Copilăria lui Țandură

In anul 1819 Muntenia și Moldova se aflau într’o fierbere și într’o învălmășeală din cele mai mari, din cauza schimbării Domnilor la tron, și din cauza gre-cilor fanarioți și a arnăuților, cari devastau și jefuiau țara fără cruțare, fără ca să se gândească că D-zeu odată va trimite urgia lui pentru a pedepsi faptele lor cele urâte.

După o iarnă geroasă și cumplită, se arătă primă-vara dulce și voioasă, plină de farmec, zâmbitoare și dătătoare de viață la tot ce întâlnește în calea ei.

Acest timp frumos, căru’i putem zice ramură ruptă din paradis, face pe ori care muritor să uite de tre-cutul său cel plin de suferințe, privind și respirând aerul cel curat și dulce al naturei.

Atunci omul ese din căminul său și începe a re-para pe unde furtuna ernei a derăpănat și stricat tot ce a întâlnit în drumul ei mai slab, atunci orice ființă viețuitoare ese din ascunzătoarea ei de iarnă umblând pentru a’și găsi hrana.

Atunci păsările ’și unesc armonioasele lor ciripiri cu îmbătătorul parfum al naturei, tot omul atunci zice: Doamne! dă-mi mulți ani să trăesc privindu-ți făpturile tale, mărindu-te pre tine. Iar când suferin-țele și greutățile timpurilor furtunoase trec peste măsura lor, când cuțitul ajunge la os după cum e proverbul românesc, atunci tot omul zice: «Doamne, fă ca pământul să se deschidă, și să mă înghiță de viu căci nu mai pot trăi.

Ast-fel era în anul pe care-l descriem noi; iarna tre-cuse, primăvara venise și cu primăvara o altă iarnă mai teribilă și mai frumoasă se așeză pe biata țară. Această iarnă era Alexandru Șuțu, care prin negus-toria lui ce o făcu la Constantinopole, și suma de bani ce o promise Sultanului, veni iarăși pentru a treia oară la tronul României, de a stoarce țara de ultima ei picătură de sânge.

Acest domn aduse cu sine o mulțime de arnăuți împrăștiindu-i prin toate satele, silind pe bieții ro-mâni prin asprimea lor și prin jafurile ce le făceau, să’și părăsească casa și să’și caute adăpost prin munți și păduri.

In acel timp în comuna Cosești, nu departe de Câmpu-Lung, era un grec ce purta numele de Chi-rilis. Acest Chirilis într’o zi din luna lui Iunie ve-nindu’i poruncă de la vodă pentru a strânge bani și provizii de la săteni, puse îndată a executa porunca Domnului luând tot ce mai avea săteanul, fără a ține în seamă dacă acesta mai are sau nu cu ce se hrăni.

De multe ori asemenea execuțiuni și jafuri le făcea pentru el, în numele lui vodă. Intr’una din zilele acestea, Chirilis sta răsturnat pe o canapea, în apro-pierea căreia era o masă, și pe dânsa erau cinci pungi cu câte o sută de lei fiecare. Ușa casei unde ședea acesta se deschise și un servitor apăru ținând într’o mână o tavă de argint pe care era o ceașcă mare de cafea, iar în cealaltă un ciubuc de o lungime enormă, și înaintând le puse pe masă unde erau pungile cu bani strânși din spinarea bietului român.

Servitorul după ce puse tava cu ceașca de cafea pe masă, și ’i dete ciubucul în mână, făcu o teme-nea până la pământ și voi să se retragă, dar stă-pânul său îl opri și îi zise ca să cheme pe vornic. Acesta îi răspunse că vornicul care era grec nalt și uscățiv, a luat cu el vr’o 50 de poterași și s’au dus spre gura leului în pădurea cea mare ca să pună mâna pe hoțul de Țandură, și pe acei cari nu s’au supus la dajdea care ai dat ordin efendia ta să se plătească.

— Nu din ordinul meu, răspunse acesta, ci din ordinul M. Sale Vodă.

— N’am știut, gândeam că...

— Taci bre! se răsti Chirilis la servitor, și dute de chiamă pe capegiu, dacă s’a sculat și spune’i că am ceva de vorbit cu el.

Servitorul făcând din nou o temenea, eși pentru a împlini porunca stăpânului său.

După ce acesta eși, Chirilis rămânând singur, se sculă repede depe sofaua unde ședea răsturnat, și îndată puse mâna pe acele cinci pungi ce erau pe masă, și descuind o ladă mare de fier ce era ca un dulap băgat în zid, le puse înăuntru, și după ce încue se răsturnă iarăși pe sofa așteptând pe capegiu.

— Hm, își zise Chirilis, Țandără hoțul ăsta de codru îmi face tot neajunsuri.

In loc să strâng ca în tot-d’auna din sat câte o mie de lei, acum nu pot să strâng de cât cinci sute de lei, mari și lați!... Cei să ’i dau capegiului ca să-i ducă lui Șuțu-vodă? și ce să’mi rămâe mie?

Dar stai tu vodă că nu vei vedea nici mahmudea de la Chirilis. Acum puțin ’mi mai trebue ca să pot cumpăra domnia, și mă voi sili a complecta suma rotundă; dacă te vei supăra pe mine puțin îmi pasă.

Oare nu sunt eu capabil de a fi domn în Româ-nia? N’ași putea să fac și eu ceea-ce faci tu? Adică n’ași ști și eu să dau porunci ca să mi se aducă bani d’a gata? Aida-de! Ba zău, mă jur pe ceașca de cafea, că aș fi mult mai vrednic decât tine, și apoi și înfățișarea mea seamănă a Domn.

Chirilis zicând acestea ce sculă iarăși depe sofa, și se apropiă de o oglindă mare care era atâr-nată de zidul cel căptușit cu catifea roșie și verde, și luându-și aerul unui Domn se privi un moment netezându-și barba cea stufoasă, și răsucindu-și mustățile cele lungi până la urechi.

Cine ar zice? se întreabă el; cine ar zice când eu voi fi numit Domn în România, că am făcut vr’o-dată plăcinte și bocace? Lasă că și acum nu seamăn a plăcintar, dar tot e mai bine când voi fi Domn. Atunci toată lumea va ști de frică și vor asculta de poruncile mele. Nu zic, și acum nu o duc rău, dar ce să faci cu o mână de mojici, ce să mai ei dela dânșii? Nu mai au nici zdreanța pe ei. Cari sunt mai bogați s’au retras sub paza lui Țandură. Ei vezi Chirilis poți să mai storci și de acolo puține părăluțe, punte dar pe capul lui Țan-dură și prinde-l cu orice chip, căci acesta ’ți va face pedici mari.

Și zicând și făcându-și aceste iluziuni, se întoarse repede la masa din mijlocul salonului pe care se afla un clopoțel și sunându-l cu tărie de trei ori, îndată se deschise ușa și un fustagiu apăru.

— Aștept porunca efendiei voastră, zise acesta.

— Bre Eftime, zise Chirilis, cum am face noi ca să punem mâna pe hoțul de Țandură?

— Foarte lesne, efendia ta.

— Cum foarte lesne? căci acest hoț e îndrăcit, am vrut de multe ori să pun mâna pe el și n’am putut s’o scot la căpătâiu; ba de multe ori m’a prădat prin dibăcia lui. Intră prin ușile încuiate ca ucigă’l toaca.

— Ce spui efendia ta? Se poate una ca asta?

— Se poate... cum să nu se poată precum s'a și putut.

De ce v’am adus eu pe voi ca să mă păziți mai bine.

Și Eftimis făcând o temenea până la pământ, adăogă:

— Te vom păzi așa de bine efendia ta, că nici dracul nu se va putea apropia de curtea efendiei tale, noi suntem palicari nu glumă.

— Bravo! zise Chirilis, tocmai așa vreau și eu să fiți, și dacă îmi veți aduce și pe Țandură, apoi îți măresc leafa cu zece lei mai mult, și chiar de acum să fii ceauș peste ceilalți palicari.

— Câți sunteți cu toții? întrebă Chirilis.

— Până ieri eram 28, astă-zi au mai venit doi, răspunse Eftimis care acum se bucura de gradul de ceauș

— Bun! va să zică sunteți 30, cam puțin, ce e drept, trebue mai mulți.

— Trebue mai mulți? întrebă ceaușul.

— Da, trebue cel puțin 50 de palicari ca voi.

— Prea bine efendia ta, dacă vrei să'ți aduc și o sută, căci la Câmpu-Lung și la București vin cu duiumurile.

— Bine, să-i aduci, dar nu o sută, ci numai 50, și să fie tot palicari voinici.

— Va să zică Efendia ta, să aduc 50 de pali-cari, și cu 30 cari suntem fac 80.

— Eh! Bre, nătărăule! Nu înțelegi că am zis să fie cu toții 50!

— Prea bine Efendia ta, mă duc să'ți împlinesc porunca. Și acesta voi să iasă.

— Stai bre! strigă Chirilis la Ceauș.

Dar ce facem cu hoțul de Țandură, cum să-l prindem?

— Eu știu un mijloc efendia ta, ca să-l pot prinde, chiar eu singur, numai atât mă încurcă că nu știu românește.

— Dar să vedem ce a făcut voinicul Năstase cu cei 20 de palicari cu care s’a dus. Poate o fi pus mâna pe el.

— Iar dacă nu l’o putut prinde, mă voi duce eu cu toţi 30 de palicari și îl voi aduce de urechi, viu nevătămat.

— Să te văz ce-ţi poate osul, zise Chirilis, și bagă de seamă că acest hoț e șiret de n’are mar-gini, bagă de seamă să nu te prinză el pe tine în loc să-l prinzi tu pe el.

Pe când Chirilis și Eftimis ceașul își făceau planul cum ar putea prinde pe Țandură haiducul, o răpăi-tură de cai se auzi venind din mijlocul satului.

Nu trecu mult și această răpăitură, acest tropot de cai se apropie de poarta curții lui Chirilis care îndată se deschise de un arnăut ce era ca santinelă lăsându-i pe călăreți să intre înăuntru cari nu erau decât cinci și cu vornicul șase. Tot deodată și ser-vitorul care l-am văzut puțin mai înainte că a adus cafea și ciubucul stăpânului său veni și anunță pe Chirilis despre sosirea vornicului.

— A prins pe hoțu de Țandură? întrebă Chirilis pe servitor.

— Nu văd nici un hoț, răspunse acesta, și ceva mai mult că în loc de 20 se întorc numai cinci, cu vornicul șase, și unul din aceștia e rănit la cap și la picior așa că de abia poate să umble.

— Ce spui tu Iane? întrebă Chirilis pe servitor.

— Spui ce văd cu ochii, efendia ta.

— Poate că ceilalți vin pe urmă cu hoțul și cu cei ce nu s’au supus la plată către ocârmuire, termină Eftimis ceaușul.

— Se poate și asta! zise Chirilis cam cu îndoială, lani! strigă acesta pe servitorul său.

— Mai întâiu aprinde-mi ciubucul, și pe urmă să chemi pe vornicul să vie aici, să-mi spue ce ispravă mi-a făcut pe unde a fost.

— Indată efendia ta, zise servitorul și aprinzând ciubucul stăpânului se duse de chemă pe vornic care îndată și veni înaintea lui Chirilis făcând teme-nele până la pământ.

— Unde ai fost bre?, întrebă Chirilis pe vornic.

— Am fost după vorba efendiei tale de eri ca să pui mâna pe tâlharul de Țandură, și să mai scot ceva de cheltuială pentru efendia ta.

— Hei, și unde sunt paralele? Ai strâns ceva, ori le aduce pe urmă, unde sunt?

Vornicul Năstase după un minut de tăcere spuse lui Chirilis că nu numai că n’a putut strânge nimic, dar a trebuit să plătească această întreprindere curagioasă cu viața a 15 inși din poterașii lui.

— Ești un prost și un guguman, îi zise Chirilis, tocmai tu să-mi faci vre-o ispravă! Ești un mișel. Să nu mai fi vornic de aci înainte că nu ști să strângi bani.

— Dute și tu în rândul poterașilor.

— Și tu Eftimie să fi ceauș și vornic.

— Să trăești efendia ta, zise Eftimis ceaușul.

— Și dute de caută palicari mulți și voinici.

Cât despre Țandură mă voi gândi eu cum trebue să-l prind, mă voi duce chiar eu cu poterașii și atunci o să vază el cu cine are a face, dute acum și până mâine să fi aici cu ei.

— Prea bine efendia ta.

Să aduc o sută? întrebă Eftimis ceaușul.

— Bine, adu și o sută. Hai dute bre, nu mai sta.

Și fustagiul eși vesel de rangurile care le căpătase dela Chirilis.

Atunci Chirilis sună iarăși clopoțelul, și servitorul Iane, fu îndătă înaintea serdarului Chirilis așteptându-i poruncile.

— Iane bre! zise Chirilis, ia spune-i vornicului să vie încoa la mine.

— Indată, zise servitorul, și într’o secundă vor-nicul apăru, stând cu mâinile încrucișate la piept.

— Bre, Năstase! ’i zise Chirilis vornicului. Eu eram să te pedepsesc pentru mișelia ta, dar acum te ert.

Ia spune bre Năstase, cum s’a putut că Țandură unu singur să vă omoare și să vă pună pe toți pe fugă.

— Nu efendia ta, nu era unu singur, ci era mai mulți, erau ca potopul din timpul lui Noe.

— Câți erau, ’i-ai numărat? Erau vr’o sută?

— Cine mai sta să ’i numere efendia ta, căci nici nu se mai vedeau.

Tot ce se vedea era fumu de praf de pușcă care ne orbea, și gloanțele care curgeau din toate păr-țile ca ploaia.

— Cine a început să dea întâi, voi ori ei?

— Apoi să vezi efendia ta. Trebue să’ți spui dela început cum au mers lucrurile.

«Eu m’am sculat azi de dimineață cu noaptea în cap, și luând 20 de palicari, care mi s’au părut mie mai voinici, m’am dus mai întâi spre satul Negreni să strâng și de acolo ceva părăluțe. Dar toți oa-menii erau duși la muncă, numai primarul era acasă căruia ’i-am spus ca să vestească pe locuitorii sa-tului de a se îngriji fiecare să plătească dajdia care a dat ordin Măria sa vodă.

— Și pe urmă ce ați făcut?

— Pe urmă, reluă fostul vornic, ’i-am spus pri-marului că ne ducem până în pădurea dela Gura Leului, ca să punem mâna pe hoțul de Țandură.

— Prost ai fost bre! zise Chirilis lui Năstase.

Nu te gândeai că poate chiar primarul este unul dintre tovarășii lui Țandură?

Nu m’am gândit la asta, și apoi ce trebuia să mă mai gândesc, când primarul singur spunea fără să fie întrebat că și pe dânsul l’a prădat acest hoț.

— Ei bine, spune mai înainte.

— După ce am plecat din satul Negreni ne-am dus spre marginea pădurei, unde zărirăm un om îm-brăcat numai cu o cămașe și încins cu un chimir de piele. Acest om căuta unde era fân mai bun de cosit. Când am început să ne apropiem de el, a croit’o la fugă în fundul pădurei. Eu atunci am gândit că el este Țandură și numai decât am dat drumul cailor și ne-am repezit ca vântul după el. Dar fiindcă nu puteam să mergem călări prin pă-dure, am crezut de cuviință ca jumătate din noi să meargă să caute pe Țandură, și ceilalți între care, și eu, la caz de ar fi eșit Țandură să fugă în altă parte, noi să punem mâna pe el.

După ce au plecat zece în pădure, noi ceștilalți zece am mers puțin mai înăuntru în dosul unui desiș unde cinci din noi au descălecat ținând și caii celorlalți, iar cinci călări i-am luat cu mine pentru a face un ocol pe marginea pădurei.

— Bravo, bun plan! zise Chirilis care sta pe sofa cu picioarele vârâte sub el și asculta cu gura căscată la fostul vornic.

— Și să vedeți efendia ta. Că pe când ne-am depărtat cam de o fugă de cal pe marginea pădurei de unde lăsasem pe acei cinci să ție caii, un sunet grozav de puști am auzit în urma noastră, și repede ne-am întors înapoi.

Dar ce să vezi? o spaimă ne-a cuprins, căci trei palicari erau morți, și caii nu se vedeau nicăeri; atunci am poruncit lui Stoica, să descalice ca să ia pe cei trei palicari morți și să’i pună unul pe calul lui, și altul pe alt cal, însă deodată au trecut niște gloanțe șuerând pe la urechile noastre.

— Dar bre, ce era să mai faceți cu acei palicari morți? întrebă Chirilis nepăsător de nația lui chiar.

Mai bine în loc de a vă fi ocupat cu ei, trebuia să alergați după hoți și să dați într’ânșii.

— Am dat efendia ta, n’am stat cu mâinile în sân. Și mi se pare că au și căzut câți-va din ei. Dar ascultă efendia ta că nu mai am așa mult de spus.

— Ei bine, spune că mi s'a făcut cam foame, și trebue să mă pun la masă.

— Efendia ta, după cum ’ți-am spus că vream să ridicăm pe cei morți pe cai, și dacă am văzut că gloanțele au început să ne cânte pe lângă urechi, am lăsat tot la o parte și am început să dăm până am isprăvit umpluturile de praf de pușcă.

In timpul acesta Stoica când vru să încalice, căzu jos, și scăpă calul, pe care d’abia l’am prins pe marginea pădurei.

Noi am crezut că Stoica era împușcat când a căzut jos, dar el nu a fost atins de nimic.

— Cine este rănit? întrebă Chirilis, căci Iani mi-a spus că unul e rănit la cap și la picior așa că d’abia se târăște.

— Stoica e rănit, răspunse vornicul, dar nu de gloanțe.

De ce dar e rănit?

— Din nebăgarea lui de seamă, fiind-că după ce a căzut jos, s’a sculat și alergând ca să prindă calul, s’a isbit de o cracă uscată care nu prea se băga în seamă, și tot atunci dete într’o groapă unde’și rupse piciorul.

După aceasta văzând că din 20 am rămas numai șease, am luat'o la fugă, căci alt-fel pieream cu toții,

— Ați luat-o la fUgă ca niște fricoși! zise Chi-rilis cam răstit.

— Nu ca niște fricoși, că doar nu’mi era frică de moarte. Puteam să mă bat până când ajungeam să mă iau cu ei de păr, dar mă temeam mai mult că n'o să aibe cine să spună efendiei tale, de cele ce s’au întâmplat cu poterașii.

— Va să zică asta e toată întâmplarea cu potera și cu tine; cu toate astea dacă n’ai făcut nici o is-pravă în pădure, trebuia să te întorci în satul Negreni ca să strângi bani după cum ai lăsat răspuns primarului.

De ce nu te-ai gândit la asta.

— Dar efendia ta, dacă ai fi fost în locul meu te asigur că tot așa făceai.

La astfel de întâmplări cine se mai gândește la bani? Nu știi efendia ta că viața e mai scumpă decât aurul de pe fața pământului?

La asemenea întâmplări efendia ta trebue mai întâi să'ți scapi viața, ca pe urmă să găsești alt plan și într'un timp potrivit să poți pune mâna pe acela ce urăști și'l urmărești.

Dacă efendia ta te-ai duce, chiar cu o sută de palicari, mă jur pe ce am mai scump, pe patria mea, că din toți nici unul nu s’ar întoarce înapoi.

— Dar dute dracului bre!... se răsti Chirilis din toate puterile, și punând mâna pe iatagan zise: Ce? Tu crezi că și eu sunt fricos ca tine?

Vornicul văzându-se amenințat de moarte căzu în genunchi înantea serdarului Chirilis rugându-se să-l ierte și adăogând, că el știe un mijloc prin care poate să'l prinză pe Țandură, fără de a avea tre-buință de poterași.

— Spune mai repede ciapcânule, căci mi s'a urât ca să te mai ascult. Spune ce mijloc ai găsit?

— Efendia ta ai închis alaltăeri pe Trâncu, pe țăranul acela, care zice că ar fi venit la efendia ta să se plângă pentru o nedreptate din partea unui slujbaș depe moșia efendiei tale.

— Hei, și ce e cu aia dacă l'am închis!...

Mâine o să dau poruncă să’i tae capul, căci nu mai am ce face cu el. E sărac, nu mai are nimic și nu trebue să mai trăiască.

— Efendia ta, zise vornicul Năstase care sta tot în genunghi, câte odată tocmai de acei care crezi că sunt de lepădat, ai trebuință și pot să-ți fie de folos.

Acest țăran, reluă vornicul, acest țăran care este închis, ar putea să ne dea pe Țandură în mână fiindcă e român neauș.

— Să nu’mi facă vr’un bucluc, zise Chirilis după un moment de gândire.

— Nu’ți va face nici un bucluc, numai să zici că’i dai dreptate la plângerea lui, și să’i promiți că’i mai dai și o sută de lei după ce va aduce pe Țandură.

— Bravo, bun plan ! zise Chirilis.

Acum scoală și dute de-l adu încoace să vorbesc cu el, și tu Năstase să fii vornic.

După câte-va minute, vornicul veni cu bietul român, care nu mâncase de când îl trântiseră lefegii lui Chirilis la închisoare.

Acesta după ce era leșinat de foame, încât de abia se ținea pe picioare, mai era și legat strâns cot la cot și păzit de doi arnăuți armați până în dinți, cari ședeau unul la dreapta și altul la stânga lui cu iataganele scoase.

Cum te chiamă bre? întrebă Chirilis pe țăranul ce sta înaintea lui cu capul plecat în jos ca un condamnat.

— Pârvu, răspunse țăranul.

— Și mai cum?

— Gătej, răspunse din nou acesta.

— Va să zică, te chiamă Pârvu Gătej.

— Da, întocmai, efendia ta.

— Bre Pârvule, ce neajunsuri ziceai că ți-au făcut slujbașii depe moșia mea? Acum spune ca să-ți fac dreptate.

— Ți-am spus că slujbașii efendiei tale au venit și mi-au luat boii din bătătură, pentru 30 de lei care aveam să-i dau.

— Și de ce nu i-ai dat, ca să nu-ți ia boii?

— Dacă aveam cum nu i ași fi dat săracul de mine. Dar n’am avut, căci acum e tocmai vremea muncii. Ce mă fac eu acum fără bouleni, săracul de mine, și de mine. Nevasta’mi e bolnavă, am doi copii cari așteaptă la mâna mea să le dau, căci până acum nu sunt de muncă, și dacă am venit să cer dreptate la efendia ta, ca să mă mai lase vre-o lună de zile, ai dat poruncă să mă închidă...

Dreptatea și mila au murit, nu se mai găsesc în țară la noi. Și zicând acestea lăsă să-i curgă un șir de lacrămi din ochi.

Dă-mi cel puțin drumul de mâini efendia ta, că doar n’am furat nimic, și nu sunt un om rău ca să-ți fie frică de mine.

— Deslegați-l bre, ordonă Chirilis către arnăuții care ședeau pe lângă țăran, și duceți-l la bucătărie ca să-i dea bucătaru ceva să mănânce, că poate e foame bietului om.

— Sărut mâinile zise românul, și plecă spre bu-cătărie condus de cei doi arnăuți, care-l păziau ca pe un făcător de rele.

— După ce va mânca, să veniți iar cu el încoa, strigă Chirilis.

— Prea bine, răspunse arnăuții.

Chirilis după aceea strigă iarăși pe servitor, și-i spuse să pregătească masa în sofragerie, că voește să prânzească. Servitorul anunță pe bucătar că stă-pânul lor vrea sa mănânce și într’un sfert de oră totul fu aranjat pentru dejun unde nu era decât pilaf și friptură de miel.

— Hei bre, zise Chirilis adresându-se către vor-nicul Năstase, ce zici?... O să facem vr’o treabă cu mojicul ăsta de țărănoiu!

— Te asigur că facem, răspunse vornicul.

Numai dacă ’i vei promite că-i dai ceva.

— Te însărcinez pe tine vomice, până stau la masă să te învoești cu el, zise Chirilis.

Dă-i cât va cere, adică promite-i că-i vei da și mai mult, dacă va putea să ne dea pe Țandură în mână.

Du-te acum, că el este la bucătărie, după cum știi, și învoește-te cu el.

In acel timp când vornicul se ducea să se învo-iască și să se plănuiască cu țăranul pentru prinderea lui Țandură, veni și servitorul să anunțe pe stăpânul său despre capegiu, că s’a sculat și că masa e gata.

— Bine, zise Chirilis, și după aceea trecu în ia-tacul unde se afla capegiul, și după ce îl salută îl învită de a prânzi împreună.

Să lăsăm pe Chirilis șezând la masă împreună cu capegiul trimis de vodă și să ne întoarcem descriind viața haiducului înainte cu 4 ani.

Țandură era din comuna Valea Popii, în etate de 19 ani; părinții lui și el se ocupau cu munca pământului.

Intr’o dimineață din luna lui Maiu, tatăl său care se numea Aldea, îi zise:

— Țandură tată, să mergem astă-zi ca să vedem, dacă porumbul s’a făcut de săpat sau nu.

— Să mergem de ce nu, răspunse Țandură, și cât vom merge p’acolo, să luăm părdalnica aia de pușcă că șade de ruginește degeaba în pod; poate ne ese vre-un vânat înainte.

— Cum se poate asta? nu știi că nu e voe să avem pușcă? Ce vrei să ne întâlnească logofătul Serdarului să ne-o ia și să ne bage la gros! Atâta zău ne-ar mai trebui.

— Da fricos ești tată! zău așa!

De unde are să ne vadă grecu? el rămâne în sat și noi ne ducem o bucată bună ș’apoi eu parc’ași fi păpușe să mi-o iea numai așa din mână?

— Dac’ar fi numai el tot ar fi. Dar sunt și alții care umblă cu el pe moșie.

— Ia lasă tată frica aia la o parte. Mie nu mi-e frică, mă duc să iau pușca și câte-va umpluturi de iarbă, că doar n’o să dea vodă cu tunu după noi. Și zicând acestea, ca o pisică se asvârli pe gura podului înăuntru și luă pușca care era înfiptă între căpriorii casei.

Tatăl său după câte-va dojeneli ce le adresă fiului său, văzând că n’o scoate la căpătâiu, ’l lăsă în fine să facă ce vrea fiind-că numai pe el îl avea, și o luă spre țarină.

Țandură după ce luă pușca din pod care era cu două țevi, o curăți puțin pe dinăuntru, o șterse pe dinafară, și după ce făcu câte-va sburături mărunte dintr’o bucată de plumb, încercă amândouă țevile; după aceia mai făcu alte șase umpluturi pentru a fi gata când ar avea trebuința să încarce din nou pușca, și plecă după tatăl său care se dusese mai înainte și care acum trebuia să fie departe.

Mama-sa care se numia Voica, eși după fiul său și-i zise:

— Țandură mamă, ferește-te până eși din sat să nu te vadă cine-va cu pușca, căci gura lumei e rea, și să nu stați mult p’acolo, să vă întoarceți curând, că-i aproape de namiezi.

— Nu, nu! nu stăm mult. Ne întoarcem curând, zise Țandură care se cam depărtase.

Nu vom uita că în județul Muscel nu lipsesc dea-lurile și văile care se ridic și se cobor și cari astăzi o mare parte a acestui loc, e acoperit de păduri și crânguri; ast-fel cum eșim în marginea acestui sat, mergem mai puțin de o fugă de cal, și intrăm într’un crâng care se lasă de pe marginea muntelui trecând despre miazăzi pe lângă sat și perzându-se spre răsărit în formă de clin.

Dincolo de acest crâng, cu toate că locul e cam vâlciș, dar îl vedem arat și semănat de locuitorii satului din apropiere, dintre care era și Aldea tatăl lui Țandură, care acum trecuse crângul pe drumul cel mare și ajunsese în marginea ogorului său.

Țandură însă nu o luă tot pe acel drum, ci ocoli ca să intre pe unde era crângul mai des.

Tot în acest minut se iviră doi oameni călări cari veneau pe marginea crângului despre munte, adu-când un bou în fuga mare. După ce aceștia se mai apropiară, un al treilea călăreț, se vedea venind mai încet tot din acea parte în urma lor.

Țandură îndată îi cunoscu că aceștia sunt slugi de ai greco-turcului din satu lui, se dete în dosul unei tufe spre a nu fi văzut, și observând că boul pe care-l aduceau aceștia era boul lui, perdu răb-darea și lăsând pușca în dosul acelei tufe se repezi ca fulgerul înaintea lor oprindu-i și strigând să lase boul.

— Să te duci la stăpânire să-l ceri! dacă e al tău! se răsti unul din cei călări.

Noi suntem datori, ce găsim pe moșia serdarului să ducem la curte. Și mai întâiu de unde cunoști tu că ăsta e boul tău? Noi l’am cumpărat din satul vecin pentru tăiat.

— Lăsați boul hoților! strigă Țandură; căci nu e moșia boerului într’acolo de unde veniți cu boul.

— Ia auzi cum ne înjură mojicul? se adresară unul către altu, și amândoi se repeziră către Țan-dură lovindu-l pe spate cu bicele lor cele lungi.

Cel de al treilea care se apropiase, văzând pe cei doi biciuind pe acest nenorocit zise: Dați’i bre! Dați’i de’l omorâți că mă duc eu cu boul la curte.

Țandără tot acolea fugind pe după niște fultani de lăstari cari eșau de la tufele tăiete din fața pă-mântului și alerga mai iute decât acei care îl ur-măreau, spre locul unde lăsase pușca. El după ce puse mâna pe pușcă, mai făcu câteva zecimi de pași până ce intră în desiș și apoi stete locului.

Grecii care îl urmăriră până aci de aproape, des-călicară, legară caii de un arbore care le eși mai înainte și o croiră la goană în partea unde văzu-seră că a apucat Țandură. Acesta după ce ascultă puțin, o luă cam în pieziș pentru a eși la drumul cel mare. Dar nu făcu zece pași, și auzi la spatele lui o mormăitură zicând : stai tu tâlharule! Că acum ești al nostru!

Țandură făcu o săritură la o parte cu ușurința unei căprioare, și îndreptând pușca spre ei, zise:

— Stați pe loc! căci vă omor ca pe niște câni, mișeilor!

Unul din greci puse mâna pe pistoalele ce avea la brâu, Țandură nu’i dete timp și’l culcă la pământ.

Celălalt făcu asemenea, dar când vru să descarce pistolul se împedică de o vlascure, și căzu jos ast-fel că pistolul se descărcă în vânt.

— Fiindcă ați vrut să mă omorâți, zise Țandură, na!... și ție! și zicând aceasta făcu și pe cel ce că-zuse să nu se mai scoale.

Iadul să aibă parte de voi, și de tot neamul vostru precum și de mine codrii vor avea parte de aci înainte.

După aceasta Țandură le trase pistoalele ce le avu înfipte la brâu, și mai uitându-se puţin la ei cum se sbăteau de moarte, plecă repede pentru a eși la marginea crângului tot pe unde venise.

Ajuns aci dete peste caii grecilor legați de arbore, se uită la ei și trecu înainte până ce eși tot la câmp liber. Stătu pe loc, își făcu ochii roată împrejur, apoi se întoarse iarăși spre locul unde se aflau caii legați zicând: — Ca să mă mai duc acasă, nici vorbă!... Mă voiu duce la tata numai dacă l’ași găsi, sâ’i spun că ’mi iau rămas bun de la dânsul și să se păzească cum e mai bine de acești nelegiuiți.

Țandură cugetând la acea ce era de făcut și ce fel de curs o să’și ia această întâmplare nenorocită pentru el și pentru tatăl său, trecuse înainte de locul unde trebuia să se ducă, când fu deșteptat de ne-chezatul unuia din cei doi cai și întorcându-se încă-lecă pe unul care ’i se păru mai bun, sbură ca vântul spre drumul cel mare pentru a întâlni pe tatăl său, de la care trebuia să’și ia rămas bun.

Două zile trecură după această întâmplare și găsim pe Țandură în județul Vâlcea într’o pădure unde sosise cu câte-va minute mai înainte și priponind calul unde văzu că e iarbă mai mare se retrase puțin mai la o parte unde era un morman de frunziș adunat de vânt și se aruncă pe el pentru a se odihni.

Nu trecu mult și Țandură, fiind obosit de călă-toria sa, adormi. Incepuse apoi să viseze niște vise îngrozitoare. Mai întâi i se păru că vede pe tatăl său acuzat de omorâtorul acelor doi arnăuţi și dus înaintea judecății, și după aceea la spânzurătoare, vedea cum slujbașii stâpânirei le confiscă și împart între ei averea tatălui său, cum jefuesc și dau mai pe urmă foc casei, pe urmă se văzu prins și el, și legat strâns, îl duceau spre locul unde trebuia să’și ia adio de la lume. In acest timp să fi văzut cum Țandură se lupta contra acelor ce ’1 duceau, spre locul de supliciu, să’l fi văzut cum își strângea pumnii și cum scrâșnea din dinţi. Ast-fel se luptă el în vis aproape patru ore, când fu deșteptat prin cântecul unei mierle ce era deasupra sa printre crăcile ar-borelui, și văzând că e aproape seară se sculă, luă calul de căpăstu și după ce eși la o potecă care mergea cam alături cu drumul cel mare după cum își făcea el calculul, încălică, și merse pe acea po-tecă până ce începu să înopteze. Odată cu întune-ricul fu silit să iasă spre drumul mare; dar unde avea de gând să meargă? nu știm.

Un vânt începu să sufle, făcând un sgomot asur-zitor; veverițele și bufnitele se întorceau una cu alta prin t'petele lor cele sonore. Tot-deodată începură și vulpele a chelălăi, apoi mai multi lupi nu întâr-ziară cu urletul lor cel înfiorător. Toate aceste păsări și animale nocturne, împreună cu mugetul pădurei complecta o muzică infernală care făcea să i-se sbur-lească părul oricui s’ar fi aflat pe acel timp acolo. Mai în depărtare se auzea trosnetul unei crăci uscate care nu mai avea putere să se mai țină fiind isbită de o altă cracă verde care și aceia era împinsă de vânt. Mai colea un fâșiit se auzea ca și cum ar fi târât cine-va o grapă, dincolo o scârjiitură care pro-venea din frecarea a două crăci aproape uscate, și la toate acestea asculta Țandură și mergea cam cu băgare de seamă să nu fie lovit de vr'o cracă, când deodată văzu că calul ciulește urechile și începu a sforăi

— Ce o fi văzând calul? se întrebă el, și stătu locului.

Poate vr’un lup sau altă lighioană trebue să fie! Și zicând în sine acestea, auzi deslușit, nu departe de el, un tropot ca și cum ar fi mers cineva. Calul se uita într’acolo. Or ce ar fi, își zise el și descă-lecând legă calul de un copac, și el începu să se urce sus cu pușca și cu patru pistoale care le avea moștenire de la răposații arnăuți.

Dar pe când Țandură se urca, calul începu să smucească lanțul cu care era legat de copac așa de tare, încât scutură copacul care nu era așa de gros, și cât pe aci era să cază.

După ce Țandură se așeză luă dela cingătoare două pistoale și le puse în gardă, însă nu trecu 10 secunde și o umbră se văzu apropiindu-se de cal.

Acesta începu să se liniștească când se apropiă acea umbră de el.

Țandură să lupta cu întunericul pentru a distinge ce putea să fie acea umbră.

— Cine ești tu care te-ai urcat acolo? se auzi o voce detunătoare, și ce cauți tu noaptea pe aceste locuri.

— Eu sunt! răspunse Țandură cu sfială.

— Tu ești măi sandule?

— Da, eu sunt! zise de-o-cam-dată Țandură și începu să se dea jos.

— Dar de ce ai luat și calul cu tine? îl întrebă acesta.

— L’am luat, ca să... și Țandură văzând că o să se încurce în vorbă neștiind cum ’l chiamă pe noul său naș de la care primise pentru prima oară numele de Sandu, se opri de a vorbi până se dete jos.

— Ori ţi s’a întâmplat ceva de nu vorbești măi Sandule ?

— Nu mi s’a întâmplat nimic, măi nene, zise Țandură după ce observă că acesta nu era decât tot român ca el, dar e totul că eu nu sunt Sandu după cum îmi zici.

Pe mine mă chiamă Ion, pe numele cel bun din botez, iar lumea ’mi zice Țandură, până și chiar părinții mei m’au strigat pe acest nume.

— Spune dar mai curând de unde ești și ce cauți.

Țandură nu așteptă să i se repete, și începu a spune întâmplarea lui nenorocită care l’a făcut să rătăcească prin păduri întunecoase.

— Țandură nene, zise acesta care asculta și care nu era alt decât haiduc din ceata lui Mereanu, eu văd că ești român cu inimă, și îmi place să te ascult. Dar, de, fiind că eu sunt haiduc, și ca să nu bănuiesc ca’i fi vr’un spion cer ca să’mi dai armele care le-ai cu tine.

— Ți le dau! se grăbi Țandură a zice.

Poate o să ’mi dai ceva pe ele ca să am de chel-tuială pentru câte-va zile.

— Hei băete, avem destule arme, răspunse hai-ducul. Putem să armăm 500 de oameni.

Și unde erai să te duci? întrebă acesta după ce luă armele din mâna lui Țandură.

— Vream să es la drumul cel mare, și să mă duc toată noaptea încotro m’o îndrepta ochii, răs-punse Țandură.

— Dacă vrei să eși la drumul cel mare, aci este aproape de mijlocul pădurei, și apoi după cum îmi arăți că mergeai încolo, era să dai de o pră-pastie a cărei adâncime d’abia se zărește, praf te făceai până în fundul ei.

— Mai bine era, zise Țandură, căci scăpăm odată de această viață amară.

— Nu băete! tu nu trebue să mori, ești tânăr și voinic, și după cum te văz eu, ai fi un bun haiduc. Haide, desleagă calui, și să mergem la căpitanul nostru să te vadă.

— Dacă ar vrea să mă primească?! zise Țan-dură cu vocea jumătate.

— Te va primi când îi vei spune întâmplarea.

Căpitanul nostru este bun. Mai acum șapte ani, a mai primit căpitanul nostru și pe Jianu, împreună cu o slugă a lui.

— Dar ce l’a făcut pe ăsta să vie cu sluga lui să se facă haiduc, căci după cum bag seamă acesta a fost bogat de vreme ce-a avut și slugă.

— Da, așa este băete, dar a fost jefuit de averea lui, sora lui a fost răpită de un serdar, mama lui a găsit’o moartă, și el, pe urmă, ne mai având cu ce trăi, și-a vândut ce a mai avut și a venit să se adăpostească de prigonirile turcilor și grecilor în ceata noastră; sluga lui nevrând să-l părăsească s’a făcut și el haiduc.

— Hei, băete! băete! și eu nu m’am făcut de florile mărului haiduc. Tot o întâmplare nenorocită m’a făcut să fiu haiduc.

— Precum și eu, zise Țandură.

— Cine mai poate suferi astăzi, reluă haiducul când țara întreagă e supusă nenorocirilor care o chinue ca pe Christos? Cine mai poate suferi astăzi, când poliția țării, e încredințată unor străini, oameni fără căpătâi și necunoscători de supunere și de disciplină, care trec de la slujba publică ca să păzească drumurile cele mari spre a jefui, și părăsesc pușcăria și ocnele pentru slujba publică.

— Dar cum știți din mijlocul pădurei, toate acestea? întrebă Țandură.

— Căpitanul nostru nu doarme. El știe tot și ne spune în fiecare seară câte o noutate.

— Mai avem mult să mergem? întrebă Țan-dură pe conducătorul său.

— Da, mai avem încă pe atâta, răspunse acesta.

Dar bagă de seamă, că acum ne scoborâm într’o vale adâncă, ferește-te să nu te lovești de ceva crăci, ia-te după mine.

Și Țandură ținând calul de căpăstru, se lăsă în jos la vale după haiduc.

După ce scoborâră și urcară iar, mai merseră puțin și ajunseră într’o vale nu așa de adâncă ca cea d’ântâi, din fundul căreia venea un miros plăcut de friptură.

— Ce? miroase a friptură pe aci? întrebă Țandură pe haiduc.

— Da, acum ne apropiem de căpitanul nostru, răspunse acesta.

Două minute trecură, și Țandură se găsia în-naintea căpitanului, care era înconjurat de vr’o trei-zeci de haiduci între care era și Jianul.

Unii din aceștia întorceau deasupra unui jera-tec niște frigări cu miei și căprioare, alții se ocupau făcând mămăligi și alții așezau o masă lungă pe care o făcuse din gratie de nuele, iar căpitanul sta cu câți-va mai la o parte în dreptul căruia se vedeau niște stânci care erau făcute din natură în formă de zid, și se prelungiau în sus cam povârnite. El povestea despre țară, despre domni, și mai pe urmă plănuiau despre niște întreprineri care trebuiau să le pună în lucrare peste două sau trei zile.

Pe când unii conversau, și alții pregătiau de ale stomacului, deodată se iviră haiducul și cu Țandură.

Toți își întoarse capetele spre ei și mai ales spre Țandură pe care nu-l mai văzuseră până acum și nu-l cunoșteau.

— Da cine este tânărul acesta pe care’l aduci Gruio? întrebă căpitanul pe haiducul care-l aducea pe Țandură, și se sculă în sus.

— Ia pe unul care știe să mânuiască armele, răspunse haiducul. Apoi începu a-i spune cum l’a găsit prin pădure rătăcit, care cauză l’a făcut să rătăcească de două zile.

— Și vrei să te faci haiduc? îl întrebă căpitanul pe Țandură.

— Da, răspunse acesta.

— Atunci, fii bine venit, zise căpitanul.

— Fii bine venit, strigară haiducii în cor, și începură să dea mâna cu Țandură.

— Luați calul și duceți-l la grajd strigă căpitanul la unul din haiduci, și se așeză iarăși pe bușteanul de unde se sculase.

Și tu, Țandură băete, vino și șezi colea că am să te întreb de câte ceva.

Să mă întrebi, căpitane.

— Cum merge pe la voi cu porumbul, cu grâul și cu orzul?

— Foarte bine căpitane, din partea lui D-zeu, iar din partea oamenilor merge rău de tot.

Dumnezeu a dat ploi la timp, dar o să rămâe nemuncite bucatele, căci mulți oameni au rămas de nu mai au nici sape nici coase, nici plug nici boi, nici nimic.

Este un afurist de turc, «el zice către oameni că ar fi grec», dar zău căpitane, mie mai nu’mi vine a crede, căci nu l-am văzut mai nici odată la biserică ori să se închine ca noi! feritu-l’a Dumnezeu.

Acesta e de patru luni venit în sat, în locul altuia, care l’a omorât nu știu cine în timpul când se ducea cu niște provizii spre Slatina.

— Știi cum îl chema?

— Știu căpitane, dar are un nume cam poznaș, că nu prea pot să-l zic bine.

— Spune așa cum îl poți.

— Apoi după cum auzeam pe tata, îl chema Za-a-r-v-s-d-s-f-i-i-dis...

— Ce e drept sucit nume a avut, zise căpitanul și să-i fie țărâna ușoară ca piatra de moară.

Dar pe ăsta care zici că a venit de câte-va luni cum îl chiamă?

— Pe ăsta îl chiamă Chirilis, răspunse Țandură.

— Numele lui e de grec, răspune Mereanu.

— Da, căpitane, dar după cum ți-am spus, mai nu ’mi vine a crede ca să fie grec.

— E bogat? întrebă căpitanul pe Țandură.

— După cum am înțeles, nu prea era așa de bogat când a venit în sat. Acum văd că a ridicat nasu sus, ba a început să zălogească pe oameni; pe unul din sat de la noi, l’a bătut cu slugile lui de gândeam că-l omoară căpitane.

Dacă ai fi fost să-l vezi apoi îi plângeai de milă. — Și n'a sărit nimeni să-l scape?

— Cine mai îndrăsnea căpitane să pue mâna, căci era o spuză de servitori.

— Căpitane, e masa gata, strigă unii din haiduci.

— Cam câți servitori are? întrebă căpitanul.

— Apoi poate să aibă cam 30 — 40 cu toți.

— Bine o să-i facem noi de petrecanie, termină căpitanul haiducilor. Acum haidem la masă.

După ce trecu trei săptămâni de la intrarea lui Țandură între haiduci, Mereanu, căpitanul lor căzu într’o luptă ce avu cu mai multe poteri și după moartea lui, fu ales și numit căpitan de haiduci Iancu Jianu. Acesta aduse groază și spaima printre turci și grecii turciți și chiar până la domnie, răsuna cu groază numele lui.

Acesta fu unul din fiii cei mai bravi ai codrilor, hotărât de a-și răsbuna de la cel mai mic și neân-semnat fanariot, până la tron.

El știu să împartă cete de haiduci în diferite locuri, pe unde inamicul țărei se îngrămădea pentru a suge sângele românului.

Jianul pe mulți dintre haiduci pe care îi vedea mai iscusiți, le forma cete de haiduci și-i trimetea unde i se părea mai nemerit, ca de acolo să se repează ca șoimii asupra celor ce jefuiau țara.

Unul dintre aceștia, a cărui fapte meritabile și demne de un român pe acele timpuri, nu trebue să le lăsăm la întuneric, este și Țandură.

Acesta după ce stete aproape un an și jumătate între haiducii lui Jianu și dând mai multe probe de iscusință și dibăcia lui la întreprinderile ce se făceau neincetat, fu chemat într’o zi la căpitanul lui care îi zise:

— Măi Țandură, ia stai colea, arătându-i un buș-tean retezat.

— Iată-mă căpitane, zise Țandură așezându-se.

— Eu văz, Țandură, că ai eșit un băiat bun de codru, cum nici nu mă așteptam, urmă căpitanul.

Văz că ești român verde și voinic; să nu ei vor-bele mele într’o doară!

— De căpitane! vremea și timpul te face să fii voinic.

— Și să ’ți mai spui că ești deslegat la vorbă și la minte, ești tocmai cum îmi place mie.

— Nevoia și necazurile fac pe om să fie cu minte căpitane, termină Țandură.

— Tocmai așa vezi.

— Eu ’mi-am pus în gând să te fac căpitan de haiduci.

— Dar ce căpitane, vrei să ne lași? întrebă Țan-dură pe Jianu sculându-se în sus de pe bușteanul care ședea.

— Nu, zise Jianul. Așteaptă să auzi cum îți spun eu.

— Eu voiu rămânea tot căpitan, dar voiu să te fac și pe tine.

— Să fim doi? întrebă repede Țandură?

— Da, doui. Dar nu tot la un loc.

— Așa!.. Acum viu de-acasă. Acum înțeleg.

— Tocmai d’aia dacă înțelegi ’ți dau bani ca să ai din destul și să ’ți alegi din haiduci care ’ți-o plăcea.

Cât pentru unde să te duci cu ei sunt două ju-dețe care suferă mai mult din partea turcilor și grecilor: adică județul R.-Sărat și județul Muscel. Din aceste două locuri să ’ți alegi care ’ți place.

— Dacă e vorba pe alese căpitane, apoi eu zic să mă duc în județul Muscel, fiind că ași avea mult de lucru, mai ales cu Chirilis cu care ne încercarăm de multe ori să-i descântăm de aplecate.

Iar cât despre haiduci, de-o-cam-dată nu’mi trebue nici unul, și chiar dacă ’mi-ar trebui, apoi acolo se găsesc destui hârșiți de sărăcie.

— Bine, zise Jianu, acum vino întoace să ’ți dau ce ’ți trebue; și amândoi se scoborâră în sub-terana unde se afla grajdul cailor, odaia haiducilor, magazia de arme, haine grecești, turcești, praf de pușcă, gloanțe, în fine tot ce cerea trebuința să aibă. Trecură prin toate aceste caverne care erau des-părțite de căte un zid de piatră așezat de mâinile naturei și puțin corigeat de mâinile omului, și ajun-seră înaintea unei bolte care era închisă cu o mare ușe de fier.

— Acum să stai aici Țandură, până mă întorc eu, zise Jianul; căci tu nu știi seama și e cam pe-riculos pentru ori-cine să intre aici.

— De ce căpitane? Nu cum-va sunt stafii?

— Ce vorbești tu de stafii...

— Tocmai d’aia, mie nu ’mi e frică.

— Stafii nu sunt, dar e alt-ceva care nu pot să ’ți spun acum; ’ți voiu spune mai pe urmă, și pe când Jianu vorbea, o cheie de o mărime foarte rară o petrecu în lacătul care și acesta era de mărimea unei găleți, și deschise ușa după care se vedea o altă ușă de piatră, și deschizând’o și pe aceea, se apucă de un lanț ce era prins pe bolta subteranei, apoi se lăsă puțin jos și făcându-și un balans, se aruncă peste un abis cam de vr’o cinci stânjeni adâncime și doui lățime. Apoi merse puțin mai ’na-inte unde dete peste o altă ușă, și deschizând’o și pe acea ajunse la locul unde erau mai multe lăzi mari pline, una cu aur, alta cu argint, și altele trei lăzi mai mici pline cu bani de aramă.

Jianu deschise lada în care se afla aurul, luă patru pungi cu câte o mie de galbeni fie-care și se întoarse cu ele spre a i le da lui Țandură.

Când eși afară cu pungile, Țandură care ’l aștepta, ’i zise: — Știi una căpitane?

— Știu dacă ’mi vei spune.

— Mie ’mi-a venit o trăsnae în cap.

— Te știu că ești bun de năsdrăvănii, dar ia spune-mi cam ce trăsnae ți-a venit.

— Eu, căpitane, ași vrea să mă duc de aici drept în sat la noi. Dar!...

— Dar, ce dar? întreba Jianu.

— Dacă ai vrea căpitane, să ’mi dai un rând de haine turcești.

— Și ce să faci cu ele?

— Să mă îmbrac.

— Ce vrei să te faci turc?

— Nu, feritu-m’a D-zeu de una ca asta, dar vreau să mă duc îmbrăcat turcește ca să-i fac vi-sita lui Chirilis, și ce o fi mai pe urmă vei afla că-pitane. Ți-ași spune acum ce am de gând să fac, dar mi-e teamă să nu se schimbe lucrurile, și de aceea mai bine ’ți spuiu după ce lucrul va fi isprăvit.

— Nu mă îndoesc frate, îi zise Jianu, nu mă îndoesc de agerimea minții tale nici odată. Tu mai că m’ai întrecut pe mine în multe. De aceea uite îți dau aste patru pungi pline cu galbeni, îți dau haine turcești și ce vei voi să ’ți alegi din magazie. Nici eu poate n’o să mai am zile multe, și n’o să mă duc cu ele în mormânt.

— Nu vei muri nici odată căpitane, zise Țan-dură. Un om ca tine căpitane, nu moare nici odată

— Așa e frate, dar nu știm de azi până mâine ce se va întâmpla.

— Dacă vei muri căpitane, ’ți va muri numai corpul, iar sufletul tău va fi conducătorul nostru, ajutorul celor săraci, și ca nălucă îngrozitoare împi-latorilor poporului

— Acum alegeți care îți place, zise Jianu după ce ajunseră în magazia cu haine și arme.

— Pe astea căpitane, zise Țandură arătând la niște haine cusute numai în fir de aur.

— Bine, ia-le și nu-mi mai zice căpitane, zi’mi frate cum 'ți zic eu, căci frați suntem și de arme și de sânge.

Pe când Jianu vorbea, Țandură începu să se desbrace.

— Dar ce faci? te îmbraci depe acum cu ele?

— Da, chiar de acum!

— De ce nu le lăsai pe urmă după ce stăm la masă cu toții?

— Nu căp... frate, fiind-că vreau să le fac o sur-priză fraților mei când ne vom pune la masă.

— Bine, fă cum știi. Dar ce eram să uit!?...

— Ce era să uiți căpit... frate?

— Ascultă ce eram să uit, acum ’ți spun ca să știi că nu vreau să știe cei-l-alți de banii care ți-am dat, și cât pentru locul unde te duci, le voiu spune că ’ți am dat voe să mergi pentru vre o săptămână ca să ’ți vezi părinții și neamurile, și că te întorci pe urmă iar la noi.

— Bine căpitane, așa oi spune.

— Eh! învaţă-te odată de ’mi zi frate.

— Să mă învăț căpitane! dar, sunt învățat cu vorba asta, care ’mi umblă tot mereu prin gură.

Dar ia uită-te căpitane, așa e că seamăn a turc?

— Nu numai că semeni dar ar putea să jure oricine, că acum ai venit din Stambul; chiar eu dacă nu te-ași fi văzut când te-ai îmbrăcat, aș fi crezut că am pus mâna pe vr’o gâscă fără să alerg după ea.

Țandură după ce se îmbrăcă cu hainele turcești, puse pe ale lui împreună cu banii în niște desagi de păr de cal, apoi intră în grajd și ’și alese un cal pe care ’l numea Fulger.

In timpul acesta, Jianu dete o fluerătură și într’o clipă toți haiducii se strânse împrejurul lui afară de caraule.

— Fraților! le zise Jianu, lui Țandură ’i-am dat voe să se ducă acasă să vază dacă părinții lui mai trăesc sau nu. El va lipsi dintre noi vr’o săptămână sau două și în acest timp, nu se știe ce se va întâmpla cu noi și cu el, de aceea trebue să ospătăm cu toții și să ne luăm rămas bun de la el.

— Să trăești căpitane! strigară toți haiducii în cor. Bunătatea ta e nemărginită.

Unii din haiduci începură să aranjeze pentru ospăț, când tot d’odată apărau Țandură din subterană cu calul de frâu, și îmbrăcat turcește. Toți haiducii încremeniră când văzură că ese un turc din acel loc care nu putea nimeni să intre fără să fie observat.

Jianu se făcea că nu bagă de seamă de ceea se se petrecea. Se plimba cu mâinele la spate, întors încolo.

Țandură, ca era acum turc, își făcea de lucru netezând calul.

Unul din haiduci rupse tăcerea și întrebă:

— Da ce e asta căpitane? Ce însemnează spur-căciunea asta între noi?

— Faceți cum e mai bine, că viu și eu acum, zise Jianu care se prefăcea că nu înțelege, și mer-gea încet înainte printre copaci pufuind a râde de dighiseala lui Țandură.

— Ba nu zău căpitane lasă șaga și spune-ne ce este cu lighioana asta? Nu vezi că a luat calul cel mai bun?

Țandură se întoarse jumătate cu fața spre haiduci.

— Ia uitați-vă la el că e tânăr de tot, șopti unul din ei.

— Da, mă. Dar !. .. parcă!... nul... mi se !... că este!...

— Cine este? întrebă Jianu care până acum șezuse ascuns în dosul unui copac. O fi Sultanul.

— Ba nu căpitane, lasă șaga. Mie mi se pare că’i Țandură, zise Ciotea, un haiduc spătos și cu mustățile duse până la urechi.

— Așa mă, zău, el zise altul.

— Da, da, ziseră toți haiducii de odată.

— A! ăl... ăl... ăl... începură toți să se mire de și-l înconjurară vorbindu-i unii turcește, alții gre-cește, pe când el răspundea românește.

— Căpitane, se adresă Țandură către Jianu, eu ași vrea numai să cinstim câte un vinuleț, că mi se face un semn.

— Ce semn ți se mai face? întrebă acesta.

— Semn de ducă, răspunsă unul din haiduci.

— Da, semn de ducă, zise și Țandură. Mi se face un semn, că diseară o să stau cu Chirilis la masă.

— Să dea D-zeu, ziseră toți. Și pe urmă să-l bagi sub masă.

— Oi vedea eu!

Pe când unii vorbeau cu Țandură, alții din ordi-nul căpitanului, într’o clipă fură cu câteva ploști cu vin și începură a cinsti urându-i lui Țandură drum bun și întoarcere sănătoasă.

După ce ploștele se învârtiră de vr’o trei ori prin mâinile haiducilor, Jianul orânduia ca să vie cara-ulele și ast-fel Țandură se îmbrățișă și se sărută cu toți haiducii pe rând și plecă fiind întovărășit de căpitanul până la marginea pădurei, de unde ’și luă și dela acesta rămas bun după mai multe îm-brățișări și sărutări frățești.

— Mai jură-mi odată Țandură că vei lupta până la moarte pentru stârpirea veneticilor și pentru ali-narea suferințelor celor săraci.

— Iți jur căpitane că mă voi lupta pânăla ultima picătură de sânge! zise Țandură depărtându-se.

Jianu rămase în marginea pădurei privind cum Țandură se depărta lăsând un nor de praf în urma lui.

— Săraca țară... Câți viteji n’o fi având cari se copleșesc sub apăsarea sdruncinătoare a streinismu-lui de care ești năpădită ca o floare de burueni înveninate, zise Jianu încet. t

Apoi un oftat lung îi eși din piept, și ne mai zărind pe Țandură, se întoarse mergând încet și gânditor.

Cinci minute trecură, și Țandură era departe de locul unde haiduci de aproape doui ani și jumătate. El din când în când își întorcea capul și se uita spre marea seculară pădure, pe care o părăsea pentru totd’auna.

După ce merse aproape două ore cam tot cu aceiași repeziciune cu care plecase, se abătu din drum întrând în marginea unei păduri ce era aproape și de-scălicând, legă calul, după care apoi luă de-sagii în care erau acele patru pungi cu câte o mie de galbeni și hainele lui haiducești. Mai nu ’mi vine la socoteală să merg pe drum cu aceste haine, își zicea Țandură deschizând desagii. Mai bine hai-nele mele haiducești că sunt mai sănătoase, și apoi cu acestea turcești, parcă tot ’mi-e teamă să nu mă molipsească. Nu știu ce dracu au, că mi se par cam grețoase.

Alt-fel sunt frumoase arde-le-ar focul iadului, dar de!... și Țandură zicându-și acestea în sine exami-nând hainele turcești de care se desbrăcă. Bârr, făcu Țandură cutremurându-se ca și cum s’ar fi lipit ceva de el. Duceți-vă la dracu! mai zise el aruncând șalvarii cât colo. Pe voi vă voi îmbrăca numai când va cere trebuința.

Acum mai seamăn a om zise Țandură, după ce se îmbrăcă cu hainele lui, apoi le luă pe cele de care se desbrăcase și legându-le le puse în desagi.

— Acum Țandură scoateți câți-va gălbenași din-tr’o pungă și pune-i la chimir, iar pe ceilalți pune-i la un loc sigur pentru zile negre, își zise el, apoi desfăcu o pungă și după ce admiră frumusețea aurului câteva minute, luă de trei ori cât îi coprinsă mâna și puse la chimir.

Strânse punga la loc și o duse iarăși în desagii pe care îi puse pe cal, și încălecând mângâie calul pe coamă, zicând: Acum Fulgere iuțește-ți pasul, să fim deseară în pădurea dela gura Leului, unde-ți voi face un grajd ca să odihnești, iar câte odata să ne răpezim dând câte o raită printre păgânii care nu ne lasă să trăim în ara noastră, haide Fulgere! haide! zise Țandură dând frâu calului, care tocmai ca fulgerul începu se meargă. Calul mergea ca vântul și ca gândul, iar Țandură privia din treacăt câmpia care se urca și se scobora prin mici delulețe, privia munții și pădurile cari se vedeau în apropiere, și când se urca pe câte un deal mai nalt privea cerul senin și mai mult soarele care peste două ore trebuia să asfințească. Privea toate acestea și tot d’odată se gândea și își făcea planuri: ce trebue mai întâi să facă? Să meargă de-a drep-tul în satul lui, sau în pădurea dela gura Leului și pe urmă în sat? Cu încetul soarele începea să-și ia rămas bun lăsându-se pe după o bârnă de nor printre care își aruncă razele sale gălbui ca și cum cu părere de rău și-ar fi deslipit lumina blondă de văile încâtătoare, de livezile înverzite, de isvoa-rele limpezi ca cristalul, de cântecul păsărilor, de șerpuirea apelor și în fine atâta mii de lucruri fru-moase ce sunt în această țară.

Nu mai avea decât trei sferturi de oră, și Țan-dură era sosit în satul lui, sau în pădurea de la gura Leului, pe Care de mai nainte o alese ca un bun adăpost pentru el la timpuri grele.

Mergea domol pe drum privind tabloul naturei ce era colorat de apusul soarelui.

Drumul părea că e pustiu, nici un călător nu se vedea, nici o ființă mișcătoare nu se simțea, ci numai câte un strigăt a vre unui păstor ce se au-zea din depărtare făcea ca natura să mai vieze.

Un zefir lin și dulce abia răcorind aerul cel obo-sit de căldura zilei, și care părea că-l întreabă pe Țandură: unde ai de gând voinice să conăcești? întrebatul ar fi răspuns, că în casa părintească ar voi să conăcească. Doar, de! nu e după cum omul ar voi, ci e după voia întâmplărei.

Ast-fel mergând Țandură, zări niște mogâldețe care se lăsa pe un deal, abătându-se spre drumul cel mare. Acele mogâldețe care erau în număr de șase, erau niște oameni.

Cinci călători și unul pe jos. Doi din ei mergeau mai înainte, și doi în urmă. Distanța între aceștia era cam de 40 de pași, după cum se vedea din depărtare, iar în mijlocul acestei distanțe era unul călare și altul pe jos care părea că se ține de coada calului.

— Dar ce dracu ori fi acei călări căci prea sunt grosolan la cap? se întrebă Țandură. Unul din ei se ține de coada calului, și aceasta mi se pare ca e altfel îmbrăcat. Dar!... nu se ține de coada calu-lui ci e legat!.... 'și zise Țandură în sine.

Acei oameni călări se apropiau de drum.

Țandură opri puțin calul.

După ce văzu el, că acei călători ajunseră la drum și o luă înainte, ’și dete cu ideea că trebue să fie de prin apropiere, și că aceștia trebue să fie niscai-va executări a vre-unei porunci date de vre-un nelegiuit de păgân.

Se înseră și convoiul ce mergea înaintea lui Țan-dură devenea monoton și invizibil.

Acesta iuți pasul calului, cu scop de a scurta dis-tanța dintre el și convoi.

— Dacă aceștia vor fi niscai-va nelegiuiți apoi le voi săra pielea cu gloanțe, ca să nu se mucezească. Iar dacă vor fi oameni de treabă, mă vor scuti de vr'o câte-va umpluturi de pistoale.

Astfel își zicea Țandură urmărind pe acei care nu erau decât niște turci care jefuiră pe un biet român în casa lui, profanând și violându-i fiicele și nevasta pe care acum îl duceau să ’l îngroape de viu cine știe unde. Să mergem puțin mai înainte unde vom da de o cârciumă așezată pe marginea drumului, și cu o depărtare cam de două fugi de cal de marginea satului.

Cârciuma neagră sau locul de torturi

In depărtare aproape cu un sfert de poștă de satul C... era o cârciumă ce se numea cârciuma neagră.

Mai toți locuitorii din satele de prin prejurul acestei cârciumi ’și închipuiau, și unii chiar ziceau, că această cârciumă ar fi dăruită lui satana, din causă că oricine ar fi vrut să deschidă un negoț de vinuri nu trecea trei patru zile și îl găsea mort, sau că nu se mai afla ce s’a făcut.

Cinci sau șease negustori unul după altul, avură această soartă, cu deosebire că unul nu se știe ce s’a făcut împreună cu nevastă și copiii lui.

Astfel dela un timp încoa, această cârciumă ră-mase cu desăvârșire pustie.

Mulți din trecători se închinau și ziceau câte o litanie sfântă când ajungeau, trecând repede pe di-naintea acestei locuințe infernale.

Unii ziceau că această locuință este locuită de draci. Alții mai ziceau că poate ciuma ’și va fi făcut culcușul aci, și mai mulți ’și dau fel de fel de păreri care mai de care mai extravagantă, și mai înfiorătoare; ba dela un timp începuse a se răs-pândi un miros greu încât o adiere de vânt dacă venea dinspre acea locuință blestemată trebuia ori-cine ar fi trecut pe acolo să’și astupe nasul, și să’și oprească respirația până să se depărteze de acest loc căci alt-fel l’ar fi apucat durerea de cap.

Cu toate aceste superstiții ce se împrăștiase printre românii din acele locuri, totuși un grec venind de curând în țară, se așeză în această locuință împreună cu o liotă de servitori de toată mâna pentru a spe-cula și jefui mai bine pe român.

Trecuse o jumătate de an de când acesta sub nu-mele de cârciumar care n’avea decât o sticlă cu apă care mirosea a rachiu, câțiva covrigi și un bu-toiaș cu câte-va vedre de vin oțețit, bântuia și je-fuia pe locuitorii de prin prejur.

Mulți călători care poposeau la această cârciumă apucându’i noaptea, nu mai eșeau, erau pentru tot-d’a-una adormiți și odihniți, cu deosebire de cei mai săraci care scăpau cu puținul ce aveau.

Dar mai înainte de toate, fără a ne perde șirul narațiunei noastre, să arătăm în puține cuvinte in-teriorul acestei locuințe, care pe dinafară era luată drept o locuință simplă cu patru încăperi.

Iar dacă intrăm înăuntru și cercetăm cu deamănuntul vedem că sala (tinda) care desparte aceste patru odăi în două, că în fundul ei se vede un gârliciu care se lasă în jos într’un beciu adânc. Scoborân-du-ne în acest beciu care are o adâncime de 30 trepte și dacă băgăm de seamă găsim într’un colț al zidului din beciu o mică ferestrue care e astu-pată cu o ușiță de lemn, săpată cu dibăcie în forma zidului, astfel că nu se cunoaște că e lemn decât atunci când ar fi lovit cu ceva.

Această ferestrue răspunde într’o altă boltă de alături cu beciul, și care nu mai are altă eșire de cât printr’una din cele două odăi din stânga cum intră pe sală.

Strecurându-ne privirile prin această ferestrue vedem o mulțime de oseminte, unele nălbite de timp, și altele aproape de curând, carnea luată după ele! negreșit că după formele lor se văd cât de colo că sunt de om. Pe aceste grămezi de oseminte, vr’o șease lupi stau tolăniți, sclipindu-le ochii în cap. In partea dreaptă a acestui beciu găsim asemenea o despărțitură de boltă. Dar aci se schimbă aspectul celui dintâi. Aci nu vedem decât un buștean cam scobit la capătul de sus, mai multe cârlige de fer atârnate de zid, un cazan mare, niște pirostrii, frânghii și lanțurile risipite pe jos, mai multe cuțite, un topor mare și un butoi plin peste tot de ținte bătute pe doagele lui, ale căror vârfuri erau trecute de o palmă pe dinăuntru. Toate acestea dau naștere unei închi-puiri spăimântătoare.

Dar să lăsăm acestea cum le găsim și să mergem sus în odaia unde vom găsi pe antreprenorul acestei locuințe care stă pe o perină cu picioarele vărâte sub el fumând dintr’un ciubuc. Figura lui era po-somorâtă, ochii duși în fundul capului, fruntea scoasă afară, nasul întors pe buze ca ciocul unui papagal, barba spulberată mustățile mâncate de moli și gâtul scurt numai de o palmă și trei degete, având un nod cât o pătlăgea vânătă. Trăsăturitele feței spuneau aproximativ anii lui de 35—40 cel mult.

Pe când el împrăștia valuri de fum prin camera în care nu se găseau decât pereții care erau ornați cu câte-va arme de toată mâna, un pat, o masă, și vr’o două scaune; se gândea și ’și rotea ochii.

Acesta scutură ciubucul și după ce ’1 puse la o parte, eși în prăvălie unde găsi pe un servitor al lui dormind cu capul pe tejghiaua în care nu se strecurase nici o para în tot timpul acestei zile.

Servitorul care era tot grec, se deșteptă îndată de sgomotul ce făceau pașii stăpânului său.

Apoi frecându-și ochii cu pumnii eși afară pentru a se răcori.

Stăpânul său ’i luă locul, și scoțând un terfelog din tijghea începu a-l răsfoi.

Dar tot în acel timp, vede pe servitor intrând repede ca și cum cine știe ce ar fi văzut.

— Ce este bre? întrebă acesta pe servitorul care se tot încurca neștiind cum să spună mai curând despre un călător care se părea cu totul superior, foarte bogat, și care cu toate astea venea pe jos.

— Cum? întrebă cârciumarul din nou pe servi-torul lui. Spune mai deslușit că nu te înțeleg.

— Un pașă mare, zise servitorul, îmbrăcat cu niște haine foarte scumpe, vine, se apropie de cârciumă.

— Ce ești nebun? O fi vre-unul din palicarii mei, zise stăpânul cârciumei.

— Aș nici că mai e vorbă, ce eu sunt chior ju-pâne? Dacă nu mă crezi uita-te din ușă, și te vei convinge de adevăr.

Descoperirea unei crime.

Pe când Țandură se ținea cât colea urmărind acea grupă de oameni călări care mergea cam încet înaintea lui, un mormăit neințeles care venea de peste câmp îi lovi urechile, făcându-l să stea puțin locului.

Acest mormăit devenea din ce în ce mai tare și mai înfiorător.

După două minute, se distingea foarte bine că era un om care alerga văitându-se.

— Aoleo !... fratele meu !... l'au mâncat fript spur-cații... l’au omorât câinii de nelegiuiți... Aoleo sărăcuț de el și de mine! unde l’o fi dus? Unde să-l găsesc să-i dau ajutor, măcar de ași muri și eu. Aoleo? aoleo!... copilașii tăi nene, ce vor face? apoi ca un nebun începu să strige în tăcerea nopței: nene Gheorghe !... dar nimeni nu-i mai răspundea.

Atunci Țandură ’și perdu răbdarea auzind aceste văetături dureroase, și cu o iuțeală nespusă se repezi într’acolo unde în adevăr era un om care alerga peste câmp cu capul gol ca un nebun.

— Ia stăi mă creștine! strigă Țandură, și oprindu-l îl întrebă:

— Unde alergi tu acuma noaptea ca un smintit?

— Să-mi spui unde este fratele meu Gheorghe.

Că de unde nu, te omor aci pe loc, strigă acesta amenințând pe Țandură cu mâinele goale.

— Vină-ți în fire măi creștine și spune-mi, ce te face să alergi ast-fel peste câmp? Nu sunt eu acela care crezi tu că a răpit pe fratele tău.

— Tu ești! strigă acesta plin de furie, că altul nu mi-ar fi eșit înainte.

— Dar cum dracu să nu-ți iasă înainte ori cine te-ar fi auzit văitându-te? !...

— Tu ești! tu ești! acela care ai jefuit și poate ai și omorât pe fratele meu!... Și zicând acestea se năpusti asupra lui Țandură care trase calul puținîndărăt.

— Dacă cutezi măi creștine să te măsori cu mine, fără să mă cunoști cine sunt, apoi 'ți fac capul drojdii 1 m’ai înțeles? prostule ce ești!

Eu te întreb să aflu pentru ce te vaeți, ca să-ți pot veni în ajutor, și tu mă învinovățești de jefuito-rul și omorâtorul fratelui tău despre care nici idee n’am.

Dar acesta, cărui Țandură se adresă cu ast-fel de cuvinte dojenitoare, ca un nebun se tot hărțuia pe lângă el.

Văzând Țandură că în loc să afle ceva de la acesta a dat peste satara-belea, dete în sus foc dintr’un pistol.

Acesta, care deja văzuse sclipind și îndreptându-se spre el țeava unui pistol, vru s’o croiască la fugă, dar nu făcu câți-va pași și de odată se făcu nevăzut, par’că ar fi intrat în pământ.

— Cine dracu? ! zise Țandură, doar nu l’oi fi împușcat, păcatele mele.

Aș! nu se poate! am ținut pistolul destul de sus. E peste putință ca să-l fi împușcat.

Dar cu toate astea nici nu se vede unde căzu. Nu fugi mai mult de cât trei patru pași.

Unde ciuma se băgă așă de repede?

Țandură făcându-și aceste întrebări și tot învârtin-du-se prin prejurul unde dispăruse acel om, calul veni cu piciorul dinapoi în jos ca și cum ar fi scă-pătat într’o groapă adâncă, și tot atunci se auzi un gemet înăbușit eșind din acel loc.

Atunci Țandură repede descălică și priponind calul la o parte, alergă în locul unde scăpătase.

In acel loc Țandură dete de gura unui puț părăsit de mai mulți ani, și care cu toată adâncimea lui, nu avea pic de apă în el și chiar și mai nainte cu zece sau două-zeci de ani, de când a început a fi părăsit, încă nu se vedea în el de cât foarte puțină apă, ast-fel că omul căzut în el, din nenorocire nu i se vătămă de cât un picior care îl făcu să stea vr’o trei patru minute în nemișcare, dar mai pe urmă fu isbit de o spaimă care îl coprinse de odată vă-zându-se în fundul acelui puț în care mai înainte cu vr’o trei săptămâni se petrecuse o scenă din cele mai teribile, și care-l făcea să se înfioare și să i se sbârlească părul în cap.

— Aoleo, sărac de mine! unde ajunsei eu?

Aoleo, aici mă prăpădesc vai de mine, și de mine!...

Aoleo, săriți oameni buni, că mor, mă înăbușesc aici!..

Vocea lui se auzea ca dintr’o subterană, ast-fel de adânc era acel puț.

— Intinde mâna măi creștine, zise Țandură, lăsând o frânghie în jos care era destul de lungă.

— Aoleo! n’ajung cu mâna tocmai acolo căci puțul e adânc.

Aoleo mă mănâncă șerpii aici vai de mine!

— Intinde mâna, că am lăsat o frânghie în jos, pipăe și vei da cu mâna de ea prostule și nu tot urla de geaba. Parcă te-a făcut măta cu urșii tocmai ca un urs sbieri.

Atunci omul întinse amândouă mâinile în sus vânturându-le prin aer spre a da de frânghie, dar nu dete de ea.

— Mai dăi drumul că n’o ajung, strigă acesta.

— Frânghia e lungă și am lăsat’o destul.

Caut’o bine că dai de ea, că groapa asta dor n’o fi până în fundul pământului de adâncă.

Atunci omul iarăși începu a căuta cu mâinile în sus, lovindu-se de ceva, de care și puse amândouă mâinele, dar o curiositate plină de spaimă îl prinse de odată, căci acel ceva, de care se lovise și chiar pusese mâinele pe el era foarte rece și gros în cât d’abia ’l putea coprinde cu ambele mâini și tot d’odată alunecos venea în jos... Nu era frânghia care o lăsase Țandură, ci șarpele care din culcușul lui simțise că o pradă îi căzuse pe neașteptate. Acest șarpe era de o mărime care astă-zi rar se găsește chiar prin locurile cele mai necălcate de om.

Sărmanul om plin de groază voi să se retragă, voi să scape, dar n’avea unde, căci se lovi de partea cealaltă a puțului.

— Frânghia repede! strigă omul din puț, căci sunt pierdut.

Șarpele a venit peste mine.

Și zicând acestea dete în fine de frânghie pe care Țandură o tot vântura pentru ca acesta s’o poată găsi mai cu înlesnire.

— Aoleo! trage că m’am agățat de frânghie.

— Ține-te bine! strigă Țandură, și începu să tragă cu o putere nespusă, dar tot în acel minut simți că părâe ceva sub el.

Atunci Țandură văzu că malul puțului unde ședea se surpă, și repede se retrase pe marginea cealaltă a puțului.

O secundă dacă mai sta, ajungea și el soarta celuilalt din puț.

O bucată de mal destul de mare se rostogoli isbind pe omul care era agățat de frânghia pe care o trăgea Țandură în sus.

Omul isbit de acea bucată de pământ fu așezat din nou în fundul puțului și înmormântat de viu.

Țandură simți o sguduitură, și pe urmă văzu că frânghia se ușură așa de tare în cât căzu pe spate peste cap, ast-fel că și calul se sperie de căzătura lui și începu să sforie.

— Dar ce dracu o fi asta? se întrebă Țandură după ce se sculă în sus.

Apoi începu să strige din nou pe acela care că-zuse în puț, dar nu primi nici un răspuns.

Nici nu putea să răspundă căci era înmormântat de viu.

— N’am ce să-i fac, zise Țandură în sine.

Nu pot să ’l scot de aici nici până mâine, mai bine îl las aici, și... să vedem ce e de făcut.

Și Țandură strânse frânghia și o puse pe șeaua calului, apoi încălecă și plecă spre satul din care venise acesta.

In câte-va minute ajunse în dreptul câtor-va case, în care nu se vedea nici o rază de lumină, vru să se oprească aci și să deștepte pe locuitorii acestor case, dar i se părea că nu sunt de ajuns, și merse înainte.

Nu trecu mult și dete de satul în care intră și deșteptând câți-va oameni le spuse întâmplarea.

Oamenii cum auziră, luară unii lopeți, alții sape care aveau cai încălecară și o croiră în goană îm-preună cu Țandură spre locul unde căzuse acel om în puf.

In timpul când Țandură și cu oamenii care îi adu-sese din sat se îndreptau spre pul pentru a des-gropa pe cel căzut în, să ne transportăm puțin la cârciuma neagră de pe marginea drumului care ducea spre satul din care era născut Țandură.

Două ciasuri trecuse de când asfințise soarele, când cei cinci călăreți sosiră cu prizonierul lor.

Servitorul, cârciumarului le eși înainte luându-le pe rând caii și ducându’i într’un coșar ce era ală-turi cu cârciuma.

Cârciumarul eși în ușa cârciumei privindu’i cu un surâs și cu „bine ați venit" în grecește.

— Bine te-am găsit, răspunseră cei veniți tot în limba greacă.

— A mai căzut vre unu în capcană în lipsa noastră? întrebară ei pe cârciumarul care sta rezemat de stâl-pul ușei.

— Astăzi a fost zi seacă, răspunse cârciumarul, nu prea a mers bine.

— Așa e câte o zi! replică un alt uscățiv și care înainta spre ușa cârciumei pentru a intra înăuntru.

— Dar pe unde ați mai găsit pe câinele ăsta de român?

— Acasă la el, răspunse un al doilea.

— Barim e ceva de hârca lui ? întrebă cârciu-marul. Ați găsit ceva de cheltuială?

— Am găsit cam puțin, dar trebue să mai găsim, că bani îi are ascunși și n’a vrut să spue unde îi are puși.

— De ce nu l’ați căsnit ca să spue? se adresă cârciumarul către acela care vorbia cu un ton cam imperios.

— Pentru că de! ne-am temut că s’o auzi din satul care e aproape și pe urmă nu vom înțelege nimic.

— Va să zică nu e tocmai din sat?!

— Nu, nu e tocmai din sat, ci din cătunul din marginea satului cel mare de lângă râpa vârtejului.

— Hei, acuma chir Cristeo, se adresă acesta către cârciumar, acum toate ca toate, dar ne e cam foame, căci toată ziulica încă n’am băgat mai nimic pe sub nas nici unul din noi.

— Și pentru ce ’mi spui mie, dacă n’ați băgat nimic pe sub nas ? trebue să aveți grije mai întâi de ale stomacului, și încă mai mult ca aceasta, tre-buia să mai aduceți și vr’un miel sau doi, căci carnea de eri s’a isprăvit după cum bine știți.

— Da cu toate astea, ia să vedem dacă gâscă pe care ați adus-o e ceva de ea, sau v’ați perdut timpul de surda.

— Ba nici de cum chir Cristeo, nici de cum: la ăsta tot am găsit 15 lei bani rotunzi și două paf-tale, pe când ieri n’am găsit la acela pe care îl omo-râsem nici trei lei.

— Și 15 lei, tot nu e mult, zise chir Cristea.

— Ei, ce să ’i faci, așa merg lucrurile.

De la unul mai puțin, de la altul mai mult, și picătură cu picătură se face lucru mare, dar de o cam-dată să isprăvim cu acesta ; «precum vom is-prăvi și cu tine», își zise în sine acesta care vorbea cu Cristea cârciumarul.

— Să isprăvim, zise și cârciumarul, regula o știți. Duceți-l la locul care e pregătit pentru oricare ca el; mai întâiu arătați-i ce’l așteaptă dacă nu va spune unde are bani și pe urmă legați-l bine de stâlpul cel gros din mijlocul pivniței, dar să 'l legați bine, ca să nu pățim ca și cu acel de acum o lună, care a scăpat, și dacă nu aveam de sprijin pe chiar Chirilis, eram să fim cu toții astăzi la gros.

— Lasă-te pe noi chir Cristeo, că doar acum ne-am învățat minte de atunci de când eram să dăm cu toți ortul popei, după cum zic românii.

După ce bietul român fu legat și aruncat în fun-dul acelei pivnițe adânci și plină de putoare nesu-ferită, disperarea lui era la culme, câteva încercări făcu pentru ca cel puțin să se mai slăbească legă-turile care ’l strângeau de ’i tăia mâinile și plesnea pieptul. Dar în zadar, căci puterile îi erau sleite, oasele zdrobite de loviturile ce le primise de la acei nelegiuiți de fanarioți.

Se lăsă în voia soartei așteptând ceasul cel depe urmă, căci chiar dacă avea bani și spunea unde îi are, tot nu i se da libertate, asta era mai mult ca sigur. Sta și se gândea cum ar face, să găsească un plan pentru scăpare.

Intunericul îl coprindea de toate părțile.

Totul era liniștit împrejurul lui.

Din când în când, se întrerupea tăcerea printr’un gemăt ce eșia din pieptul lui.

Mai multe minute trecură, și de o dată i se păru că aude ceva în apropiere.

Durerea nu o mai simțea crezând că unul din fanarioți vine pentru a-l omorâ prin întuneric.

Nici nu mai sufla de spaima ce ’l coprinse la auzul unui mormăit, care se auzea nu departe de el.

Un chelălăit ca de câini, urmă acestui sgomot.

— Ce o fi asta? se întrebă bietul român, care uitase toate durerile, și chiar unde se află.

Nu cum-va am murit fără să știu, și acum sunt în iad ?

Și chiar dacă sunt mort, pentru ce să fiu adus în iad, pe câtă vreme știu foarte bine, că în lume n’am făcut nici un păcat. Dar nu, nu se poate, eu nu sunt mort! și bietul român începu să 'și miște corpul care era aproape amorțit. Nu se poate să fiu mort, pe câtă vreme încă tot mă pot mișca. Ș’apoi doar eu sunt acel care fui jefuit, smuls și de lângă soția mea, de copilele mele, de averea mea, și târât aici în această vizuină, din care, poate nu voi mai eși nici o dată?

Blestemați să fiți cu neamul, pentru faptele voastre, zise bietul român, îndreptându-și ochii către cerul care era despărțit prin bolta de zid a acestei pivnițe în care era închis și în care se stinse mulțime pe suflete nevinovate; apoi, ca ori și care desperat, începu să se vaete și să plângă ca un copil.

— Acel chelălăit înspăimântător ce i se părea că ese din zid, se mărea din ce în ce și deveni un urlet îngrozitor.

Atunci bietul român, putu explica cum merg lu-crurile, acum băgă el de seamă că această pivniță trebue să mai aibă o despărțitură în care negreșit sunt închise aceste bestii, care nu erau de cât lupii care cu nerăbdare așteptau să 'și potolească foamea cu carne de om.

Acum prisonierul nostru se lumină, când aceste lighioane nesățioase ca și cei care îl aduse și ’l arun-case de viu în acest mormânt, așteptau cu nerăb-dare noua lor pradă.

Dar în loc de a ’și pierde echilibrul minței precum îl văzurăm cu un minut mai înainte, din contră, un curaj ca fulgerul se așeză pe inima lui și o putere nespusă îi veni și tot smucindu-se în legăturile cari ’l strângea deodată se văzu slăbit de o mână.

Fringhia cu care era legat fiind prea groasă, i se slăbise nodurile cari erau făcute pe la extremități, ast-fel că acum la mișcările care le făcea omul nostru, nu mai putea să reziste.

Nu trecu mult timp, și acesta era cu totul liber din legăturile care îi pătrunsese până acum mâinile și pieptul, și nu ’i mai rămânea alt de cât să se furi-șeze pe nebăgate de seamă din acest loc infernal ca să fie scăpat și liber din ghiarele acestor spurcați nelegiuiți.

Pe când acesta se lupta pentru a scăpa cu or ce chip din acest loc îngrozitor, ceilalți cinci după ce ’și văzură victima asigurată, intrară într’una din odăi în care era o masă goală și două scaune.

Se așezară fie care împrejurul mesei, și începură a se uita unul la altul, ca și cum s’ar fi întrebat cum ar fi mai cu cale să înceapă cearta între ei și stăpânul lor care, în acest moment luase cheile pivniței și mergea pentru a se asigura dacă prizo-nerul era legat, și poate chiar să afle dacă e adevărat că numai 15 lei s’a găsit la el când servitorii i-au cerut de cheltuială.

Pe când acesta descuia ușa pivniței și intra înă-untru, bietul român, care era cu totul liber și cărui nu’i mai rămânea alt de cât să i se deschidă o eșire pentru a scăpa, tot învârtindu-se, auzi un sgomot, apoi o zare de lumină prin broasca cea mare a ușei de la pivniță.

Se scoboară cineva cu o luminare aprinsă.

Incepu a i se bate inima, neștiind cum trebuia să primească pe aceia sau pe acela care venea să-i ’i facă revizie sau poate chiar voia să înceapă a ’l tortura și omorî.

In vîrful degetelor, dar repede pentru a nu perde timp, se repezi la ușe, pentru a vedea cu cine tre-buia să aibă aface.

Nu ’l mai văzuse pe acesta de cât întâiu cu vr’o oră mai înainte și acum a doua oară.

Se vede treaba că cei-l-alți fiind siguri de mine că nu mai pot scăpa, s’au dus să se culce și acesta odihnit vine să mă revizuiască dacă mai trăesc sau am murit.

Și românul cugetând în sine ast-fel, se dete la o parte unde din întâmplare se împedică de ceva care nu era altul de cât un crâmpeiu de lemn pe care și puse mâna, apoi se desbrăcă îndată de mintean, zicând: Doamne, sau ajută-mi să scap, sau să mor mai înainte de a putea ca acești ne-legiuiți să 'și bată joc de mine! Ușa se deschise și se văzu grecul cu lumânarea aprinsă care începu să înainteze spre fundul pivniței.

In acest moment românul profitând de întunericul care nu putea încă să fie risipit de lumina lumî-nărei, se repezi ca trăsnetul ca și cum nici n’ar fi fost chinuit mai înainte cu vro oră și aproape două, și aruncând minteanul pe capul grecului îl trânti jos la pământ, sărindu-i luminarea și pistolul cât colo din mână, apoi fără a întârzia o secundă ’i dete o lovitură țeapănă la cap, în cât grecul nu putu să mai țipe, și ca fulgerul se repezi afară pe gârliciul pivniței cele adânci.

Nici o pedică nu întâlni în calea sa până urcă de tot scările pivniței. Ajuns în sală, din care mai avea câți-va pași repezi de făcut, și din care dacă eșia ar fi putut să fie cu totul liber, pe neaștep-tate se lovi de unul din acei care cu câte-va ore îl târâseră schingiuindu-l până aci.

Din norocirea lui fiind armat cu acel lemn care îl găsise în pivnița grecului care poate era dus pe lumea cealaltă pentru a'și da seama înaintea lui D-zeu de faptele lui cele criminale se încercă a’l face să ’și descurce drumul ca să poată trece dân-du’i și acestuia o lovitură țeapănă, dar acest venetic care ’l bagă de seamă, se feri la o parte, și după ce scăpă de lovitura dușmanului său de moarte nă-văli asupra lui cu o furie nespusă trântindu-l la pă-mânt și începu să strige și pe ceilalți pentru a ’i da ajutor.

Indată eșiră și ceilalți tovarăși din odaia în care erau.

— A vrut să scape câinele, strigă cel d’ântâiu.

— A vrut să mă omoare!

Pune-ți mâna să ’l jupuim de viu, repetă acesta. Apoi cu toții se grămădiră pe bietul român legân-du-l din nou.

Căutară pe Cristea, stăpânul cârciumei și nu-l găsiră de cât tocmai târziu în pimniță mort.

— Al blestematule, l’ai ucis... ei bine vei muri de moartea cea mai crudă, strigă unul din ei și-l închiseră într’una din odăi.

C h i r i l i s.

Nu departe de poalele capriciosului rîu, care stră-bate județul Muscel, se întind casele grecului Chi-rilis, unul dintre cei mai mari favoriți ai Măriei sale Vodă.

Răsturnat pe o sofa și fumând dintr’un ciubuc lung stetea renegatul fanariot și medita la mii de feluri de planuri infernale.

Și ar putea exista oare curiozitate care să ne în-trebe, cine era acest grecoteiu?

Poate.

Insă ranele de durere ale timpilor de nenorocire, ce au căzut peste ţara noastră când cu invaziunea acestor urmași ai Pelasgilor din Fanar, au trecut.

Și trecute sunt și acele dureri, urma însă, cica-tricea lor însă necomplectă, căci ne simțim oare cum schilozi. Țara nu a putut să aibă pasul de pro-pășire al țărilor din apus, din pricina acestor iasme fără inimă și fără suflet, care schingiuiau pe bietul sătean, sugându-i sângele și ridicându-le viaja fără crufare.

O ţara mea frumoasă! — Ai fost alcătuită dintr’o ramură a frumosului raiu, însă fu soarta ca pământul tău să fie prea mult stropit cu lacrămi și cu sânge.

In vremurile acelea, ori-ce grec fără căpătâiu venit din Fanar, și fără dor de muncă, făcea bani aici, pe pământul strămoșilor noștri viteji.

Pagina cea neagră a istoriei noastre naţionale, între veacul de vitejie și între veacul de acum, este epoca fanarioților.

Toți desculții din mahalalele Constantinopolului care au venit la noi, au căpătat o avuție și un nume însemnat, și... azi neamul acesta se prenu-mără între Boerii de neam.

In ăști ciocoi care te umpleau cu noroiul de la roatele trăsurii lor roșii, galbene sau verzi, a curs un sânge format mai întâiu din măsline și apoi hrănit cu belșug din bucatele ce Românul ospătos a întins Ia masa lor.

Când veneau acești tîrîtori, românul își îmbrăca țurloaele și spetele cu iţarii și sucmanul lor; azi îl stropesc cu noroiu pe față sau că-l face să aștepte la ușă până ’i-o veni pofta a-l chema.

E o vorbă: Ce 'ți faci singur, nici dracul nu-ți desface.

Așa și bietul nostru țăran, a hrănit și adăpostit toate liftele, căci era învățat de la strămoșii lui să fie ospătos cu streinii, și în urmă a suferit — Și a suferit nu numai disprețul acestor streini, dar mai mult cinstea casei lui le a fost de atâtea ori terfelită.

Pe timpul lui Chirilis, a trebuit ca un fanariot să fie cu totul idiot, tâmpit, pentru a nu-și putea face rostul de vr’o moșie.

Chirilis la 12 ani striga: Bogaci. — Mai tîrziu: Gogosili, și în sfârșit fu luat de un boer pământean la moșia acestuia. «Căci, își zicea el, Grecii-s pri-cepuți, știe să stoarcă pielea țăranului și așa voiu face bani.

Duhul de a se băga sub piele, cum zice Românul nu lipsea grecului, cum nu lipsește la nici unul, și în scurt timp, știu să fure credința stăpânului său.

Chirilis jefuia și munca săteanului și punga stă-pânului; în curând aduse pe acesta în sapă de lemn, când fu silit să-’și vînză moșia.

Mirarea îl coprinse pe bietul stăpân când ca cum-părător se prezenta și Chirilis, dându-i un preț mai bunicel de cât alții.

Boerul rămase cu gura căscată și cu moșia luată.

Acum puterea sa devine și mai mare.

Copilele, nevestele cele mai drăgălașe, — o! și cât sunt de drăgălașe pe acolo, — erau sacrificate gustului dobitocesc al acelui nelegiuit.

Ajunse om dintr’a cârmuirei, și vai! fu cu atât mai rău.

Un gest din deget! era destul ca fericirea, cinstea unei case, viața unui fiu, sângele unui tată, să dis-pară, să fie călcat în picioare, să se stingă.

D-zeule mare! tu vezi totul, care ești a tot pu-ternic, nu ai văzut sau nu ai putut să strivești cu mâna ta pe acest infernal om?

Epoca Fanarului!

Cerul și infernul își dăduse mâna.

Dracii și cu îngerii jucau o horă sinistră, și sătea-nul român, era în chinul cu tot neamul lui, cu toată cinstea și viata casei lui, pe altarul infernalei petreceri.

Se înoptase de vre-un ceas.

— Hai chir Năstase, strigă Chirilis dându-i și ciubucul.

— Poruncă evghenis.

— A adus’o?

— Gândesc, evghenis, că va veni curând.

— Eși afară dobitocule și vezi ce e de numai vine.

Apoi Chirilis gânditor, fuma scoțând roate, roate printre care zărea o frumusețe.

Era blânda faţă a Mauricăi fata lui alde Moș Dincă și a Ilincăi din sat.

Și oare grecul o văzuse?

Sărmana mumă cu toate îngrijirile de a’și ascunde odorul ei și mândrejea întregului sat, tot nu putu. Ochii ticălosului o zărise de cu dimineață, când ea mătura în tindă, și cu tot tistimelul galben cu care își îmbrobodise capul și faja, totuși Chirilis bănui că o mare frumusețe e ascunsă în acel bordeiu.

Dar să o fi văzut încă cu părul său lung și îm-pletit în două coade, și fie-care cu patru plete lungi până la genunchi!

Să o fi văzut cu faţa ei albă ca zăpada, cu fruntea sa înaltă, pe cari erau niște arcuri negre îmbinate, cu ochii săi negri și focoși, cu buzele roșioare, cu râsul ei dulce și blând! și apoi glasul ei... cât era de încântător!

Toată ziulica, când muncitorii erau eșiţi la câmp, când pic de om nu mai era prin sat, ea, atunci numai cânta. — Și cât erau de frumoase doinele lui Jianu.

Astă-zi însă trebuia să se stingă fecioria acestei ființe. Nenorocirea trebuia să bată și la ușa lor. Alde moș Dincă și mătușa Ilinca, trebuiau să plângă cadavrul Măriuci.

O scumpă feciorie!

Cu multă sfințenie te cinsteau bătrânii noștri... mult s’au mai închinat ție, căci tu erai—pe atunci— mărturia unui suflet curat, unei inimi sfinte.

Astă-zi tu ești aproape cum se zice o enigmă de care se miră toți și te spionează.

M ă r i u c a.

Aproape de marginea satului unde-l găsim pe Chirilis, se ridica o mică căsuță de o albeață stră-lucitoare și acoperită cu pae.

Inlăuntru ca și afară respira curățenia cea mai mare.

Vre-o mână ascunsă făcea aceasta căci nimeni nu se vedea ziua pe afară.

Pentru săteni nu era o ghicitoare aceasta, însă numai pentru cei de la curte.

Ei nu știau de cât pe moș Dincă și pe nevasta lui, lelea Ilinca.

Veneau bieții oameni de Ia muncă și cinau.—Fru-moasa Măriuca, pe care o știa tot satul, de mân-drețea și frumusețea cea mai neintrecută și apoi de o hărnicie mare, căci pe lângă treburile din casă mai țesea atâția mari coți de pânză, pregătise mă-măliguțe și de, mai făcuse și ea câte-va jumări, din ouăle ce le avea dela găinele ei moțate. Puțin unt, lapte dulce, bătut, smântână cu brânză de vacă, era podoaba mesei și hrana ce frumoasa Măriuca pregătise pentru bunii ei părinți.

Erau aproape să se scoale de la masă.

Sgomotul unor pași de oameni s’apropiau către ușa lor.

— D’apoi că cine o fi? întrebă mirat alde moș Dincă.

Băbuca Ilinca însă ’și îngriji de odor.

— Du-te dragă Mario în cămăruță că... de, cine știe ce-o mai fi.

De odată ușa se deschide cu sgomot și patru palicari d’ai lui Chirilis intrară.

— Ce poruncă mai aduceți de la curte? întrebă moș Dincă cu fruntea semeață.

— De, nu te mai rățoi, răspunse unul, ți-a venit și ție rândul ca și la mulți...

Aici un fior străbătu inima părintească, ideea că voesc a-i răpi copila pătrunsese înțelegerea.

— Unde-i Măriuca? întrebă iarăși acelaș palicar.

Un țipăt eși din pieptul mătușei Ilinca care căzu în urmă jos.

— A! nemernici plătiți pentru a jefui cinstea caselor noastre, voiu ști să vă plătesc și eu, și zicând aceste vorbe se repezi la flinta ce o avea pusă după sobă, scăpără amnarul și pușca luă foc detunând.

Un palicar căzu jos.

Ceilalți trei scoaseră iataganele și repeziră asupra bătrânului.

Moș Dincă număra vre o șapte-zeci de ani, însă era într’o putere care păruse a crește cu vârsta. El apucă flinta de țeavă și știu să se apere de lovitu-rile sbirilor.

Dar unul în fața trei, puterile ’i se sleesc.

Cu o desnădejde spăimântătoare s’apără Dincă. De odată îi vine bine și trântește un pat de flintă încă unui, acesta amețit perdu iataganul din mână și în amețeala lui căzu peste Ilinca leșinată.

Maria auzea totul din cămăruță.

Presimțea pericolul ce amenința capul tatălui său și se decise să iasă în ajutor.

Apucă pe ușa ce dă în tindă, luă o sapă de fer și intră încet în casă unde tatăl ei se lupta cu cei-lalți doui.

Bietul bătrân luase o lovitură la brațul său stâng și sângele curgea șiroae.

Era aproape a'și pierde puterile și cei doui să răpue pe Dincă. Copila ridică încet sapa și pe la spate despică capul unuia. Era o priveliște îngrozi-toare, copila lovea pentru a-și scăpa pe tată care se lupta pentru cinstea ei.

Tatăl văzu ca prin minune că încă unul căzu și fără a pierde timpul, aruncă flinta și luă în brațe pe cellalt care mai rămăsese.

Acum lupta era în brațe. Cu tot sângele ce per-duse moș Dincă se învioșă, recăpătă din nou puteri și cu o sforțare mare trânti pe grec.

Totul era câștigat.

Copila repede se strecură pe lângă tatăl său și vârî în peptul grecului un cuțit.

Acum văzu alde moș Dincă că câștigul luptei lui se datora copilei iubite. Fără a putea vorbi, Dincă strângea la peptul lui pe Maria și pe Ilinca.

Apoi după ce emoțiunile mai trecură Dincă zise:

— Nevastă și copilă, acum să strângem totul și să fugim, viața noastră e amenințată și fie-care mi-nută, ne poate stinge de pe pământ... și dacă ne-ar ucide pe câteși trei... însă nu, el voește moartea noastră și rușinea ta.

Două sărutări pe fruntea lui Dincă mărturiseau că se învoesc la tot.

Cu o repeziciune mare, Măriuca, Ilinca și Dinca strânse ce putu, făcu trei legături și plecară plân-gând din bordeiașul lor unde bătrânii și copila zăriseră lumina cu ochii.

Mai aveau câtva până la marginea satului și apoi prin pădure, se putea perde ori-ce urmă.

Abia eșiseră pe linie, cum se zice, și un sgomot se auzi. Erau mai mulți oameni cari s’apropiau de dânșii.

Chirilis era neastâmpărat de neașteptare și trimi-sese din nou alți șase sbiri, pentru a-i aduce co-moara visurilor sale bestiale.

Acum nu mai era nici o nădejde de scăpare. Dincă era sleit de putere, biata mumă și copila rămaseră ca mute.

Abia avu timpul Maria de-a zice părinților ei:

— Duceți-vă până la pădure, eu voi scăpa cu orice mijloc, așteptați-mă acolo, acum fugiți.

— Pe mine mă căutați? strigă dânsa către palicarii grecului.

— Hei, frumușica mea, zise unul, ai ghicit chiar așa.

— Iacă merg, cu tata și mama nu aveți nimic, lăsați-i să se ducă...

— Negreșit, ziseră toți.

Și frumoasa copilă fu luată de sbirii plătiți.

Cum știa să plătească Țandură.

Jianu și Țandură sunt două figuri impunătoare. Amândoi haiduci, harnici de codru, cu credință în D zeu și cu dor de țară, sufletul lor mai presus de orice simția durerile care pătrundeau sânul opincăi.

Jianu și Țandură, pe care făptura-i născuse pentru a aduce o mică ușurare săteanului suferind nu se dădeau niciodată înlături, pentru a da ajutorul cuvenit, ori de unde li se cerea sau d’unde de la ce treaptă venea acest ajutor.

Au fost cruzi câte odată?

O Doamne! dar față cu faptele odioase și cri-minale, ce veneticii fanarului își permiteau face, sângele care-l vărsau ei nu era de cât o bine-cuvântare.

Și-apoi ce făceau mai mult decât datoria!

Dacă nu a adus multă schimbare în traiul moral în care viețuia săracul p’atunci totuși, a adus o mică ușurare ici colea.

Flacăra luminei, Lumina adevărului, adevărul în simțul naționalității, cine oare l’a răsădit în piepturile isteților noștri moși și fii?

Cine oare a înălțat prin noi demnitatea de națiune și de om?

Cine oare ne-a amintit, ceeace noi uitasem, că țara în care trăim, acea mândră și frumoasă țară pentru care ne-am vărsat sângele luptând cu brațul vânjos, e țara noastră și nu a veneticilor?

Cine a ridicat amorțeala în care căzusem, dând voie străinului murdar a-și râde până și de cinstea și fecioria copilelor noastre?

Numai acei panduri, numai acești apostoli ai libertăței poporului nostru, care nu a lăsat să se stingă în noi și cea din urmă simțire națională și omenească.

Haiducii, haiducii pe care poporul român i-a iubit și a căror amintire tresare cu bucurie ca și cum ar curge și în vinele lor, acel sânge hai-ducesc ce a scuturat jugul străinului ce ne pân-gărea.

Haiducii, cărora românul le-a destinat balade. Și mult e mândru cântecul haiducesc!... Pare că vezi pe românul înălțându-și fruntea și călcând în picioare pe străinul infam.

Țandură își începuse calea apostolatului său sub învățăturile dragi și sfinte ale vestitului și de pome-nire bun: Mereanu. Apoi sub Jianu care era atât de mărinimos, bun la suflet și nobil.

Deși nici o nenorocire nu suferise, nici el și nici părinții lui totuși inima acestui tânăr român era mare și încăpătoare pentru suferințele aproa-pelui său.

Această simțire îl și făcu a păși pe calea lui Mereanu și a lui Jianu. Văzuse sub ochii săi multe nedreptăți, multe schingiuiri, făcute de gre-cul Chirilis, ca inima să-l îmboldească să meargă acolo, în satul său pentru a duce o ușurare.

Căpătând chiar îndemnul lui Jianu, de a se duce în Muscel și a forma o vitează tovărășie, el cugeta mai întâi, ca până-și va aduna oameni cu tragere de inimă pentru codru, să facă el singur o plată mai nimerită.

In apropierea satului său și după ce trecuse de cârciuma neagră se îmbrăcă în hainele turcești. Să-l fi văzut, credeai, că e un mare pașă.

Era întuneric, nimeni nu vedea pe bogatul pașă. La vederea dragului său sătuț unde văzuse întâi lumina cu ochii, începu a lăcrăma.

— Oh ! doamne, să facem o dreptate odată pe pământ... iacă colo casa lui Moș Dincă...

Mario Mariuco, mă voi întoarce la miezul nopței să văd ochii tăi frumoși și dacă vei vrea, codru-ți va fi raiul tău... acum însă la grec, datoria întâi și pe urmă îndeplinirea bucuriei mele de a te vedea.

Acum Țandură s’apropia de casa lui Chirilis și dacă ar fi știut dânsul că Maria e în pericol și dă ajutorul său bătrânului tată, că moartea-i amenința, dar nu știa și dânsul merse drept înainte la ținta sa!

In odăile lui Chirilis era lumină pretutindeni și palicarii furnicau de ici, până colo. S'apropie de poartă și bătu.

— Cine e? întrebă o voce într’o românească stricată.

— Deschide și spune-i lui Chirilis că Selim-bey vine la dânsul.

Auzind aceste cuvinte, palicarul se grăbi a des-chide și luând calul mosafirului îl pofti să suie scara.

— Chir Iane! strigă portarul. lane alergă.

— Du pe evghenia sa în odaia, boerului și spune-i că Pașa-l așteaptă.

Țandură era îmbrăcat strălucit, la brâul său avea vre-o cinci pistoale cu cremene, îmbrăcate în argint și suflate cu aur, trei cuțite mari și un iatagan era podoaba armei sale.

Auzind Iane că acesta e un Pașă 'i făcu o teme-nea și-i sărută poala hainei lui.

Țandură fu condus într'o odaie turcească s'a-nunță Chirilis despre venirea lui Selym-bey, și veni repede.

Țandură, atât cât șezuse cu Mereanu și Jianu învățase turcește bine, grecește știa mai puțin, și pentru a nu se da de gol, și încă pentru a face pe Chirilis să creadă într'o politeță din partea sa îi vorbia într'o grecească care era mai mult stricată.

Țandură, stând pe sofa salută în felul și obi-ceiul turc.

— Bun găsit efendi, zise Selim-bey.

— Bun venit, răspunse cu plecăciune până la pământ Chirilis.

— Pricina pentru care am venit, o vei ști numai decât, mai nainte trebue să-ți spun, că nu știu bine grecește și...

— Vorbiți în limba d-stră Pașa.

— Mă rog, nu se cuvine tocmai, deși știu că ași putea-o face, căci sunt în casa unui om pentru care am atâta cinste.

— Sărut mâna excelență, cu ce v'am supărat? întrebă tremurând Chirilis.

— Cu ce, cu ne ce, să lăsăm asta, unde ai o odaie mai bună? aici e mare puturoșenie.

— Măria ta, în odaia de alături e mai bine, deși nu e tocmai așa...

— Aceia va fi odaia d-tale de culcare.

— Nu, e asta.

— Atunci d-ta unde dormi?

— Alături, aici.

— Va să zică, odaia în care ne aflăm, desparte pe una de alta.

— Așa, măria ta.

— Bine, acum să cinăm ceva în odaia d-tale și pe urmă vom vorbi pentru ce am venit.

O masă bogată fu întinsă, șease palicari slujeau. Argintăria și porcelanul de veneția nu lipsea și cu toate astea Selim Bey nu era mulțumit.

Grecul nu mai știa ce să mai facă, ba odată Selim-bey i zise: porcule! atunci Chirilis văzu că are aface cu un om prea mare și numai șezu pe scaun, mulțumindu-se însă că 'l lăsa să mănânce în picioare.

Totul fu ridicat, Selim bey se uită prin casă și în urmă ordonă să se aducă cafelele în odaia lui.

Ciubucul și cafelele se slujiră.

— A! Chirilis, adu-mi armele tale din odaie, mi s'a părut c'ar fi ceva de ele.

Grecul crezând că beiul începe a fi mai mulțumit alergă el însăși și se întoarse cu armele.

Indată după dânsul intră și un palicar. Avea să-i spună ceva și nu știa cum s'anunțe pe stăpânul său.

Chirilis vedea și el neastâmpărul slujbașului, cu-getă un moment și ’și zise: beiul nu știe românește ’mi spunea la masă acesta.

— Hei ce e? întrebă grecul în românește.

— Am adus’o și nu știm unde să o închidem.

— Repede, fugi în odaia mea.

Țandură pricepu că e un mister aici, și se pre-făcu că nu a înțeles și cu un aer distrat întrebă grecește:

— Ce e Chirilis?

Grecul știa să se prefacă și zise:

— Măria ta, mi-a spus că niște muncitori cer parale și am dat poruncă să le dea.

— Va să zică faci pomeni?

— O! cât despre asta, răspunse grecul dând ochii peste cap, când pot fac, am și multă slăbiciune pentru țara asta.

— Hei bravo! asta ’mi place și nu așteptam de cât un astfel de cuvânt pentru a-ți spune pricina venirei mele.

Grecul începu a fi mai voios.

Pe deoparte se bucura de căpătarea în mâinile lui a Măriei, pe de altă veselia lui Bey. Voia să știe cu un minut mai curând pricina pentru care el îi făcea cinste venind în casa lui.

— Ai voi tu să fii Vodă în țara Românească? capul tău să fie sus și să se uite toți la tine cu uimire?

Grecul visase așa ceva, dar nu’și putea închipui cum un Bey, ajutantul Sultanului și tocmai din Con-stantinopol, să știe cugetul lui, rămase uimit la în-trebare lui Selim.

— Hei nu răspunzi nimic, prostule?

— Măria ta, nu știu... dacă... aș putea să înde-plinesc un vis al meu care e tocmai cum ’mi spui și măria ta.

— Nu fii prost, glumi Selim, bani ai și voința ’ți lipsește, nu e așa?

— Da și una și alta.

— Atunci dar vei merge cu mine la Sultanul, ’mi vei spune câte pungi ’i dai și dacă va fi mulțumit de darul tău.

— Voi fi Vodă? îutrebă grăbit Chirilis?

— Negreșit. Acum spune’mi darul tău către poartă.

— 10.000 pungi și acest dar îl fac de două ori pe an.

— Bine, mie cât ’mi dai?

— 2.500.

— De aici? întrebă Selim.

— Am numai 8.000, celelalte le strâng eu dela datornici în zece zile.

— Bine, acum noapte bună, eu mă culc.

Chirilis sărută mâna lui Selim și plecă.

Acum încă o fericire îl așteaptă. Copila cea mai frumoasă din lume, Maria, trebuia să-și deschidă sânul său fecioresc pentru a îndeplini poftele dia-bolice ale grecului.

Palicari duseră pe biata copilă în odaia stăpânului. Maria era cu brațul vânjos și avea mult duh. lși închipuia că putea singura să scape de ucigașul ce vroia să-i răpească tinerețea și cinstea.

Se așeză pe sofa.

Grecul intră vesel. El era stăpânul moșiei și ’și închipuia că e și stăpânul cinstei și a vieței celor ce se găseau pe moșia lui.

Intrând în casă, voi să ia în brațe pe copilă și să o sărute. Aceasta se desfăcu repede din brațele sale și cu o voce surîzătoare îi zise:

Dar bine boerule, vrei să vie cineva aici să mă vadă?

— Ce proastă ești! parcă ar veni cineva fără să bată la ușe?

— Fie ori cum. După ce se vor culca toți atunci vei face cu mine ce poftești.

— Insă...

— Nici un însă, dă poruncă să se culce toți și apoi ne vom culca și noi.

Grecul se pătrunse de raționamentul frumoasei Mărie și eși afară.

Copila căuta prin toate părțile o armă și nu găsea nimic. Imprejurările contribuiau la nenorocirile ei.

— Dar nu mă voi lăsa, îl voi ucide cu brațele mele, ’și zise Mariuca.

După cât-va timp grecul intră spunând că toți sunt duși a se culca.

— Bine, acum desbracă-te și d-ta boerule.

Chirilis ca nebun de bucurie se desfăcu repede de haine și apucă cu brațele pe copilă.

Grecul era în putere și oricât ar fi fost de tare Maria nu putea să resiste încercărilor grecului.

Ea își îndreptă ochii către cer, dela care ceru spri-jinul cinstei sale și al bătrânețelor părinților ei.

Un gemăt surd s’auzi...

Țandură nu dormea, cugetul său era la Chirilis, acest gemăt îl punea în mirare și nu putea să-și în-chipuiască de unde pornește.

Se sculă, puse mâna pe un cuțit și deschise ușa dela odaia dela mijloc. Aici ’i se păru c’aude o luptă și o suflare grea.

Deodată s’auzi:

— D-zeule, pedepsește pe blestemat, căci eu nu mai am putere.

Țandură înțelese vocea Măriei și cu o grabă mare deschise ușa odăiei lui Chirilis.

— O! nemernicule, ziua dreptății tale a sosit.

Era o priveliște tristă la vedere.

Grecul ținea în brațele sale vânjoase pe mica co-pilă care crezând mai întâi că-l va putea ucide sau a i se opune spera să scape.

Acum însă puterile o părăsise, încă o ultimă sforțare și cădea cu totul poftelor lui Chirilis.

Maria auzi glasul lui Țandură, se învoioșă și trânti pe Chirilis care era înspăimântat la vederea lui Țan-dură.

— Ajut...

— Să nu strigi, răcni Țandură, și luând cuțitul din brâu îl înfipse în pieptul grecului.

— Iacă cum știe să plătească Țandură!...

Maria era uimită. — Știa că iubitul ei Țandură e departe și nu putea înțelege cum și ce fel ajunsese acesta aici.

— Vei afla mai târziu, acum draga mea să cer-cetăm banii grecului și să plecăm.

Luară tot, dete foc caselor și plecară.

Maria istorisi totul pe drum și se îndreptară spre pădure.

Un țipăt ce’l scoase Maria fu însoțit de alte două cari răspundeau din pădure.

Alde Moș Dincă și lea Ilinca veniră, abia putând la copila lor, care nu știa cum a scăpat și prin ce minune.

Când se apropiară văzură pe Maria însoțită de un turc ce ținea căpăstrul unui cal pe mână.

Amândoi bătrâni coprinseseră în brațe pe iubita lor copilă, care le arăta cu degetul pe acela ce o scăpase.

— Cum! un turc?

— Da, Țandură m’a scăpat.

— Fie bine cuvântați pașii voștri, ziseră bătrânii punând mâinele pe capul lor, fie sub paza bună a .lui D-zeu. Voi v’ați iubit încă de mult, D-zeu a vrut ca să mi te dea tot fecioară, acum viața voastră ori-care ar fi, fie împreună; veți suferi sau veți fi fericiți, fiți împreună și D-zeu să vă bine cuvânteze.

Totul aflară bătrânii, precum aflară și calea ce urma Țandură.

Voi fi unul dintr'ai tăi fiul meu, zise Dincă săru-tând pe Țandură, mă primești? sunt bătrân dar am bun miros pentru iarbă de pușcă.

— Și vei voi D-ta bunul meu tată, a mă însoți.

— Da, fiul meu, durerea atâtor ani mă oțelește, brațul meu e încă tare, mintea mea bună pentru a'ți da când și când câte o povață.

Lea Ilinca se sui pe cal și toți ceilalți trei o luară pe jos spre Cârciuma neagră.

Stan Ciupercă.

Cârciuma neagră era în apropiere în satul unde Țandură îmbrăcat în haine turcești mergea la Chi-rilis, pentru a’i aduce ziua de dreptate.

Era noapte.

O noapte din cele înfiorătoare ca și răsplata ce Chirilis primise pentru faptele sale mârșave.

Un vânt șuerător sguduia cu putere ușile și ob-loanele cârciumei negre, ca și cum ar fi voit să le dărâme, pentru a elibera pe sărmanul om care era închis și încă condamnat de acești fanarioți ce au supt și stins viața atâtor suflete inocente.

In pădurea depărtată, se auzea scârțâitul fioros al arborilor seculari. O scenă numai puțin tristă se petrecea în mijlocul beciului de sub cârciuma cea neagră.

Grecii, acei greci renegați, cari pierzând orice simțământ afară de acela al bestialităței, se uniră cu toți ca să chinuiască în modul cel mai barbar pe sărmanul român, care se numia Stan Ciupercă.

— Palicarilor! zise cel mai mare dintre mârșavii tâlhari, să-l băgăm într’o frigare și să-l învârtim pe d’asupra unui jăratic mare.

— Amin! strigară toţi ceilalți greci într’o voce.

Bietul Stan se aștepta la această moarte și săr-manul nu putea să ceară dela nimeni nici un ajutor.

Cu lanțurile la mână, ferecat până la piele se uita în toate părțile și auzia cu urechile sale acea sentință atât de fatală pentru dânsul. Cum să scape? dar o asemenea idee nici nu mai trecea prin mintea lui. Adesea însă, inspirațiunea cea mai ingenioasă îți vine atunci când nici nu te aștepți, adesea din-tr’o încurcătură mai grea poți să scapi atunci când posezi o rațiune mai mică.

— Doamne! își zise Stan Ciupercă în gândul său; fie după voia ta și aibi milă de mine.

Iși plecă după aceea capul și rămase astfel într’o atitudine nepăsătoare așteptând hotărârea pe care grecii i-o dăduseră cu votul de unanimitate.

Focul se făcu, lemnele arzând făcură un jăratec pe care ai fi putut frige un bou întreg.

— Haideți palicare, strigă unul dintre greci: să nu mai perdem timpul, acest nemernic a avut în-drăsneala ca să omoare pe Christea, noi îi vom plăti destul de bine.

Stan fu desbrăcat și pe când doui dintre fana-rioți îl țineau, Gherase, unul dintre ei îi făcu urmă-toarea întrebare:

— Ia ascultă bre neghiobule, vrei tu ca să scapi cu viață?

— Da, răspunse scurt țăranul, ca și când ar fi știut ce preț îi vor cere pentru răscumpărarea vieții sale.

— Spune-ne atunci nouă, repetă Gherase, dacă cunoști pe hoțul Țandură.

— Dacă ’l cunosc!... răspunse Stan; dar el este cel mai bun dintre prietenii mei.

— Nu minți?

— Niciodată n’a min|it în zilele lui, Stan Ciu-percă, răspunse țăranul, uitându-se cu dispreț la acei în a căror mână sta viața lui.

— Dar bine bre, nu ți-e frică de moarte? îl între-bară grecii mirați de istețimea cu care se arăta.

— Ba mi-e frică, răspunse Stan.

— Pentru ce atunci ne răspunzi cu atâta îndrăs-neală! nu știi tu că dela noi vine a te lăsa cu zile sau a te omorî la minut?

— Știu asta; pe cât însă ’mi e frică de moarte, pe atât nici nu mă gândesc la voi.

Grecii încruntară din sprincene, aruncară o pri-vire lungă și sălbatică înspre dânsul, apoi reluară:

— Ai zis că cunoști pe Țandură?

— Da, ’mi e prieten din copilărie și-l iubesc; dacă el ar fi aici în aceste minute, fiți sigur că nici unul dintre voi n’ar rămânea cu viață.

— Dar bine, nu vedeți voi că capul ăsta de bou ne înfricoșează? pronunță Gherase în limba gre-cească către ceilalți tovarăși ai lui.

— Și lasă-l Efendi, îi răspunseră aceștia, noi să ne putem ajunge planul și pe urmă îl vom pune la locul său.

Tigrii se prefăcură numai decât în miei, o bună-tate de crocodil le împresură inima, credeau că prin asta vor putea înșela pe voinicul român.

— Dacă vrei să scapi cu viață și dacă vrei să te facem bogat totodată, îi ziseră fanarioții, să faci tot chipul și să ne dai pe acel câine de Țandură în mână.

— Dar ce aveți de împărțit cu dânsul? întrebă Stan ca și când ar fi voit să râdă de ei.

— Voim să scurtăm diminețele; acest hoț a făcut atâta rău în țara asta, a pus pe gânduri chiar și divanul, care a hotărât o răsplata destul de bună aceluia care va aduce pe Țandură, sau măcar capul său. Dacă tu poţi să ne ajuți la aceasta, mai cu seamă că'ţi este prieten, du-te cum zici, apoi pe lângă că te vom lăsa cu viață, îți vom mai da și o mie de sfanți cu care vei putea trăi destul de bine. Bagă însă de seamă, înșelându-ne, sau nepu.tând isbuti, îţi vom da o pedeapsă dintre acele pe cari numai noi le cunoaștem.

Stan rămase câteva minute gânditor, ridică apoi mâinele către cer și fiarele producând un sgomot surd umplu tot aerul acelui amfiteatru de torturi cu un sunet fioros.

— Acolo sus e un D-zeu, le zise țăranul; mai curând sau mai târziu el știe să răsplătească. Și dacă voi nu sunteți decât urgia lui fiți însă siguri că nimic bun nu vă așteaptă. Călăul omoară pe oameni până atunci când se găsește un altul ca să-i ia locul și atunci gâtul său, cade tot pe locul pe Care a căzut și a celorlalți nenorociți. Voiți să vă dau pe Țandură, și în schimb mi-ati făgăduit și viata și bani. Cât sunteți de ticăloși! dar credeți voi că s'ar găsi un singur român ca să primească a-și cumpăra viata prin moartea unui alt creștin și mai cu seamă a unui prieten? sunt de trei-zeci și doi de ani și eu nu am omorât încă nici un pui de găină, afară numai pe voi, pe cari în setea mea nestinsă ași voi par’că să vă sorb tot sângele! Să vă dau pe Țandură? nu vedeți că mi se cutremură, și carnea după mine când mă gândesc numai la una ca asta! și care e românul aceia care vr’odată a primit ca să fie spion și tfădător al neamului său? ați crezut că m'ați găsit pe mine? ei bine, v'ati înșelat foarte groaznic. Sunt în adevăr un om sărac, căci voi lipitori înveninate, ne-ați subt toată sudoarea după fruntea noastră ne mai rămânându-ne decât să apucăm codrii și de acolo, din umbră, să vă putem curăţi. Așa hoților! sunt sărac și acasă am trei copii și o nevastă, care mă așteaptă să le duc ceva de mâncare. Mă veți omorî, știu asta, voi nu puteți avea o inimă și copiii mei vor rămâne pe drumuri. Dar acel care e în ceruri, va ști, de sigur, cum să-i scape și să-i ție sub acoperământul pazei sale. Nu-mi pasă deci de moarte, omorâţi-mă eu vă blestăm! Nu, să nu credeți voi că e un om așa de neghiob vestitul Stan Ciupercă! el a știut întotdeauna să plătească, dar a știut totodată să și răsplătească....

Când țăranul termină aceste cuvinte, la toţi grecii li se înroșise ochii și din gurile tutulor nu eșiau de cât niște scârbituri de dinți.

— Dacă-i așa, vei muri mămăligarule! răcni chir Gherasi lipind o palmă sdravănă românului care sta neclintit în faţa lui.

Stan încleștă fălcile fără a zice nici un cuvânt. De ce nu era el la largul lui?... Numai oasele lui Gherase ar fi putut spune morţilor despre ceea-ce a păţit.

— Haide să isprăvim cu nebunul ăsta! strigară toii grecii într’o voce.

— Să isprăvim! repetă și căpetenia lor, dar în loc d’al arde de viu sunt de părere să ’i schimbăm moartea pentru a ’i mări din durere.

— Să vedem! întrebară nerăbdători toți ceilalți.

— Mai întâiu să-l jupuim de piele și până a nu fi mort de tot să-l aruncăm pe d'asupra cărbunilor. Știti voi, carnea încă plină de sânge va începe a sfârâi și ast-fel, acest obraznic își va primi o răs-plată dreaptă, pentru neghiobia lui.

Toți fură de această părere. Vai de acele tim-puri când românul nu mai putea fi liber în țara lui! Vai de sărmana noastră țară, când străinii au în-genunchiat-o, și când ei dispuneau de trista noastră soartă! Românul nicăeri nu putea să’și găsească dre-ptatea, numele lui era sinonim cu acela de rob și de la Vodă până la cel din urmă dintre dre-gători, nu aveau ca deviză decât a ne umili mai mult, a ne prăda în ziua mare și a dispune după voința lor de fetele, soțiile și surorile noastre.

Gherasi luă un cuțit și pe când doi dintre așa numiții palicari țineau pe Stan de amândouă mâi-nele, acesta se apropie de dânsul și’i încrestă pieptul.

Un sânge roșu țâșni în toate părțile stropind fețele acestor ființe infernale; acelor fanarioți renegați emi-grați de prin mahalalele Constantinopolului și în a căror suflet nu puteai găsi nimic sacru, nimic bun.

Tabloul ce se presenta era pe atât de dureros pe cât și de înfiorător. Intr’o subterană adâncă și întu-necoasă vedeai pe un biet român înconjurat de atâția greci, mai încolo un jăratic mare și Gherase stând cu fierul plin de sânge în mână se pregătea a des-poia pe nenorocita victimă pentru a o arunca în urmă în foc!

Stan Ciupercă, oricât ar fi fost el de viteaz, dar când cuțitul îi străpunse carnea nu mai putu să su-fere și scoase un țipăt încât părea că răsună până în fundul pământului.

— Poți să strigi cât vei voi, îi zise Gherasi, nimeni nu te va auzi.

Dar abia termină aceste cuvinte și ușa beciului sbură de odată din țâțâni și patru din grecii cari înconjurau victima căzură la pământ.

Un fum negru umplu toată acea cavitate; nu se mai putea zări nimic. Dar cine să fie acela care tocmai în aceste minute atât de fatale pentru neno-rocitul Stan veni în ajutorul lui? ce providență Dumn-ezeiască ajunse la timp pentru a scăpa zilele bietului român ?.

Fanarioții erau cu toții șapte la număr și dintre ei după cum văzurăm, nu au rămas decât trei.

— Stane! se auzi apoi o voce destul de puter-nică; tu ești?

— Eu Țandură, acești nelegiuiți au voit să mă omoare, mi-au despicat pieptul, dacă cumva voiu muri ai tu grijă de nevastă și de copiii mei.

Acest beciu, sau mai bine zis mormânt vecinic acoperit de întuneric, nu era luminat decât de o slabă lumină a unei lumânări de seu, dar care se stinse la răsunetul și sguduirea acelor detunături de pușcă.

Țandură aprinse un chibrit, lumină din nou cavi-tatea obscură și uitându-se în jurul său văzu pe fa-narioți cari zăceau morți și pe ceilalți trei cari se pitiră într’un colț al beciului.

Fără a le mai zice nici un cuvânt el se repezi spre ei, își trase cuțitul cu două ascuțișuri de la brâu și le străpunse inima.

— Haide Stane ! haide, zise dupe aceia priete-nului său pe care îl pierdu într’un puț și pe care acum îl putu regăsi în mijlocul unui beciu ce servea ca loc de tortură acelor mizerabile ființe care um-piuseră țara sugrumând-o și sugându-i sângele

Pădurea Jurământului.

Era în luna lui Maiu, luna florilor și a dragostei. Ghioceii începură a se arăta prin văi și pe coastele munților și pe ici-colea se auzea din când în când drăgălaș ciripit al păsărilor.

In timpul acesta, nu departe de Câmpu-lung, în județul Muscel, într’un sat vechiu, unde străinismul n'a putut încă să pătrunză, unde dorul de ară și iubirea aproapelui s'a păstrat încă în toată mărimea lui, un om mic de stat, dar bine făcut, cu privirile vii, cu faţa totd'auna veselă și râzătoare intra prin drumul cel mare și se abătu la una din casele țără-nești.

Nu trecu nici zece minute și prin tot satul merse vestea că Țandură românul al cărui nume începuse să răsune mai pretutindeni băgând fiori prin toți străinii cari brăsdau țara de la un capăt până la celălalt capăt al țărei, că Țandură a intrat în mijlocul fraților săi.

La auzul acestei vești atât de îmbucurătoare, toți sătenii se simțiră mândri d'a veni să visiteze pe acela pentru care aveau o venerațiune deosebită.

Casa la care propășise Țandură era a unui bătrân numit Stroe.

Soarele plecase deja după orizontul țării noastre și razele lui roșiatice scăldau lumea cu o manta aurie. Era timpul când vacile sbierând se întorceau dela pășune și săltând, chemând vițeii prin sbieretele lor de mumă, pășiau încet către șghiaburile pline cu apă.

Ce seară frumoasă! din când în când auziai câinii lătrând la câte o umbră aruncată de streșinele ca-selor și tot mereu auziai scârțâitul dela cumpenile puțurilor cari chemau cireada satului.

Nu același lucru însă, și aceasta 'și-o poate' în-chipui ori-cine, se petrecea în odaia lui moș Stroe.

Aici adunați mai toți sătenii stăteau grămadă și cu privirile ațintate asupra lui Țandură, care începu să le vorbească ast-fel:

Frațiior! prin călătoria mea prin această țară am văzut mai bine ca ori-care nenorocirile de care su-feră acei ce sunt de un sânge cu noi. Grecii, aceste lăcuste înveninate, acești nemernici 'și-au părăsit țara lor huiduiți și alungați chiar de acei din a căror neam fac parte, au tăbărât peste noi și fără rușine de oameni, fără frică de D-zeu ne desbracă în ziua n’amezia mare ne lasă în sapă de lemn, ne smulg sudoarea depe frunte, ne răpesc fetele, logodnicile, ne fură miresile și nicăeri, ori-unde te-ai duce nu poți ca să găsești dreptate. Eu unul sunt hotărât și cred că se vor găsi mulți cari să mă urmeze spre a ne arunca în codru și de acolo dela umbră să pândim pe aceste lighioni spurcate omorându-i fără nici o cruțare. Am vorbit și cu Jianu despre aceasta și el 'mi-a zis: du-te și fă'ți datoria pe care țara 'ți-o cere. Cine voește deci din voi, să ridice mâna în sus, și să mă urmeze pe drumul ce voiu apuca; suntem români și n'ar trebui să uităm pe strămoșii noștri. Dacă ei ar putea să arunce privirile spre noi ar plânge din morminte această stare în care am ajuns. Să ne arătăm vrednici de dânșii! o viață avem, să o jertfim cu bucurie pe altarul mumei noastre: țării! căci după cum zice proverbul român: mai bine o zi cu bucurie și libertate, decât o sută de ani de sclavie!...

Astfel vorbi Țandură, toți voinicii satului se uitau la el, toți se mirau și prin vinele tuturor părea că străbate un fier rece.

— Suntem cu tine până la moarte! se auziră vre-o 12 voci deodată.

— Cine sunt cu mine să mă urmeze, le răspunse Țandură, căci potera mă caută și n'ași voi să mă găsească în locul ăsta.

Doui-spre-zece dintre cei mai voinici flăcăi se des-părțiră atunci din rândul celorlalți săteni și înconjurând pe Țandură, plecară cu toții spre o pădure din județul Muscel.

Era aproape pela crăpatul zilei când viteazul român urmat de cei 12 voinici intrară într’o pădure deasă.

— Aici, le zise Țandură, vom face jurământul nostru de frăție, vom da numele acestui codru de «pădurea jurământului». Mi se pare că e locul cel mai ales și de aceia la orice nevoe ne vom retrage într’ânsa și D-zeu ne va ajuta întotd’auna.

In urma acestor cuvinte aruncară cu toții zeghile udate de rouă dimineței și încrucișind puștile, pe cari Țandură le puse la dispoziția lor, strigară într’o voce:

— Jurăm, urăm și moarte în contra străinilor, jurăm pacea și fericirea pentru frații noștri români!

Vintilă.

Intr’una din cele mai pietroase locuri ale Musce-lului, e un sat mărginit spre miază-noapte și apus de un deal presărat de păduri încântătoare, cari par ar fi semănate de mâna poesiei sau a plăcerei.

In vale, la picioarele acestui nalt deal șerpuește un râu care murmură printre pletoasele sălcii, cu șoapte dulci.

Râulețul aici e sglobiu întocmai ca un copil de 12 ani și din ce în ce am urmări cursul său ar sbuciuma patima cântată de poeți; mai departe își întâlnește o soție și împreună apoi își unesc albia lor... curgând mai liniștiți... și mergând acolo unde toată lumea apelor merge.

Aici la marginea acestui râu amoros, se întinde spre stânga lui o variată și încântătoare grădină ce era proprietatea Boerului dela Valea-Vacei.

Intr’o frumoasă seară de Mai, găsim un tânăr culcat pe marginea râului.

Soarele fusese sus... fluturii sărutase florile... vântul încă se țâra ușor printre frunze și flori când tânărul venise la marginea râulețului și acum când luna scălda cu palida-i rază firea întreagă, găsim încă pe tânărul nostru tot acolo.

La ce cugeta el oare?...

Era tânăr, frumos pe fruntea lui 'naltă citeai in-teligență, în ochii lui mari și albaștri se resfrângea bunătatea de inimă.

Nimic nu lipsea acestui frumos tânăr, spre a nu mișca inima unei copile.

Vântul cânta cea mai frumoasă inimă a amorului și bietul tânăr era nesimțitor. Un oftat dureros ne arătă că el suferă.

Suferă! și de ce?

Erau șease luni de când cunoscuse pe o copilă bună ca și dânsul. O legătură tainică se făcuse între dânșii și numai cerul era martorul întâlnirei lor.

Boerul dela Valea-Vacei cunoștea pe tânărul Vin-tilă însă... și de... nu'i venea la socoteală a'i da drumul în căsnicie. Copila era bună, nu era de neam...

Intr'una din zile, adică cu patru zile înainte, Sofia dispăru de acasă. — Vintilă nu înțelegea nimic, mai ales că cu o seară înainte vorbise cu ea, și acum unde era, ce se făcuse nu știa nimic.

După multe cercetări află că Serdarul Stoica, un bulgar grecit, pus în slujbă de veneticul Chirilis, ră-pise pe frumoasa copilă, care-i căzuse cu drag la inimă.

Auzind sărmanul Vintilă aceasta se deșteptă în-tr'ânsul o ură îngrozitoare.

— Ei bine Stoico, vei muri de mâinele mele și cu tine tot neamul tău se va stinge.

Era un transport de nebunie.

Vintilă se duse în tăcerea nopții la tatăl său. Acesta dormia. El luă câțiva bani, arme și plecă.

— D-zeu să ție sănătos pe bunul meu tată și să’l facă a mă erta de calea ce o apuc. E nedreaptă va zice el poate. Iar eu sunt pătruns că calea ce o apuc e un apostolat, în care cu ajutorul altora vom redeștepta simțul naționalității noastre, și astfel într’o zi, ne vom curăța de aceste ființe venite din iad pentru a jefui viața și onoarea fără a da cuiva vre-o socoteală.

Am auzit vorbindu-se de Țandură, un om mic la stat, dar mare la fapte. Ei bine, dacă mă va primi voiu fi unul din cei mai îndrăsneți și voiu lupta alături de dânsul, îi voiu cere voia de a’mi da câți-va oameni și apoi vai ție Stoico și vai celor de un neam cu tine.

Zicând acestea Vintilă ajunse în casa părintelui său.

Iși luă câți-va bani, o flintă și câte-va pistoale și sărutând ușa unde dormea bunul său tată plecă.

— Buna și iubita mea Sofie, voiu fi în curând lângă tine, voiu ști dela Țandură cum să plătesc grecului din Fanar sau bulgarului grecit. Calea mea e aleasă, te voiu scăpa și în urmă... dacă vei voi, mă vei însoți în viața ce ’mi-am ales’o.

Acum la Țandură, numele său fie bine-cuvântat, urmașii vor ști scopul martirizării tale.

Lupta din Pădure.

Trei luni trecuseră din ziua în care se făcu acel jurământ și de trei luni nu răsună în toată țara de cât un singur nume: Țandură! Ciocoii începură să se înspăimânte, fanarioții tremurau la auzul lui și vai de streinul care ar fi căzut pe mâinile acelor trei-spre-zece haiduci tot unu și unu, șoimani de codru.

Insuși cârmuirea înspăimântată dădu ordine se-vere pe la toate poterile ca să prindă viu sau mort pe Țandură și să’l ducă la divan.

Haiducii după o lungă călătorie prin aproape toate județele de prin prejurul Muscelului, se retraseră cu mâinile înmuiate de sânge și cu pungile îndesate cu aur în pădurea supranumită de dânșii «Jurământul».

— Voinicilor, zise Țandură tovarășilor săi; să stăm aici, trebue să vă fie foame, unde-i Gligore Pelin?

— Aici! răspunse unul dintre cei trei-spre-zece haiduci.

— Mi se pare că pentru ziua de astăzi tu ești bucătarul nostru.

— Da, răspunse acesta.

Pregătește atunci ca peste o jumătate de ceas să putem mânca.

— Peste o jumătate de ceas fripturile vor fi gata, răspunse Gligore Pelin apucând trei miei pregătiți pentru aceasta, pe când alți doi haiduci așternură un foc mare, încât părea că pădurea s’a aprins.

Nu trecură apoi nici trei sferturi de ceas și voinicii, în frunte cu Țandură, se așezară pe iarbă împrejurul unei mese de lemn și începură să sfâșie din carnea cea friptă îndopând ca și când nu ar fi mâncat de trei zile.

După ce cina fu terminată, după ce ploscile trecură de mai multe ori dintr’o mână într’alta, Toader Rotaru, un haiduc tânăr și voinic, se sculă în picioare și la razele lunei care se legănau dră-gălaș pe fata lui, voi să cânte un cântec.

— Ce ai să ne spui Toadere? îl întrebară ceilalți haiduci.

— Un cântec fraţilor; în astă seară a căzut rândul pe mine și nu voiu să mă așteptați mult.

— Da, Toadere, îi zise Gligore Pelin bătând cu pumnul în fundul ploscei, tu cânți frumos și de sigur ne vei spune un cântec, care ne va aduce aminte despre timpurile cele trecute când românul era și el privit ca om, căci acum, în starea în care am ajuns, nu știu zău dacă ar mai trebui să viețuim.

— Nu, frate Grigore, îi răspunse Toader Rotaru, acest cântec trebue să fie sădit în inima și sufletul nostru, ceea ce am să cânt eu face parte din viața, din sângele meu.

— Dar să vedem atunci, tălmăcește-ne întâiu în-tâmplarea și în urmă vom auzi cântecul, îl întrerupse Țandură.

— Eram numai de 19 ani, începu Toader, în satul meu se afla o fată frumoasă la care ar fi râvnit ori cine ar fi văzut’o.

Nimeni nu-și poate închipui cât de mult am iu-bit’o. Mă logodisem și sosi ziua nunței. Se întinsese hora în mijlocul curței și dintre toate fetele se deo-sibea frumoasa Didina! O, Doamne! dar de odată văzui o poteră, care trecea prin satul nostru zicând că caută pe Jianu. Știam eu mârșăviile acestor oameni și de aceea am zis Didinei să intre în bor-dei, dar nu știu cum s’a întâmplat, căci mintea 'mi peri pe loc, căzui jos ca mort și când mă deșteptai în zadar mai căutam să-mi văd pe Didina. Am plâns mult timp și multe zile am căutat’o prin toate părțile fără ca să mai pot da vre-o dată de urma ei. Imi închipuiam în desnădăjduirea mea că poate m’a uitat, că nu mă iubește și de aceia în ori-ce seară eșiam afară și priveam cerul... și cântam !... Vecinii mei ziceau că sunt lunatec, vezi bine, ei nu simțeau durerea pe care am simțit și o simț încă eu.

— Acum cântecul, să auzim cântecul, strigară toți haiducii într’o voce, înduioșați puțin de aceste cuvinte.

— Da, să vă cânt, le zise Toader Rotaru, să vă cânt ca să-mi reamintesc de acel timp de plăcere și de durere tot odată. Să vă cânt pentru ca să deschid mai mult focul pe care îl port în peptul meu ca ast-fel să fiu mai setos de răsbunare. Oh! și mi-ar trebui mult sânge, ar trebui să sting multe vieți spurcate pentru ca să-mi pot spăla rana care stă nevindecată în inima mea!

In urma acestor spuse mai aruncă de vr’o câteva ori ochii în jurul său ca și când ar fi voit să mă-soare desimea pădurei, apoi cu o voce sonoră și tremurătoare cântă acest cântec pe care ecoul nopței îl repeta în depărtare:

Astfel cântă Toader și după ce fiecare dintre tovarășii lui îi strânse mâna, se sculară de la masă și făcură cruce înălțând cu toții o rugăciune către cer.

— Măi Vintilă, zise după aceea Țandură, tu du-te în partea despre răsărit, urcă-te pe vârful unui copac și uită-te ca nu cumva să fim călcați de vre-o poteră.

— Tu, Stroe, zise după aceea adresându-se către un alt haiduc! sue-te pe vârful stâncei numită a lui Nichipercea și când vei zări vre-un semn de pri/mejdie scoate o șuerătură ca de șarpe.

— Tu Coardă, repede-te pe drumul cel mare și dacă din întâmplare va trece vre-un boer de acei legați la cap, aruncă-te asupra lui și știi tu... încear-că-ți cuțitul. Noi vom dormi aici, iar tu Cremene vei sta pe lângă noi și când vei auzi vre-un signal de primejdie ne vei scula numai de cât.

Trei ceasuri în urmă toată pădurea era cufundată în tăcere, nu se auzia de cât numai fâșiitul frunzelor cari se loviau una de alta bătută de un vânt puțin rece care mai răcoria puțin pământul cel ars de arșița verei.

De odată însă o șuerătură puternică răsună dintr’o parte a pădurei, nu trecu mult timp și o a doua șuerătură răsună despre partea dreapt; haiducii se sculară cu toții, luară armele și se perdură prin desimea pădurei înaintând mereu în spre munte.

— Căpitane, întrebă unul dintre haiduci, dar ca-raula va fi de ajuns pentru a doborî pe poterași?

— De sigur, îi răspunse Țandură; nu vezi tu că sunt două poteri? dacă ar fi fost una tot am fi avut puțină frică.

Cei trei haiduci care făceau de caraulă se repeziră numai de cât prin mijlocul pădurei, se împrăștiară în trei părți deosebite și începură să descarce la focuri. Erau învățați cu ast fel de jucării. O poteră înaintă numai decât prin mijlocul pădurei și slo-bozia la puști în cât credeai că te afli pe vre-un câmp de resbel. Nu trecu mult și o nouă duruitură de puști se auzi din partea cealaltă a pădurei; era potera care venia sub comanda marelui Serdar Pan deli. Cei trei haiduci printr’o dibăcie proprie numai lor conduse ast-fel poterile, în cât ele se văzură față în față. Atunci începu o luptă dintre cele mai crâncene. Din amândouă părțile cădeau gloanțele ca ploaia, din amândouă părțile snopuri-snopuri se culcau la pământ, cadavrele poterașilor, cari fără să știe se omorau între ei. Această luptă dură până aproape de dimineață.

Când razele soarelui se iviră pe cer și luminară pădurea, haiducii putură număra mai bine de 150 de corpuri care zăceau moarte.

— Ast-fel vor muri toți acei cari se vor încerca a ne urmări! exclamă Țandură și cu haiducii săi, își aruncară apoi puștile pe spinare și plecară lăsând ca corbii să împartă între dânșii stârvurile acelor 150 de poterași.

Stoica și Sofia.

In județul Râmnicul-Sărat e o comună, anume Corbu, astă-zi proprietatea Eforiei, atunci proprietatea lui Serdar-Stoica; pe latura acestei comune curge Siretul limpede ca cristalul.

Stoica nu venise decât de curând în țară, însă prin ajutorul veneticilor din Fanar, putu în curând să poseadă o avere destul de însemnată.

Moșia Corbu era a sa, și pe atunci, mai sus de sat, în apropierea pădurei care azi e mică, se înălțau casele acestui bulgar grecit.

Stoica era căpitan a unei potere, care pe atunci nu era de cât o armată neregulată formată din oameni plătiți.

Căpitănia lui, avea reședința în Câmpu-Lung.

Intr’o zi trecând prin Valea Vacei, zări pe tânăra și frumoasa Sofie, șezând la o fereastră și udându-și florile. Poterașii făcură ce făcură, și într’o noapte adâncă, o smulse pe Sofia din casa părinților ei...

Sofia era într’un leșin. Nu se desmetici de cât în casa lui Stoica din comuna Corbu. Nici o urmă nu părea a fi lăsată despre furtul comis.

Vintilă însă aflase, plătind cu bani pe un poteraș care îi mărturisi totul.

Sofia găsindu-se în casa bulgarului grecit, căzu într’o disperare. Ea cugeta de acum ceea ce o aș-tepta. Ajutorul însă nu-i putea veni de nicăeri.

Erau două zile de când Sofia se găsea acolo și nu zărise de cât mutra unei slujnice bătrâne, o țigancă care de câte ori intra nu scotea nici un cuvânt.

A treia zi Sofia se decise a face pe țigancă să vorbească.

— Cum te chiamă? întrebă Sofia.

Țiganca se uită lung la copilă și făcu un semn că nu poate vorbi.

— Ești mută?

Slujnica făcu un semn din cap că nu e mută.

— Atunci dar vorbește.

— Nu pot, șopti încet bătrâna țigancă.

— Te-a oprit cine-va?

— Da, făcu din cap bătrâna.

— Să nu crezi că voiu mărturisi cui-va că ’mi vorbești, spune-mi unde sunt aici?

— La căpitan Stoica.

Sofia avu un fior de groază.

— Așa dar Stoica e care m’a smuls din casa pă-rinților, ’și zise Sofia, el e care m’a lipsit de a mă întâlni cu Vintilă?

— Nu găsești tu vre-un mijloc de scăpare? întrebă Sofia.

— Nu e nici unul, jupânița mea, boierul Stoica a spus la toţi din curte: să facă ochii în patru și să bage de seamă ca să nu scapi.

— Așa a zis?

— Da.

— Nu ai putea tu... cum te chiamă?

— Nastasia.

— Nu ai putea tu Nastasio, să trimiți vre-un om din sat cu o hârtie care ți-o voiu da pentru Câmpu-Lung?

— Nu, pentru că nici eu nu am voie de aeși afară.

— Va să zică totul e perdut? Când vine Stoica?

— Peste cinci zile mi-a spus, dar gândesc că o să vie mai târziu, are multă credință în Gheorghe vătaful. El știe că sub veghierea unui ast-fel de om nu vei putea să scapi.

— Bine, du-te acum.

Trecuse o săptămână de la vorbirea Sofiei cu Nas-tasia, când un sgomot de clopoței și uruitura unei trăsuri se auzi.

Era Stoica care venea de la Câmpu-Lung.

Sofia ’l zărise și o tremurătură îi coprinse tot trupul.

— D-zeule! de azi totul e perdut, dacă ar fi știut Vintilă, el ar fi venit să mă scape! Tu nu mă vei lăsa Doamne, să cad victima acestui mizerabil, care pentru a ajunge ținta lui infernală va călca peste tot.

Stoica intră în odaia lui și după ce se informă că Sofia nu a scăpat se scutură, se găti și intră în odaia Sofiei.

— Bună ziua frumușica mea!

Sofia nu răspunse; în ochii ei citeai ura cea mai îngrozitoare.

— Dacă nu voești a mă privi de voie, te voiu face să mă privești cu sila; gândești oare că aici poți face nazuri care nu-și au locul? Hei mai bine m’ai iubi și atunci nici îngerii din ceruri nu vor fi mai mulțumiți de viața ce vei duce-o.

— Nici o mulțumire nu poți să ’mi faci tu.

— Tu? Bine; fie, nu mă supăr, ceea ce m’ar supăra, e numai încăpățânarea ta. — Vei mânca cu mine, așa?

— Nu mănânc cu tine ticălosule.

— Vei mânca cu mine, porunci Stoica eșind afară din odaie.

Nastasia intră și șopti Sofiei.

Duducă, ascultă-mă și pe mine odată, am să-ți spun două vorbe și te rog să mă asculți; sunt mai bine de nouă ani de zile de când sunt roabă la că-pitan Stoica și-i cunosc rărunchii. Dacă vrei să câș-tigi ceva, trebue să-i vorbești dulce, el va întârzia minutul țintei lui și cine știe poate că ziua dreptăței nu va întârzia. Ascultă-mă dar, fii veselă cu dânsul, amână cu surâs poftele lui și...

Venirea lui Stoica întrerupse pe Țigancă.

— Vrei să mergi la masă? întrebă el.

— Cum nu, răspunse Sofia.

Răspunsul copilei uimi pe Stoica, el nu-și putea închipui la ce se datorește schimbarea asta. Cu un surâs mulțumitor merse la masă.

Abia se așezară când Nastasia intră spunându-i că la poartă e un trecător care cere adăpost.

— Cine e acela? îl cunoști.

— Nu, răspunse Nastasia, el zice că merge la Brăila, și e din Câmpu-Lung. Numele lui e Vintilă.

Sofia tresări la acest nume, dar putu să se reție.

Stoica nu voi să ’l primească.

— Dragă, de ce nu ai tu inimă bună, vezi bine că e o noapte atât de întunecoasă și bietul călător va fi murind de foame și nu are adăpost. Bulgarul se gândi un minut și porunci să-l primească.

Inima Sofiei veni la loc.

— Cine știe, zise dânsa poate că va fi el....

Cinară și în urmă trecură amândoi în odaia Sofiei, aci se servi cafeaua.

In bucătărie, călătorul mânca, cu ochii săi observa totul. Țiganca încă băgase de seamă mișcarea ce o făcuse Sofia la auzul numelui de Vintilă și s’apropie de călător.

— De unde ești d-ta? întrebă Nastasia.

— De la Câmpu-Lung.

— Auzind acestea țiganca păzi un moment când putu să șoptească.

Sofia e aici!

— E aici? întrebă cu ochii cercetători sărma-nul Vintilă.

— Da, și Stoica de când a furat-o numai azi a venit.

— Atunci dar nu s’a....

— Nimic. Știu ce cugeți, ascultă-mă pe mine, nimic, întâmplarea a vrut așa, acum e timpul de a’i veni în ajutor. Mă înțelegi ce spun eu?

— Cine ești tu de ai atâta milă de suferința mea?

— Sunt o săracă roabă, care însă am și eu ca și voi stăpâni, inimă. Am văzut pe buna Sofie și am iubit’o. Astă seară voi veni la tine, vă dau tot ajutorul; și nu-ți cer decât să mă luați cu D-voastră.

— Ei bine, vei fi mântuitoarea și muma noastră.

Nastasia vărsă lăcrămi la aceste cuvinte cari o atingea în inima ei, atât de simțitoare, sărută mâna lui Vintilă, care deși era îmbrăcat țărănește, ea își închipuia că trebue să fie un om de neam.

Voi băga de seamă totul, zise dânsa și când va fi timpul te vestesc.

— Ascultă-mă, zise Vintilă, cheia de la poarta mare nu poți s’o capeți?

— Nu putem de loc, însă ce e mai bine să iau cheița de la poarta din grădină.

— S'o cauți și să mi-o dai, astă noapte vine Țandură și încă un haiduc și voesc a-i introduce aici.

— Voi face totul ca s’o avem.

Apoi bătrâna plecă sus. Aici ea căuta cheia în odaia lui Stoica. O găsi și o dete în mâna lui Vintilă.

— Acum spune’mi unde ai putea ascunde pe cei doi de care ți-am vorbit?

— In magazia aceia, zise arătând un loc, acolo se păstrează grâul, e deschis și nimeni nu vine.

— Bine, acum du-te singură la portița, deschide și țipă ușor. Doi inși are să vie, să nu te sperii, condu-i în magazie.

Nastasia se duse iute și deschizând, făcu tocmai așa cum o învățase Vintilă. Nu trecu mult și doi inși apărură.

— Cine ești? întrebă Țandură, căci el era cu un tovarăș al lui.

— Sunt trimeasă de Vintilă să vă duc înnăuntru.

— Ești tu o femee de credință? sunt Țandură și știu să plătesc trădarea.

— Am auzit de d-ta și nu mă tem, căci inima mea e nepătată.

Erau două ore din seară și Stoica încă ședea în camera Sofiei.

— Nu te duci ca să te culci? întrebă copila pe ticălosul.

— Nu dragă, gândul meu sboară în sânul tău plin de plăcere.

— Vor sbura creeri tăi mizerabile, strigă vocea lui Vintilă ce era ascuns la ușă.

Stoica fu coprins de frică, însă nu perdu cu totul curajul și scoase un pistol. Sofia-l apucă de mână și Vintilă se repezi la el, îi vârâ un cuțit în piept și îl ucise.

Țandură și Stan Ciupercă, căci erau ei, se repe-zise la ceilalți greci pe care i măcelări cu totul.

Câteva ore în urmă câteși trei, împreună și cu Sofia eșeau din sat cu una din trăsurile lui Stoica. In urma lor casa ardea răspândind o flacără roșie ca sângele ce-l vărsase acești venetici.

Mariuca și Sofia.

Soarele era aproape s'apună când o trăsură s’a-propia de pădurea Jurământului. Mai întâi hai-ducii crezură că e o pleașcă de grecotei. Șueră-turile pătrundeau și o mișcare de pregătire se petrecea printre flăcăii crângului.

Deodată o șuerătură ascuțită și de un fel cu totul altul decât cele ce se petrecea veni dintr’un vârf de pom.

Era recunoașterea unui «d’ai noștri» cum ziceau ei.

— Hă! hă! flintele jos de la mână, e alde Stan Ciupercă cu o trăsură.

— Măi, dar cine va fi femeia din trăsură? întrebă un al doilea.

— D’apoi, zice el, Ciupercă pe cine aduce.

— C’auzeam pe alde Vintilă spunând mai ieri, alaltăeri, că voește a-și aduce ibovnica, care i-o răpise un ticălos de grec.

— Uliu liu! măi, am să mănânc cu dinții un grec numai eu m’auziți voi?

— Bine e, dar mai bine să 'l lași pe el să în-ghită un glonț din flinta ta.

In timpul acesta trăsura s’apropie de drumul din pădure. Haiducii din partea pândei de pe aici îi eșiră înainte urând’i «bună-venire». Stoica le răspunse că trebue a se duce la căpităneasa și rugă pe un frate să ’1 ducă până acolo.

Pricina neștirei lui Ciupercă unde sta Țandură, e că acesta trecea dintr’un loc în altul, care i se părea mai bun pentru logodnica lui.

Sofia nu se spăimânta de locul unde se găsea de oare-ce Vintilă ’i tălmăcise că ea și numai ea, îl împinsese la început pe calea asta, și apoi vă-zând că chemarea haiducilor e mare se decise a rămâne pe lângă Țandură, rugând și pe Sofia a-l urma.

Țandură ’i spusese că va ședea cu soția lui și cu lea Ilinca într’un loc unde nici chiar hiarele pâ-durei nu '1 cunoștea.

Trăsura ajunse la locuința Maricăi. Acesta auzi din depărtare trăsura, însă se mira, cum poate veni până acolo o trăsură. Eși afară și văzu pe Stoica care o întâmpină cu aceste cuvinte:

— Soră căpităneasă, sunt trimes de Țandură iu-bitul tău, pentru a te ruga să primești pe logodnica lui Vintilă pe care amândoui am scăpat-o din ghia-rele blestematului de grec.

Auzind aceasta Maria, care știa de la Vintilă ne-norocirea lui, alergă și coprinse în brațe pe buna copilă.

Sofia nu avea de cât 16 ani, adică cu un an mai mică de cât Maria; ea fu simțitoare la bună-tatea Măriei și vărsa lacrămi de bucurie că-’și gă-sise o așa bună prietenă.

Trecu mult timp, și totdauna s’au iubit ca două surori. Nici odată tristețea nu coprindea fața uneia fără ca cealaltă să nu plângă.

Intr’o zi Sofia se sculă de dimineață și eși pentru a căuta mure. — Maria se deșteptă mai târziu și văzu că Sofia nu e lângă dânsa, alergă afară și o căută pretutindeni.

— S’a dus după mure, îi spuse mama Ileanca.

Atunci apucă spre dealul înalt. De odată un țipăt aude, alergă acolo și văzu că Sofia e urmărită de un urs. — Maria șueră din gură și doui haiduci veniră în goană.

Ursul fu ucis.

De atunci recunoștința Sofiei fu mare și dragostea ei și mai mare.

La Domnești

Țandură era numele ce ’l vesteau sătenii cu drag iar fanarioții cu fior.

Țandură făcuse atâtea victime printre rândurile acestor lipitori care sugeau cu nesațiu din sângele muncitorilor.

Abia plecase cu trăsura din Corbu, când fu vestit de un haiduc călăreț, că în Domnești sunt patru frați greci, care ucid pe săteni, fără a se ști unde pier și cari smulg fecioria copilelor.

— Sunt cu tine acolo unde românul are nevoe de sprijinul meu. — Domneștii sunt pe malul Bu-zăului.

— Da.

— Cât timp facem de aci cu trăsura?

— Până spre ziuă suntem acolo.

— Aidem dar Vintilă până la marginea satului, acolo ne vei lăsa Ciupercă căci ai să te duci Ia Maria cu Jupânița Sofia ibovnica lui Vintilă.

— Bagă de seamă frate Stane, ca nici cel mai mic lucru să nu se întâmple pe drum.

Se lumina de ziuă când trăsura sosi aproape de Domnești.

Se opriră la casa unui sătean, spunându-i că e Țandură. — Săteanul căzu în genunchi spunându-i cu lacrămi să ’i scape de liftele de greci ce trăiau pe spinarea lor, făcând jafurile cele mai mari, càl-când tot și toate în picioare.

— Bine frate, nu se cade să stai acolo unde te-ai pus; Țandură strânge la peptul lui pe cei de un sânge cu dânsul.

Și zicând acestea strânse în brațe pe sătean să-rutându-l.

Iacă și ceva bani, ţine, zise Țandură, acum vei ține la tine pe Jupânița care e cu noi, ne ducem la curte.

Trăsura porni din nou cu Țandură și Vintilă care ședea înăuntru și Stan care mâna caii.

Ei intrară în curtea grecilor, nimeni afară de slugi nu era sculat O slugă veni la trăsură și fu între-bată dacă toți boerii sunt acasă.

— Da, răspunse acesta în românește.

— Tu ești român?

— Român, jupâne.

— Ai auzit de Țandură?

— Dar cine nu știe acest nume, însă aici în curtea asta nu ’l-am zis nici o dată căci de...

— Ce ’ți e teamă?

— De boerule, pivnița m’ar aștepta.

— Ascultă, eu sunt Țandură, m’asculți tu! Ei bine nu ’ți cer de cât să mă duci în odaia de ală-turi cu aceea unde dorm grecii, sub pretext că voi să ’i aștept până se vor scula.

— Aide dar, nici n’am ce pierde, și poate voiu câștiga mai mult, când știu că vestitul și bunul Țan-dură e cu mine.

Toți trei intrară în odaia în care ceruse Țandură.

— Unde dorm ei?

— Doi aici alături, și doi dincolo.

— Să mergem întâi la ăștia, zise Țandură și scoând un cuțit dela brâu intră cel dintâi.

Grecii erau deștepți.—Cum zăriră doi inși intrând ziua n’amează mare se speriară și mai mult.

— Nu tremurați nemernicilor, strigă căpetenia haiducilor. Țandură ucide fără a cârni. Am auzit multe de voi și am venit aici. Țandură știe să plă-tească.—Acum spuneți-mi care e mai mare din voi? Nu răspundeți?... Spune tu... s’adresă Țandură la unul care i se părea că e mai în vârstă.

— Eu sunt... răspunse grecoteiul.

— Atunci tu vei fi cel din urmă... și zicând acestea vărî cuțitul în beregata celuilalt. — Pe cel mare îl legară bine și lăsându-l, trecură în odaia unde se găseau ceilalți doi. — Adu pe cel mai bătrân decât ăștia încoace. Vintilă îl aduse de braț.

— Privește și acum... și Țandură ucise și pe cei-l-alți... unde sunt banii voștri?

Grecul amorțise cu totul.

— Spune tu, zise Țandură către servitor.

— Nu știu bunul meu Țandură, slujnica poate să știe.

— Nu trebue să vie femei p’aici, auzi tu? du-te și vestește pe toți ca să nu iasă de pe unde se găsesc.

Țăranul argat eși.

Țandură silui pe grec și acesta arătă mutește casa cu bani. Vintilă scoase tot ce era acolo și eși afară spre a'i pune în trăsură.

P’afară nu se vedea nici un pui de om.

Argatul intră din nou, in inima lui se petrecea o mare mulțumire.

— Stăpâne, strigă argatul către Țandură, dă-mi ajutorul tău. In pivnița acestor ticăloși zac suflete vii, cari sunt aproape de a muri.

— Unde e aceea pivniță?

— Să mergi cu mine, zise argatul, dar ia și pe nemernicul acesta, ca să vază până unde au mers nelegiuirile ce le făceau de zeci de ani fără a da vre-o socoteală nici lui Dumnezeu și nici oamenilor.

Toți merseră la gura pivniței.

Andrei argatul ridică capacul și o putoare isbi în față pe haiduci.

Trei-zeci de trepte se lăsau în jos. S’aduse o lu-mânare și intrară.

Era o priveliște înspăimântătoare!

Zeci de cadavre schilodite zăceau întinse pe pământ umed și rece al pivniței.

— Intr’un colț vedeai ghemuiți trei copilași și doi bătrâni.

— Cine sunt acești sărmani oameni? întrebă Țan-dură cu durere.

— Vezi aceste copilițe? Grecii și-au bătut joc de ele și acum le-au aruncat cu părinții lor, iar unul a murit, era mai slab bietul moș Dinu...

— Repede să scoatem pe acești nenorociți și zicând acestea, Țandură luă în brațe pe una din co-pile și se repezi afară cu dânsa, ceilalți îl urmară cu încă celelalte două. Apoi bătrânii fură și ei scoși.

Câtă durere nu'ți producea vederea acestor sche-lete încă vii și gălbejite. Nenorociții erau vârâți acolo de patru zile și condamnați a muri de foame și de sete.

Țandură le dete o fiertură, îi duse la casele lor, trimițându-i cu trăsura și le dete merinde din casa grecilor și bani.—In urmă ucise pe cel mai bătrân grec.

Apoi luând trăsura plecă la casa săteanului, unde lăsase pe Sofia, trecu în mijlocul satului, împărți pe la toți banii grecilor și plecă urmat de strigătele de veselie ale sătenilor.

— Trăiască Țandură și haiducii lui! strigară cu toții.

Țandură ici, Țandură colea

Din curtea grecilor Țandură mai luase încă o tră-sură, pe capra căreia se puse Andrei argatul.

Căpetenia haiducilor dela pădurea Jurământului și cu Vintilă trecuse în trăsura luată și pe Stan îl tri-mise în codru.

Era pe la namiază când Țandură și Vintilă poposiră la hanul dela Culianca. — Hangiul era un român, însă nu putea trăi din pricina arenda-șului grec.

In ziua aceia hangiul din vesel cum îl știa Țan-dură, îl găsi cu totul trist.

— Dar ce ai vere? îl întrebă căpetenia.

Văzând pe Țandură, bietul hangiu căzu în genunchi rugându-l să fugă cât se poate mai curând căci potera e împrăștiată în tot satul, dela moartea lui Stoica.

— Hei și? întrebă Țandură.

— Cum hei și? nu te gândești la viața ta, care dacă nu ție, dar nouă ne e scumpă. Nouă care ne scapi avutul, viața și cinstea caselor noastre. Unuia ca mine care mi-ai dat bani când ocârmuirea gre-cească mă jefuia, unuia ca mine care mi-ai scăpat copila din mâinile zapciului căruia îi curmași zilele și faptele murdare.—Tu să trăești, m’auzi tu? Dum-nezeu nu va suferi să te atingă nimeni, viața mea dacă va fi de trebuință o jertfesc, căci nu o jertfesc pentru tine numai ci pentru țara mea!...

— Și bietul hangiu plângea.

— Fugi dar de aici.

— Nu pot că am o răfuială veche cu coconul grec de pe moșia asta.

— Ei bine, trimete atunci trăsura mai departe.

Țandură se învoi și Andrei fu silit să se depărteze de sat.

Cu toată paza însă, Țandură fusese zărit dela curtea grecului.—Chiar Tache, care scăpase mai mort din bătaia ce o suferise dela Țandură, când el era dijmaș prin sat, îl făcuse a nu uita statura lui Țan-dură.

Tache se duse repede la căpetenia poterei, care aci era în număr de zece oameni.

— Ai văzut dumneata o trăsură oprindu-se la han?

— Da.

— E Țandură.

La auzul acestui nume, căpitanul tresări de spaimă.

— Cum ... c ... cuteză el să v ... vie aici?

— Negreșit, când are să se întâlnească cu căpitani ca d-ta.

— Domnule Tache ...

— Ce tot ’mi spui, mergi și prinde-l.

Căpetenia adună cei zece oameni și porni spre han.

Hangiul om băgător de seamă, văzuse mișcarea din curtea boerească și anunță pe Țandură. Acesta nu voi să plece sub nici un cuvânt că vrea să plă-tească grecului acum când are timp.

Incăpățânarea lui Țandură întări și mai tare pe hangiu, luă cei doui băețandri zdraveni ce 'i avea în prăvălie, le dete cuțite și flinta și ’i pun la pândă în prăvălie după un butoi mare.

Căpitanul, om nechibzuit, plecă d’a dreptul spre ușa hanului.

Trei pocnituri de pistoale culcă la pământ pe că-pitan și doui din poterași. — Cei-l-alți aruncară puș-tele și căzură în genunchi.

Țandură eși afară.

— Bine, oameni buni, le zise el, de ce luați voi pușca împotriva mea?

— Nu știți oare pentru cine lupt?

Ochii bieților români se plecară jos cu rușine.

Țandură le dete bani și ’i rugă să se ducă pe la vetrele lor.

Grecul arendaș plăti cu viața, îndrăsneala ce avu-sese de a trimite o poteră în codrul din «Pădurea jurământului».

Țandură lasă codrul.

Brațul vânos al lui Țandură, sluji codrului zece ani.

Numele acestui viteaz martir era pronunțat cu iubire și respect de toți sătenii cari sufereau schin-giuirile veneticilor din Fanar.

Figura acestui haiduc, care a strălucit prin faptele generoase pentru fratele său român, dacă nu ar fi însoțită de atâtea crime, trebuincioase, ar merita la treapta unui martir.

In «pădurea jurământului», Țandură și cu ai săi trăi zece ani când îi părăsi.

Era atât de frumoasă viața lui, era atât de fericit cu Mariuca și cu fratele său Vintilă pe care îl cu/nunase el, încât i se părea că e chemat de D-zeu a trăi numai aici.

Câte erni și câte primăveri nu petrecură ei aci.

La dogoarea focului, ori la umbra copacilor din veacuri spunea basme frumoase. — Și de câte ori Țandură și Vintilă auzia de:

Săruta pe mândrele lor.

Aci în codru se plăteau crimele grecoteilor.

Și tot aici în codru veneau sătenii la frații lor, spre a se plânge de păsurile lor.

Trecuse zece ani și sătenii din Muscel, Râmnicul->Sărat, Focșani și din județele vecine începuse a mai răsufla căci Țandură spăimântase pe lipitori.

Nenorocirea face ca Țandură să fie smuls de moarte din mijlocul oamenilor în suferințe.

Ceilalți se duse pe la vetrele lor; iar Vintilă se așeză în Câmpu-lung cu micii lui copii.

Bordeiul trăsnit.

Omul cel mai de merit are și defectele sale. Țan-dură este o figură impunătoare, este unul din acei martiri, care au luptat pentru scăparea acestei țări de sub acel jug mârșav în care a pus’o fanarioții.

Țandură iubea pe Mariuca, pe care a scăpat-o din mânele spurcatului Chirilis, dar trebue să spunem că Țandură era unul din acei oameni, cari iubindu-și prea mult țara, iubea prea puțin femeile.

Afară de asta, ca în ori-ce parte se născu și aci vrajba. Unul dintre haiduci voind ca să fie el că-pitan, își puse în gând ca să răstoarne cu ori-ce mijloc pe vestitul Țandură. Acest nemernic era Urzică.

Intr’una din zile o parte din ceată apucă, sub comanda lui Vintilă, potecele Muscelului spre a trece munții și să intre în țara ungurească ca să facă o mică vizită trufașilor nemți; iar partea cealaltă a cetei se împrăștie pe acasă și unul dintre aceștia era și Urzică, care nu luă parte la expediție, sub pretext că are să dea pe acasă spre a’și regula locurile, dar în realitate voia să treacă pe la Ioana.

Ioana era o femee frumușică care, după îndemnul lui Urzică, atrase în mâinele sale pe voinicul Țan-dură. Ea ținea o cârciumă care se afla în apropierea «Pădurei Jurământului».

Trei sau patru săptămâni nu se petrecu nimic extraordinar în tabără, expediția din Austria reuși de minune. Vintilă și cu ai săi se întoarseră în ta-bără nesupărați de nimeni și încărcați de bogată pradă, cei rămași pe acasă se adunară în tabără, ca să plănuiască o expedițiune și mai bănoasă la bunii noștri vecini de peste Carpați, și chiar Urzică atras de strălucirea atâtor bogății ce fusese aduse de la unguri, combină urzirile acelei expedițiuni pe care se hotărî s’o urmeze cu prețioasa sa prezență. Pe fețele tuturor surâdea bucuria și speranța, dar numai pe a lui Țandură și a Mariucăi scădea din zi în zi veselia, până ce transformară într’o poso-morâre complectă.

Țandură fusese cuprins de o cumplită boală «sa-țiul» și pe Măriuca iarăși o mușcă de inimă șarpele geloziei.

Infocatele transporturi ce urmă după împăcăciune, încetul cu încetul se mai potoliră, apoi se alinară de tot, după aceea se transformară într’o agitare nervoasă și o spionare reciprocă.

Țandură ar fi vrut să rupă lanțurile ce deja i se păreau grele, ca să recapete voioasa libertate, ea ar fi vrut să strângă și mai mult legăturile cari ’l opriau de a fugi, el neputând să-și ea sborul fără să ațâțe bănueli, se punea pe câte un buștean și gândurile sale sburau în nemărginirea spațiului până ce se în fine se opria la acel bordeiu trăsnit, cârciuma Ioanei, unde Țandură gustase câte-va zile o fericire necom.parată: la acea cârciumă pustie, din cari fermecă-toarele grații ale Ioanei transformase bordeiul într’un palat populat cu toate desfătările pământești.

Ea se așeză nu departe de el și căutătura sa scrutătoare citea tocmai în adâncul inimei lui. Îi citea gândurile și ’l urmărea pe toate cărările. Ori cine putea ghici chinurile lui.

Urzică povățuit de Ioana al cărui bordeiu nu era tocmai așa departe de tabără, se puse și el a spiona pe căpitanul și nu-i fu greu a ghici tot ce zăcea în inima lui.

Intr’o seară găsindu-l singur se așeză pe bușteanul pe care stătea el adâncit în negrele sale gânduri și după ce tuși de două-trei ori îi adresă cuvântul în chipul următor:

— Căpitane, știu că-ți sunt tocmai pe plac ca sarea în ochi, din pricina pârdalnicei mele de gură, dar tot îmi iau inima în dinți și îndrăsnesc a’ți grăi:

— Ce ai să-mi ceri? întrebă Țandură cu un ton răstit.

— Pentru mine nimic, căpitane.

— Dar pentru cine? întrebă cu acelaș ton Țandură.

— Pentru tine.

— Pentru mine? exclamă căpitanul uitându-se lung la vechiul său haiduc.

— Da, pentru tine.

— Să mă ia naiba de te înțeleg.

— Căpitane, căpitane, te usuci d’an picioarele, un dor ascuns te sapă până la rărunchi și taci! rău faci căpitane de te ascunzi de mine, căci pot și eu să-ți fiu de vre-un ajutor.

— Te înșeală văzul, prietene, răspunse brusc Țandură întorcându-i spatele.

— Ba nu mă înșeală de loc și ca să-ți dovedesc am să-ți spun eu ce te muncește, ți s’a urît aici și nu te lasă inima să pleci fără de veste acolo unde te mână dorul; iubești pe alta și nu te lasă inima să rupi cu nevasta, căreia n’ai ce cusur să-i găsești.

— Acestea sunt plăsmuiri ale minței tale fârtate.

— Ba de loc, de loc, căpitane, și ca să te încredințez și mai mult am să ți spui că am dat ochii cu Ioana, mi-a spus tot focul ce-i mistuește inima, săraca, și mai nainte d’a muri, m’a trimis să-ți spui că moare de dorul tău căpitane.

Țandură auzind aceste cuvinte se uită țintă în ochii lui Urzică ca și cum ar fi vrut să-i citească în inimă și apoi zise:

— Adevărat grăești tu ?

— Să mă bată D-zeu dacă te minț.

— Cunoști tu pe Ioana?

— Ca pe tine căpitane.

— Și de unde?

— Am întrebat-o în marginea acestei păduri unde venia în toate zilele, până să nu cază la pat.

— Și ți-a spus totul?

— Totul.

— M’o fi blestemat copilul.

— Ba din potrivă, îți da dreptate și te căia că din pricina însurătoarei ești legat de alta, nu poți să faci aceea ce te îndeamnă inima.

— Săraca! ai vorbit des cu ea?

— Mai în toate zilele.

— Despre mine?

— Da, despre tine, numai despre tine căpitane, căci mult te iubește.

— Nu mă minți tu Urzică ?

— Să n’am parte de nevasta mea, dacă te minț.

— Venea în toate zilele aici?

— In toate zilișoarele da rotogoale pădurei până noaptea târziu.

— De unde știa ea, că aici e tabăra mea?

— Intr’o zi s’a luat după tine, și calul pe care l’ai lăsat acolo, a adus’o până aici.

— Bine zici, uitasem calul la ea și mă miram cum s’a înturnat singur.

— El l’a adus.

— Și acum ce face ea? zici că e bolnavă...

— Zace la pat în prada unor friguri, cari zău poate s’o pue bine.

— Urzică, tu mă sperii numai !

— Ba de loc Căpitane.

— Ași dori s’o văd.

— Și bine ai face, că cu ce foc te chiamă mititica.

— Dar nu știu cum să fac să nu deschid bănuelile Mariucăi.

— Despre asta lasă-te pe mine, unde e lelea Mariuca?

— In hruba cea mare, nu știu ce deretică pe acolo.

— Mă duc s’o țiu de vorbă cu snoave și alte nagode până vei pleca; numai să nu zăbovești mult.

— Intr’un ceas sunt înapoi.

Peste un sfert de oră Țandură sbură spre cârciuma trăsnită în goana calului său și Urzică intră în hruba cea mare.

Țandură, găsi în adevăr pe Ioana în pat sub prada unor friguri furioase, dar vederea lui o vindecă lesne și o puse pe picioare ca și cum i ar fi luat cu mâna. Cred că nici nu mai e nevoe să vă spun că pacea se făcu îndată. De atunci Țandură începu să se ducă în toate serile pe la Ioana și să petreacă la ea cât-va timp, dar nu întârzia nici odată mai mult de o oră-două și se întorcea întotd’auna acasă înainte de miezul nopții.

Ce e drept, deocamdată Mariuca nu băgă de seamă că bărbatul său a apucat iarăși calea cotișă, căci în sufletul său drept și loial ideea unei călcări de jurământ nu putea să aibă loc și fiindcă Țan-dură de astă dată avea grija de a justifica chiar cu prisos lipsurile ce făcea câte-va ore din zi sau seara, dar toate au un capăt.

Spuse el cât spuse că ploscile s’au înmulțit de un cârd de vreme, că călătoriile prin țara ungurească s'au îndesit și că prezența lui era neapărat trebuin-cioasă, dar la urma urmelor ulciorul se sparse și într'o zi Mariuca începu să miroasă ceva, mirosul îi redeșteptă bănuelele, îi înflăcărară sângele, și aprin-derea sângelui o îndemnă ca să se încredințeze de adevăr.

Iată cum s’au petrecut toate lucrurile: Intr’o zi o ceată de voinici se înturnau de la o pleașcă grasă, ei erau voioși și cei mai mulți chefuiți. Țandură nu era în capul lor de și plecase cu ei. La întrebarea ce le făcu Mariuca, ei ce e drept, spuse că a rămas cu Vintilă mai înapoi ca să se sfătuiască între dânșii despre alte voinicii, dar mai pe urmă, după ce se desarmară și se aruncară pe iarbă ca să se odih-nească, îi luă gura pe dinainte și din vorbă în vorbă dete adevăru pe față.

Mariuca îndată ce află adevărul, se făcu că nu înțelege și se depărtă cu moartea în inimă, dar cu liniștea pe față, ca să-și vadă de treburile ce le avea. Ea înțelese totul. Țandură o înșela, fugea de la dânsa, lipsea de lângă ea sub pretext de treabă și astă șiretenie trebuia lămurită.

Peste un ceas veni și Țandură fără Vintilă.

Ea se făcu că nu bagă de seamă și-l sărută ca și mai nainte.

A doua-zi Urzică, care era de rând se ceru la căpitanul des de dimineață ca să-i dea voie pentru un ceas, spre a da o raită p’acasă, căci, zicea el, a primit vestea că-i este un copil bolnav, și dobân-dind’o merse drept la bordeiul trăsnit.

— A sosit vremea să te duci la pârcălab și să punem mâna pe sumușoara făgăduită de divan pentru capu lui Țandură, îi zise Ioana îndată ce-l văzu. Aide, dă o raită până la Bacău și să te întorci îndată și cu ispravă.

Urzică nu făcu nazuri multe și plecă numai de cât spre Bacău.

Chiar a doua seară, Țandură veni la bordeiul trăsnit și bătu la ușa lui.

— Cine e? întrebă o voce femeească

— Oameni buni, răspunse Țandură cu o voce dulce.

— Ingădue, replică vocea din năuntru și îndată zăvorul se trase și ușa se deschise.

Cârciuma era goală cum era ori de câte ori Țandură era așteptat.

Cum păși pragul ușei, căpitanul de haiduci fu primit de niște brațe ca laptele și pe un sânișor desvelit și Ioana era singuratică în toată splendoarea frumuseței sale, voluptoasă și provocătoare.

După ce Țandură îi acoperi obrajii cu sărutări înfocate, amanta mincinoasă îl trase binișor în camera din fund, care era foarte curat îmbrăcată și iarăși începu desmerdările și îmbrățișările ei.

In acest timp sosi și Mariuca și văzând unde intră bărbatu său intră și ea în pădure, își legă calul de un copac și după ce îi scoase zăbalele ca să pască, apucă spre partea bordeiului și se pomeni tocmai pe muchia dealului, care înconjura din două părți bordeiul și îi fu prea lesne să se coboare în curtea lui cea desvelită, alunecând pe muchea dealului până ce ajunse în dreptul ochiului de fereastră, prin care țâșnea o licărire de lumină.

Văzându-se acolo, se întinse cu inima de pământ, se târî ca o șopârlă până lângă ferestrue, crăpă binișor cu ascuțitul unui cuțit ce purta la brâu țipla ce ținea loc de geam și își furișă lacomă privirea prin mica despicătură ce făcuse.

Sărmana femee avu răbdarea d'a vedea tot, d'a auzi tot, toate desmerdările, toate sărutările, toate jurămintele și toate protestările de iubire la care numai ea avea dreptul și stătu acolo împetrită mai bine de o jumătate de ceas fără să se miște și fără să facă cel mai mic sgomot.

— După ce se potoli furia dragostei, Țandură își puse capul pe genunchii Ioanei și ea îl netezi și giugiuli până ce îl adormi.

Indată ce s'a încredințat că l'a furat bine somnul, trase binișor piciorul de sub capul lui, îi scoase ușurel pistoalele și cuțitul de la brâu, îi luă și pușca ce-i sta rezemată după ușă și eși ușurel ca o pisică pe ușe afară și se coborî cu ele în pivniță, spre a le arunca fără să facă sgomot într'o butie desfun-dată. Pe urmă sui treptele, lăsă oblonul, puse pe el un butoi plin cu rachiu, deschise ușa despre drum și eșind afară scoase din gât un mierloit de pisică, care făcu să răsune valea cea singuratică.

Peste câte-va minute o mogâldeață neagră eși dintr’un tufiș și un om se apropie de Ioana.

— Ei, ce ai făcut? șopti ea numai în buze.

— Bine, pace, răspunse mogâldeața cu acelaș ton.

— Unde e potera?

— In cârciuma din marginea satului.

— Câți sunt?

— Cinci-zeci.

— Ajunge.

— Dar el?

— A venit.

— Ce face?

— Doarme.

— Atunci să venim.

— Veniți.

— Safta aici e?

— Nu, am avut eu grijă s’o trimet de cu seară în sat.

— Tu ce faci?

— Stau aici până-ți veni și pe urmă trec în partea voastră.

— Dar de arme ai avut grijă?

— Mai e vorbă, le-am ascuns în beciu.

— Bravo.

— Du-te mai iute și vino în grabă cu potera.

— Unde’i calul?

— In coșar.

— Mă duc să-i spun o vorbă la ureche ca să nu ne dea de posnă.

— Fă ce știi.

După o lipsă de câte-va minute se întoarse în mână cu un cuțit destecat și plin de sânge.

— Ei ce-ai făcut?

— I-am tăiat beregata fără să zică chiu.

— Săracul cal, păcat de el că mult era mândru și sprinteor.

— Mândru și sprinteor îi e și călărețul și cu toate astea...

— Că bine zici, dar ia ascultă, n’ar fi bine să faci și călăreţului ce ai făcut calului?

— Nu, căci Țandură doarme epurește și cum o simți ne-am svântat.

— Atunci mă duc înăuntru ca să nu bănuiască. — Și eu alerg ca să aduc potera.

Peste câte-va minute Urzică, căci el era, dispăru coborându-se în jos spre sat, Ioana reintră în bordei, iar sărmana Mariucă care asistase nevăzută la astă scenă infamă și nu scăpase nimic din tot ce se rostise de cei doi scelerați, se sculă, sui dealul mai mult tărându-se, ajunse la cal și după ce încălecă fugi în goana cea mai mare până la «Pădurea Jurământului». Cum intră în mijlocul taberei strigă:

— Săriți că Țandură e în primejdie de moarte! și apoi căzu depe cal pe pajiște fără cunoștință și mai mult moartă...

- FINE -