĭ cu tot dorul apus.
Oh, nevrednica de mine, Doamne!
Și iar citĭ scrisoarea, iar și de multe orĭ cu lacrămĭ marĭ ca picurĭ de perle.
Zină foarte nobilă,
Îțĭ aduc veștĭ dureroase prin carte depărtată și te doresc în palatul sufletuluĭ meŭ, pe tine sora mea, tu care 'mĭ eștĭ maĭ mult decît soră. Dac’așĭ fĭ voevod războinic aș sosĭ pe lac albastrŭ biruind adîncul și răpindu-te pentru mine numaĭ, floare minunată, ca preț, de războire; dacă mi-ar fi îngăduit ți-așĭ încorona glorioasa frunte în diadema neajunsă a viselor mele, din inima mea; dacă n'așĭ fĭ sfînt aș rumpe din cor de lire cuvinte sonore prin care renumită te-așĭ face în patru vînturĭ.
Te ador în tăcere asemenĭ nopțiĭ taineĭ mele, asemenĭ dureriĭ prin cîntec maĭ frumoasă. Și gloria mea și scopul și izbînda viețiĭ mele tu aĭ fost. Iubirea ta îmĭ parfumează îndelung sufletul și mă ucide jalea ta. Ca Abelard mistuit de dorințĭ am poetizat iubirea în depărtare și înaintea Altaruluĭ căruia mă închin am adus-o jertfă maĭ scumpă de cît viața mea. Adevărul evangelic refreneaza, ecourĭ azĭ în sufletul meŭ și umilit mă simt.
... Treĭ zile înainte de plecarea mea la mînăstire eram bătut de patimĭ. Visam încă fee din umbre și plingeam cîte nu sunt; adoram durerĭ ascunse și chinurĭ apuse.
Iți aducĭ aminte de prietenul meŭ sculptorul Giacomo? Era un maestrŭ estet și adesea evocam cu dînsul mistere în casa bătrînuluĭ rabin Eleazer. Ți-am vorbit de grupul săŭ de marmură înfățișînd doĭ efebi înlănțuițĭ în vraja unuĭ erotic sărut. Admiram acest grup de plastică ideală, mă înfiora măreția arteĭ și oftam în madrigale. Am stat în ziua aceia topit în contemplare, în singurătatea atelieruluĭ săŭ, purtîndu'mĭ ochiĭ din marmură în marmură, din Frinee în Mesalină. Și cum mă oprisem înaintea uneĭ Artemize incomparabile începuĭ să grăesc în beție voluptoasă poema mea neprosodică Pro corona pe care am întonato împreună în noaptea de adio. Tîrziu, după ce o recitaĭ, cînd criniĭ aeruluĭ sfînt nu maĭ vibraŭ, cu ochiĭ mereŭ în ochiĭ nemișcațĭ și straiĭ, cu mîngîerea leneșe înfiorată pe trupul Artemideĭ goale, două brațe de marmură calde se înpletiră după gîtul meŭ. Artemiza se desprinsese din piedestalul săŭ și recile’ĭ săruturĭ înpetrite curgeaŭ pe sufletu’mĭ ca fulgiĭ păsăreĭ stimfale. Mă ardeaŭ ochiĭ eĭ aprinșĭ, văpaea brațelor eĭ, muream mereŭ în agonia voluptățiĭ.
Și în zadar căutam să mă scutur din spazmul iubireĭ zmintite; nu'mĭ maĭ puteam da seamă și îmĭ aiura capul. Magia necuprinsă a cutremurăriĭ, acest vis fără pereche de taină și adînc, poezia acestor clipe de parfum vrăjit mă transportaseră în valsul norilor melodicĭ aĭ copileĭ Hele.
Giacomo nu era acolo și doar statuele luĭ zimbeaŭ liniștite, prinzîudu-se în mintea mea în hore nebune și danțurĭ obscene ca jertfele negre ale luĭ don Juan de Marana. Mă socoteam purtat într-o scena ideala, zămislită din vrăjile luĭ Eleaser. Am închis ochiĭ multă vreme în raiul de hașiș, legănînd ca răiĭ lumeĭ ideale, evocînd valkiriĭ din curcubee...
Cînd m’am trezit eram căzut și sîngerînd înțeleseĭ totul. Evantia Leoveauu goală, adormias alăturĭ înecată în voluptățile răpite; pe buzele eĭ tot maĭ răsuna pulberea virginitățiĭ mele, pe pulpele ei sîngele pubertățiĭ.
Cum să’țĭ explic taina?
Evantia Leoveann, sora mizerabiluluĭ care ți-a făcut propunerĭ lubrice, venea adesea în atelierul sculptoruluĭ și în toata goliciunea servea, nerușinata, drept model Artemizelor și prostituatelor clasice. In beția mea luasem modelul drept plastică marmură și într’o reverie estetică am perdut comoara virginitățiĭ mele, singura bogăție a poezieĭ mele. Fusesem violat fără știință, ucigător de pasionalitate. Auzĭ tu Marto? Din clipa aceia nu maĭ eram virgin.
Din clipa aceea alba fee a nopților mele a zburat, dorințĭ blestemate m’aŭ cuprins, spazme revoltate răcneaŭ în peptu'mĭ. Păcatul, păcatul mă chinuia și eram nevrednic cu atîtea spaime înaintea ta. Mîntuirea mea și roza cruciferă eraŭ compromise.
Ca Pandora, motiv de scandale Evantia Leoveann m’a perdut întunecîndu’mĭ gloria cerească. Am fugit cu groază și furie de lîngă dînsa și am blestemat-o plîngînd. In lacrimi așĭ fĭ înflorit ca martirul pustnic toiagul veșted; ca Grnĭ ucigașul legendar m’am căit de greșelĭ. Iar așa murdar am venit în pacea mînâstireĭ, aici cătînd liniște doar...
— Sunt, vaĭ, un motiv de durere pentru el, eŭ care nu maĭ merit, îșĭ grăĭ Marta? Cu ce drept maĭ turbur o existență sfîntă? Cum maĭ pot privi în ochiĭ luĭ?
Și femeea, copila violată sîngeră încă la gîndul incestuluĭ. Era pîngărită, eraŭ pîngărițĭ. Logodițĭ dureriĭ, ca o Heloisă fără păcat, Hero și Leandru!
— Nu, zise Marta, s'a isprăvit... Nu este moartea apa lustrală, țărmul leteean? Din vîrtejul morțiĭ voĭ sorbĭ elexir magic, rece fi-voĭ curata, cu aceiașĭ cunună de fecioară, de mireasă.
Și se plecă iar la icoane în genunchĭ:
— Maica Domnuluĭ, Maică fecioară, Maică prea curată!... Inima mea nu va maĭ clipĭ... Te odihnește inimă înaintea Eĭ și ertare primește. Iartă, o, Tu ce știĭ să erțĭ și mă mîntuește. Și’l mîntnește, Maică! Iartă'l în imperiul Tăŭ, în lumina Ta, Stăpîna lumeĭ!
Dar abia tăcŭ, încleștîndu'șĭ gura pe durerea eĭ. In delirul aprins grăia ce nu trebuia. Și a deschis fereastra. Privĭ în adîncul ceruluĭ fără nicĭ o stea și greŭ ca plumbul. Privĭ înaintea eĭ; crengĭ desperate plîngeaŭ în zborul vîntuluĭ, sunaŭ ca oasele scheletelor din Fingal. Vîntul ofta acĭ ca un copil, acĭ ca în suflet păgîn zdrobit de durere. Era plîns în toate și în toate era tristețe nemăsurată ca și în sufletul eĭ, ca și pe gînduĭ ei.
A stat la fereastră mult cu setea stranie a morțiĭ, a stat mereŭ și ar fi stat așa. Se dezbrăcă în vîntul geros, nămețit și surd și vîntul îĭ lovea peptul ucigaș.
In grădină era întuneric ; nicĭ pasărea morțiĭ nu maĭ cînta. Un zbucium nebun îĭ îngheța și ardea sufletul îșĭ pironĭ coatele de pervaz și fruntea în palme astfel vreme multă, multă vreme. Ca ochĭ sticloșĭ, străbatea văzduhul. Ce privea așa mereŭ? Naintea eĭ se deslușeaŭ icoane, se alungaŭ chipurĭ multe.
Rîse și plînse. Și plînse vîntul tînguindu’ĭ jalea înpreună. Gerul negru și zăpada îl loveaŭ peptul, înghețînd-o și întristînd-o. Cu ochĭ de nebună era grozavă, atît de goală în frigul nespus al nopțiĭ.
Abia tîrziŭ a plecat de la fereastră. Luă un manuscris de versurĭ și plîngătoare grăĭ:
O pasăre tîrzie cu penele mestreVenit-a la ferestre;Fu solul morțiĭ negre saŭ poate neagra moarteCea tristă, tristă foarte?Și cum spre cer azĭ noapte plîngeam în lacrimĭ greleCăzŭ o stea din stele ;O mama mea prea bună, steluța lucitoareDe ce căzŭ în mare ?
— Și steaua mea și steaua mea!.. Ce zeŭ vrășmaș îĭ stinge lumina? Dar eŭ ce sunt?
Și căzŭ așa, așa de tristă privind. Se admiră o clipă în oglindă goală și despletită, frumoasă și nobilă ca o poemă, ca Lucreția victimă.
— Sunt frumoasă, sunt sublimă, striga în delir; frumoasă și sufăr. Doamne, cît sufer!...
Apoĭ o lungă tăcere urmă, o lungă durere.
— Războinic, te rumpe din slava ta și vino; vino, o, tu, neînvins. Arată'mĭ chipul, sub privirea ta mă arde... Hai... ha... ha. Don Juan, Don Juan!...
Maĭ mult moartă, în turbarea amețeleĭ, îșĭ îndoia mijlocul desperată fără firul Arianei în labirintul sufletuluĭ săŭ.
Astfel amețită, pe pragul nebunieĭ a stat multă vreme: în frigul morțeĭ cu ochiĭ holbațĭ în tavan ca o epileptică în acces, măreață ca Desdemona în clipa supremă. O vrăjeaŭ viziunile dar lesne le uită.
Cîntă apoĭ privind în noapte, un cînt aerian, ușor nebunesc, supțire și iar rîse și iar plînse. Și cîntară cu ea toate, iar vîntŭ la ferestre îĭ doinea din glasul foișuluĭ melodiĭ funebre. Cu mîini străveziĭ îșĭ prinse capul și pe arsa’ĭ frunte valurĭ de aer ca ghiața, vînt și spic de zăpadă s’alergaŭ cu sărutările morțiĭ.
Și moartea a sărutat-o. Ea nu s’a maĭ sculat. A douazĭ a gasit-o mama eĭ în delir. Frizia galopantă se declarase deja și un sfîrșit neînlăturabil se maĭ prelungea. Iĭ se învinețiră buzele încet, îi putreziră, pleoapele roze; gura eĭ n’a maĭ întonat cuvintele dulcĭ saŭ vorbe aspre; n’a maĭ blestemat pe nimenĭ și n’a maĭ plîns; răzbunare n’a cerut sîngeluĭ săŭ. Numaĭ uneorĭ ca la apropierea luĭ Ucigă'l-toaca se trezea din pat chemînd rătăcită:
— E el, ah, el!.. Nu, o, nu’l lăsațĭ voĭ... aĭ meĭ...o!...
Și din toată încoerența un singur cuvînt se maĭ potolea pe buzele’ĭ stinse:
— Andreĭ, Andreĭ!..
Iar după treĭ săptămînĭ o stea căzŭ în valorĭ și cocoșul morțiĭ cîntă pe casă. Marta zbură la frațiĭ și surorile sale, iar sufletu'ĭ purtat în văzduh pe aripile aurite ale îngerașilor nevînovațĭ, purta palmĭ de slavă și sarcinĭ de florĭ albe, ușurința faptelor sale bune, care aveaŭ să’l fĭ ținute în seamă la cumpăna judecățiĭ cereștĭ.
Și înainte de a murĭ avu o clipă de luciditate stranie. Se spovedĭ părinteluĭ Iacob și primi sfînta împărtășanie. Preotul’ĭ a dat curaj, ĭ-a vorbit de Dumnezeŭ și de poezia sferelor, iar Marta îĭ săruta mîinele. O lacrămă doar ’ĭ a închegat în colțul genelor la clipa morțiĭ; un zîmbet ideal îĭ inblînzĭ chipul; o lumină o înbărbătă din tremurarea poezieĭ.
„O, eŭ voĭ veghea asupra ta, scria dînsa poetuluĭ, orĭ de cîte orĭ îmĭ va fĭ îngăduit. Și în nopțĭ albe mă voĭ arăta ție, aeriană și ușoară pe noriĭ fantastic buclațĭ. Saŭ voĭ râspîndĭ miresme cereștĭ pe durerea ta. Și cînd veĭ plînge, buzele mele îțĭ vor îndulcĭ amărîta frunte. Pînă cînd îndurarea ne va unĭ pe alte tărîmurĭ; și atuncĭ logodnicĭ eternĭ pe măgurĭ cereștĭ vom fĭ“.
Călugărul era jalnic în noaptea asta. El nu putea dormĭ. Il tortura gîndul Marteĭ depărtate și dorințĭ din noŭ îĭ viscoleaŭ în suflet.
El nu știa grozava dramă încă; dar arătărĭ albe veneaŭ înaintea luĭ. Ca acele plăsmuirĭ ale Maiceĭ Domnuluĭ care'l slăpîneaŭ în altă vreme Dionis văzŭ înaintea luĭ pe Marta în chip alb. Se oprĭ înaintea luĭ cu ochĭ uimitor de triștĭ și alergă să o prindă; dar umbra se stinse întinzînd două miinĭ spre el, pe cînd ochiĭ eĭ aveaŭ expresiĭ de nesfîrșită durere și dor...
Și cînd a primit vestea morțiĭ se trezĭ ca Lazăr din morțĭ și căzŭ de jale mare cu fața la pămînt.
XIX
Pe catafalc
S'a închis cu părintele Iacob înăuntru, a plîns la capul moarteĭ o clipă. I-a udat fruntea în lacrămĭ, în pietre scumpe arzătoare.
Catafalcul era așezat în mijlocul caseĭ; platfondul era zugrăvit cu scene mistice, Invierea morților.
El singur a luat moarta din pat gătită cum era, ca o mireasă a umbrelor, a puso frumos în raclă, cu mîinele la pept, ’i a umplut gura și nările cu arome.
Cadavrul inert și frumos, tăcut, de cît marmura maĭ rece, nu zîmbea, nicĭ trist nu maĭ era. Iar cum sfînta domnea pe catafalc, rafinată prin noblețea morțiĭ, ca o Zenobie în lanțurĭ, cu fața străvezie, cu ochiĭ cercuițĭ de cercurĭ vinete, numaĭ grăia nicĭ dureriĭ, nicĭ bucurieĭ. Cĭ țeapănă, cu ochiĭ închișĭ subt pleoape violete, cu fruntea de onix, cu mîinĭ străveziĭ de iasp, sculptate cu plăcĭ de chihlibar, părea o druidă pe un dolmen de straje, în somnul grozav. Cu marmura înghețată pe gura eĭ, între florĭ, subt cutremurul străveziŭ de lumină, era chipul suferințeĭ plăsmuite din duhul unuĭ poet ca o zeiță păgînă dusă la mormînt în cîntările de veselie ale unuĭ popor cu altă credință.
Astfel o privĭ nebun călugărul cu ochĭ de spaimă. Un răgnet grozav ca sunet de tunet îĭ arse graiul. Orbirĭ de furie îĭ fulgeraŭ în ochĭ cu mare spaimă și îșĭ plesni chipul galben în palme. Apoĭ căzŭ înaintea eĭ, pe mîinele eĭ îșĭ sîngeră buzele, îșĭ amețĭ trupul, sculîndu-se înfricoșat ca blestemul.
Aprinse apoĭ cilindriĭ de facle albe în sfeșnice: treĭ rîndurĭ la capul eĭ, treĭ rîudurĭ la picioare. Așternŭ florĭ pe catafalc, florĭ albe și multe și de mormînt.
— Florĭ... florĭ... Marto... florĭ... scrîșnea desperat, săpîndu’șĭ peptul cu unghiile...
Și rămase astfel cu capul între genunchĭ, stins lîngă catafalc — catafalcul creștin, dincolo de mizeriĭ și de necazurĭ.
— Părinte Iacob, iată mireasa mea, logodnica mea.
Să fie nuntă azĭ, nuntă cum n'a maĭ fost, nuntă cruntă de craĭ și voevozĭ.
Și Preotul se învoĭ; simțea tînguirea inimeĭ luĭ, o pricepea. Iĭ dădŭ întîĭ binecuvîntare și ertare.
Monahul maĭ cerŭ cununĭ, florĭ și mirodeniĭ; cădelniță singură, topind în aerul morțiĭ tămîe și smirnă multă; iar Marta le primea, neajunsă Corisandră.
Fumul se înălța, lumînările sfîrîiaŭ arzînd, în altă odae plîngeaŭ aĭ caseĭ, rudele țipaŭ, călugărul Dionis în rîs și plîns, în hohot dement.
— Florĭ de jale și de omăt, florĭ de mormînt.
Numaĭ preotul Iacob, frumos ca liniștea eternă, alb ca luna albă, măreț ca o tragedie începŭ să citească. Nu slujbă de mort, nicĭ rugăciunĭ de vecĭnicie; începŭ slujba nunțeĭ; cîntărĭ de nuntă întona ca argintul topit, cînta din graiŭ domol.
Subt vraja cîntăriĭ sfinte călugărul tăcŭ. Prinse mîna moarteĭ în mîna luĭ, drept lîngâ ea, între sfeșnice maĭ înalt pe treptele de catafalc; îșĭ plecă fruntea pe ghiața lor. Inainte părintele Iacob slujea ca mîngîerea.
Ah, această nunta la care crainicĭ nu eraŭ și nu era rîset! Numaĭ plîns și lacrămĭ, nuntă fioroasă și frumoasă cum n'a maĭ fost alta!
Se înseră; pe cer eșiră stele plîngîand; prin fereastra deschisă curgeaŭ lacrămĭ; ele priveaŭ, martorĭ muțĭ și luminoșĭ.
— Să vie munțiĭ, munțiĭ, munțiĭ, maĭ scrîșnĭ Andreĭ; acolo iubito... departe de eĭ... în pădurĭ, în pădurĭ...
Slujba își urma drumul statornic; solemn citea preotul și graiul săŭ, în funebra atmosferă de fum, de tâmîe, de lumină lugubră, veselia atroce, hosanalele exaltate, căpătaŭ înfățișărĭ fantastice, bizare, ecourĭ de subterane...
Frigul morțiĭ, singurătatea, miresmele, groaza treziră în sfîrșit în ochiĭ luĭ Andreĭ marĭ buchete de lacrămĭ. Andreĭ întinse obrăzarul și subt cutele luĭ se adăpostĭ cu adormită: doĭ nuntașĭ morțĭ.
Și vestala în liniștea eĭ măreață primea ardoarea acestuĭ suflet bătut de furtună. Mireasă fără pată, în frumusețea ei neatinsă, în poezia morțiĭ maĭ sublimă, ea impunea și subt priveliștea sa solemnă spulbera inimele ca o regină învinsă ce moare biruind. Graiul săŭ era mut și ochiul săŭ închis subt pleoape; frînta'ĭ inimă de fecioară nu maĭ batea în calde ritmurĭ subt haina sa; accente nu maĭ vibraŭ din elocința eĭ; asemenĭ marmureĭ visele'ĭ cădeaŭ de lăturĭ irosite; bătuți eraŭ de uitare și de izvoarele eterne.
Atuncĭ Părintele îĭ binecuvîntă în chip întreit cu luminărĭ aprinse însemnînd curăția viețiĭ lor și lamina baruluĭ. In liniștea tînguioasă cădelnițează în forma cruceĭ, alungind nevrednicia și pata între eĭ strecurate; citi ectenia mare cerînd binecuvîntarea dumnezeiască; amintĭ căsătoria luĭ Iacob și a Rebecei ca pildă de fericire și de castitate. Apoĭ luă inelul din degetul luĭ Dionise și îl puse în mîna moarteĭ; Insă inelul eĭ și’l puse în degetul luĭ; desăvîrși astfel nestrămutata vecinicie a legătureĭ lor, îĭ logodĭ astfel subt cununa morțiĭ, rugîudu-se luĭ Dumnezeŭ de întărirea logodneĭ și grăĭ ectenia:
— Miluește-nc pre noĭ Dumnezeule.
Călugărul tăcea pal, slab, lung, cu fălcile scofîlcite; ochiĭ luĭ săreaŭ din orbite, adîncĭ în văzduh; cădeaŭ tenebroșĭ cînd pe chipul Marteĭ, cînd cataŭ spre părintele Iacob, cînd urmaŭ pale de smirna în agonie.
Cu cădelnița în mînâ părintele Iacob citi un psalm, invocînd, după regulă, binecuvîntarea Domnuluĭ și pornĭ la săvîrșirea nunțeĭ. Luă cununiile moarteĭ și le puse pe capul lor, pronunțînd:
— Cu slava și cu cinste încununează’ĭ pe dînșiĭ.
Și pe cînd citea din Evanghelie și din Apostol această clipă a nemaĭ pomeniteĭ nunțĭ fu cumplită. Cu cununiile pe cap Andreĭ îșĭ lipĭ fruntea de galbena eĭ frunte; îșĭ îngropa buzele în gura eĭ; îșĭ înecă ochiĭ în ochiĭ eĭ; îĭ cuprinse trupul inert în dantele albe și rămase nemișcat și pustiit de jale lungă, vreme multă.
Un val de tămîie și zmirnă se răpuse asupra lor. O clipă tăcŭ neagra poezie. Le respectă liniștea. Dar Marta nu maĭ privea din ochĭ subt pleoape, gura eĭ sta închisă și trupul săŭ fără tremurărĭ de spazm.
Ușor îĭ despărțĭ Preotul. Călugărul se desmeticĭ și strigă brutal;
— Ce vrețĭ?
Dar tăcŭ iarășĭ. Din nou Preotul puse mîna moarteĭ în mîna luĭ, unind pe mire și pe mireasă cu opitrahilul în semn că s'aŭ logodit întrŭ Cristos. Și îĭ cedă fără teama soția, precum bărbatul prin mîinile Preotuluĭ îșĭ primește femeea de la însă’șĭ Biserica. Iĭ unĭ ast-fel și cîtnă cu glas arzător și sublim :
— lsaia dănțuește.
Prea mărĭ creștineasca taină a întrupareĭ Fiuluĭ luĭ Dumnezeŭ și amintĭ solemn bine-cuvîntarea dumnezeiasca a nunțeĭ:
— Slavă Ție, Cristoase, Dumuezeule...
Picuraŭ picurĭ de sudoare pe deschisa frunte a Preotuluĭ; închise cartea și dădŭ celor căsătorițĭ bine-cuvîntarea sa. Aŭ tăcut apoĭ cu toțĭ. Cu jale mare oftă Părintele de mila celuĭ zdrobit și călugărul Dionis întins lîngă moartă, nu maĭ putea cugeta omenește, ofilitul. Raze de minte apuse eraŭ în ochiĭ luĭ, ca în ochiĭ moarteĭ.
Ce liniște desăvîrșită era în jurul celor treĭ, liniște oarbă ca în așteptarea unuĭ eveniment nefast. O lumînare de ceară căzŭ din sfeșnic; zgomotul săŭ prelung stăpînĭ tăcerea o singură clipă. In colo noapte afară, în nâuntrŭ cobe pustie, jale pretutindenĭ.
Preotul căzŭ atuncĭ obosit și zdrobit. Ișĭ luă potcapiul îngropîndu-șĭ chipul în palme; privĭ și el liniștit pe ultima treaptă a catafalculuĭ.
Avŭ o vedenie apocaliptică. Părea că un Înger sfînt cu aripĭ întinse, se plimbă în văzduh, pe un cîmp negrŭ, într-o noapte vastă; în imensa liniște îl chema glasul lĭ nespus; iar el n'a îndrăznit să’ĭ răspundă. Și iar a trecut vreme. Se arătă un nor ca un fulger învăluit în haină de văpaie albastră și o mînă eși din flăcărĭ arătîndu-ĭ un vas de jeratic. Iar dînsul ca Ezechiel mîncă jeratic și se umplŭ de duh sfînt.
Atuncĭ pornĭ în cele patrŭ vînturĭ strigînd noroadelor cu mare glas :
— Sfîrșitul, sfîrșitul se apropie.
Și apoĭ iar maĭ văzŭ dînsul un nor în regiunile luĭ Hesperus pe care pluteaŭ Marta și Andreĭ în haine albe, dușĭ în vînturĭ de miresme; Copila zîmbea în paradisul săŭ ușor ca un vis de Șiraz. Purpură și slavă îĭ îmbătaŭ și asculta legănat de cadelnițĭ sfinte. Iar Marta din cerul extrazelor cătă spre el nesfîrșit de dureros și îĭ grăĭ, în glas de înger, abia auzit de urechile sufletuluĭ:
— Veghiază’l și în clipele nopțiĭ și ziua toată...
Iar cînd se trezĭ în aceiașĭ liniște amurgită din noapte, cu sufletul înviorat în armoniĭ delicate, în jurul luĭ văzŭ tabloul și durerea statornică. Pe catafalcul negrŭ era o lume toată; nu era moartă o copilă ci o raclă uriașă zăcea pe un grozav auto-d’a-fé, cu o lume întreagă, ideală; un mormînt adînc peste marĭ comorĭ.
Dionis sta tîmpit tot acolo. Preotul îl privĭ și punîndu’ĭ mîna pe umerĭ, îl strigă odată, de treĭ orĭ:
— Cucernice!
O, ce ochĭ avea el! Dar cătă la Preot fără să răspundă în vag și în neștire. Era iluminat de văpăĭ ciudate; firul mințeĭ sale urma umbre albe din văzduh.
Era o vedenie știută; un rîŭ de mirezme cereștĭ izvoraŭ mereŭ în jurul luĭ; vînt ușor porni din grădină și’ĭ ajunse la ureche plin de dulcĭ oftărĭ; îșĭ simțĭ pe frunte, oh, fericire supremă, buze imateriale ca doĭ fulgĭ de sînge. Și Părintele Iacob era perdut și el era perdut. Cînd însă frigul nopțiĭ depline risipĭ arătările, Dionis cu graiŭ estatic îl întrebă:
— Aĭ văzut?.,.
— Da, răspunse Preotul.
— Nebunĭ
Sunaŭ lanțurile de la cădelnițĭ jalnice; mama Marteĭ, doamna Nestor, cîte-va vecine veniseră la slujbă. Părintele Iacob, Dionis, dascălul de la Biserică, un cor de fete în alb se așezară în jurul răposateĭ subt liniștea-ĭ de piatră. Mama sz era lung leșinată; în durerea eĭ simplă dar crudă, buna femee nu maĭ avea marginĭ
Două bocitoare bătrîne ședeaŭ pe prag; un coș cu luminărĭ, bazmale și colivă așteptaŭ afară; patrŭ fetițe țineaŭ făcliĭ de ceară în mîinĭ, ast-fel gătite în horbotă albă; și toțĭ răspîndiseră florĭ albe din belșug pe chipul moarteĭ, pe raclă și pe catafalc. Mirosul ciudat al florilor de mort în melodia lor era așa de dulce.
Așteptaŭ cu toțiĭ în jale lungă începutul slujbeĭ. Cerul era de plumb, ernatic și amenințător. Goĭ salcîmiĭ se jeleaŭ în tînguit, din crengĭ duioase cu vuet. Și în vecinĭ un cîine începŭ să urle depărtat: aŭ, aŭ, aŭ, aŭ...
In aceiașĭ vreme clopotele de la Biserică răsunară; în dangul lor mereŭ risipit, trăgeaŭ fantastice să moară, îșĭ chemaŭ solul maĭ curînd; gemeaŭ, de jale foarte mard și urlaŭ, adormeaŭ și se perdeaŭ. Totul părea că bocește, totul încununa în lacrămĭ tragica nuntă.
Andreĭ, cu capul înmormîntat în palme, sprijinit pe genuchĭ sta, ast-fel înaintea moarteĭ; noțiunea vremiĭ și durerea stinse eraŭ pentru dînsul; numaĭ preotul Iacob privea trist în jurul luĭ, clătinînd din cap.
Ah, iată albul dric, tras de doĭ caĭ, îmbrăcațĭ în alb; uruitul luĭ răsuna ca plînsul pe trotuar și pătrunse inimele celor din casă; femeile începură să plîngă cu hohot, clopotul, nebun, dăngănea la Biserică, și gemea fără să maĭ contenească, ca un apel desperat.
Părintele se pregătĭ atuncĭ de slujbă; îmbrăcă odăjdiile și îșĭ potrivĭ glasul; dar trist era cît nu putea vorbĭ; și tot privea ticăit înprejur. Maĭ mult în oftărĭ întona: „sfinte Dumnezeule” și „alliluia”; și iar rămase nedumirit. Dar apoĭ începŭ abia și stins; și citĭ psalmul și catisma fericireĭ omuluĭ care a umblat în legea Domnuluĭ.
La întîia «veșnica pomenire» lăcrăma bietul Preot; însă îșĭ urma acum cu rînduială slujba fantastică, într’un cor ideal din graiul cântăreților și al părinteluĭ Iacob. Iĭ dădură sărutarea de ertare pe cînd Preotul citea canoanele și stihurile înmormîntăriĭ compuse de Ion Damaschin și de Teofan cel mare.
In urmă o ridicară pe sus cioclii și o așezară pe dric. Călugărul luă loc cu părintele Iacob, întîĭ, apoĭ venea dricul. Și porniră încet și porniră la pas.
XX
Mînia dumnezeiască
...Și era încă dimineață iar frigul orbitor. Lucrătoriĭ murdarĭ, în zdrențe și tîmpițĭ alergaŭ gheboșĭ; prostituate se iveaŭ de prin hotelurile unde aŭ dormit noaptea. Evabtia părea vrăjită. Se opri înaintea Bisericeĭ cu dor de rugă și de lacrămĭ. Simțea oare rușinea dureriĭ sale? Totușĭ înainta cu jale multă spre casa Preotuluĭ și bătŭ în ușe.
Părintele Radu sta singur de cînd îĭ murise preoteasă. Cu chipul inberb și pervers, de cucernicie ipocrita avea în mahala fanaticĭ admiratorĭ și exaltațĭ dușmanĭ; era sfînt și criminal. Se spuneaŭ pe socoteala sa multe lucrurĭ; se zicea că falsifică hîrtiĭ de bancă și timbre și prepară otrăvurĭ; vindea la femeĭ dresurĭ, sulimane, făcea fermece și da în cărțĭ. Cu toate acestea autoritatea kiriarhică nu se interesa de dînsul și nimenĭ nu’l turbura în practicele sale infame.
Evantia așteptă o clipă; dar curînd Preotul se ivĭ în cămașă cu antiriul pe umerĭ și somnoros. La vederea Evantiel surprinderea îl făcŭ să tresară.
La ceasul ăsta?
Nu’țĭ convine?
Poftim.... intră... intră.
Și o introduse înăuntru. In odaea mică patul în neregulă se arătă privireĭ sale. Alăturĭ icoana și candela, iar pe părete un «Ierusalim» în pervaz.
— Domnișoara...
— Părinte Radu îțĭ maĭ aducĭ aminte?
— Ce anume?
— Dar suferința mea e negrăită!
— Și?... întrebă el.
— Părinte., oh.. Părinte.
Și izbucnĭ în hohot; căzŭ lîngă pat în genuchĭ, îșĭ îngropă capul acolo și plînse.
Preotul o privea rece; era sperjur. O spovedea adesea dar ignorant și mai răŭ de cît fin, pricepea maĭ mult suferințele fizice de cît pe cele morale. Cînd era copilă Evantia îĭ spunea multe, tot ce’ĭ trecea prin minte și ce făcuse și ce nu făcuse, în clipele sale de spovedanie. Iĭ povestea de jocurile sale noaptea în pension „d'a bărbatul și femeea“, de relațiile sale mîrșave, de fetele cu care dormea în pat.
Preotul Radu era duhovnicul pensionuluĭ și la spovedanie le ațîța prin întrebărĭ nerușinate. De atuncĭ a cunoscut pe Evantia și relațiunile lor deveniseră cu timpul foarte dese; în firea sa arzătoare drama creștin, bigotismul și superstiția se amestecaŭ cu erotismul cel maĭ smintit.
O ascultă îu dimineața asta ca în tot-d'a-una, cu chipul cuvios și fantastic, ca un părinte, ca un amant. Abia’ĭ grăia dînsul și ea îĭ tot spunea și de cîte sunt și de cîte aŭ fost durerĭ.
— Dă’mĭ bine-cuvîntare și ertare Părinte; sunt infamă.
— Suferĭ?
— Sufăr. O, cît sufer!
— Plîngĭ dar,
Și ea plînse cu lacrămĭ virgine. Dar un zîmbet înfiora chipul Preotuluĭ. Iĭ puse mîna pe umerĭ, flăcără în străfundul ochilor misterios:
— Cîte păcate aĭ?
— Păcate rele și vrăjmașe.
— Și nu poțĭ lupta împotriva vicleanuluĭ? Ce aĭ făcut ca să biruĭ?
— M'am lăsat pradă nevoeĭ.
— Și cu toate astea ți-am dat legea: ucide’țĭ păcatul.
— Cum ?
— Prin păcat.
Evautia îșĭ plecă fruntea; știa ce însemnează aceste cuvinte ale Preotuluĭ; îĭ luă mîna și o duse la buzele sale.
— Oh, Părinte, Părinte!...
— Invață-te să'țĭ disprețueștĭ carnea, reluă dînsul imperios; prin plăcere să’țĭ nimiceștĭ plăcerea; prin plînset plînsul.
Apoi mîrșav grăi cu intonații vrăjite.
—De ce nu m’aĭ ascultat o, fica a Sionuluĭ. In lumea ta cum veĭ găsĭ pace? Rămîĭ cn mine, alîăturĭ de corpul meŭ consacrat; prin corpul meŭ, prin graiul sacro-sanct te înalță;
Dar dînsa nu ĭ maĭ răspunse. Deja nu maĭ era în stare să cugete. Se lăsă numaĭ amețită alăturĭ. Alăturĭ stătŭ multă vreme și Preotul făcu o rugăciune de ertare. Și’ĭ întonă rugăciunea în accente divine, în auzul ei. Ast-fet aŭ rămas, ast-fel aŭ tăcut. Un amestec sacrilej de cele sfinte și nevrednice de cuvinte dumnezeștĭ și obscene se alunga prin odaie subt tremurat de căndelĭ în agonie. Și candela se stinse.
Preotul Radu închise ușa, trase perdelele și aproape în întuneric la lumina foculuĭ ce fîlfîia în soba rămase gol cu pletele pe gît, urît ca un Tiberiŭ cu chipul nerușinat, înbrobonat de sifilis.
Ah, durerile nopțiĭ, nopțiĭ... O umezime otrăvită, chinuri atroce o ucideaŭ ca in poema lui Fracastor. Ulcere marĭ se iviră pe chipul eĭ, rănĭ enorme îĭ săpaŭ ochiĭ și pustule îĭ se iviră pe trup. Sifilide maculoase apărură, îĭ se perfora nasul, gura, vălul palatin.
Alexe Leoveanu îșĭ privea surora înecată în văpăile dureriĭ. O privea tăcut și singur cu dînsa, cum lupta cu vitriolul rușinoaseĭ morțĭ. Cu furie sifilisul ce’ĭ infectase sîngele, izbucnise pe corpul delicat al prostituateĭ și nu maĭ putea dînsa biruĭ. Alexe era trist.
— Sărmană zmintită, exclamă el.
Și îĭ sclipiră fulgere de filantropie; un graĭ de milă îi se topi surd în suflet. Privi revolverul pe care îl ținea în mînă, privi perduta ființă, stinsă lîngă el. Și nu s’a maĭ opus ispiteĭ. N’a ma cugetat. El însușĭ trase ucigînd durerea inimeĭ și rana, suflînd zbuciumarea, stingînd păcatul.
Șî daca aŭ plîns’o aĭ săĭ, moartea nebuneĭ fu o ușurare. Cum se smeresc durerĭ în frigul morții, orbirea și vițiul, nebunia, boala, suferința căzură. Alexe era mînjit de sîngele eĭ; dar remușcare nu putea avea și nicĭ chinurĭ; nu era criminalul mustrat, ba încă mîngîiat.
Rudele aŭ aruncat tăcere asupra întregeĭ afacerĭ și aŭ pregătit în liniște înmormîotarea.
A pornit-o la groapă, aŭ închis și bătut cu ținte capacul coșciuguluĭ pentru a nu’l maĭ deschide nicĭ o dată.
.... Și ast-fel, ast-fel mergea la groapă cu carul negrŭ. Preotul Radu în frunte își ducea jertfa blagoslovind-o. Alexe Leoveanu, cîți-va prietenĭ și aĭ caseĭ urmaŭ tăcuțĭ.
Un dric negrŭ solul eternitățiĭ.
Străbătŭ convoiul străzile în liniște; trecŭ prin dos însă; o luă pe strada Carol, prin calea Rahoveĭ iar cînd să urce movila întîlnĭ un alt car funebru.
Un car alb, cu fete și în frunte cu doĭ clericĭ. Două morțĭ dușmane, două frînte suferințe.
Alexe privĭ și tremură. In cap Dionis îl recunoscŭ, îl sdrobĭ în ură, în blesteme...
Și atuncĭ cele două convoiurĭ se uniră, mergînd la pas în jale cumplită. Maĭ repede pornĭ dricul Evantieĭ și în urma luĭ amenințător, alb, dricul castitățiĭ tot venea și îl gonea. Se înălța ca un spectrŭ sîngerînd. Și carul urca, și urcaŭ amândouă, se așterneaŭ drumuluĭ: unul trist și unul jalnic, unul negrŭ și unul alb. Tăcut era cll’dîntîĭ și în cîntărĭ de slavă cel din urmă. Florĭ pe cel din urmă, pustiŭ pe cel d'întiĭ. Iubire și jale pe unul, rușine, blesteme și insulte pe altul. Tăcere în jurul celuĭ d’întîĭ, numaĭ lacrămĭ și poezie în urmă. Numaĭ cînt în urmă. Preotul Iacob uimit tăcea, corul intona accente sublime, sfîșiind plînsul pretutindenĭ.
Iar așa se opriră la poarta cimitiruluĭ și ciocliĭ luară raclele pe sus; două gropĭ alăturĭ săpate le așteptaŭ, morminte vrăjmașe de ură. Dar nu! Aceiașĭ ertare se frînse asupra eĭ și asupra lor, din gestul preotuluĭ Iacob, bine-cuvîntînd ambele sicrie, din văpaia sufletelor.
Subt flamurĭ albe aŭ dus corpurile și glasul Sfinte Dumnezeule și psalmiĭ îngropăriĭ; apoĭ catisma fericireĭ oamenilor care aŭ umblat în calea Domnuluĭ și stihurile de aliluia, întrerupând prin ecteniile micĭ canonul morților cu refrenul:
— Odihnește Doamne sufletele roabelor Tale adormite.
Condacul, icoanele odelor, înălțate la groapă se solemnizaŭ din ce în ce maĭ mult. Se întonă rugăciunea de ertare, se cîntară prosomiile, stihurile de înduioșare și veșnica pomenire, apoĭ ciocliĭ lăsară în mormînt sicriele pe cînd pe corpurile adormite se turna untu-de-lemn ca asupra unui călător care ar trece vămile.
Și pămîntul gemea înghițind sicriul Marteĭ, bulgăriĭ plîngeaŭ izbind în lemn; dar în urmă se încinse maĭ presus de el, se încleșta ca o boltă nepătrunsă de unde nu s’or maĭ ivĭ lacrămĭ, nicĭ bucurie.
Și vîntul cînta și vîntul bocea în graiŭ prelung înfiorînd foișurĭ veștede și frunze moarte în cutremur, risipindu-șĭ tînguirea pe crucĭ pleșuve și morminte ofilite:
— Vuun... vuuuuu.
Tîrziŭ numaĭ.... Preotul Radu nu s’a maĭ văzut; el dispăruse deja la vederea părinteluĭ Iacob. Toțĭ plecaseră și numaĭ preotul Iacob și Dionis maĭ staŭ lîngă gropĭ. In aceiașĭ vreme un om rătăcind, cu privirĭ drepte, cu fălcile încleștate se arătă de după o cruce....
— Pe înfrînarea mea, grăĭ Dionis, pe cele nouă corurĭ îngereștĭ, blestemat....
— Tacĭ, îĭ zise însă părintele Iacob, nu vezĭ că e nebun?
In adevăr Alexe Leoveanu îșĭ umpluse gura cu pămînt proaspăt răscolit din mormîntul Marteĭ și spumega fără mințĭ.
Și cum tot priveaŭ ast-fel ucigătoarea scena, rabinul Eleaser care urmase cortegiul victimeĭ se ivi la groapa și între cele două morminte, grăĭ domol, cu accente straniĭ. El grăĭ în vînt înflorind aerul și înserarea, zîmbitor și negrŭ. Graĭ:
Ah, toate acestea amurgesc curînd. Marile cimitire sunt Panleoano de vițiĭ și de durere de infamie și crime; acele crucĭ sărmane și cavourĭ bogate, temple ce se înalță sinistre încă în cetățĭ pustiĭ, sunt martorĭ vecinieĭ aĭ neputințeĭ și orbireĭ. Acolo în cimitire sunt lumĭ după lumĭ, durerĭ după durerĭ înghițite și plăcerĭ apuse, frumusețĭ închise în frigul morțiĭ și răutățĭ și patimĭ ce nu vor maĭ plînge. Sunt lire ce nu vor maĭ sîngera; iubirĭ ce în necropole căzute vor sta; numaĭ viermiĭ îșĭ împlinesc misiunea în cărnurĭ putrezite; distrugerea răpește focul din privirĭ și detronează în făgaș și slava și nimbul. Și aducerile aminte moarte la pămînt se maĭ înalță în nopți de ocară, ca bruma pe mormintele ce rîd peste patimĭ căzute în adîncul lor. Aicĭ dorul, invidia, urs și orgoliul și speranța s'aŭ închis ca în castele negre; fecioare frumoase odinioară aŭ devenit cărnurĭ infecte și desgustătoare; amanțĭ ce aŭ strălucit zac de batjocură; învingătoriĭ de erĭ, marĭ generalĭ în războae și regĭ puternicĭ, sunt aicĭ cîinĭ ce nu maĭ pot lătra, trîntiți grămadă de o mînă infinit maĭ puternică, de o răzbunare inexorabilă. Și răutatea nu se stinge și răzbunarea e vecinic nouă; noĭ crime se slăvesc și alte răutățĭ izbucnesc pentru a se smerĭ în pintenul deschis ca o gură mereŭ largă, mereŭ grozavă. Albaștrĭ și frumoșĭ orĭ cum ar fĭ ochiĭ, ochiĭ se închid subt pleoape marĭ și micĭ diformĭ saŭ strălucițĭ trec istovițĭ. Geniĭ și nebunĭ, trîntorĭ și miniștrĭ, scepticĭ și filozofĭ — tot una, tot una....
Aceiașĭ uitare îĭ înghite pe toțĭ, îĭ spulberă și îĭ nimicește fără milă. Ce e admirarea omenireĭ toate, ce poate sta în calea morțiĭ? Arhanghelul nebiruit cu spada de flăcărĭ sosește în clipa supremă și le curmă goana. Și nicĭ poezia, nicĭ ura, nicĭ bogăția, nicĭ suferința nu scapa. Moartea, moartea e stăpînă, e absolută suverană în mersul săŭ amețitor; ea distruge statuĭ împetrite de veacurĭ, ruinează palate de miĭ de anĭ; piramide de ți-aĭ clădi pe mormînt, mormîntul tăŭ se va prăbușĭ în mărĭ adîncĭ. Pe povîrnișul viețiĭ se alungă, zbuciumațĭ trăesc, plîng și țipă; imperiul negrŭ îndoliază inimile însă; crainicul eternitățiĭ te răpește fără să-țĭ maĭ bată la ușe, fără să maĭ știĭ.
XXI
Vedeniĭ
Părintele Iacob îșĭ lăsă obosit chipul în palme:
Ah, l’am scăpat, l’am scăpat... Doamne, fie slava Ta Stăpîne, ma iartă, Doamne! Dă mie pacea Ta!
Îșĭ trecŭ pe din'nainte vremurĭ sfadnice; se gîndea la Dionis, la durerea luĭ din armă, la acest suflet viscolit, șovăind între credință și afurisanie, în urmă’ĭ gonaș nebun fiind Satana.
Preotul a veghiat asupra luĭ, a întărit inelul credințeĭ, a păzit încă văpaea Bisericeĭ și a mîntuit un suflet. Ce voluptate maĭ adîncă pentru dînsul! Cînd I’a simțit șovăind a știut să'l susțină, cînd gura luĭ a blestemat ĭ a închis gura, cînd îndoiala l’a chinuit a știut să'ĭ fie cumpănă de credință. Preotul oftează de jalea sărmanuluĭ suflet și o lacrămă sfîntă îĭ înflorește, în privirĭ.
—Mila Ta Doamne e negrăită.
Dar era mîndrŭ de cucerirea sa. Ca viteazul Tancred din sfintele războae care în glorioase aventurĭ șĭ-a pus echerul să jure că nimănui nu va spune, părintele Iacob cu izbînda sa, neștiiut de nimenĭ era nobil și maĭ curat.
Și gîndurile îl năpădiră. Se văzŭ copil orfan și din forĭ pomenit pe lîngă casa bătrînuluĭ arhiereŭ Neofit cu sora sa perdută de multă vreme. El n’a știut ce e iubirea, nicĭ mîngîerea și n'a suferit la văpaea eĭ. Coborît în adîncul credințeĭ în valurile sale s'a luminat. Se retrăĭ studentul de altă dată cu planurĭ visate dar cu puține mijloace. Se spunea că era fructul păcatuluĭ, că tatăl săŭ fusese însu'șĭ bătrânul Arhiereŭ și că un incest îĭ preluda nașterea. Bunul Părinte era istovit, acum și așa de jalnic.
In ziua următoare era Duminică; după slujbă se suĭ în Amvon și rostĭ următoarea predică asupra Mileĭ dumnezeeștĭ fără sfîrșit:
Surorĭ și frațĭ creștinĭ,
In rîul graiuluĭ sfîntuluĭ apostol Ioan găsim aceste cuvinte: vă daŭ pacea mea, vă las pacea mea, nu în chipul lumeĭ. Pentru a căpăta însă pacea creștină, trebue să'țĭ curbezĭ întîĭ voința, stingînd viața pasională, mereŭ în drumul desăvîrșireĭ. In vremurĭ turburĭ subt valul ispiteĭ, subt noriĭ dureriĭ, o lumină de bucurie strălucește: Isus și viața creștină. Și cînd rele gîndurĭ te abat, atuncĭ: vine dezgustul viețeĭ și dorință morțeĭ în Isus Cristos; atuncĭ : vezĭ că o siguranță perfectă, o plină pace nu sunt pe lume. Pe drumul dureriĭ aŭ trecut toțĭ sfințiĭ, prin jocul ispiteĭ a zburat inima lor, prin sabia credințeĭ aaŭ biruit. Dar noĭ cîțĭ învingem, nevrednicĭ?
Subt nevoĭ și scîrbe, subt răĭ vrăjmașĭ și primejdiĭ nu trebue să cădem. Cel ce are putere ne va mîntuĭ. Ceĭ fără prihană ne vor păzĭ. Cald ajutor vom avea în clătinarea noastră la Domnul nădăjduind, isvorul mileĭ și scăparea lumeĭ. Bogăția haruluĭ și rîul daruluĭ roorează smeritul suflet, ca armă de mîntuire, se încrucișează pe cei fără putere și dezamăgițĭ și nebunește perduțĭ în deșert.
Razim de credință și sprijin de pace numaĭ în Dumnezeŭ și în viața creștină găsim, numaĭ în singurătate și opera Sa.
Mai mult de cît însănătate, frumusețe, cinste, slavă; maĭ mult de cît în putere și demnitățĭ; maĭ mult de cît în știință, spirit, bogățiĭ, arte ; maĭ mult de cît în plăcerĭ și bucuriĭ, în renumue și laude, în speranțe și făgăduințĭ; maĭ mult în sfârșit de cît în îngerĭ și în archanghelĭ; mai mult de cît în tot ce nu este Dumnezeŭ.
Căcĭ Dumnezeŭ este nesfîrșit de bun, singur prea înalt, prea puternic; singur are să dea totul; singur dă mîngîere; singur e frumusețea și toată iubirea. Slava Sa e maĭ presus de slavă; mărirea Sa maĭ presus de mărire; legea Sa maĭ presus de lege. Ca mireasa din Cîntare la primirea ceresculuĭ mire să îngenunchiăm în beția divină: Mult iubitul este al meŭ și eŭ sunt a luĭ.
Laudă dar și slavă Ție, o, Tată prea înalt ; fie ca sufletul nostrŭ, ca gura noastră, ca toate făpturile împreună să te laude și să Te prea mărească în veciĭ vecilor. Fie.
Intr'un tîrziŭ abia Preotul luă brațul luĭ Dionis; plecară amîndoĭ grăind încet.
Trist era călugărul și spăimîntător la cbip.
— Ce aĭ de gînd să facĭ acum?
— Sfinția ta, nu pricepĭ? Mă întorc la mînăstire. Ce așĭ maĭ căuta între oamenĭ! N'am îndurat destule?
— A, te-aĭ hotărît?
— Șovăeam erĭ; îmĭ ardea sufletul răzbunarea și o sete de glorie nebuna mă cuprinsese. După înmormîntare...
— Știam lucrul.
— Părinte, e mare păcat? Voiam să fiŭ răŭ, pervers, căzut. Să mă asvîrl în valul viețiĭ, să sorb mizeriile eĭ, să plîng de cîte plîng toțĭ. Dar sfinția ta mi-aĭ fost scut.
— Nu’mĭ am făcut de cît datoria.
— M’aĭ sprijinit Părinte, părintele meŭ. Mi-aĭ dat lumina viețiĭ. Ce drum frumos și verde mĭ se deschide acum.
Părintele tăe convorbirea.
— De ocamdată să mergem la masă, veĭ pleca mîine.
— Și nu voĭ maĭ venĭ nicĭ odată în Bucureștĭ, grăi trist.
In vremea mesiĭ convorbiră încet, părintele Iacob căutînd să ocolească tot ce l'ar fi sîngerat.
— Voĭ venĭ o lună pe an, zise dînsul, la mînăstire...
Dionis privĭ chipul iluminat al sfîntuluĭ:
— Dar... maĭ tîrziŭ, zicea visător.
Și cu ochiĭ în zare tăia un viitor vag.
— Mă voĭ retrage... da... maĭ tîrziŭ...
— De ce maĭ zăboveștĭ?
— Ah, de ce? Dar rolul meŭ nu e încă sfîrșit...
Și privea în ochiĭ călugăruluĭ iar de subt genele luĭ izvoraŭ mîngîierĭ ca din adierea unuĭ evantaĭ de pene parfumate.
— Nu înțelegĭ tŭ? Cînd am pornit în lume n'am avut și eŭ planurĭ? Ce am făcut însă pentrŭ Biserică? Ce jertfă? Ițĭ aducĭ aminte de marea reformă care te chinuia la început?
— Da, Părinte, o reformă în Biserică, o Biserică universală, apostolică, o turmă numaĭ și un păstor.
— Ei bine, crezĭ ca nu m'a agitat și nu mă agită și pe mine opera? Opera care va cere jertfe oare?
Dar lucrez, lucrez mereŭ și voĭ lucra pînă în clipa din urmă la clădirea ideala pe care sper să o întronez. Vaĭ, nenorocitele dogme, răŭ înțelese de clericĭ nevrednicĭ. Ce splendid ar fi strălucit creștinismul dacă atîtea tulburărĭ interne nu l’ar fĭ frămîntat.
— Dar Părinte, dintr-o țară mică și necunoscută, cum va putea pornĭ o răzvrătire concepută pe un plan atît de vast?
— Ce era norodul ebreŭ, alesul Domnuluĭ? Iordanul nu e Dunărea și Genesaretul nu e Marea Neagră și totușĭ Verbul s’a incarnat acolo. Nu noroadele, nu gințile decid.
Nimenĭ nu știe unde suflă Duhul.
— Și care snut planurile sfințieĭ tale?
— Care? Planurile mele sunt nedefinite încă, dar poate prea marĭ pentrŭ mine. Insă anunț, Dionis, continuă preotul în extaze, în opt-zecĭ de anĭ nu va maĭ rămîne piatră pe piatră din toată putrezita noastră clădire socială și morală. Va sosĭ un trimis al Duhuluĭ care va zidĭ catredrală universală și ortodoxă. Va venĭ un geniŭ care va purta steagul creștinismuluĭ d’alungul pe pămînt și peste mare. Va venĭ un războinic fără pereche, o lumină cum n’a maĭ fost, poate el însușĭ zeŭ. Va venĭ în curînd și fără îndoială, simt parfumul luĭ ante-mergător, suflŭ divin care’ĭ așterne drumul. El va distruge congregațiile și misiunile străine, cuiburĭ de infamie ; va stinge ipocrizia și filistenismul în sînge subt spada'ĭ de arhanghel; va șterge și certurile nebune pe tema transubstanțiațiuneĭ, a luĭ filioque, a infailibilitățiĭ saŭ a Imaculateĭ concepțiĭ.
Va merge și maĭ departe. Și atuncĭ: vaĭ vouă celor nevrednicĭ, vaĭ vouă celor curvarĭ, vaĭ vouă celor nebunĭ! Blestem, blestem vouă.
— Dar unde va apare, în ce parte, de unde va pornitĭ?
—Cine știe! Dar simt în mine o chemare triumfală; voĭ eșĭ în lume în curînd, predicînd venirea luĭ, anunțînd zguduirea lumeĭ, transformarea eĭ. Atuncĭ, cuvioase, rolul tăŭ va fi nemăsurat...
— Părinte, însă nu ne vor auzĭ; vor rîde imbeciliĭ, proștiĭ vor rîde.
— Vor rîde... Dar vom produce o mișcare la adăpostul togeĭ regale; vom aprinde în acea zĭ teribilă un astrŭ fantastic care va radia aur și fulgere pretutindenĭ. Va răsuna cu glas înfricoșat trompeta evangelică. O voință infailibilă nu se birue. Nemerniciĭ, speculanțiĭ, șnapaniĭ, preoțiĭ mîrșavĭ, ignariĭ vor rîde, ne vor lovĭ chiar. Dar vaĭ lor, vaĭ! Nu, Dionis, maĭ presus chiar de regĭ suntem noĭ. Rolul lor e pămîntesc și lesne se spulberă; rolul cruceĭ e însă etern. Ea tae hotarul viețiĭ cu izbîndă și dincolo de moarte.
— Ce măreț eștĭ în graiul sfințieĭ tale!
— Ah, nu pricepĭ tŭ, zise Preotul, mișcîndu'șĭ părul cu degetele în rîurĭ? Poezia și durerea te-aŭ eternizat. Subt porunca mea veĭ fĭ un general neajuns în războiŭ duhovnicesc. Dar maĭ așteaptă copile, copil de două-zecĭ de anĭ și neofit admiral. Edificarea ta nu e încă sigură; voința ta nu e nestrămutată.
Și fruntea acestuĭ vizionar se limpezĭ; fulgerile de vervă și mînie ee topiră. Numaĭ Andreĭ visător ca tot-d'a-una îl contempla; se simțea și maĭ mare; maĭ presus de lume și maĭ nobil. Marĭ planuri îĭ se așterneaŭ în orizonturĭ limpezĭ.
— Insă pentrŭ aceasta, cuvioase Părinte îțĭ trebue încă răbdare. Numaĭ noĭ am apune în vrăjmășia absolută, între clericĭ stupizĭ. Avem însă un prinț de geniŭ și foarte ordox; el va domnĭ, va domnĭ odată cu noĭ spre slava acesteĭ țărĭ și spre lumina sfinteĭ Bisericĭ; e micul prinț Carol II care întrupează geniul romîn și cutezanță de dac, trimis al luĭ Zamolxe în tămîea luĭ Crist....
— Fapte, fapte, mi-e dor de fapte.
— Veĭ intra în curînd în fapte; în loc de a iubĭ infinitul veĭ iubĭ pe ceĭ căzuțĭ. Domnul era maĭ mare ca noĭ și sufletul Săŭ maĭ înalt în armoniĭ eterne. Și totușĭ viața Luĭ s'a strecurat printre suferinzĭ și femei căzute. A ta poezie a fost vis și vorbe, îțĭ trebue poezia faptelor, poezia martirilor.
— Vaĭ, Părinte, atîtea mîhnirĭ m’aŭ abătut...
— Și cînd toate astrele, continuă Preotul vor intra în conjuncțiunea punctuluĭ Aries, atuncĭ visul nostrŭ va fĭ aevea.
Le curgeaŭ cuvintele ca sărutărĭ de crinĭ; și fie-care vorbă părea înaripată în zbor delicat.
— Un an, un an, grăĭ Dionis... Dar în al meŭ suflet tînguirea și plînsul asteĭ țărĭ se jelesc maĭ mult. O, eŭ sunt țărînă putredă și risipă goală. Dar țara, sărmana Romînie!...
Cu lacrămĭ rămase în ochĭ; și îĭ picuraŭ în cristale albe.
— Oh, aĭ dreptate, înorat îl complectă Preotul, țara e zguduită; pe holdele sale cresc fiorĭ obrocite. Măestriĭ nu maĭ sunt, maeștrĭ nu avem. Numaĭ jalea se tălmăcește une-orĭ în triste accente. Și rînduelĭ drepte n’avem; numaĭ durerĭ și gemete răsună. Am fost vînduțĭ și puhoĭ de pleavă străină. Viu veneticĭ și din Apus și din Miază-noapte și din Transilvania și din Bucovina; aicĭ iaŭ slujbe și ne împilează; iar de frațiĭ lor aminte nu’șĭ aduc. Și pînă în sfințit de soare se trudesc țăraniĭ și neogoițĭ mor; iar mănoase ogoare pustiĭ rămîn. Și miĭ de nevoiașĭ cad pămîntuluĭ și se’nbrîncesc; îi urmăresc păcate marĭ și din străbunĭ prea multe. Ah, îmi sîngerează inima și mă revoltă, spaima, nedreptatea și urgia! Biruințe duse s’aŭ șters de pe stîlpĭ și pietrele praf pe morminte sunt. Dar veni-va vremea cînd paloșul va sorbĭ beție din sîngele lor. Cînd duhul inteligențeĭ se va fĭ răspîndit pe pămînt, va venĭ vremea, ca spiritul Evanghelieĭ să fie lumină noroadelor...
Apoĭ iar grăĭ într’un tîrziŭ părintele Iacob cu ochiĭ pe brazdele zileĭ:
— Atuncĭ principiul puteriĭ va fi rațiune, cum a zis din început sfîntul Ion. Cristos se va renaște în toate zilele, nu simbolic pe altare, ci în adevăr și incarnat pe’ntreg pămîntul. Cum a zis că cel maĭ mic dintre noĭ este El, nașterea orĭ-căruĭ copil va fĭ atuncĭ sărbătoare; orĭ-ce om va fĭ un Crist; nu va maĭ fi sărac, flămînd, izgonit, fără casă și copiĭ, urmărit și răstignit; va fĭ în belșug de toate și tată și soț; va domnĭ și va erta ura și prigoana.
Căcĭ într-o zĭ toate noroadele nu vor fi de cît un norod, toate tronurile un singur tron; iar pe acest tron va sta un drept cu duhul luĭ Crist, însu’șĭ Crist, cum toțĭ putem să fim El, cînd El e în noĭ. Stingînd desfrînarea va înlătura durerea; toțĭ vor avea dreptul și mijloace de a face bine; nimenĭ nu se va corupe. Pedeapsa va fĭ înlocuită cu igiena morală, iar vinovățiĭ vor fĭ bolnavĭ și vindecațĭ. Atuncĭ fecioarele nebune vor avea oleŭ în căndelĭ iar cînd vor venĭ să bată de nu va voĭ mirele să le primească, fecioarele înțelepte le vor întinde mîna și le vor introduce.
A doua zĭ de dimineață încă, într’un vagon de clasa treia călugărul Dionis părăsĭ Capitala luînd drumul Ploeștilor. La fereastră nemișcat cu ochiĭ trezĭ în tomnatica zare, privea solemn ca un taumaturg la jertfă.
Trenul alerga ocolind orașul care se întindea negrŭ. Cînd îl perdŭ aproape din vedere, cînd încă Bucureștiĭ îșĭ maĭ desenaŭ umbrele prin perdeaua de brumă cenușie a diminețiĭ, un fulger îĭ arse ochiĭ. Dar curînd expresia chipuluĭ săŭ se schimbă în mare scîrbă și intonă în gînd următorul:
XXII
Final
Din profunda complexitate a viețiĭ răsar oameniĭ de geniŭ maĭ presus de forme și maĭ presus de vremurĭ. Eĭ singurĭ maĭ abat asupra noroadelor luminĭ de viață nouă trezind entuziasm și probleme care n'aŭ maĭ fost. In existența sibarită oameniĭ de geniŭ sunt incomparabilĭ; eĭ nu iaŭ parte la festinul viețiĭ, cĭ sunt dațĭ afară ca niște excepțiĭ. Adesea oameniĭ de geniŭ par singuraticĭ și în divorț cu societatea și brutele sale.
Ca aeziĭ legendarĭ care în Tracia subt măgurĭ olimpiene împleteaŭ din lire orfice îniîele buchete de poezie, oameniĭ de geniŭ pregătesc generațiile viitoare și anunță popoarelor evenimente ce aŭ să fie. Eĭ merg înainte și locuesc în anticamera viitoruluĭ care cu preciziune lămurită se deslușește îu mintea lor. Aspirația și bucuria, durerea și întristarea, emoțiile puternice și exa1tarea vie sunt motivele lor de creațiune, accentele încrustate în plăzmuirile lor picturale și arhitectonice. Sufletele lor zbuciumate se traduc în opere care nobilează ce e bun și covîrșesc ce e josnic, nuanțează și colorează manifestările sufleteștĭ, le închiagă în întrupărĭ limpezĭ, în oglinzĭ pentru toată lumea.
Frămîntările uneĭ națiunĭ și fluxul săŭ fantastic zămislesc opere de o adîncime și de o mare libertate. Sonora plastică a marilor poețĭ, îmbrățișează o cronică eternă și vie; pe harpele cîntăreților se plămădesc popoarele cu al lor caracter și ca principiul lor de viață. Istoria sboară în nesiguranță și documentele pot lipsĭ; operile lor închiagă însă documentele subt haina vrăjiteĭ rapsodiĭ, le păzesc ca pe trofee în templul înflorireĭ și le prezintă veacurĭ apoĭ, plăcute saŭ dureroase, eterne și universale.
Ele sunt solida temelie a virtuților uneĭ națiunĭ, sunt tînguirea durerilor saŭ zîmbetul nemistuit al puteriĭ sale. Sorgintea lor e adîncul inimeĭ, bogăția lor e libera fantazie, vremea plăzmuireĭ lor în clipe de mîhire saŭ de isprăvĭ faimoase. Ele se leagănă și se urzesc din cărțĭ și din firea vie și elocinte înaintea priviriĭ, natura cu singurățile sale imense, cu pădurile sale maestoase, cu apele sale melodioase, cu cerul săŭ cristalin. Rîurĭ de forme cadențate se coboară pe ghitară și înalță pe un om de geniŭ maĭ presus de durere și de femeĭ.
Prin ce proces misterios se ajunge la creațiunile unor asemenea opere, ce se produce în adîncul cerebral al unuĭ geniŭ, care coarde ale sufletuluĭ săŭ vibrează pe liră, acestea sunt de domeniul esteticeĭ psichologice saŭ maĭ precis rămîn în taina hipogeelor unuĭ geniŭ în tot-d’a-una enigmatice pentru ceĭ profanĭ și nicĭ odată lămurite de siguranța științifică. Acele elucubrațiĭ care lămuresc fondul inițial al unuĭ geniŭ prin logaritmĭ și axioame, rămîn elucubrațiĭ și în tot-d’a-una neresolvate.
O sinteză de intuiție adîncă nestatornicită de legĭ, dar tradusă în fapte strălucite și izbitoare, caracterizează pe rariĭ misionarĭ aĭ ursiteiĭ; puterea lor e infailibilă și lumina lor trufașă nu înclină. E acel duh tainic despre care Platon ne vorbește în frumosul dialog Ion, atît de frumos în cît pare a fi apocrif.
Pe cînd eĭ încearcă suferințe ideale, brutele sunt izbite în vălmășagul viețiĭ de orĭ-ce valurĭ și fluctuoasele lor inimĭ așa de lesne șovăesc. E o societate anormala pe înaltul căreia s’a ridicat clădirea modernă a țăriĭ, noastre în special și care nu va întîrzia să sucombe.
Oameniĭ vulgarĭ suut stăpînițĭ de marĭ patimĭ și viața lor ideală e moartă. Eĭ nu trăesc de cît prin femeĭ. Fizismul ca un mare păcat îneacă în eĭ orĭ-ce exuberanță ideală, orĭ-ce armonie cerească. Ba eĭ maĭ trăesc și pentru mîncare căreia ’ĭ jertfesc cea maĭ mare parte a activitățiĭ viețiĭ lor scurte. Acea ridiculă exaltare care atrage pe bărbațĭ și pe femeĭ uniĭ către alțiĭ, acea mărșavă patimă care împreună pe bărbat și pe femee de la 16 anĭ în sus, acea priveliște dezgustătoare pe care ne-o oferă bărbațiĭ bătrînĭ și femeile mature care aleargă încă pe rîurile lui Priap, toate acestea sunt păcatele mortale ale omenireĭ, care întunecă marea turmă și o lasă atît de mult în urma progresuluĭ. Eĭ nu pricep să acorde lire perfecte, ele nu înțeleg accente sublime, ci urăsc și ele li se supun oarbe, eĭ eunt nebunĭ și ele îĭ ascultă, eĭ sunt stupizĭ, lașĭ, perverșĭ și răĭ și ele sunt amantele lor; ele admiră toata imperfecția lor pămîutească și le îugădue totul.
Femeile între ele se urăsc, bărbațiĭ între eĭ se războesc, dar între femeile și bărbațiĭ vulgarĭ o simpatie scîrboasă distruge lanțul ureĭ toate și întregeĭ durerĭ. Și dacă se unesc cu inelul căsătorieĭ astă-zĭ, uniĭ altora îșĭ spun durerile lor, îșĭ spovedesc sufletele atinse în orgia viețiĭ, viețiĭ lor amare. Pe străzĭ femeile și bărbațiĭ vulgarĭ îțĭ arunca privirĭ amețite, se îneacă în bețiĭ dorite, și păcătuesc cu gîndul și cînd pot cu fapta. Privițĭ acele cete stupide de tinerĭ bine îmbrăcațĭ și bogațĭ, acele valurĭ de femeĭ frumoase care îĭ tîrăsc în urma lor; eĭ rumegă vițiul și sunt prostituațĭ: alte întinsurĭ maĭ albastre eĭ nu privesc și nu maĭ pot privĭ. O femee pentru, un cadavrŭ mișcător ajunge ucigașe; gelozia și iubirea se prăvălesc în sufletul eĭ. Un bărbat maĭ brutal și maĭ răŭ, egoist și lacom, omoară saŭ se omoară, cînd femeea luĭ înșeală. El vrea să dicteze prin puterea luĭ, prin frumusețea luĭ, prin baniĭ luĭ.
Marele Balzac această oglindă adîncă a lumiĭ perfecte și imperfecte a zugrăvit tot ridicolul uueĭ căsătoriĭ în stil modern. De ce toate sunt nefericite și avortează sub banal? Soțiĭ îșĭ descoperă reciproc lipsurile, josnicia și prostia. — Oameniĭ vulgarĭ sunt adesea poețĭ și devin geniĭ pentru femeĭ; eĭ sunt literațĭ și cultivă pasiunea ; eĭ sunt oamenĭ de știință și aŭ trecere înaintea lor. Dar mariĭ poețĭ n’aŭ admiratoare, mariĭ literațĭ nu sunt pasionalĭ, nu sunt savanțiĭ amanțĭ de carnaval în căutarea dameĭ cu pantofĭ de satin.
Auzĭ adese-orĭ în societate vorbind de băețĭ bunĭ și fete bune. Sunt tîmpițĭ, funcționarĭ liniștițĭ în lumea burgheză saŭ băcanĭ parvenițĭ; în lumea mare nostimĭ bogătașĭ, moștenitorĭ și decăzuțĭ. O adunare de bărbațĭ saŭ numaĭ de femeĭ lesne devine anosta; lor le trebuesc senzațiĭ, glume perfide și flecăriĭ ușoare ; mintea lor nu se poate spulbera de muncă onestă; nicĭ odată o cugetare viguroasă saŭ un cuvînt maĭ frumos nu veĭ întîlnĭ la dînsul. Bogațĭ și bogate, săracĭ și sărace, micĭ și marĭ, prostituate, funcționarĭ, hoți, derbedeĭ, studente, servitoare, ofițerĭ, eĭ sunt vulgarĭ, eĭ ajung miniștrĭ; comandă războae și dețin puterea; eĭ sunt morțĭ sufletește dar se admiră reciproc și se susțin la primejdiĭ, strigă ca hotentoțiĭ cînd sunt fulgerațĭ de un glas temerar și se unesc în cor. In cele două sute de miĭ de bestiĭ ale Bucureștilor carĭ mănîncă, dorm, muncesc, cheltuesc saŭ se iubesc, n’a sunat nicĭ odaia o harpă cerească, nu s'a acordat un accent de poezie nobilă, fie de durere. Eĭ aŭ poețiĭ lor nemernicĭ ca și eĭ, eĭ aŭ artiștiĭ lor proștĭ ca și eĭ, se adună între eĭ și trăesc pînă cînd cimitirul și uitarea îĭ înghit fără umbră de speranțe. Eĭ trec valurĭ, valurĭ și pe nod, necazurile lor se sting și plăcerile le întunecă frunțile.
Și în nopțile foarte albastre de vară, cînd marea liră a natureĭ cascadează accente neajunse, eĭ dorm saŭ în chip de amanțĭ rătăcesc ca noctambulĭ prin locurĭ solitare. Dar vaĭ, și în acele clipe stupiziĭ aŭ erecțiunĭ și creerul lor ejaculează prostiĭ, profanînd singurătatea, singura fără pată, singura măreață. Oameniĭ vulgarĭ sunt curioșĭ; viața altora îĭ interesează maĭ mult de cît mizeria lor; îĭ caută imperfecțiĭ, inventează calomniĭ și croesc minciunĭ; eĭ critică și înjură, înjură maĭ ales în urmă, cînd sunt fără putere înaintea adversaruluĭ, invidiază și sunt obraznicĭ, fanfaronĭ și pretențioșĭ și din toate cată rîs, numaĭ rîs și veselie. Dă-le mascarade și 'țĭ vor fĭ recnnoscătorĭ ; dă-le petrecerĭ sîngeroase și furtunoase și eĭ vin nebunĭ; aducețĭ femeĭ, băutură și muzicĭ. Se îngrămădesc la zece Maiŭ, și femeile lor vin smintite cu gîudurĭ obscene, admiră armata și nu simt meschinăria și înjosirea lor. Curioși, vițioșĭ, răĭ, proștĭ, obscurĭ, ucigașĭ, hoțĭ, oameniĭ vulgarĭ sunt respingătorĭ pentru un spirit suprem, ba încă eĭ nu i recunosc nicĭ-odată. Și daca ’șĭ simt une-orĭ nevrednicia pătimașă rîd de dînsul prin gazete umoristice, leșină de rîs în aplauzele turmeĭ degradate, critică pretutindenĭ, insultă tot și murdăresc tot.
Poporul, poporul, laș înaintea puteriĭ, arogant și zmintit cînd parvine, poporul muncit de patimĭ, de ură, de nefericirĭ, de sifilis și patimĭ sexuale, sufocă un om superior. Revoltele sale ridicole, pretențiile sale absurde, ura ascunsă și ferocitatea dezlănțuită la ocaziunĭ îl îneacă într-o lumină desperantă. El amestecă mizeria neagră cu voluptatea repulsivă; în mijlocul săŭ înflorește un Babel de infamiĭ și în chiar orgia de voluptățĭ și crime caută uitare mîhnireĭ sale. I1 bîntue adulterul și incestul, violul pederastia și sifilisul. Fetele demente. Ah, unde’ĭ preotul care să tune glasul sfânt?
Și eĭ trec, oameniĭ vulgarĭ, se alungă pe drumul morțiĭ, cadavre avortate: mamele sunt proxenetele propriilor lor fiice; părințiĭ îșĭ idiotizează propriĭ copiĭ. Femeile stricate, nimfomanele de obiceiŭ, cer drepturĭ politice și se ocupă cu lucrărĭ bărbăteștĭ; ele fac versurĭ, oribile, sunt jurnaliste aproape zmintite. Funcționare, telegrafiste, copiste, profesoare, studente sub masca slujbeĭ, adăpostite de foame se depravează și maĭ mult.
Impreunarea bărbatuluĭ cu femeea e o problemă adîncă de psichologie inițială; de aici rîurează rele, vițiurĭ cumplite și mîrșave patimĭ. Lucrătoarele, servitoarele, studentele, animalele, prostituatele se împreună zilnic, îșĭ dezvelesc organele sexuale înaintea porcilor depravațĭ și trec din corp în corp, din pat în pat. Acele infuzoriĭ care noaptea infectează străzile, lucrătoarele și liceeniĭ, studentele și ofițeriĭ, prostituatele și sifiliticiĭ, acele canalurĭ ale scîrboaseĭ brute, izvoare de miazme și de maladiĭ veneriene sunt vrednice de moarte și de atrocitatea chinuluiâĭ. Oameniĭ vulgarĭ regretă viața în clipa morțiĭ, nemulțumițĭ în tot-d’a-una de prezent, convinșĭ mereŭ că aŭ un rol pe pămînt: rolul de a face copiĭ idioțĭ, de a otrăvĭ atmosfera în care se zvîrcolesc și rumegă răutățĭ meschine.
Eĭ sunt trîntorĭ întreținuțĭ de femeĭ bătrîne, eĭ sunt ateĭ și ajaug acelerațĭ, incarnează în tot-d’a-una vițiul și păcătuesc cînd pot. In adîncul lor bate vîntul jalnic și devin hoțĭ și pușcăriașĭ. Ișĭ cresc fetele și băețiĭ într-o promiscuitate funesta; frațiĭ îșĭ deflorează de obiceiĭ surorile, ba părințiĭ cretinĭ; sunt mame care ’șĭ inițiază băețiĭ chiar pe corpul lor în misterele alcovuluĭ. Incestul și crima îĭ paște pe toțĭ, incestul în fapte, în gîndurĭ, în privirĭ. Sodomiștĭ și masturbanțĭ se strecurară prin viață cu gîndul zileĭ de mîine. Eĭ strîng averĭ, îșĭ clădesc palate somptuoase, singura tor glorie, mănîncă și dorm. Femeile lor aŭ amanțĭ, soțiĭ aŭ amante; sunt soțĭ care ’șĭ prostituiază soțiile chiar. Ridiculĭ în viața zilnică, eĭ sunt ridiculĭ pretutindenĭ: la plimbare, la teatrŭ, la berăriĭ, la petrecerĭ, cînd rîd, cînd plîng. Familiștiĭ merg seara la localurĭ publice, asculta muzica militară saŭ orchestra spartă, daŭ sărbărĭ familiare la zile onomastice, la botezurĭ și nașterĭ, petrec și se înbată cînd se însoară.
Fetele lor aŭ amanțĭ une-orĭ saŭ prietenĭ aĭ caseĭ, idioțĭ, pocițĭ, inerțĭ, se duc la băĭ și se deflorează prin grădinĭ. Diformele cărnurĭ ca eroi din dramele luĭ Volen îșĭ poartă nebunia și se veștejesc. Băețiĭ lor aŭ raporturĭ cu servitoarele; eĭ se prepară la virtuți civice și se înobilează în patrioțĭ.
Ajung mizerabilĭ și obscenĭ; în eĭ se Oglindește mizeria întreagă și refrenează tot cortegiul pasional. Fără voință eĭ cad prea lesne. Și aceste hetaire, escremente ale firiĭ, care ’șĭ plimbă orgia despletită în muscal, se poartă mîndre în contenplarea brutelor. La ce trăesc ele Frinee neetornizate, Trifere, Lais? Oameniĭ vulgarĭ le întrețin din zestrea nevestelor și moștenirea părinților. Eĭ ridică și îngaduesc lupanare glorioase ca în Is și Gomora, procreează infamiĭ și dîntr’o căzută îșĭ făuresc Voheme saŭ Yull devorante.
Și ast-fel vine, vine, vine mulțimea oarbă; eĭ nu pot sa aibă poețĭ de geniŭ: un poet între eĭ e cerșetor, îșĭ sfarmă acentele lireĭ saŭ intonează melodiĭ de jale lungă. Eĭ nu pot avea preoțĭ, preoțiĭ sunt insultațĭ. Poețiĭ lor sunt nulitățĭ, stupizĭ; artiștiĭ lor sunt actorĭ, scamatorĭ, danțatorĭ pe funiĭ; preoțiĭ lor sunt bețivĭ, răĭ, ignoranțĭ, preacurvarĭ. Eĭ așteaptă ca nu om de geniŭ să piară în pămînt, pentru a’ĭ acorda laurĭ palizĭ. Căcĭ dacă ’ĭ urăștĭ se svîrcolesc; dacă eștĭ indiferent te insultă; te vreaŭ ca și eĭ josuic și murdar.
Unde un crîmpeiŭ de credință nu răsare, unde lira evangelică nu suspină, în mijlocul lor credința e superstiție și ocară: fetele se închină ca să se poată mărita, face copiĭ și fĭ fericite; bărbațiĭ se roagă să fie ajutațĭ în comerțul lor, în hoțit și crime. Ca aceĭ Vasilache de la panorame populare, oameniĭ consacrațĭ decĭ, geniĭ și artiștiĭ trec ca paiațele, îĭ îngroapă cu pompă, cu muzicĭ și armate; îĭ amuzează puterea le impune și amețește zgomotul.
E blestemată lumea ca popoarele luĭ Hamon și Moab zămislite din incestul ficelor luĭ Lot cu tatăl lor.
Și Dionis ridicol chiar în micimea luĭ, neputincios și perdut într'un vagon de clasa treia, izbucnind în văpaia revolteĭ îșĭ încleștă pumniĭ cu amenințare. Privĭ cu spaimă în jurul luĭ; lume multă, muncitorĭ mirosind a ceapă, țăranĭ bețĭ și ucigașĭ cu ochĭ injectațĭ în sînge. O larmă barbară umplea vagonul, biruia uruitul roților și scrîșnirea ferăriilor. Lîngă el tușea o muncioare roasă de oftică; un alunar se ciorăvoea și un cerșetor căruia doĭ derbedeĭ îĭ rupseră piciorul de lemn urla și se sbătea. O atmosferă puturoasă de cizme și scuipat se așterne ucigătoare pe concertul de glasurĭ răgușite și dobitoceștĭ. Sărmanul monah în capul căruia se întorcea discordantă priveliștea lumeĭ, părea asemenĭ unuĭ pitic din bazine care vrea să'șĭ cucerească un nesfîrșit colos enigmatic. Era într’însul un aer tragic care îțĭ provoca spaimă și fior de rîs.
Iar trenul mergea mereŭ maĭ departe de izvorul de patim, se așternea cîmpulnĭ spre munțĭ înainte, spre munțiĭ albaștrĭ neprihănițĭ.
— Ah, își zise călugărul părăsind Capitala, cum voĭ maĭ putea trăĭ! Fără cugetare.... dar fără inima mea, cum ? Nopțĭ enorme de iubire așĭ fĭ intonat și nu voĭ maĭ avea. Voĭ săruta chipurĭ albe și urme de umbre, dar sărutările mele vor fĭ amare; vor fi sărutărĭ de lacrâmĭ; simt bine că nu voĭ maĭ putea trăĭ ast-fel...
Și iar privĭ afară: parcă plîngea pe cîmpie și sîrmele telegrafuluĭ păreaŭ nemețite de perle, ca plicur de lapte.
— Ochiĭ meĭ sunt virginĭ de cînd te-am știut. Și cea ce un altul a avut eŭ n’am putut să contemplŭ?...
Iar ca și cînd din iubirea luĭ exaltată ’ĭ ar fi venit o nebunie simțea liane calde în jurul gîtuluĭ săŭ. Și rîse călugărul uneĭ arătărĭ.
Deja întîele măgurĭ ale Carpaților se iveaŭ din bruma vagă ca palate de azur, se apropiaŭ cu pădurĭ și ape. Sate trecea în mersul luĭ, fugar în nesfîrșit și fără odihnă cu mintea luĭ. Prahova ca un șearpe mușca mereŭ adîncul. Se încolăcea adînc în zare.
Și atuncĭ...
Și atuncĭ înțelese clipele dureriĭ luĭ. Iĭ fulgerară prin minte vremurĭ duse de miĭ de anĭ, albastre și brune; le evocă magic. Se întrecea în vederĭ ne maĭ văzute încă; era în cer de extaze, arhanghel cu aripĭ de aur pe umerĭ. Divin îșĭ purta nemurirea pe imensitățĭ. Hosanale picuraŭ în jurul luĭ pe culmĭ adîncĭ. Și eraŭ acolo miĭ de veciĭ, frumusețĭ nestimate. Le stăpînea fantastic cu sceptrŭ în mînă și cu spadă de flăcărĭ, ca un idol pe volbură, din stea în stea, din gol în gol. Pe frunte purta glorie și nimb de nemurire, iar slava luĭ pe talazurĭ, în prundurĭ de oglinzĭ, cu nisip de perle. In sloiurĭ de cristal îșĭ tăiase peșterĭ, troenit de liniștea văpăilor de ghiață.
Parfum ceresc îl învăluia întotd'auna și maĭ presus de el în rîurĭ albe. Vrajă scumpă pretutindenĭ și cununĭ de florĭ ideale adormeaŭ pe fruntea-ĭ de arhanghel.
Nicĭ durere, nicĭ ură, nicĭ lacrămĭ n’avea în ochĭ. Tăcuseră în el toate: plăcerĭ, bucuriĭ, extaze, reveriĭ, vise și speranțe. Dorințĭ nu’l torturaŭ, în gură n’avea cuvinte de mîhnire. Viscole de rele, primejdiĭ, necazurĭ nu se urzeaŭ în jurul luĭ. Avea statuĭ în temple pâmînteștĭ și era adorat în ode și cîntărĭ. Cosițele de arhanghel îĭ cădeaŭ în valurĭ vînturate; iar daca o lacrămă îĭ curgea se topea în piatră scumpă. Pe stîncĭ de mărgean, în golurĭ mărețe, în palate de alabastrŭ îșĭ gonea singurătatea; ca un monarh aprinsese luminĭ pe vaste povîrnișurĭ și umbre de corăbiĭ alergaŭ pe lacurĭ cu apa moartă.
Apoĭ întuneric adînc....
S’a pomenit — abia maĭ ’șĭ aduce aminte — în haină de lut, cu slava moartă. Urît și răŭ nu maĭ avea sceptrŭ, nici miresme da ambră nu’i mal îmbătaŭ pașii. Rob păcatelor îl biruia durerea și vrăjmășia, se tînguia și sîngera. Și atît de multe necazurĭ și primejdiĭ îndura.
Atuncĭ stoarse din ochiĭ luĭ plîns. Pe rana sufletuluĭ săŭ îngînă o rugă. Ișĭ amețĭ sufletul în voluptatea eĭ și grăĭ:
„Lumină întreită și nevăzută Putere, maĭ presus de Tronuri îțĭ porțĭ legea biruințeĭ. Voia Ta fie Doamne în veac și în neam. Precum am greșit, de m’am trufit, de m’am orbit. Și nu mă stinge în negrul lutuluĭ. Nici mie nu căta Doamne, Doamne... Jertfă mie numaĭ, o, nu. Slavă”...
Maiŭ 1897 — Iunie 1901
— SFÎRȘIT —
Appendix A UN DOCUMENT
Cititorilor.
În cursul publicăriĭ acestuĭ roman triste întîmplărĭ aŭ înfrînt sfiala autoruluĭ. Cea ce am prezis în Pronaos s’a îndeplinit: scribĭ fără talent și literațĭ fără opere aŭ mînjit această poemă de adevăr evangelic năpustind asupra eĭ calomnia de pornografie. La rîndul lor prin gazete umoristice, secaturĭ înebunițĭ de ură și gazetarĭ fără scrupul aŭ făcut cor în preajma judecătoruluĭ de instrucție care s’a imortalizat interzicînd autoruluĭ cîte-va crimpee din romanul săŭ.
Așĭ fĭ dorit, ca teolog și creștin, să ert în umbră aceste acuzărĭ care mi-aŭ mîhnit sufletul cu mare trudă; dar înaintea unui public prevenit, unuĭ public fără cutezanță sunt dator să mă dezvinovățesc în cadrul modestieĭ, demascîad o răutate, biruind o aversiune neîntemeiată.
Romanul Pe Catafalc se sprijină pe concepția credințeĭ creștine, se încadrează în accente pauline și procedează în acelașĭ chip de smerenie. Cea ce în apostolul Paul (Ep. către Romanĭ I, 26—36) în Cîntarea cîntărilor(VII, 3—0) în Isaia saŭ în Genesă e plastic și se citește de miĭ de anĭ și de fetele cuvioase, în romanul Pe Catafalc e redat cu mult maĭ puțin talent și mult maĭ puțin precis. In Tacit, în Lukian, în Juvenal și în Ovîdiŭ sunt paragrafe otrăvite de orgia furioasă a vechiĭ societățĭ. Dar sunt pronografice operile infamuluĭ Leo de Taxil, ale marchizuluĭ de Sade și Paul de Koke. Acestea sugerenză imaginĭ obscene și fumegă săgețĭ de vițiŭ în ceĭ ce le citesc.
Pe cînd în nicĭ-o operă ca în Pe Catafalc nu s’a împletit o tînguire maĭ amară și lacrămĭ muĭ calde pe candoarea delunetă. Pe cînd nimenĭ n'a vestejit cu fanatism maĭ arzător, nimenĭ n’a ridicat gestul blestemuluĭ maĭ desperat ca înaintea căderiĭ morale pe care o jelim.
Și dacă judecătorul a găsit necesar să mă tîrască pe aceleașĭ sălĭ unde se traduc ucigașiĭ, în numele aceleiașĭ Legĭ care osîndește la muncă silnică pe tîlharĭ, eŭ ‘mĭ am turnat pe cap cenușe și ’mĭ am mistuit și mi-a sîngerat inima de durere. Numaĭ Crist răstignit pe masa judeluĭ a lăcrămat în fiorĭ înaintea acuzatuluĭ pentru o himeră de sanctitate, nouăsprezece veacurĭ în urmă și urzind din ele cunună le-am împotrivit drept blestemul Caiafeĭ, ipocritul fariseŭ. O orbire maĭ mare și o furie maĭ nebună nu se poate.
O, dar judece frațiĭ meĭ: ceĭ oropsițĭ, fecioarele exaltate în melodiĭ de stele, poețiĭ lovițĭ de jale și topițĭ subt izbinda celor răĭ. Cauza mea e cauza lor și durerea mea e durerea lor.
Iar cum plutim maĭ presus de vrăjmașĭ degradațĭ în sfere de armoniĭ eterne, să ne unim tristețea pe locurĭ înalte adormind-o ticăițĭ subt marea liră de argint, subt luna ce renaște ca adierea de parfumurĭ a Magdaleneĭ.
V’am numit decĭ și vă zic, surorile și frațiĭ meĭ dîndu-vă sărutărĭ de roze invoalte, cu aceiașĭ liniște imortală în durere și plăcere, o, voĭ cîțĭ suferițĭ și pe cîțĭ iubesc.
AUTORUL.
- Rechtsinhaber*in
- ELTeC conversion
- Zitationsvorschlag für dieses Objekt
- TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). Cele şapte candeli. Pe Catafalc. Roman creştin: ELTeC Edition. Cele şapte candeli. Pe Catafalc. Roman creştin: ELTeC Edition. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D14A-4