CAPITOLUL I.

Generalul Vereanu se primbla prin casă, ţiind mânile la spate precum avea obiceiulcând era pe gânduri. La masa din mijloculodâei şedea soţia sa cucoana Sevastiţa, Lu-ţica fiica lor şi Miss Mary, guvernanta acesteia. Cele două dintâi lucrau, pe când ceadin urmă cetea intr’o carte. Pe masă era oscrisoare deschisă.

— Nu trebue să te superi, frate, zise după câtva timp cucoana Sevastiţa cătră soţulsău. Ştii, aşa sunt copii, ei gândesc puţinla grijile părinţilor fiindcă nu le cunosc.Ş'apoi o întârziere de câteva luni nu e vreo mare nenorocire: ar trebui să fim mul-ţămiţi că Mihăiţă şi-a trecut examenele şiisprăvit studiile. Suntem in Aprilie, aşa darin Iunie sau cel mai târziu in Iulie va fi acasă.

„Ţie iţi vine mai uşor de vorbit; aşa, res-punse generalul, tu l’ai vfzut de doue ori in timpul acestor zece ani de când s’a pornitla şcoli, dar eu care nu l’am mai văzut!...Putut-am să te întovărăşesc? N’a trebuitsă remân infipt pe loc ? Intăi intereselenoastre şi apoi Obşteasca Adunare pe carenu m’a lăsat Vodă s’o părăsesc o singurăzi... Pe dînsul earăş nu l’am putut aduce niciodată. După atâtea griji ce am tras cu dînsulcând era in Ţara nemţească şi apoi in Paris,mai cu samă când era bolnav, primesc in-sfirşit vestea că şi-a trecut licenţa; eu plinde bucurie aşteptam că va veni să ne vadăindată, că va veni fără oprire zi şi noapte,pe când el de doue luni de zile cutrieră lumea. Nu-i e dor să mă mai vadă şi pemine, nu-i e dor să vadă pe Luţica pe carea lăsat-o copilă de şepte ani ş’acum a s’ogăsească fată mare? Eu nu’nţeleg gustul de a colinda făr de sfirşit ţări străine. Cecaută de atâta vreme in Italia ? Şi cel puţindacă s’ar întoarce acum, dar scrisoarea ce amprimit astăzi din Veneţia inii spune că vamai zăbovi incă vr’o doue luni şi-mi maicere parale. îmi vine să nu-i mai trimitnici un ban, atunci poate se va hotărî să vie.

— Dacă n’a avea bani, nu va avea ca ce se întoarce.

„Am să-i trimit cât îi trebue de drum şi să-i scriu să vie pe loc. Luţică, scrie ce-ţivoiu dicta eu!

— Fă-i-o şi asta, dragă, căută să-l maiînduplece cucoana Sevastiţa cu glas blând,cine călătoreşte învaţă, nu-i rău să mai cunoască şi să mai vadă din cea lume.

„Atunci de ce nu s’a dus la Ingleji, unde se văd şi se învaţă lucruri practice şi bune,cum se lucrează, cum se câştigă şi se adunăbani ? Dar lui totdeauna i-a plăcut să fie cuochii in nouri şi gândul in visuri. Adu-ţiaminte de unele scrisori ce ne scria. Nu-itrecuse prin minte să înveţe filosofia ? Parecă filosofia are să-i aducă vre-un folos, saucă va putea face vre-un bine ţării lui cudînsa! A trebuit să mă supăr pe dînsul cudinadinsul ca să se înduplece să studieze legile.

— Dar insfirşit ai văzut că te-a ascultat şi că a învăţat bine. Nu-i scrie o scrisoare aspră, dragă!

„Ei bine, fie, treacă şi această voie a lui, insă te încredinţez că va fi cea de pe urmă.Scrie Luţico cum ţi-oiu dicta eu şi mai lasăla o parte portofoliul ce-i lucrezi. Vezi căai timp indestul ca să-l găteşti.

Luţica puse lucrul la o parte, şi scrise următoarea scrisoare sub dictarea tatălui său:

Iubite Mihai!

„Ţi-am scris că trecerea examenelor tale mi-a făcut mulţămire căci acum te pot socoti ca bărbat şi ai dreptul de a intra inlumea oamenilor copţi şi de a spune şi tuo vorbă. Dar gândeam că vei grăbi a te întoarce acasă şi că nu te vei mai opri pe drumuri o vreme aşa de lungă. Insă văd căm’am inşălat: tu imi scrii că vrei să maizăboveşti incă vr’o doue luni in Italia. Deşiaş fi dorit să te văd şi să te imbrăţoşezcât mai curând, iţi mai încuviinţez această zăbavă care insă iţi poruncesc a fi cea depe urmă. Te-am înştiinţat că de doi ani, decând bătrâneţele şi oboseala m’au silit să lasla o parte trebile publice, ne-am mutat laţară. Casa noastră aici la Vereni e reparată, grădina e mai frumoasă şi mai căutată decât pe vremea ta, când veneam la ţară numai trei, patru luni pe an. Cu toateaceste casa din oraş tot o ţinem incă, pentru ca intorcăndu-te să putem petrece acoloearna şi să cunoşti mai bine lumea şi societatea noastră in care ai să trăeşti de-acum. Respunde-mi indată la această scrisoare şi nu uita să ne înştiinţezi despre zioa sosirii ca să-ţi pot trimite trăsură şi cai la hotar.

— Am să-i scriu şi eu frate, nu pecetlui scrisoarea, zise ear cucoana Sevastiţa cătră soţul ei, care după ce cetise scrisoarea cuochii, luase acum pana in mână pentru a subscrie.

„Pot să scriu şi eu, mămuţă ? adaose Lu-ţica.

— Scrie dragă, dacă vrai, respunse cucoana Sevastiţa.

„M’aş duce in boschetul cel cu lilieci.

— Bine, du-te.

Luţica eşi pe terasa ce da in grădină şi deacolo, coborind scara de peatră, intră inuna din alee. Miss Mary o urma incet ţiindcartea in mână. In vreme ce cucoana Sevastiţa scria scrisoarea, Generalul bătu inpalme şi ceru un ciubuc. După câteva minute feciorul veni purtând ciubucul şi ocafea turcească. Generalul se puse pe canapea şi sorbi incet cafeaoa fumând ciubuculşi umplând toată camera de fum. Când sfirşl soţia lui scrisoarea, generalul incepu astfel:

— Nu mă pot nici de cum deprinde cu Inglezoaica asta. De şese luni de când e la noi in casă pare că-mi stă o peatră pe piept.Când trag un ciubuc numai o văd strănutând şi strimbându-se, incât imi vine să fug din casă; la masă abie gustă din bucate şi peste zi te miri de vorbeşte mai mult dezece vorbe. Pe scaun stă dreaptă şi ţeapănăca un băţ şi numai ochii îi umblă de vedetot. Apoi când işi prinde inca ocheana innas ca să vadă ceva din depărtare, nu maipot. O copilă aşa de tênĕră, căci nu poatefi mai mult de 25 sau 26 de ani şi aşa deciudată n’am văzut de când sunt!

„Aşa sunt Inglezele, dragă. Tu singur lăudai mai dinioarea ţara şi obiceiurile lorşi spuneai c’ar fi fost mai nimerit să zăbovească Mihăiţă in Inglitera decât in Italia. Miss aceasta imi convine mie prea mult.Câtă regulă păzeşte in trebuşoarele ei, cebună metodă are in lecţiile ce dă şi cât de bine cântă din clavir! Luţica a făcut cu dînsa mai multe progresuri in şese luni decât cu profesorul cel veehiu in cinei ani.Apoi cât de bine cunoaşte şi vorbeşte maitoate limbile moderne: nici n’ai zice că-iIngleză. Chiar limba noastră o cunoaşte maibine decât multe dame de la noi. După doiani de zile — căci mai mult de optsprezeceluni n’a fost la Şoldeanu — dacă n’ai auzi pe ici pe cole accentul străin, ai crede că-ide-ale noastre.

— Ba asta n’ai mai crede o că pre mult tace, pre mult ceteşte şi pre are o faţă ne-păsătoare. Dar să lăsăm aceste. — Odaea lui Mihaiţâ ai gătit-o?

„Biuroul de lucru i l’am aşăzat sub fereastra ce dă in grădină: biblioteca alăturea. Divanul ce merge dealungul păretului dinstingă mi-1 aduce tapiţerul mâni ori poi-mâni. Nu ştiu ce să i pun in părete deasupra uşei. Să-i dau tabloul cel care representâ ofurtună pe marea ori...

— Lasă că pe acela il regulez eu. Acolo am sâ-i pun puşca cea nouă inglezească ceam cumpărat pentru dînsul, pistoalele celeturceşti, revolverul, torba de venat şi iataganul cel vechiu ce-1 am de la bunu-mio.

„Doamne, frate, când ai lăsa incolo armele. Nu ştii cât imi e de frică!

— Doar nu mai e copil. Ş’apoi ştii că eram bătăuş de soiu. Ou sabia ştie bine să umble. N’am aflat chiar despre nişte dueluri, de care n’a indrăsnit să-mi scrie niciodată? Cu aceste arme păretele va fi frumos împodobit. Peste doue săptămâni cânds’a deschide iarmarocul am să mă duc să-icumpăr şi un cal de călărie, vre-un harmasar tenâr şi cu foc. Şeaoa şi freul cel frumosce mi-a dăruit Vodă i le-am păstrat lui neatinse.

In vreme ce bătrânii puneau astfel la cale pregătiri pentru fiul lor ce era să vie, o trăsură se auzi intrând in curte. Feciorul anunţă că a venit cuconul Săndulachi.

Acesta era un bătrân slab, mic de stat, cu ochii vioi şi figura veselă. El umbla îmbrăcat cu haine lungi orientale precum erauobicinuite odinioară, avea antereu, giubeluţă,brâu, numai fesul turcesc il înlocuise cu oşapcă.

— Sărut mâna, verişoară Sevastiţa, plecăciune vere, strigâ Sandu intrând in casă.

„Sluga, cucoane Săndulachi, răspunse Se* vastiţa cu o scurta mişcare de cap.

— Bine ai venit, vere, zise genei aiul, mer-gendu-i inainte. Ce minune că te mai arăţipe la noi ? Gândeam că ne-ai uitat cu totul.De astă toamnă nu te-am mai văzut!

— He! De la mine până la Vereni suntvre-o trei ciasuri bune şi la virsta mea tră-surele hurducă. îmi pare bine că vă vădsănătoşi; verişoara tot tenără remâne înciuda vremii ce trece. Pare că te văd cucincisprezece ani inainte, verişoară; la d-tase potriveşte vorba românului ‘vrabia tot puiu remâne.’

„Te rog cucoane Săndulachi, nu incepe ear cu proverbele dumitale, ştii că nu-miplac.

— Proverbele, verişoară, se zice că sunt înţelepciunea popoarelor şi la virsta noastră,adicâ la a mea, puţină înţelepciune nu strică.Dar Luţica ce face ? trebue să fie ca un boboc de trandafiri ce vrea să inflorească, şide finul meu Miliai ce mai ştiţi, când vine? Mi-e dor să-l văd.

— Şi noue ne-i dor, respunse generalul,dar ce folos? Deşi şi-a sfirşit studiile, el maizăboveşte incă vo doue luni prin Italia. Zicecă vrea să mai cunoască lumea păn a nuse întoarce acasă.

— Bine face, bine face. Lasă-1 să vadăşi să cunoască. Cine ştie, poate vo Italian-cuţă frumuşică l’a fârmecat pe acolo. He!Aceste sunt ale tinereţelor. Şi noi am fosttineri, vere, he!

„Vo Italiancă ? nu cred, vere, respunse generalul, cam îngrijit.

— De n’a fi in Italia, are s’o pată acasă. La noi nici un tenâr nou venit nu scapă defriguri şi de dragoste. Când nu se aşteaptă,atunci il apucă. îmi aduc aminte că am văzut la d-voastră o guvernantă tânără şi frumoasă, o Ingleză, ai să vezi cum ochii ei cei albaştri au să incurce pe băiet, mai vir-tos la ţară, unde te vezi şi te intîlneşti fără voie.

„Te rog sfirşeşte vorba asta, cucoane Săn-dulachi, il întrerupse cucoana Sevastiţa. Cum iţi inchipueşti că un fecior de boer are să se înjosească pănă a se uita la o biată fatădin lume, care şi-a lăsat pitria, a venitpeste mări şi ţări ca să-şi câştige pânea.Numai ideea mă face de nebunesc.

— He, verişoară, amorul e orb, el nu cunoaşte ranguri şi boerii.

Dar noi oare nu suntem aici; dar eu nu pot preveghea şi povăţui?

— ‘Dracul stă in vale si sprăvule caru’ndeal.’ Amorul e dracul, el nu se privighează nici se preintimpină.

„Totdeauna ai fost prevestitor de rele, zise cucoana Savastiţa supărată. Nu-ţi vineun gând bun; toate împrejurările numai innegru le vezi. Om ca d-ta n’ain mai pomenit !

— Nu te supăra, verişoară, aşa vorbesceu fără gânduri rele. Ş’apoi o mică dragoste,un mic roman câmpenesc ce rău face? Şieu am fost tenăr şi vărul. Mai ştii, vere Vasilică, când umblai de cu zioa pănă noap-'tea la venat ca să-ţi mai treacă amarul din suflet...

— Eram copil atuncea; să nu mai vorbimde asta, vere, respunse Vereanu, văzend că soţia lui încreţea fruntea tot mai mult.

Săndulachi Dospin îmbătrânise neinsurat, şi işi îndreptase dragostea asupra lui MihaiVereanu care-i era fin şi nepot şi avea degând al face moştenitor averii sale. Bătrânul insâ era curios in felul său. El nu arătaniciodată dragostea ce simţea pentru cineva, dincontra pe acel ce iubea mai mult, iltracta cu mai multă asprime. El era sarcastic in vorbă şi totodată susceptibil, aşaincât ii plăcea să-şi bată joc de cineva, darnu putea suferi să ridă altul de dinsul. Elavea de gând să facă pe Mihai Vereanu moştenitorul averii sale, dar totodată ar fifost gata a-1 desmoştenî la moment, dacăar fl văzut că nepotul său aspiră la aceasta.Generalul Vereanu era din contra bun şi blând dar indărâtnic, aşa incât soţia luice-i era cu mult superioară in spirit, tre-buea să fie foarte ghibace pentru a-1 plecavoinţelor ei. Vereanu şi Dospin erau veri,copilărise Împreună, şi remăsese buni prieteni in toată viaţa lor.

In vreme ce urma convorbirea cu Săndu-lachi, Luţica era in boschetul cu lilieci şi scria un răvaş lung fratelui ei. Ea îi vorbeadespre dorul ce avea de a-1 revedea, pe dîn-sul care acum avea să se intoarcă in sinulfamiliei, spre bucuria ei şi a părinţilor, îizicea cât de frumos il găseşte după portretul ce-i trimisese nu de mult, apoi despreea însăşi zicea că, eşind din copilărie, acumeste fată mare, că aşa o consideră guvernanta sa pe care o iubeşte mult; despreviaţa de la ţară, despre grădina ce acumera foarte frumoasă, despre florile ce le in-grijea ea singură şi la urmă earăş de nerăbdarea cu care il aşteaptă. Sflrşind de scrisea se acufundă in aleele grădinei.

Aceasta dinaintea casei era deschisă, cu frumoase gazoane de earbă şi straturi deflori. Mai incolo aleele devineau mai umbroase, locul se pleca spre vale şi se vedeain depărtare şerpuind Moldova. Un mic braţal aceştia trecea insă prin grădină din partea unde era o pădurice de brazi, in mijloculcăreia se formase şi un mic Iac pe care pluteao luntrişoară; ear in jurul lacului erau maimulte boschete umbroase. Pe când celelaltepărţi al grădinei cu florăria, cu boschetedeschise, cu straturi dese şi alocuri cu statueimpodobite de verdeaţă erau vesele, aceastaera intunecoasă. Luţicăi insă îi plăcea cudeosebire păduricea de brazi unde domneao misterioasă -tăcere. Acolo se dusese şiacuma şi se puse să arunce pâne la lebedelece inotau pe lac. După câtva timp insă gândul la Mihai îi reveni şi se aşâzâ gânditoarepe o bancă.

CAPITOLUL II.

Săndulachi Dospin nu venise la Vereni numai pentru a face o visită vărului său, ci avea a-i mai vorbi ceva in secret. Deaceea dupa prânz profitând de un moment cândse găseau singuri in grădină, il luâ de braţşi se duse cu dînsul intr’un loc mai depărtat. Acolo după câtă va vreme de tăcere Săndulachi incepu astfel:

— Am să-ţi vorbesc, vere, despre un lucru care nu-ţi va fi foarte plăcut. Pe când eramamândoi flăcăi tineri, imi aduc aminte despre o faptă a dumitale la care nici n’aşmai fi gândit, dacă imprejurările nu mi-arfi improspătat-o. Cu un an inaintea căsătoriei Dumitale, te-ai incurcat intr’un amorcu femeea lui Manoli Serbu, posesoraşu-lui moşi oarei Brasna din munţi. Ai despărţit femeea de bărbatul ei şi erai s’o iei de nevastă, dacă bietul naosul Enacachi şi biata mătuşica Frâsina — Dumnezeu să-i ierte! —nu te-ar fl oprit de la un asemenea pas ne-precugetat. Un an mai târziu, părinţii te-au îndemnat cu stăruinţă să te insori; aifost silit să le urmezi voea şi ai făcut bine.Slavă Domnului ai fost fericit şi mulţămitin viaţa căsătorească, precum puţini se potlăuda. Deatunci s’au trecut aţâţi ani, incâtşi d-ta şi lumea aţi uitat despre o uşurinţă pot zice de copilărie. Insă Manoli nu a uitat-o. El a fost ieri la mine...

— Nu se mai impacă acel creştin ? întrerupse aici generalul — nu mai uită şi nu mai iartă ? Dacă i am făcut un rău in viată,nu am fost impins de duşmănie, ci de patimile tinereţii; o viaţă de om s’a scursdeatunci, generaţia noastră a perit mai întreagă şi alta a venit in loc. M’a duşmănitşi prigonit multă vreme; abie m’am apăratde cursele sale, şi astăzi la bătrâneţe totincă gândeşti la prigoniri?

„Nu, vere, numai gândeşte la prigoniri. Dar nu uita că i-ai sd robit toată fericireavieţii, i-ai ademenit femeia şi, ceea ce-i mairău, i-ai răpit singura copilă ce avea. CăciSultana, — aşa mi se pare se numea soţialui, — avea o copiliţă de câteva luni, cândl’a părăsit pentru a te urma pe d-ta. Acum

Manoli e bătrân; el a venit să-mi spuie că uită şi iartă totul, numai că n’ar voi sămoară fără a-şi revedea copila. El a aflatcă muma şi fata trăesc dintr’un venit cele-ai asigurat pe viaţă, dar a umblat in zadar prin toată ţara ca să afle ceva despreele, nicăiri n’a dat de vre-o urmă. Fiind dar că trebue sa trăească in străinătate,el te roagă să spui unde le poate găsi căcie firesc lucru pentru un părinte de a voisă-şi vadă copilul la bătrâneţă, mai virtoscând alt urmaş nu mai are pe lume. Lad-ta n’a indrăznit să vie singur, ştiind cănu-1 vei primi după toate cele intîmplate intre d voastre, dar la mine n’avea de cese teme. Deaceea, indemnat de dînsul, terog şi eu să-mi spui unde se află Sultanaşi copila, ca Manoli să le poată căuta. Iţimărturisesc că el a venit odată cu mine şi aşteaptă respunsul meu la crişma din satunde a tras.

Auzind aceasta, generalul Văreanu increţi sprincenele şi toată figura lui arătâ o nespusă nemulţămire.

— Este drept, vere Săndulachi, că răul care l’am făcut in tinereţa mea acelui om e mare,dar adu-ţi aminte câte mi-a făcut el pe urmă.De două ori am fost atacat de oameni inar-maţi in pădurea Cornului şi numai prinluptă am scăpat de dînşii. N’am aflat peurmă că acei făcători de rele nu erau hoţi,ci oameni de-ai lui Serbu care voeiau să-şirăsbune asupra mea cu moarte ? N’am fost pîrît de mai multe ori cătră Yodă de nele-giuri ce aş fi făcut ca ispravnic şi nu am avut nevoie de stăruinţe şi de dovezi ca să mădisvinovăţesc ? Toate aceste şi multe altelecu care m’am luptat ani intregi, el mi le-a urzit. De câte ori i-am trimes răspuns ca să se impace cu mine, că-i dau ce vrea, numaisă uite cele trecute—nici n’a voit să ştie de mine, ci aduna tot mai departe ură in sufletul său. îmi pare bine că astăzi la bătrâneţă şi-a adus aminte că are datorii creştineşti şi că vrea să nu mai gândească la ceea ce-afost intre noi. Şi eu îl iert de toate prigonirile sale, meargă cu Domnul! Pe Sultana şi pe copila lui nu le-am mai văzut de cândm’am insurat; le-am pornit atunci in Ţara Nemţească, le-am asigurat un venit anual cucare să trăiască, venit pe care îl trimet regulat unui bancher din Yiena. Sultana incei intăi ani mi-a mai scris câteodată cânddintr’un oraş, când din altul, dar eu nu i-amrăspuns niciodată. Unde se găsesc ele, nuştiu, atâta cunosc că trăesc in Ţara Nemţească şi că sunt sănătoase şi mama şi fata.Spune lui Sărbu asta din partea mea, du-i şi numele corespondentului din Yiena de lacare poate afla locuinţa lor, dar la mine roagă-1 să, nu vie, căci nu vreu şi nici pot să-l văd. Mai spune-i că voiu înzestra fata când s’a mărita şi dac’a fi să mor le-oiu lăsaun capital din care să trăiască amândouă.Nime nu a plătit mai scump decât mine o greşală de tinereţă şi nime pe lume nu areun suflet mai neîmblânzit decât Sărbu!

Nu apucase a sfîrşi bine Vereanu, când se văzu in capătul aleei un om mare destat cu părul şi cu barba căruntă şi ochimici şi strălucitori ce străbăteau ca nişte săgeţi prin gene lungi şi dese. Văzendu-1,Vereanu îngălbeni la faţă şi se uitâ ţintă la dînsul, ear Săndulachi plin de îngrijire păşi spre el cu gând de a-1 îndemna să nu seiuţească, ci sâ-i fie vorba mai blândă decâtfaţa. Omul care venea era Manoli Serbu.După ce aşteptase de mai multe oare insat, de nerăbdare, se hotârise a veni el singur la Vereanu şi a se esplica cu dînsul.

— Ce vii aici, ce cauţi in casa mea ? strigă Vereanu cătră Manoli, până când acesta nusosise incă de tot. Am zis vărului ce aveamde zis, cu tine nu voiu să am nici o tălmăcire. Fugi din ochii mei, nu-mi amări zilele bătrâneţelor!

„Ce-ai căutat in casa mea, ce-ai venit la mine, când eram tânăr şi fericit, respunse acesta cu glas săc şi adânc, ce aveai să-mi amăreşti toată viaţa pentru a-ţi implini poftele de cuconaş de neam ? Dece mi-ai răpit femeea şi copilul, dece m'ai făcut neom din creştin ce eram?

— Dacă ţi-am făcut un râu, intimpină generalul şi sângele îi fierbea tot mai tare, l'am făcut fără voie, eram tânăr şi cu mintea necoaptă. Dar tu ai vrut să mă omoricu gând precugetat. Mulţămeşte bunătăţiimele că n’am stăruit să te inchidă in Ocnărsă nu mai vezi lumina zilei. Te-am iertatşi tu tot nu te-ai mulţămit. Mergi acum şimă scapă de chipul tău uricios!

Săndulachi, văzând figura aprinsă a lui Ve-reanu şi faţa lui Serbu care din ce în ce se făcea mai ameninţătoare, sări intre dînşiL

„Linişteşta-te, vere! strigâ el cătră unul, ce ai venit aicr? strigâ cătră celalalt, nu afost vorba să m'aştepţi, să-ţi aduc eu răspunsul ? Hai, du-te acum şi nu mai aprinde patimi vechi: aşteaptă-mă că vin şi eu.

Cum stăteau amândoi pe loc măsurându-se cu ochii dar păzind tăcere, Sandulachi crezu de datoria lui să cerce a-i impăca şi urmâ:

„Dacă m’aţi asculta pe mine, zise el, in loc de a vă zice vorbe aşa de rele v’aţi im-păca. Ce a fost a trecut, zice Românul. Omul bun uită răul ce i s’a făcut dar binele îl ţine minte. Toţi trei care suntem aici avem păr alb şi zilele noastre nu mai sunt multe.—Daţi-vă mâna ca să vă descărcaţi sufletulşi vă dispărţiţi cu Domnul!

Nici unul nu făcu un pas spre celălalt. Figura lui Sărbu se contractă nervos; el nuîntinse mâna, ci întorcăndu-se zise numai:Mă duc, nu te teme că ţie îţi voiu mai faceun rău!—Generalul işi muşcâ buzele urmân-du-1 cu ochii. După ce Sărbu dispăru in oaltă alea in dosul copacilor, el şopti printredinţi „Şerpe!“ şi scuipă, aruncând ciubuculce ţinea in mână pe drumul pe care păşiseduşmanul său.

Săndulachi il luâ de braţ şi il duse ina-poi spre casă, foarte agitat şi el de scena la care fusese martor. Pe drum intîlniră peLuţica care se juca cu un câne de venat.Copila era aşa de veselă şi nebunatică, arătaaşa de frumuşică cu buclele ce se jucau înjurul capului ei, cânele earăş, cât era de mareşi frumos, era aşa de blând in jocul său cu copila, incât această privire inlăturâ grijade pe fruntea bătrânilor amendoi, făcăndu-isă uite cele petrecute câteva momente înainte. Incurănd, cucoana Sevastiţa şi Miss Mary veniră şi ele. întreaga societate, pe care cânele Balaban o urmă încet, se in-dreptâ spre terasa casei. Acolo se aşăzară cu toţii, privind in tăcere cum soarele începu a se pleca spre apus. De la o vreme Săndulachi, văzând că e timp de întoarcere,luă rămas bun, făgăduind că va reveni să-i vadă mai des, când finul său va fi sosit.După plecarea sa, generalul recăzu pe gânduri, neputendu-i eşi din memorie intîlnirea cu Serbu, vechiul său duşman, pe care demulţi ani nu-1 mai văzuse, ear intre celelalte persoane ce compuneau societatea domnea tăcere.

Orlogiul cel mare de pe piaţa San Marco din Veneţia suna tocmai zece oare. Resu-netul vuitor al oarelor ce bateau treziră dinsomn pe Mihai Vereanu, care se scula prinsde mirare cum a putut dormi aşa de mult.Deschizând jaluziile ferestrelor, el se incre-dinţâ că nu se inşală şi că zioa este înaintată.In pripă se găti pentru a nu ajunge preatârziu la un otel unde trebuea să se intil-nească cu amicul său Henri Beaudieu cu care hotărise să visiteze in acee zi Academia frumoaselor arte. Casa in care şedea Mihai avea faţada şi intrarea principală pe piaţaSan Marco insăşi, ea de o parte făcea colţulunei stradele mici şi ănguste cum sunt celemai multe din Veneţia, şi pe această stradelă dedeau ferestrele odaei lui Mihai. In vreme ce se gătea, se apropiase de mai multe ori de fereastră, şi privirea lui căzudin intîmplare asupra ferestrei din faţă,unde j aluzia era intredeschisă. In dosul acelei fereşti i se păru a vedea chipul unei femei. Strada era atât de ângustâ incât nu cădea destulă lumină asupra rândului de jos al casei din faţă pentru a recunoaşte bine chipul; ceea ce putea vede era că femeea işi peptena părul despletit, că părul era negru şi frumos. După o scurtă vreme, femeea din faţă se apropie şi ea de fereastră şi seuitâ afară, dar zărind chipul unui bărbatse retrase. Mihai se incredinţâ că necunoscuta era tenără şi de o frumuseţă extraordinară. „De mai multe săptămâni şed aici,fereastră lăngă fereastră cu o femee aşa defrumoasă şi âncă nu o zărisem pănă astăzi!Aceasta e neiertat, işi zise el in sine, luând hotărirea de a nu negriji mai mult pe vecina sa. Pentru moment insă nu putea face altfel decât a eşi, fiind aşteptat. In adevăr când ajunse la locul intîlnirii, amicul său il in-tîmpinâ cu mustrări că l'a făcut să aştepte mai bine de o oară. Acesta era un tânăr pictor din Sviţera, cu câţiva ani mai invîrstă decât Mihai. Ei erau vechi amici din Paris şi veniseră impreună in Italia. Henri pentru a face studii serioase in arta lui, Mihai pentru a petrece şi a cunoaşte Italia. După o călătorie răpede prin oraşele cele principale, ei ajunseră la Veneţia unde erau să se despărţească, de vreme ce deaici Mihai voea să plece in ţară. Călătoria urmase după planul lui Henri care voea mai intăi să aibăo idee generală despre intreaga ţară şi apoi să se aşăze pe un timp indelungat la Roma,pentru a se deda serios la studiile sale. Intot timpul, ei locuise şi trăise impreună, numai in Veneţia, Henri neputând refusa os-peţia unei familii franceze ce se stabilise acolo şi care era inrudită cu a sa, fusese silit a locui in o altă casă destul de depărtată de otelul amicului său.

— Ce ai păţit, Mihai, îi zise pictorul când il văzu intrând, de te-ai intârziat astăzi aşade mult ? începusem a crede că ai să fii necredincios cuvântului tău, ceea ce nu ţi s'a intimplat incă niciodată păn acum. Eram să vin la tine, temendu-mă să nu ţi se fi intimplat ceva. Am perdut o oară intreagă din galeria de tablouri.

„M’am deşteptat mai târziu decât obicinuit, răspunse Mihai; acest oraş extraordinar, in care vuetul trăsurilor e inlocuit prin acel jalnic şi regulat al vislelor, face un curios efect asupra nervelor mele. Aici aş voi să tot şed, să mă tot uit, şi să dorm, pecând altfel imi place mişcarea aşa de mult. Ne deprindem aici a ne lungi pe perine, a plutipe apă, şi a duce o viaţă cu totul contemplativă, încât mintea simte o odihnă deplină.

— Mie-mi face Yeneţia un efect cu totul contrar, intîmpinâ Henri; toate frumuseţele artistice adunate aici cu aşa grijă, tradiţiu-nile istorice păstrate cu atâta respect, iubirea ce are poporul Yeneţian pănă in clasele cele mai de jos pentru artiştii lor ceimari şi pentru operele lor, cunoştinţele artistice ce au chiar oamenii cei mai de rândcare altfel au o invăţâtură atât de neîngrijită, toate aceste fac de-mi fierbe sângeleşi-mi insuflă ambiţia să devin şi eu un artist însemnat. Sufletul meu e aici intr’un neastempăr necurmat.

Yorbind altfel, ei părăsiră otelul unde dejunaseră şi trecură peste Piaţa şi peste Piaţetă, cu gând să iee o gondolă care să-itransporte peste Canalul cel mare la Academie, unde era Galeria de tablouri. Un gondolier tenăr şi cu figura veselă alergă înaintea lor.

„Eată-mă, Signori, eată-mă, v’am aşteptat. Am refusat pe alţii, presimţind că veţi veni d-voastre.

— Bravo Lazaro, răspunseră ei sărind ingondolă. La academie!

„Pre bine, Signori, intr'o secundă, veţi fi acolo!

Şi gondola tăie apa cu iuţeală, impinsă de visla lui Lazaro. Pe drum Mihai istorisi amicului său despre vecina ce descoperise şi zise cât de frumoasă este, cât i-a părut de imposantâ şi toate reflecţiunile ce-i inspirase o privire de câteva momente. Henri Beaudieu îi urâ noroc şi succes şi se incinseintre ei o convorbire despre caracterul femeilor italiane şi in special a Veneţianelor despre care cetise că sunt uşoare, iubitoare,dar nesuferite prin gelosia lor. La urmă dinipotesă in ipotesâ, ei işi formase un roman intreg şi ajunsese a glumi asupra urmărilor acestei cunoştinţe care — nici nu era incăo cunoştinţă. Gondola insă oprindu-se la piaţa cea mică ce este inaintea Academiei,ei se coboriră amândoi. Nu visitau ei pentru intăia oară acea galerie de tablouri; de aceea trecură răpede prin cele intăi sale spre a merge in cele principale unde Henri făcea studiuri la tablourile cele mai vestite de Tizian, Tintoretto, Bellini, Yeronese şi amândoi Palma. Beaudieu observa tablourile in toate amănunţimile lor; el ştia unde să se aşeze pentru a se bucura mai bine de efectul luminei, pentru a nu perde nici o amănunţime; el umbla de la un tablou la altul,compara mai multe intre ele, cetea pasa-giuri din cărţi ce lua totdeauna cu dînsulşi care tratau despre tablourile vestite dinacea galerie, urmând studiul său ca un om al artei şi un adevărat cunoscător. Nu aşa Vereanu: când un tablou îi impunea prin frumuseţa sa, numai acesta îi atrăgea toată luarea aminte. El se aşăza dinaintea tabloului şi se perdea atât de mult in contemplarea lui, incât uita toate dimprejurul său. Din frumoasa galerie Veneziană înălţarea Maicei Domnului de Tizian, avea o nesfirşită atragere pentru Vereanu. El se putea perde oare intregi in privirea acesteicapdopere, care îi deştepta idei şi visuri ne-sfirşite ce luau proporţii tot mai mari pănăce se incâlceau cu totul in mintea sa. Deşi ca tot fiul adevărat al secuiului, sceptic in ideile religioase, el era simţitor pentru totce este frumos, dispus la moment să cadăin sentimentalismul cel mai mare dacă unop de arte il apuca prin partea sa cea slabă,prin impresionabilitatea sa. Assunta îi impunea, nu prin propria sa valoare artistică,pentru care nu avea adevăratul simţ, ci prin ideile religioase ce-i trezea in închipuire.Inalţarea maicei Domnului se transforma lael in ideea nemuririi creştine care il acufunda in gânduri adânci. Din aceste il deş-teptâ de la o vreme amicul său, când momentul plecării sosise.

„Trebue să mergem, căci m’aşteaptă acasă. Tu n'ai profitat earăş nimica nici astăzi.Te ţii infipt inaintea unui tablou şi te uiţi atâta, incât nici mai ai simţire pentru acel tablou insuş. Să mergem; nu eşti de îndreptat !

— Să mergem, respunse Mihai, care dela o vreme uitase unde se găseşte.

Ei se suiră earăş in gondolă pentru a trece in partea opusă a canalului.

Zioa era caldă şi soarele ardea. Gondolele printre care Lazaro işi făcea loc erau toate acoperite. Mihai lovind pe umărul a-micului său, strigă deodată: „Eat’o! Nu era singură!

„Cine? respunse Henri cu mirare, ridicând ochii de pe un album deschis ce ţinea in mână.

— Ea, vecina mea, impreună cu alta pecare n’am putut-o vedea. — A trecut, Lazaro mână după dînsa!

„Ba mă eartă respunse Henri, eu n’am vreme să fac goane după femei căci m’aş-teaptă acasă. Dar tu nu pierzi nimica, căci vei vedea-o desară la fereastră.

Mihai tăcu şi peste puţin gondola se opri earăş la piaţeta, unde amicii se coboriră.

De îndată, Miliai se întoarse acasă, şi se puse la fereastră, cu speranţă, de a revedeape vecina lui. Insă, inzadar, căci jaluziile din faţă, remaseră inchise toată zioa şi nimica nu se zărea îndărătul lor.

Pe când el sta cu ochii aţintiţi asupra casei din faţă, servitorul otelului îi aduse scrisori, pe care Mihai, cunoscendu-le a fide acasă, le deschise in pripă. Scrisoarea surorei sale mai cu samă îi produse un efect profund. Era scrisă cu atâta naivitate şi dragoste frăţească de Luţica pe care nu omai văzuse de când era copilă mică, incâtun dor puternic de a se întoarce in ţară il cuprinse, Scene multe din copilărie i se înfăţoşară in memorie şi el căzu pe gânduri. Idei despre viitor se amestecară cualtele despre trecut şi-l ţinură astfel intr’unfel de visare trează multă vreme. Spre sară el eşi şi se preumblă pe malul lagunelor.

Era noapte, noapte luminată de lună plină, când Mihai se urcâ ear in gondola lui La-zaro ce-1 pândea pretutindenea, pentru aface o preumblare pe apă, Gondola lui plutea, impreună cu multe altele înaintea grădiniţei de lângă palatul regal unde cânta musica.

O mulţime nenumărată de bărbaţi şi femei umpleau giardinetul, şi văzut de pe apă, era un aspect minunat. Mihai rămase in gondola lui cel din urmă. Chiar după ce mu-sica tăcuse, lumea se imprăştiase şi gondolele ce ascultau musica de pe apă se strecurase,Mihai tot era incă culcat pe perinele luntrii sale şi se lăsa a pluti pe laguna luminată de lună. Lazaro, mânând insă mai departe,ajunsese până la locul unde dintr’un canal mic eşeau o mulţime de gondole pline culume. La intrebarea lui Mihai ce insemna această îmbulzeală, Lazaro respunse că este publicul care ese din teatrul „Fenice unde representaţia se sflrşise. Oprit pe loc pentru a lăsa să treacă luntrile ce năvăleau din canalul cel ăngust, lui Mihai i se părucă vede earăş pe vecina sa in una din ele.Atunci porunci lui Lazaro ca s’o urmeze,şi gondolierul cu ghibăcia obicinuită se aruncă in mijlocul imbulzelei, neperzend din vedereIuntera arătată de stăpânul său. Aceasta, dupăce se ţinuse câtva timp pe canalul mare,intră in unul mai mic şi se perdu in intu-neric. Lazaro, deşi vislea cu putere, nu-i mai putu găsi urma in labirintul micelor canale ce se incrucişează in toate părţile. Văzend că nici acum nu i este cu puţinţă a maivedea pe acea femee ce-i păruse atât de frumoasă, el se cobori din gondolă intr’unloc apropiat de casa lui şi se intoarse pe jos.

Deşi noaptea era înaintată, el era neliniştit şi somnul nu-i venea. Deaceea după ce se primblase mult timp prin odaie, uitându-se din când in când la fereastra din faţă ceremânea tot in întuneric, el luâ din nou scrisorile ce primise, le receti şi se puse a respunde. Părinţilor le ceru iertare de prelungirea absenţei sale. Un dor foarte mare,zicea el, de a cunoaşte Italia, despre care cetise aşa pe mult, l’ar fi impins de a vi-sita acea ţară clasică înainte de a se întoarce ; că studiile artistice şi istorice ce făcea aici, el le considera ca o complectare trebuincioasă creşterii sale, insfirşit că va scurta oprirea sa in Veneţia şi că se va întoarce poate mai curând decât singur crezuse. In scrisoarea câtră Luţica, după o descriere călduroasă a frumuseţelor ce arta şi natura presentă ori cărui străin in Italia,şi mai cu samă despre impresiunea ce produsese Roma şi Venezia asupra închipuirii sale, el se intoarse la ei amândoi şi îi scrise multe despre dorul de a o revedea şi despre id'eea ce-şi face de dînsa şi de viaţa lorviitoare, când se vor iubi aşa de mult şiişi vor comunica unul altuia toate gândirileşi simţirile. Când sfirşise scrisoarea, inchi-puirea lui era aşa de aprinsă de acel viitordespre care scrisese, incât îi veni ideea săplece chiar de-a doua zi. In curând acest gândse prefăcti in hotărire şi chiar incepu să-şistringă lucrurile şi să le aşăze in ladă,când zări deodată o lumină la fereastra dinfaţă. Jaluzia se deschise şi capul de femeese arătâ earăş un moment, aruncând ochii asupra lui Mihai care, fărmecat de chipul ei, in starea de exaltare sufletească in care se găsea, remăsese răzemat de fereastra sacu ochii ţintiţi asupra frumoasei vecine. El văzu o zimbire pe buzele tinerei femei şidupă ce se inchise fereastra auzi o cântare blândă mai mult şoptită ce străbatea duiosin sufletul său. Toate ideile de plecare şide viitor sburară deodată ca printr’un farmec. Figurile părinţilor şi a surorii, tabloul casei părinteşti in care copilărise şi careil înduioşase atâta, dispărură cu toate, pentru a face loc acestei singure figuri de femee, al cărui chip il incânta aşa de mult.Lucrurile sale remaseră cum erau şi el selâsâ să cadă pe canapea intr’o dulce reverie.

O! nestatornicie a juneţii! Atunci când închipuirea noastră impresionabilă şi inflă-rată ne face să credem in o putere nesfir-şită ce este in noi şi in realizarea ori căreiidei de viitor ne trece prin cap, tocmaiatunci suntem aşa de slabi, incât împrejurările cele mai neinsemnate işi bat joc de hotă-ririle noastre cele mai tari!

CAPITOLUL IV.

Henri Beaudieu era de un caracter cu totul deosebit de al lui Mihai. Mintea luifăcea o despărţire radicală intre artă şi realitate. Pentru una avea o închipuire largă,pentru cealaltă o judecată rece şi aspră.Stăpân asupra unei mici averi de la moartea tatălui său care fusesese profesor lao şcoală înaltă din Sviţera, el nu cliletuia venitul său intreg pentru dînsul, ci il împărţea in jumătate cu muma lui care, bătrână acum, trăea pe malurile lacului Lemanin apropiere de Geneva împreună cu o tânără orfană, nepoată a sa depărtată, de-acărei creştere căuta ea. In dorinţa bătrâniifusese ca fiul ei să se însoare cu copila ce-iîndulcea bătrâneţele şi, ascultător voinţeimumei sale pe care o venera peste măsură,Henri se logodise cu vara lui, hotărindintre ei ca nunta să se facă doi ani maitârziu, când va reveni din Eoma ca pictor desăvirşit. Nu un amor pasionat, ci o simpatie plăcută, dorinţa părintească şi recunoştinţa ce simţea pentru vara lui Sofia care ingrijea de bătrâna lui mumă cu o dragoste adevărat flască, ii indemnase să ia ho-tărirea de a se insoţi cu ea. Odată ce aceastafusese statornicit intre ei, cuvântul îi eraaşa de sfânt, incât i-ar fi părut o crimă,chiar de a se uita cu interes la o altă fe-mee. Viitorul lui îi părea regulat ca o socoteală aritmetică. Când timpul hotărit pentru intoarcere ar fi fost să se apropie, eltrebuea să reintre in casa părintească cu.cunoştinţe mai bogate şi talent mai desvălit,trebuea să se insoare şi să trăească liniştitdin venitul său, ocupându se de pictură cascop principal al vieţii. Un alt viitor nicinu spera şi singurele sale visuri şi grije sufleteşti le producea numai intrebarea ce-şifăcea ades: dacă va ajunge pictor insemnatsau va fl numărat printre cei mediocri. Căciin omul cel mai modest care din plecare firească s'a dedat artei sau literelor arde tainica dorinţă de a atinge perfecţiunea, pecând in toate celelalte ocupaţii, chiar omulambiţios cutează rare ori de a intinde năzuinţele sale pănă la culmile cele mai inalte.

Poate că contrastul chiar intre naturele-deosebite a lui Henri, omul rece şi chibzuit şi a lui Mihai cu mintea frământată de as-pirări multe şi nehotărite, era tocmai causa amici ei lor, căci astfel se complectau intrucâtva unul pe altul in caractere, avândavantajul de a se intîlni pe tărâmul comunal admirării a tot ce este mare şi frumos.

Când a doua zi dimineaţă, Henri se duse să vadă pe amicul său, el il găsi intr’o deplină nehotârire de ce trebuea să facă. Mihai îi spuse de scrisorile primite de a casăcare l’ar fi hotărît un moment să se pornească indată, dar pe de altă parte desprezimbirea ce-i aruncase frumoasa vecină, despre care îi mărturisise că visase toată noaptea. In faţă cu aceste, Henri ii dădu sfatulsă plece. „Legăturile familiei şi ale patrieisunt eterne, îi zise el: ori când şi la ori cenemulţămire tot la ele ne intoarcem, pecând toate celelalte şi mai cu samă cele sentimentale ale juneţeisunt trecătoare, intim-plătoare şi slabe. Când unele stau altoraimpotrivă, totdeauna pentru cele intâi tre-bue să ne hotărim! Apoi peste câteva zilemă duc şi eu deadreptul la Roma şi n’aşvoi să rămâi tu singur aici in mijlocul unei aventuri care pentru tine este mai serioasădecât pentru altul. Ţie iţi trebue totdeauna un suflet amic, căruia sa te deschizi şi caresă te mângâe şi să te deştepte; plecând eu,acel amic ţi-ar lipsi şi uşor te-ai lăsa atrasde lucruri plăcute in aparenţă, la greşeli cenu-ţi este ertat a face.“ Aceste motive puseinainte de amicul său, produseră efectul dorit asupra lui Mihai şi ei hotăriră ca să mairămâie incă impreună câteva zile pănă lapornirea lui Henri, ear apoi să plece şi Mihai in patria sa.

Aşa se şi urmâ. Vecina nu se mai arătase şi nici o mai intîlni Mihai nicăire. Câteva zile trecură şi momentul sosi in care Henri trebuea să porneaseă. Amicii işi fâ-găduiră unul altuia de a-şi scrie regulat oriin ce loc s’ar găsi, de a veni să se vadă, in-dată ce imprejurările le vor erta aceasta şi de apăstra vie şi fierbinte amintirea amiciei ce-ilegase in timp de mai mulţi ani. La despărţire Henri era emoţionat, dar stih să sestăpânească, pe când Mihai nu-şi putu oprilacrimile ce-i udau faţa.

Trenul cu care avea să meargă Mihai, pleca la miezul nopţii şi astfel îi mai rămânea âncă o zi intreagă de stat in Veneţia pentru a se pregăti de pornire.

Intorcendu-se a casă, cum trecea pe lângă turnul cel mare numir campanile de pe piazza Veneţiei, o buchetieră bătrână seapropiă de dînsul şi cu ghibăcia ce auaceste femei îi puse un mic buchet inmână. Mihai, voind să-i arunce o monedăde aramă, bătrâna îi şopti cuvintele: „florişi scrisoare—tinereţă şi amor!“ Mihai deşteptat prin aceste cuvinte, se uitâ la buchet şi văzu că este legat intr'o hărtiuţă.In ea sta scris:

„O scânteie produce pojarul, o privire a-prinde amorul. Sara luceşte luna plină— cântă musica in giardinetto şi mulţi se plimbăin el,“

Un mare neastâmpăr cuprinse pe Mihai Vereanu după cetirea acestui bilet, căci nuputea avea nici o îndoială de cine era trimis.El işi zise că va pleca după câteva zile devreme ce trebuea neapărat să se afle sarala locul insemnat. Păn atunci nu avuse aface decât cu femei uşoare care nu pun injoc închipuirea : aceasta era intâia adevăratăaventura de amor in viaţa lui; câtă atragere avea dară pentru dînsul! Deaceea i sepărea că oarele nu se mişcă din loc şi pănâce luna se arătâ pe firmament o eternitateintreagă se trecu. Insfirşit veni momentulin care lumea incepea a se aduna in giar-dinetul de pe malul lagunelor [şi pintre ceiintăi era Mihai. Insă in zadar privea el cugrijă şi cu bătaie de inimă imprejur: persoana dorită nu se vedea nicăiri. O oră intreagă de schinjuitoare nerăbdare se trecusecând văzu viind inspre dinsul frumoasa brunetă, a cărui chip fi era aşa de viu, întovărăşită de o femee mai bătrână. Aceasta era slabă şi mare de stat, şi faţa ei aveasemne adânci cum rămân acelor figuripeste care multele emoţiuni ce au trecutau lăsat urme neşterse. Mihai luâ loc la omasă apropiată de acea unde se aşăzaseamândouă femeile şi in neastâmpărul in carese găsea, abia de îndrăznea să arunce ochiisăi din vreme in vreme asupra vecinelorsale. Totdeauna însă când se uita la ele, in-tîlnea privirile mari ale tinerei femei carepăreau a arde de dor. După trecerea unuitimp el auzi cum bătrâna zicea incet cătră tovarăşa ei:

— Nu ştiu unde am mai văzut pe tânărul de la masa de alăturea, figura lui numi-e străină.

„Poate l'om fi intîlnit in vre o biserică sau vre un palat de aici, mamă, respunsecea tânără. Desigur el le-a visitat ca şi noişi ca toţi străinii.

— Pentru ce crezi, Lucreţio, că el estrăin ?

„Aşa imi inchipuesc, răspunse aceasta, in-roşinduse.

Din aceste cuvinte rostite intr’o limbă Italiană pură, fără nici o asemănare cu dialectul veneţian, Mihai inţelese că ele eraudin altă provinţie. Interesul său creştea totmai mult şi la urmă auzi cu mulţămire căfemeile se pregătesc a face o preumblarepe apă inainte de a se intoarce acasă. Ingondola lui Lazaro, el urmă de departe peacea a femeilor şi cu o nespusă mulţămire asculta glasul Lucreţiei care cânta incet oromanţă italiană.

Când reveni a casă, Lucreţia era la fereastră. Atunci apropiindu-se, el îi zise incet:

„Eram să pornesc astăzi in ţara depărtată care e patria mea şi tu singură m’ai oprit. Pentru tine aş rămânea aici totdeauna. Dacă mă iubeşti, o! frumoasă vecină,dă-mi voie să-ţi scriu ceea ce simţesc şi fă-gădueşte că-mi vei răspunde.

— De vrei să-mi scrii, răspunse Lucreţia,aruncă-mi răvaşul cu o pietricică pe fereastră şi eu iţi voiu răspunde. De cum te-am văzut, am pierdut liniştea mea. Nu te duce de aici dacă nu vrei să fiu nenorocită.

„Iţi jur că nu mă voiu duce câtă vreme ochii tăi cei frumoşi se vor uita la mine cublândeţă. Dar şi tu rămâne-vei aici ? Limbata nu e veneţiană şi patria ta trebue să fiealtă ţară.

— Noi nu suntem din Veneţia şi intr'ozi ne vom duce şi noi. Caută să fii prudent ca să nu afle maică-mea că te cunosc,căci atunci ar hotărî să plecăm îndată. Maică-mea e aspră şi nu iartă inveci să se apropie un bărbat de noi. O aud viind, fugi, eusting lumina!

Lumina se stinse şi fereastra se închise.

De îndată Mihai luă hârtie şi scrise vecinei sale. El o intrebâ cine şi de unde este, dacă se găseşte de mult in Veneţia, rugând-o să facă toate chipurile ca să rămâiecăt va putea mai multă vreme; că cunoştinţa ei il face fericit; că pentru intăia oarăsimte bătend inima lui; că nu credea niciodată că această simţire va fi aşa dedulce ; că nopţile visează şi zioa intreagăgândeşte la dlnsa. Apoi o intrebâ dacă şiea tot pentru intăia oară simţeşte amorulşi o conjură să-i spue adevărul. Sfirşind scrisoarea, el legâ de dînsa o pietricică. ca săo poată arunca in odaea din faţă. Pentruaceasta pândi la fereastră prin întuneric şişuerâ incet, incet dinaintea lui cu speranţăcă acest semn va fi înţeles. In adevăr, cândnoaptea înaintase mai mult, el auzi mişcân-du-se incet fereastra vecinei şi profitând demoment aruncă scrisoarea. El auzi vuetulunei pietricele căzănd pe marmură şi unglas blând care şopti incet: grazie o ! grazie infinite!

Zioa ce urmă el o trecu toată numai in aşteptarea intunerecului nopţii când spera că va primi răspunsul dorit. Biletul îi căzuin odaie, dar nu cuprindea decât două rânduri: ‘„Toată zioa nu am fost un moment singură ca să pot scrie, voiu scrie la noapte!“’

Urmă earăş o zi lungă fără nici o veste şi fără a o vedea. El cutreerâ in grabă palatul dueal, biserica San Marco, piaţa, galeria de tablouri, in care altfel petrecuse zileintregi cu cel mai mare interes, acuma fărănici o luare a minte, numai cu speranţa dea intîlnl undeva pe Lucreţia, insă nicăirinu o zări! Speranţele sale se concentrarăearăş asupra nopţii, când in adevăr preschimba câteva cuvinte şi primi răspunsul.In acesta, Lucreţia îi spunea că îl iubeştepeste măsură, că niciodată nu ştiuse ce esteamorul; că in visurile sale gândise mult la un bărbat ce ar fi să iubească odată darcă aşa de frumos cum este el, inchipuireaei nu şi-l zugrăvise. II rugâ, când va inlîl-nl-o să nu se apropie niciodată, nici să trădeze prin cel mai mic semn că o cunoaşte,altfel mama ei ar pleca indată — căci esteaşa de aspră incât nu sufere ca un bărbatsă se uite la dînsa. Mai cu samă in timpurile din urmă muma ar fi luat samă că eaeste mai tristă şi ar fi intrebat-o de maimulte ori dece suspină, că întotdeaunacând îi făcea această întrebare ochii mumeiar fi privit-o cu pătrundere şi că sprince-nele ei ar fi fost încreţite—semn că presupune ceva. Că el, Mihai, să-i mai scrie, darsă nu cerce a o vedea pănă peste patruzile, Vineri, când muma ei s’ar duce lapoştă ca să ia scrisorile adresate ei — âm-blare ce ar face totdeauna in persoană; căatunci ea s’ar absenta vre o oră întreagă şică in acest interval, el ar putea veni in coridorul casei ei şi ar putea vorbi câtevamomente impreună; că fata ei din casă i-ardeschide uşa, fiind o femee bună şi care oiubeşte.

Aşâ urmâ corespondenţa intre ei mai multe zile pănă ce Vinerea care era destinată pentru intîlnirea lor, sosi. Mihai carevisase in gândul său că o va stringe inbraţe şi-i va da intăia sărutare, trecu pestestradă cu o frică in suflet cum o simteacel care pentru intăia oară a să comită ocrimă. I se părea că-i pândit şi se uită cugrijă imprejur, temendu-se ca nu cumva săse găsească pentru ce trece el in casa vecinei sale. In coridorul ângust al casei, Lu-creţia il aştepta, dar era palidă, tremura şide slabă ce se simţea, se sprijinise de zidin fundul cel mai intunecos. Mihai se apropiicu sfiala, căci curajul il părăsise deodată şiabia cuteză a-i lua mâna. Aşa stăturS eicătva timp pănă ce, luându-şi o inimă,incepu a-i spune cuvinte blânde dar fără deşir după cum il inspira acest moment. Lasfirşit o cuprinse cu braţul său şi o sărutăcu înfocare. Ea nu opri pe Mihai şi dupăun suspin, zise insfirşit: „Ah, nu faci bine !

— De ce nu, iubita mea, răspundea el, tu nu mă iubeşti ?

„O dar, insă astă noapte m’am visat in haină albă de mireasă şi aceasta-i un semnrău. Am să fiu nenorocită şi am să plângmult. In vreme ce ei preschimbau cuvintedulci, muma Lucreţiei se opri in drumul eispre poştă, cuprinsă de o grijă subită. Nuştia ce este, dar simţea că este ceva şi seîntoarse in pripă a casă. Când deschise uşadeafară ea văzu pe fata ei in braţele unuitănăr care o stringea duios la piept; faţaei luând atunci o espresiune de groază, eastrigă : Cine eşti nenorocitule, şi ce vrei aici ?

Lucreţia ascunse faţa in mâni năbuşită de lacrimi, ear Mihai ingălbeni şi incepu atremură de frică şi de emoţiune.

„Fugi, fugi de aici, cutezătorule! Strigând aşa, ea luâ de mână pe Lucreţia ce era prăpădită şi aproape să leşine şi o duse maimult cu silă in casă. Ear Mihai se întoarsela otelul seu şi se aruncă pe pat, ascunzen-du-şi faţa in perină şi neavănd conştiinţădespre ceea ce se intimplase şi ceea ce trebuia să facă.

Când mintea lui se limpezi şi işi rein-fâţoşâ şirul celor intimplate, el se opri la o idee. Aceasta era că trebue să se poarteca om de onoare, să se ducă la muma Lu-creţiei şi să-i ceară fiica de soţie. Deşi extrem,acest pas ii păru singurul cuviincios pentrudînsul şi pentru Lucreţia. Astfel, cuprins decea mai mare agitare, el aşteptă zioa următoare şi se duse in casa vecinei sale.Care fu insă mirarea lui când găsi odăilepustii! Un bărbat bătrân şi sdrenţăros careservea de portar îi zise că doamnele ce locuise in apartamentul de la rândul intăius’ar fi pornit in zori de zioă, fără a lăsanici un respuns in urma lor. Mihai eşi plinde mirare şi mergea peste piaţă, schimbândin minte ideile cele mai opuse şi mai deşănţate, când bătrâna buchetieră ce cunoştea,apropiindu-se, îi dădu earăş un bilet. In elmâna cunoscută lui scrisese aceste cuvinte: ‘„Adio 1 Nu mă uita. Scrie-mi la Florenza,unde cred că voiu putea lua scrisorile de lapoştă. Cât sunt de nenorocită! O nu mă uita. Adio!’

Lucru straniu! Deşi înduioşat, Mihai nu simţea adevărată, durere in sufletul său. Iubea el oare pe Lucreţia, pe această copilăfrumoasă, care apăruse şi dispăruse aşa decurând printre şirul de infăţişări ce avea săintîlnească in viaţă ? El avuse cele intăi emo-ţiuni care seamănă cu ale amorului şi dovedesco inimă simţitoare. Auzise numai preludiulcare pregăteşte melodia adâncă şi cutremurătoare ce a să urmeze. Ora amorului adevărat nu sunase incă pentru Mihai Vereanu.

CAPITOLUL V.

Din cele două luni de petrecere in străinătate ce bătrânul Vereanu mai încuviinţase fiuluisău, abia una trecuse când Mihai plecâ spreţară. In timp de zece zile el percurse Austria şi acum se afla aproape de hotar. Lainceput amintirea Lucreţiei îi rămăsese vieşi sufletul său era cuprins de părere de rău.Cu cât insă se apropia mai mult de patriasa, cu atât alte gânduri il grămădiră, alungând imaginea tinerei Italiene care formaseun episod atât de scurt şi neinsemnat inviaţa lui. Locurile au cea mai mare inriu-rire asupra aducerii a minte. Revăzend Vereanu orăşelele şi satele prin care trecusecu zece ani inainte ca copil, toate impre-siunile de atunci şi le reaminti cu nespusămulţămire. Dar ceea ce-i păruse mare şichiar măreţ atunci, cât de mic i se părea acum! Ideea insă, de a-şi revedea patria, de a-şi revedea părinţii, sora şi rudele, apoimoşiile tatălui său: Ridicata şi mai cu samăVerenii, unde ca copil se jucase zile intregiprin grădină şi pe malul Moldovei, il indu-ioşâ cu blândeţii. — Acum trăsura lui se apropia de orăşelul ce forma hotarul dintre im-părăţia Austriacă şi patria sa. Un şanţlarg despărţea amendoue ţările şi dincolo sevedeau coline, câmpii şi sate. Inima i sestrinse şi nu-şi putea deslipi ochii de pământul părintesc: i se părea că acolo esteţara făgăduinţei unde va găsi fericirea ceamare spre care inima lui tânără aspira.

Părăsind partea nemţească, trăsura sa trecii peste un mic podeţ care unea amân-doue ţările şi la capătul căruia era o poartăincliisă, zugrăvită cu colorile naţionale. Vizitiul său bătu in poartă şi aceasta se deschise scârţiind. Un militar mare de stat, cusabie lungă şi musteţi ascuţite plecate injos, care trăsese zăvoarele porţii, îi zise,puind mâna la şapcă : „poftiţi, cuconaşule !“Trăsura trase la o căsuţă mică din dreaptaunde era căpitanul de hotar care viza paşapoartele.

— Ce am să fac aici ? intrebâ Mihai.

„Să nu vă supăraţi cuconaşule, respunse soldatul, daţi-mi un bacşiş şi eu voiu pune toate la cale. Unde-i paşaportul ?

Deşi lui Miliai îi păru curios de a vedea pe un militar care cere bacşişuri, el îi dădu bucuros câteva monede şi paşaportul, aşteptând in trăsură ca să i se dee incuviin-ţarea de a merge mai deparde, la ban, undevoea să se odihnească câteva oare pănă anu porni. După o lungă aşteptare insă soldatul veni earăş la trăsură şi-l rugâ să secoboare, căci D. căpitan il pofteşte. Mihaise cobori şi intrâ. Intr’o odae cu podul josşi cu păreţi scărnavi, mobilată numai cu omăsuţă, două scaune de lemn şi o canapeaimbracată cu cit rupt in multe locuri, staun bărbat nalt şi subţire, cu musteţi şibarbişă neagră şi nasul cârn. El avea sabiala şold, haină militărească disbumbiată şiera incălţat cu papuci. Şezend inaintea mesei pe un scaun, el fuma o sigaretă dintr’unlung ciubucel de trestie şi resfoia intr’o condică ruptă ce ţinea in mână.

In ţările in care trăise Mihai atâta vreme, el se deprinsese a avea respect de autorităţile publice. Aici insă toată infăţoşareafuncţionarului şi a localului îi păru atât decomică, încât nu-şi putu opri zimbirea.

— Cum vS numiţi? il intrebâ căpitanul fără a ridica ochii asupra lui.

„Stă scris in paşaport, domnule, respunse Mihai.

— Poate sta scris, dar aş voi să-mi spuneţi şi D-voastră.

Tonul obraznic al funcţionarului atinseră pe Mihai care îi zise incă odată:

„Dacă stă scris acolo, nu găsesc de cuviinţă a vă mai spune.

— Cam isteţ respunzi D-ta, domnule,unui funcţionar al statului in exerciţiul funcţiunii sale!

„Respund cum imi place, domnule. — Te rog fă iute, căci n’am vreme de pierdut.

Aceste cuvinte rostite cu energie, şi figura serioasă a lui Mihai, îmblânziră pe căpitan.

— Apoi numele dumitale e scris aşa derău, incât nu pot ceti, zise el cu glas maislab.

„Mihai Vereanu mă numesc.

*- Sunteţi fiul d-nului general Vereanu?

„Dar.

— Pentru ce nu mi-aţi spus-o indată? Vă rog şedeţi jos. Am slujit sub părintele D-voastre. Vă rog nu vă supăraţi. Nu ştiam că sunteţi D-voasti'ă. Chiar imi trimisese res-puns generalul să vă găsesc aici o trăsură,să vă inlesnesc plecarea, dacă din intimplare trăsura d-sale pe care voea să v'o trimeatăn’arfi venit la vreme. Dar vă rog şedeţi (aici impinse celalalt scaun de lemn.) îndată sfir-şesc, trebue numai să vă trec in condică.Câteva minute. Nu afumaţi?

— Vă mulţumesc, nu afum, respunse Mi-hai, care redobândindu-şi buna dispunere, in-cepuse ear a zimbi.

Căpitanul cu un condeiu vechiu de pană se puse a scrie in condică, silabisind cu greuşi incet cuvintele ce scria, Mi... ha... il...Ver .... ea .... nu .... profesiunea ?

„Licenţiat in drept.

— Cum?

„Licenţiat in drept.

Aici căpitanul se opri, făcu o figură nedumerită şi se scărpinâ cu condeiul după urechie.

— N’avem rubrică in condică pentru li...pentru lici... pentru ceea ce spuneţi D-voas-tre. Nu ştiu se să fac.

„Scrieţi unde vă place, tot una-mi este.

— Dacă nu vă supără vă voiu trece pin-tre neguţitori căci ei au rubrica cea mai mare.

„Pre bine, numai treceţi.

— După ce sfirşide scris căpitanul il mai intrebâ: De unde veniţi?

„Din Italia.

— A! frumoasă ţară! Italienii sunt fraţii noştri, tot din Traian se trag. Şi aveţi săstaţi deacum la noi, nu vă mai intoarceţi?

„Aşa socot; mi-am sfirşit studiile.

— îmi pare bine, imi pare bine. Cred căvă vor numi vre-un procuror la Curte. Toţitinerii cu carte se fac procurori. Ş’apoi D.general are trecere — poate chiar la Curteade casaţie! — Am sfirşit de scris, poftimpaşaportul dar nu vă duceţi incă — măiGheorghe dă-ne câte o cafea turcească! —Aceste din urmă cuvinte ale căpitanului erauadresate soldatului ce păzea poarta ţării şicare toată vremea stătuse in odae la uşă.

— Dacă mi-aţi da voie eu m’aş duce in-dată, mă cam grăbesc, şopti Mihai care sesăturase de a convorbi cu funcţionarul dehotar.

— Ferească Dumnezeu! Nu vă dau voie,cum se poate? Aveţi să luaţi o cafea şi să afumaţi o sigară. Ei, aţi stat mult in nun-tru ? Ce mai veste pe acolo ?

„Bine, slava Domnului respunse Mihai, vorbind acum şi, el in soiul căpitanului.

— Cică nu-i tocmai bine. Aud că se batrău pe unde aţi fost D-voastre.

„Nu ştiu nimica. In care ţară?

— Acolo in... Doamne—cum se chiamă—acolo unde... este un fel de pânză care seamănă cu numele ţării aceia ...

„In Olanda?

— Ba nu, pânză mai proastă....

„A! America ?

— Dar, dar Americă. In America cică sebat rău.

„Se cam bat. Dar America e dincolo de Oceanul Atlantic.

— O fi, dar tot se bat. Cică se ucid pentru bumbac (aici zimbi cu necrezare). Oare drept să fie?

„Dar, pentru bumbac.

— Ai dracului nemţi!

Soldatul adusese cafelele. După ce işi sfirşi ceaşca, Mihai Vereanu rugă pe căpitan să-l ierte fiindcă e grăbit, şi cu mare greuscăpă de amabilităţile sale.

Când eşi să se urce earăş in trăsură, ina-intea casei căpitanului trăsese o alta ce eşea din ţară. Din ea se cobori un om nalt,cu barba sură şi fisionomia aspră. Cum văzuacesta pe Vereanu, ochii săi se aţintiră asupra sa. Lui Mihai această figură îi făcu unefect neplăcut. După câteva momente, acestdomn care intrase la căpitan, eşi earăş afarăşi mai aruncă o privire lungă, pătrunzătoareasupra lui Vereanu.

— Cinei acest om? intrebâ Mihai pesoldatul cel de la poartă.—Acesta îi aduse

respuns de la căpitan că ar fi unul Manoli Serbu.

„Nu ştiu pentru ce figura acestui om imi dă fiori, işi zise Mihai in sine, in vreme cetrăsura intrând in orăşelul de hotar, il dusela cel intâiu han, pe care sta scris: ‘Otel pentru nobleţă.’

Când, cu zece ani inainte, Mihai părăsise ţara şi trecuse prin acest orăşel, el măseseo noapte tot in acea casă, şi acum işi aduse. a minte că otelul se numea pe atunci „Han bun §i curat“ şi că proprietarul era un Român bătrân. Hangiul de acum era un evreuşi numele se schimbase. Insă deşi hanuldevenise acum un otel pentru nobleţă, to-tuş departe de a se preface in bine, el per-duse mult din curăţenia sa. Evreul îndemnăpe Mihai să rămâie la el peste noapte, .şi ipropuse a-1 transporta cu trăsura lui la Ve-reni in timp de o zi de vară. Dar Mihai nuvoi nici de cum să aştepte, ci plin de nerăbdare, el se hotărî să pornească chiar inacea noapte. Fiind aceasta prin putinţă numai in căruţă (le poştă, el se duse singurca să comandeze căruţă şi cai. Casa poşteiera insă inchisă şi un surugiu îi spuse căs’ar fi dus căpitanul la venat nu departe deoraş. De indată Mihai merse pe urmele luişi intr’o mireşte din apropiere vgzu mai in-tâi un câne de vânat care se opri la vederea lui, dând din coadă. Apoi auzi din depărtare un glas care striga cânele. Inchipuin-du-şi că acesta trebue să fie al căpitanului,el îi strigă după obiceiul vânătorilor: Hep!Hep! şi tot astfel îi răspunse şi glasul.

Când se apropie vânătorul, care era in a-devăr căpitanul de poştă, Mihai îi zise: „Cai şi căruţă de poştă imi trebue indată!“ Elsingur era prins de mare mirare de chipulcum trebue să se adreseze la autorităţi:„Eaca vin“ răspunse căpitanul, şi iricurândajunse la Mihai.—Unde vă duceţi?

— La Vereni!

„Aveţi patru poşte bune. Mai cu samă cea de pe urmă e cât două şi mai bine,fiind că. nu merge pe drumul mare, ci pe căilăturalnice. Poftim să vă dau blanclietul.Când vreţi să plecaţi ?

— Când a răsări luna, cam pe la zece.

„Bine, poftim!

Amândoi merseră in tovărăşie la casa căpitanului de poştă. Aflând acesta că are a face cu fiul generalului Vereanu, la care fusese odată vechil de moşie, care-1 ajutase lanevoie şi prin care fusese numit in postulde căpitan de poştă ce ocupa acum, el simţi omare bucurie.

„Să veniţi numai decât la mine in gazdă, cuconaşule, pănă ce veţi porni. N’oiu suferinici intr’un chip să trageţi aiurea. CuconulVasilică, părintele D-voastre, mi-a făcut multbine, şi toată viaţa mea i-oiu fl recunoscător. He, mult bine mi-a făcut cuconul Vasilică !

Pe drum îi spuse cum odată când o ne-guţitorie de care se apucase, eşise rău şi-l adusese aproape de ruină, generalul Vereanu,la care se adresase il luase vechil la moşie,că-i dăduse o parte din câştig, că il ajutasesă mărite trei fete ce avea: că acum cândimbătrânise, prin protecţia lui fusese numitaici la poştă, unde trăia cu nevasta sa; căaceasta se va bucura mult când va vedea pefiul binefăcătorului lor, că negreşit să-i facăfavoarea de a şedea la dînsul până la pornire, căci nu i-ar ierta cugetul niciodată,să fi lăsat pe Vereanu să petreacă aiurea decâtla casa lui. Şi bătrâna Casandra, soţia căpitanului era bucuroasă de a vedea pe fiul cuconuluiVasilică, de care auzise atât de dese ori vorbind in casa boerului şi se duse la bucătărie să-i gătească cea mai bună mâncare cear fi putut face in grabă. Mihai, mişcat deprevenirea bătrânilor, primi ospeţia lor şipetrecu cu dînşii câteva ore până ce noaptea căzu. Ear când luna se arăta pe cero căruţă de poştă cu doi cai, cei mai bunidin grajdiu, mânaţi de surugiul cel mai voinic trase la uşă şi Mihai se urcâ in lăuntru.Bătrânii îi gătiră toate cele trebuitoare cuingrijire părintească, îi urară cale bună şi Mihai se despărţi de dinşii mişcat.

— Să dau drumul cailor? intrebâ surugiul pe Mihai, când căruţa eşise din orăşel.

„Să mâi cât vei putea, voiu să fiu a casă inainte de a răsări soarele.

— Lăs' pe mine, cuconaşule, respunse surugiul şi strigă la cai, care porniră la goană.

Pământul părea că fuge sub picioarele cailor, surugiul plesnea din harapnic şi striga, ear Mihai era plin de fericire.

Toate închipuirile frumoase cu care văzuse ţara lui din depărtare, îi păreau întrecute incă de realitate. Căruţa de poştă care goneşte noaptea in sbor văpede; surugiul cel îndrăzneţ ce-i vorbea lui şi vorbeacailor in limba sa particulară, de care işiadusese a minte câteodată ca prin vis,pământul şi satele cu infăţoşarea lor sălbatică, toate îi aprindeau fantasia.

Poşta intăi, a doua, a treia se urmase cu pripă. Mai avea incă una şi era să ajungăin casa părintească. Insă acum drumul eramai rău, lumina lunei dispăruse după nourigroşi şi întunecaţi ce acoperise cerul. Unvent recoare incepu să bată şi oboseala- ilcuprinse. O oară s'a fi trecut de când părăsise poşta din urmă şi la întrebările sale repetate, surugiul îi tot răspundea că mai au mult, mult! O dată numai căruţa isbită deo rădăcină de copac, sări in sus şi recăzu sfărmată la păment.

Mihai căzuse de o parte şi surugiul de alta, ear caii alergase înainte cu oiştearuptă.

— V’aţi lovit cuconaşule, il intrebâ surugiul ?

„Nu, puţin. Ce facem deacum?

— Ştiu şi eu? Ce-a da Dumnezeu, că-iintuneric, nu văd nimica.

„Caută de prinde caii.

Aceştia alergare o scurtă vreme, ear apoi, simţind că nu mai trag căruţa, se intoarserăde la sine inapoi şi se lăsară prinşi de surugiul lor.

— Văd o lumină îndepărtare, zise Mihai.

„Şi eu văd, dar nu ştiu ce-o fi, respunse surugiul.

— Eu incalec pe un cal şi merg intr’acolo.Tu sui pe celalalt şi mergi inapoi la poştăde adă altă căruţă. Culege când te-i intoarcelada cu lucrurile şi vino de mă ia de acolounde-i lumină. De nu mă-i găsi să ştii căam aflat chip să merg mai departe. Tragedrept la curte la Vereni. Te-oiu mulţămi bine.

Surugiul clătinâ din cap. „MS tem să vă las singur; noaptea-i neagră, o furtună sepregăteşte şi sunt făcători de rele pe aici.

— Am la brâu un pistol incărcat, du-teşi fă cum ţi-am spus.

Surugiul incălecâ pe un cal şi plecă indă-răt. Mihai se sul pe celalalt şi se indreptâ spre lumina ce se zărea in depărtare.

Calul lui Mihai gonea aprins in fuga cea mai mare peste ogoare şi câmpii. Mihai,fără şea, ţinându-se de coama calului, cupărul fluturând in vânt, il îndemna să alergemai tare incă.

Vântul sufla acum cu vuet grozav şi tunetul incepu a bubui pe ceruri in depărtare. Obosit, inotând in sudori, Mihai sosi la loculde unde se zărise lumina. Pe câmp ardeaun foc mare in jurul căruia erau aşăzatemulte şetre de ţigani. Câţiva din aceştia,bărbaţi şi femei care dormeau lângă foc,văzând că un călăreţ venise la ei, sărirăasupra-i şi-l incunjurară.

— Dă te jos de pe cal! îi strigă unul.

„Dă tot ce ai latine! strigă un al doilea.

Fugiţi toţi, sau dau foc! respunse Mihai,îndreptând pistolul spre dînşii.

Lăeşii schimbară câteva cuvinte intr’o limbă nepunoscută, dar nu se depărtară. Mi-hai sta cuprins de groază in mijlocul acelorfiguri negre asupra cărora bătea lumina găl-bie a focului, când deodată o femee marede stat, cu părul despletit şi cu un fes roşpe creştetul capului sări intre dînşii.

— încolo, dancilor, incolo! le strigă ea.Un fir de păr să nu-i stricaţi. Dă-te jos, co-conăşelule şi nu-ţi fie frică, că eu sunt aice.Coboară Mihăiţică şi vino la mine.

Lăeşii se depărtară ascultând glasul poruncitor al femeei, ear Mihai prins de mirare de-a auzi numele său rostit de acea fiinţă cu chipul deşănţat, se dădu jos de pecal. Femeea il luâ de braţ şi-l duse in unadin şatre. Acolo ardeau in mijloc câtevavreascuri uscate ear deasupra focului eraun ciaun rezemat pe pirostrele. Femeea îiîntinse un lăicer pe pământ şi Mihai surprins de oboseală şi emoţiune se lăsă jospe el. Ţiganca se aşăzâ pe un scăunaş lacapul lui.

— Multă, multă vreme n’ai fost aici, drăguţul mamei, incepu a şopti femeea. Te-aidus copilaş, ia atâtica, şi te întorci mare şifrumos. Aoleu! Mult imi ardea inima să tevăd. Eu acu am imbătrânit şi m’am sluţitşi tu frumuşelule, te-ai făcut voinic. Mul-ţămesc celui de sus că te-am văzut pănă anu muri.

„Cine eşti tu, femee? îi ţlise Mihii — şi de unde mă ştii?

— Te-am ştiut prunc de ţiţă şi ţi-am prorocit atunci o viaţă aita decât a celorlalţi oameni. Eşti menit a fi altmintrelea decât gloata, căci când te-ai născut, inima ta sesbătea tare. Multe te aşteaptă şi multe vei simţi. Dă-mi lanţul de la gât şi-ţi voiu prevesti viitorul.

„Na-ţi lanţul şi spune-mi ce m’aşteaptă.

— Bea din astă cupă şi ascute-ţi mintea să’nţelegi ce ţi-oiu spune. — Mihai bău din-tr’o cupă şi simţi că ceva răcoare îi trece prin tot trupul, mintea lui se aprinse şi toate din juru-i luară forme fantastice. Deşi treaz, el se simţea ca sub imperiul unui vis fără putere de a se deştepta. Doue fete pe jumătate goale intrară acum in şatră, dincare una suflă in focul ce începea a se stinge,ear alta vărsă apă in ciaun. Bătrâna luă o mână de cenuşă şi presură je faţa apei,şoptind cuvinte de farmece. Apoi muiă mâna in apă şi stropi in toate părţile, in vreme ce fetele se aşezară cu picioarele încrucişate la uşa şatrei şi cu ochii ţintiţi asupra bătrânei.

— Dâ-mi mâna, frumuşelule, să-ţi spun ursita. Of! Tinerelule! In gradina ta e ascunsă o comoară cu o peatră scumpă, scumpă.... un diamant strălucit şi scump şi rar... Tu ştii că este, şi-l cauţi... una frumuşicăbălae te ajută... o săi găsiţi?... Nu, căciea plânge şi lacrimele îi acopăr vederea....Cine vine acum ?____Fugi căci inima îi e mai neagră decât părul capului — Blăstem ei... amar ţie!... Unde fugi? Aruncă-ţi săgeată otrăvitoare... Uitat-ai diamantul ?

„Săgeată otrăvită... diamantul ? Care diamant? şoptea Mihai cu ochii arzători.

— Cine vine acum? urmă bătrâna cu figură solemnă. Tu o ştii de mult! Sermana nesocotita, sermanule nesocotit! Sângele apănu se face, ci trece din neam in neam! —întuneric şi moarte ? Nu!... Nâsip şi pus-tiiu — noapte... in loc de soarele zilei diamantul iţi luceşte earăş... II cauţi, nu aiuitat de el? II r uţi, singur îi nimereşti locul ! Of! Norocosule !“

Ochii femeei ardeau; chipul ei era impunător şi Mihai se uita rătăcit la dînsa, cu închipuirea aprinsă ca intr’un vis fârmecat.

— Spune lămurit. Ce şopteşti de diamantşi de moarte? Spune vrăjitoareo, dacă ştiisă pătrunzi noaptea Viitorului. Nu mă amăgi cu vorbe fără şir. Ce este diamantul, ce estesăgeata otrăvită,, spune şi nu mă ameţi maimult incă.

— Eu zic ce văd şi ce-mi arată duhurile nopţii. De la mine nu ştiu nimic. Ascute-ţimintea şi vei inţelege ce-ţi zice Neacşa ţiganca.

In acel moment mai multe glasuri sgo-motoase se auziră la uşa şetrei şi câteva cuvinte rostite cu putere străbătură in lâ-untru.

Bătrâna se întoarse cu îngrijire, apoi luând o altă cupă in mână:

— Bea, bea, zise ea lui Mihai şi vei aflăce doreşti. Mihai puse cupa la buze, dar caprin farmec gândul lui se incălci, pe ochise lăsâ o noapte neagră fără visuri, trupuli se întinse şi capul îi căzu pe braţ, greu ca plumbul.

CAPITOLUL VI.

— Trezeşte-te, cuconaşule, trezeşte-te!Soarele a răsărit pe ceruri, trezeşte-te!

Aşa striga surugiul cătră Mihai scuturân-du-1 cu putere. Mihai deschise ochii:

„Unde sunt? Cine eşti?

— Eu sunt, surugiul. Am venit cu altă căruţă de la poştă, şi am cules lada cu lucrurile de pe drum. Te-am găsit culcat inmijlocul câmpului pe manta şi calul legatde un copăcel in apropiere. Ai căzut de oboseală şi ai avut noroc că furtuna s’a ţinut departe căci puteai să găseşti moarteaaici.

Mihai se ridică pe jumătate, privi impre-jur şi se văzu in adevăr in mijlocul unei câmpii; lângă o tufă văzu un cal legat cu o frânghie de un copăcel şi păscând earbă; lângă dînsul figura unui om şi mai inooloo căruţă cu doi cai. VSzîi că a dormit pecâmp, inv;lit in mantaoa sa de drum, cu capul pe o brazdă de earbă. Intăi nici de cumnu-şi putu da seamă unde este şi abia oprivire lungă ce aţinti asupra omului câre-1deşteptase il făcu să-i recunoască figura.După repetatele incredinţări ale acestuia căel ar fi surugiul, amintirea începu a-i revenicu incetul. El işi aduse a minte despre sosirea lui in ţară, despre intăiele figuri ce levăzuse, de plecarea lui din orăşelul de hotarşi una după alta de toate pănă la stricareacăruţei şi incălicarea sa pe calul de poştă,dar mai in colo ideile i se incurcau. Surugiul îi spuse că l’a lăsat alergând pe unuldin cai peste câmpuri spre o lumină dindepărtare, că el singur s’ar fi in tors la poştăcălare pe celalalt cal, că ar fi ajuns acolope când începea a se lumina de zi, că îndată ar fi luat altă căruţă cu care ar fi venit in goană, că ar fi văzut calul lui Mihailegat de un copac şi că îndată l’ar fi văzutşi pe dînsul dormind; că s’ar fi temut intăi să nu-1 fi aruncat calul jos şi să i se fiintîmplat ceva, dar că s’ar fi încredinţatapoi că el doarme; că Mihai trebue să fifost foarte ostenit pentru a descăleca noaptea pe câmp şi a se culca de vreme.ce putea verii ploaie şi furtună.

Mihai se sculâ, simţindu-se obosit şi se sui in căruţă. El bău din plosca de rachiua surugiului şi trupul i se incălzi. Ciasor-nicul îi arătâ că erau şese oare de dimineaţă.Surugiul inhămâ trustrei caii şi căruţa reîncepu a goni pe câmp, pănă regăsiră drumul. Mânând bine, in o oară, mult doue,după incredinţarea surugiului, el trebuea săajungă la Vereni.

Mişcarea deşteptase cu totul pe Mihai şi -acum işi aducea a minte de şatrele ţiganilor, de femeea cea mare cu figura straniecare-1 luase in cortul ei, de proorocirea Ge-ifăcuse insă fără a şti cu hotărire dacă nufusese un vis. Şi această indoealâ dispărupeste puţin când din lipsa lanţului de aur,toate amănunţimile intîmplării nopturne ise reinfâţoşară dar nu-şi putea esplica cumde remăsese singur in mijlocul câmpului şice făcuse intreaga ceată de ţigani. Ceeace-1 preocupă insă mai mult, era proorocireafemeei, acele cuvinte tainice, fără şir şi in-ţeles. Diamantul ce trebuia să caute şi săgăsească care pentru dînsul nu era decâtsimbolul unui ce necunoscut il impresionasemai mult din toate cele ce-i spusese Neacşa. Cuaceasta se ocupau gândurile lui, căutând a-ida un inţeles, căci Mihai, deşi crescut inideile moderne de necrezare şi cercetare, to-tuş păstrase in sufletul său sub pături decunoştinţe reci, un fond de superstiţie ascunsă, luată cu dînsul din copilărie, superstiţie pe care creşterea occidentală nu opoate desrădăcina cu totul nici in ţărileunde cultura luminează de secuii, cu câtmai puţin la dînsul care o moştenise in leagăn şi o hrănise cu o inchipuire vie şi fierbinte. Gândul la proorocirile femeei l’ar fi preocupat incă mult, dacă deodată, cum se urcase căruţa pe un dâmb, n’ar fi văzut infaţă frumoasa panoramă a văei Moldovei şide-o parte satul Yerenii cu casa şi grădinapărintească. Faţa lui se lumină deodată, inimai se strinse, un fior de plăcere îi trecu printot trupul şi şirul gândirilor se rupse cu violenţă. Cine va descrie simţirea ce*l cuprinsela această subită priveală? Ahl Multe momente de entusiasmu are omul in viaţă,multe procură abnegarea, ambiţia, gloriaşi mai presus amorul, dar nici unul nu eaşa de inălţător, nici unul nu se poate asemăna cu momentul, in care un tenăr cu suflet simţitor şi inchipuire vie, işi revedecasa părintească ce părăsise ca copil, loculunde şi-a petrecut timpul de aur al vieţeiomeneşti! Eată riul pe malul căruia se jucase, eată moara din sat, eată bisericuţa,eată grădina cu poarta mare de stejar, eatăprintre copaci casa unde s’a născut.

Amintirile toate nu le putea cuprinde deodată mintea sa şi el nu simţea decât o fericire neliniştitoare.

Mihai zise surugiului să nu tragă in curte, ci la portiţa mică a grădinei, căci voi săintre pe jos, să facă familiei sale o surprindere şi o plăcere mai mare.

Sub gardul tufos al grădinei, Mihai se cobori din căruţă şi, portiţa fiind inchisă, el sări pe deasupra şi intrâ.

Pentru a ajunge la terasa casei, trebuia să treacă prin toată lungimea grădinei. Fiecare alea, fiecare boschet şi copac era oamintire pentru dînsul. Păserile cu voioasalor cântare păreau a-i ura bună-venire şi elpăşea inainte pătruns de o fericire nespusă.Un bătrân cu părul şi barba albă, incujbatsub greutatea anilor, venindu-i inainte, elrecunoscu pe Niţă grădinarul, care de atâteori il luase in braţe, zicendu-i că tot astfelţinuse odinioară şi pe cuconul Vasile Ve-reanu!

— Ce faci moş Niţă, eşti sănătos ? il întrebă Mihai, imi pare bine că te găsesc tot aici cum te-am lăsat.

„D-ta eşti, cuconaşule? respunse acesta, recunoscendu-1 după un moment de indoeală,D-ta eşti? Of, bine inii pare că a dat Dumnezeu, să te mai văd păn a nu muri. Gândeam că m'oiu duce şi că n’oiu mai aveparte să văd pe cuconaşul cel mic. Doamne!Ce bucurie au să aibă boerul şi cuconiţa!Mă duc să le spun... şi bătrânul se găti săplece inainte, ştergânduşi o lacrimă din ochi.

„Stăi, moş Niţă, nu te duce, îi zise lli-hai emoţionat şi el, voiu să nu ştie nime de venirea mea căci nu mă aşteaptă iucă.Rămâi şi-mi mai spune.

Şi Mihai se puse a vorbi cu bătrânul grădinar care nu-şi putea ascunde bucuria. Chiar după ce se despărţi de el, mergând mai departe, Niţă se uita după dînsul cu o zim-bire de plăcere.

In aleaoa pe care mergea Mihai acum, el văzu de departe o femee viind spre dînsul.

Inima i se strinse.... cine putea să fie? Dar el nu o cunoştea. Era o blondă, tânărăşi frumoasă ce nu văzuse niciodată. Mihaio salutâ şi ea respunse cu o mişcare de caprece şi fără a manifesta nici o curiositatede a şti cine este acest necunoscut.

In alte timpuri o aşa neaşteptată intil-nire l’ar fi intrigat peste mSsură, dar acum sufletul lui era plin cu altele pentru a seopri la acest gând. Abia făcuse câţiva paşimai incolo, când văzu o copilă tînără, cu haină albă, alergând prin grădină. Era Lu-ţica care voea să ajungă pe guvernanta eice mersese inainte. Văzend-o, Mihai o recu-cunoscu indată şi se ascunse după un copac.Când Luţica se apropie, el îi sări inainteşi o prinse cu amendouă braţele. Copiladădu un ţipet de spaimă apoi, după oscurtă indoială, il recunoscu şi 1 strinse inbraţe.

„Tu eşti, Mihai, tu eşti, o, cât sunt de fericită! Nu te aşteptam incă. Miss Mary, Miss Mary, veniţi de grabă! Ţi-am sfirşit portofoliul. Ce mulţămiţi au să fie părinţii noştri! Haidem iute. S’au sculat toţi. Tocmai au să ne cheme la cafea. Haidem, haidem! Şi copila incepu a sări in sus şi abate in palme de bucurie. Apoi luându-imâna, se puse să alerge spre casă. Mihaiabia putea să o urmeze, atât i se stringeainima de emoţiune. Cânele Balaban care staculcat pe terasă, văzend o figură necunoscută, se uită intăi la dînsul cu indoială,insă mirosindu-1 şi vSzend in ochii lui o figură amică se puse a-i linge mâna şi intrâodată cu ei in salon. Generalul şi cucoana Sevastiţa care stăteau amândoi la masă, işi întoarseră privirile spre uşa ce se se deschidea, se ridicară de pe loc şi-i deschiserăbraţele lor.

O, dulce moment al revederii!

CAPITOLUL VII.

In câteva' zile vestea despre in toarcerea lui Mihai Vereanu se imprăştiase pe la toatemoşiile imvecinate, deacolo la capitala judeţului, de unde apoi şi la oraşul insemnatunde locuea generalul Vereanu şi toată lumea era doritoare să revadă pe Mihai carefusese absent din ţară un timp indelungat.Săndulachi Dospin lăsâ să treacă vr’o opt zilepăn a nu merge să-l vadă pentru ca să nusimtă Mihai că dragostea bătrânului era aşade mare pentru dînsul.

Intr’o Duminică Săndulachi, gândind că a trecut timp indestul, veni la Vereni. Totatunci şi un alt vecin Neculai Covrig seduse cu soţia, şi fiul său Todiriţă in visităla generalul Vereanu. Neculai Covrig îmbătrânise in agricultură. El fusese intăi vechilpe la proprietari mari, apoi arendaş, cu vre-mea, imbogăţindu-se, cumpără o moşie de veci, se insurâ cu o fată de arendaş binişorînzestrată şi trebile mergândui din ce ince mai bine, acum avea mai multe moşiiale lui şi era considerat intre cei maibogaţi proprietari ai judeţului. Fiul său,după câţiva ani in care fusese intr’o şcoală privată, neputându-se deprinde cu studiul, seîntoarse la ţară şi gospodărea pe lângă tatăl său, a cărui copie credincioasă era şi lachip şi la suflet. Sosind la curtea din Ve-reni, Neculai Covrig sărută mâna cucoaneiSevastiţei, inchinându-se la dînsa cu cel maimare respect şi abia îndrăzni a atinge mânace-i întindea generalul. Cucoana Săftica Covrig se simţea asemenea foarte onorată căcucoana Sevastiţa îi întinsese mâna şi şedeadreaptă şi neclintită pe scaunul ce i se oferise. Ear Todiriţă imita pe tatăl său in toatemişcările.

Abia începuse convorbirea, când sosi şi Săndulachi. Mihai, auzind că este moşul săucare a venit, îi sări inainte voind să searunce in braţele lui. Insă bătrânul, stăpâ-nindu-şi bucuria, îi zimbi numai şi il sărutăpe frunte destul de rece, zicănd că-i parebine a-1 vedea sănătos şi voinic.

Văzend aceasta, cucoana Savastiţa care nu prea iubea pe Săndulachi, îi arătâ ne-mulţămirea sa prin o privire mai rece incă.decât obicinuit. Dar Săndulachi era un omcurios, lui nu-i desplăcea să fie primit cure-ceală, el era nemulţămit de a fi primit cuprea multă prevenire, căci işi închipuiai căaceasta este simulată, numai in vedereavre unui interes.

— Tocmai voeam să vin la D-ta azi, moşule, începu Mihai. Am ajuns de o săptămână şi eram doritor să te văd, vorbeamtocmai...

‘„ Când vorbeşti de lup, lupul la u§ă“’, res-punse Sandu. Ştiam eu că verişoara nu te va lăsa să te depărtezi deocamdată şi amvenit singur. Bre! că mare te-ai mai tăcut!şi musteţile sunt binişor răsărite.

— Trebue să fiţi de o vîrstă ca fiul meuTodiriţă, cucoane Mihăiţă, aşa i Todiriţă?zise Covrig.

„Aşa babacă, respunse Todiriţă făcând o mică mişcare pe colţul de scaun unde şedea şi invertindu-şi pălăria de pislă in mâni.

— Cuconul Mihăiţă trebue să fie cu unan mai mare, zise cucoana Săftica, căci ştiubine că cucoana Sevastiţa ne-a făcut cinsteasă vie la noi la Borteşti, când eram tocmaiasupra facerii şi mi a zis atunci că copilaşuldumisale era să fie înţărcat. V’aduceţi aminte, cuconiţa... când v’a apucat o ploaemare in pădure...

„îmi aduc, imi aduc, respunse cucoana Sevastiţa.

— Bine zici, Safto, intimpinâ Covrig, cu-conul Mihăiţă e cu un an mai mare. Ştiucă s’a născut tocmai in anul când locustelene prăpădise pe toţi.

„Aşa-i, respunse generalul.

— Ne-am jucat amândoi ca copii impre-ună, zise atunci Mihai, adresânduse cătră Todiriţă.

„Dar domnul meu, ne-am jucat râspunse Todiriţă şi cu demoasela m'am jucat...

La aceste cuvinte Covrig aruncă o privire de mustrare lui Todiriţă, care se inroşi de ceea ce zisese, pe când cucoana Safta zimbi multă vreme.

— Duduca e bine şi sănătoasă? intrebâ îndată Covrig pe cucoana Sevastiţa.

„Copila e bine, respunse aceasta, trebue să fie in grădină cu guvernanta.

Urmâ o tăcere de câteva secunde.

— Cum s'arată pânea pe la d-voastre?domnule Covrig, intrebâ atunci generalul,pentru a schimba vorba.

„Frumos, foarte frumos, respunse acesta. Şi la D-voastre am vâzut lanul cel mare incea mai bună stare. Numai pentru popuşoine-ar trebui o mică ploiţă.

— Barometrul zice că o să avem ploaie.

„Aşa credeţi? Mie mi-a spus un cioban că, după cum a luat sama la oi, nu-i nădejde de ploaie păn mai incolo.

— Mai multă încredere am in barometru,zise generalul.

„Eu nu-1 cunosc, pe la mine n’a venit, respunse Covrig.

O zimbire trecu pe buzele intregei familii Vereanu.

— Barometru e o maşină pentru ploaie,intîmpină Todiriţă.

Acum se înroşiră Covrig şi cucoana Safta.

Pentru a curma această corvorbire, Mihai propuse lui Todiriţă să facă o primblare cu dînsul prin grădină. Acesta, după ce văzu omică mişcare de aprobare in ochii tatăluisău, luă braţul ce-i oferea Mihai şi amândoi eşirâ. Nu se primblară mult timp in grădină şi intîlniră pe Luţica impreună cu Miss Mary. La vederea lor Todiriţă Covrigse inroşi şi n’ar fi avut curajul să se apropie de ele dacă nu ar fi fost dus de Mihai.

— Vă aflaţi bine, demoaselelor ? se adresă Covrig cătră dame.

„Bine, mulţămim, respunse Luţica.

— De mult nu am avut onoarea să văvăd, demoaselo!

„De mult.

— In această grădină ne-am jucat împreună ca copii, urmă Covrig deviind tot maiîndrăzneţ.

„îmi aduc aminte.

— Mai este scrânciobul cel vechiu in boschetul de lângă lac?

„Este altul nou, respunse Luţica.

Să mergem spre scrânciob, zise atunci Mi-hai şi cu toţii se îndreptară spre păduricea cea obscură in mijlocul căreia se afla lacul.Pe drum, văzend Covrig, că Mihai culegeaflori şi le oferea guvernantei, se puse şi ela oferi câteva Luţicăi, urmând a vorbi maideparte şi puind pe ici pe colo câte-o vorbăce-şi inchipuea a fi de mult spirit şi de careridea el insuş cel intăiu. Ajungend la boschet, Covrig propuse damelor să se aşezein scrânciob, căci el voea să aibă onoareade a le legăna singur. Luţica, după ce consultă din ochi pe guvernanta ei care-i făcuun semn ce insemna că nu se opune, primipropunerea lui Todiriţă, pe când Miss Mary,care nu iubea această petrecere, se aşăzâ cuMihai pe o bancă din apropiere.

In vreme ce Luţica se lăsa cu mulţumire a fi legănată de Todiriţă care totdeauna când răpezea scrânciobul mai tare, ridea cuhohot, împărtăşind astfel şi el in felul săuplăcerea copilei, convorbirea intre Miss Maryşi Mihai era de natură mai puţin naivă. Oobservare a Englezei despre florile ce-i oferise Mihai, aduse pe acesta a-i vorbi despreunele grădini frumoase ce văzuse in Italiaşi de la aceasta el se intinse in o descrierede impresiuni ce avuse in această frumoasă ţară. Miss Mary il asculta cu mare mulţumire ; ear când Mihai viind a vorbi despreVeneţia şi işi reaminti pe Lucreţia şi toateîmprejurările şi simţirile legate cu acel chip,o umbră trecu peste fruntea lui şi vorbeleeşeau fără legătura de idei ce avuse pănacum. Miss Mary ridicând ochii săi albaştri,îi ţinti un moment cu surprindere asupralui, ca şi când ar voi să-i cetească in faţăcausa acestei distracţiuni.

— Amintirile Veneţiei nu vă mai suntatât de vii ca celelalte, zise ea atunci.

„Ba sunt incă prea vii, intîmpinâ Mihai; insă....

Mary se mai uitâ incă odată la dînsul, apoi simţind că fără voie o roşeaţă îi colorează obrajii, ea schimbă iute convorbirea şisculându-se, se adresă cătră Covrig.

— Domnul trebue să fie obosit, zise ea, „Eu, obosit! respunse Covrig cu entusiasmu deşi sufla greu, aş putea să, dau pe demoa*sela in scrânciob până mâni şi nu m’aş osteni. Demoasela e uşoară ca o pană.

— Ceva mai grea, domnule Covrig, respunse Luţica.

„Ba, pre legea mea, demoaselo, să n’am parte!....

— Destul scrânciob, curmâ ear Luţica, vămulţumesc pentru amabilitatea d-voastre.Gimnastica scrânciobului osteneşte cu vremea, mai cu seamă când cineva nu-i tocmai musculos de natură.

„Nu v8 uitaţi că par a fi cam uscăţiv, eu sunt tare cât un zmeu. Pot s’o dovedesccând veţi voi.

— Dacă-i aşa, atunci să ne intrecem iufugă. Eaca aleea astăe dreaptă ca o sfoară.Cine va ajunge din noi cel intăiu la statuacea din cap;t, va câştiga.

— Bine, m8 prind, respunse Covrig, deşiera cam îngrijit că nu va isbuti.

„Cineva trebue să fie judecător, intre d-voastre, zise aici Mihai. Miss Mary va binevoi a merge cu mine in capitul opusca să vedem mai bine cine va sosi intăi.Noi vom da semnalul plecării cu o batistă.Şi Mihai, luând braţul Englezei, se indreptâcu dînsa spre statua ce era ţintă alergării.

In vreme ce Covrig, aşteptând semnalul, se resufla adânc spre a se pregăti, puindu-şitot amorul propriu in acest succes ce spera,Mihai zise pe drum cătră Mary,

— Pentru ce aţi curmat dineoarea convorbirea noastră in mod aşa de subit?

„Legănarea in scrânciob trebuea să aibă un sfîrşit, răspunse Engleza, evitând ori ce esplicare.

Mihai nu intimpinâ nimic şi ajungând acum amândoi la locul hotărît, o rugâ sădea semnalul cu batista. Mary o mişcâ decâteva ori in aer şi in acelaş timp Luţicaşi Covrig o porniră la fugâ. Câteva secundeei se ţinură unul lângă altul, apoi Luţicasprintenă şi uşoară, păru că sboară pe dinaintea lui Todiriţă şi-l lasă cu mult in urmă.După dînsa sosi şi Covrig roş la faţă şigâfâind, de mult ce i se tăiase resuflarea.

— Eşti bătui,, am câştigat, domnule Covrig, îi strigâ Luţica, invaţă altă dată a nute mai pune cu mine.

„M’aţi... bă...tut... acum... dar altă da...tă... vom vede, răspunse Covrig, respirând greuşi ruşinându-se tot mai mult, văzând zim-birea ironică a Luţicăi.

In acel moment cânele Balaban venea a-lergând spre dînşii şi se opri, uitându-se ţintă in ochii lui Mihai şi dând din coadă.

— ITe chiamă la masă, zise Luţica, cunosc veselia lui Balaban.

Cânele merse la dînsa şi hămăind de bucurie, arătâ că Luţica l’a inţeles. Toţi patru se intoarseră in casă.

După prânz oaspeţii lasară să mai treacă vre-o oară apoi işi luară zioa bună de la familia generalului pentru a nu fi surprinşide noapte pe drum. La plecare ca şi la sosire Neculai Covrig şi soţia sa, care toatăzioa şezuse pe scaun mai fără a pronunţaun cuvent, şi Todiriţă, care imita in totul pe tatăl său, arătară aceeaşi umilinţă cătră familia Vereanu, numai că flecăul sărută mâna cucoanei Sevastiţei cu mai multfoc, şi când luâ mâna ce-i intinse Luţica,toată figura lui esprima o părere de răuatât de neprefăcută şi de simplă, incât chiarcopila băgâ aceasta in samă, fără a puteainţelege care este causa. Săndulachi porniodată cu dînşii, sărutând pe Mihai uşor pefrunte. El era şi mulţămit şi nemulţămitde nepotul său şi aceste simţiri contrareprovineau din aceeaşi causă. Pe de o parte,după cum ar fi dorit, vedea că nepotul săupuţin se preocupă de averea şi moştenireanaşului şi că are independenţă de caracter. Pe de alta bătrânul ar fi dorit canepotul său să se arete mai iubitor cătrădînsyl. El nu gândea cât‘de greu este de ase arăta cu prevenire şi dragoste cătră opersoană de la a cărui voinţă atirnă unmare interes, in aşa chip ca aceastei persoane să nu-i poată veni ideea că interesuleste causa manifestării de iubire.

Trăsura familiei Covrig după ce urmase pe acea a lui Săndulachi o bucată devreme, apucâ de la un loc pe un drumopus.

— Ei cum merg treburile, Todiriţă? începu cucoana Safta cătră fiul ei, te văd pegânduri.

Todiriţă suspinâ: Tare-i frumuşică, mamă.

Ve rog să nu mai vorbiţi despre aceasta, intimpinâ Neculai Covrig. îmi pare rău de tine, Safto, că dai băiatului gânduri ce n’artrebui să aibă. Ştii bine că el n’are să poatălua pe fata generalului.

— Da de ce nu, respunse Safta, plină demirare n'avem bani destui? Slava Domnului ! Avem trei moşii frumoase, nici o paradatorie şi un singur copil.

„Ş’apoi Luţica, cine ştie, dacă n’are dragoste pentru mine, curmă Todiriţă, cât am văzut eu astăzi..... tare-i bunicică şi fru-moasă.

— îi vîri băiatului gărgăuni iu cap, Safto,ţi-o mai zic odată!

„Vereanu are numai două moşii din. care una in munţi, mică şi mai fără venit, şiare doi copii şi se ştie că-şi cheltueşte totvenitul; ba unii zic că are şi datorii,

— Ori-cum ar fi, eu iţi spun că nu sepoate.

„Dar dacă copila il iubeşte?

— Poate să-l iubească fata; chiar credcă-i aşa, că băiatul e frumos ca şi altul, darnu vezi tu ce mândri sunt? mai ales cucoana Sevastiţa.,.. cum iţi inchipueşti că arese invoească vre odată? In neamul nostrun'am fost vornici şi logofeţi mari,,, noi neam ridicat prin muncă.

„Cu atâta mai bine, tata, zise Todiriţă cu entusiasmu, munca face pe om.

— Nu-mi vorbi poveşti şi nu umbla dupăfrunze verzi. Scoate-ţi asta din cap că ai sădai intr’o poznă. Nu mi-e ciudă de tine;la vrista ta uşor se crede că toate păserilecare sboară se şi mănâncă, dar imi parerău de mă-ta, care-i bătrână şi ar trebui săaibă minte!

Bătrânul Covrig posomorîndu se cu totul,. Safta şi Todiriţă nu mai vorbiră despre aceasta, deşi gândul lor rămase preocupat cu aceleaşi planuri.

CAPITOLUL VIII.

Moşia Ridicata ce Vereanu avea in munţi se deosebea prin frumuseţă şi selbătăciune.In mijlocul unei poeni verzi ce se găsea incodrul de brazi ce acoperea cea mai mareparte a moşiei, era aşăzatâ Curtea boerească.Casa era mică şi nu avea grădină; era departe de ori-ce oraş şi nu presenta nici oindămănare. Deaceea cucoana Sevastiţa numergea mai niciodată la Ridicata şi generalul rare ori. Lui Mihai îi remăsese dincopilărie amintiri minunate despre acele locuri şi se duse să le revadă. Frumuseţămunţilor, a isvoarelor, a codrului, şi a unuirîu sălbatec ce-şi făcea loc printre munţişi stânci il incântară şi-l opriră mai multezile.

înainte de resărit el işi lua puşca şi torba in spate şi o pleca la vânat pe cărări ce se perdeau in munţi. Natura lui veselă şi comunicativă in societate, era dispusă spretristeţă in isolare. Această plecare melancolică il apuca totdeauna cu mai multă putere la maluri de apă şi prin munţi. Yîr-furile munţilor ce abia se zăresc prin nori şifundul apei ce abia transpare prin undelecele mai limpezi ne imping sufletul spre as-pirări nehotărite ce întrevedem cu dorul, darnu putem bine recunoaşte cu gândul.

Odată Mihai umblase toată zioa şi afară de câteva păseri de munte nu intîlnise altvânat. Eară când insera, Mihai perduse drumul. După multă rătăcire el ajunse in valea unde curgea rîul, o vale unde ştia că indistanţe depărtate sunt sate şi case singuratice. înspre noapte văzu de departe o casăfrumos aşăzată pe malul rîului. Spre aceastase indreptâ.

— Deschideţi! strigă el, nevăzând nici unom şi bătând cu stratul puştei in poartă.

„Cine bate ? răspunse din lăuntru un glas de bărbat.

— Om bun. Bucuros de oaspeţi?

„Bucuros despre mine, dar stăpânul nu-i a casă.

— Am rătăcit la vânat, şi n’am unde petrece noaptea.

„Poftim intră, răspunse păzitonil, deschizând poarta.

— A cui e casa asta?

„A lui Manoli Sârbu. Dar dumnealui e dus peste hotar. Dacă nu eşti om rău, vinoşi te odihneşte.

Intrând Mihai, păzitorul strigă spre căsuţa slugilor: Ioano! Un vânător rătăcit prin munţi mâne la noi, adă-i lumină şi demâncare şi aşterne-i patul. O bătrână venicu o luminare de ceară îi descuie uşa şi-ipregăti totul pentru masă şi odihnă. Rămassingur, Mihai cercâ să doarmă, dar era ne-liniştit şi somnul nu voea să-i vie. Atuncipentru a trece vremea aprinse earăş luminarea şi căută vr’o carte să citească. Pe masăgăsi ciaslovul, psaltirea, o carte de istoriasfinţilor şi calendare. Deschizând pe unul dinaceste din urmă, el văzu in multe locuripintre deosebite file, însemnări scrise cumâna. Aruncând ochii pe aceste, curiositateail prinse aşa tare, incât ceti toate aceleînsemnări. La zioa de 29 Aprilie sta scris:

„Astăzi s’a împlinit anul. Răsbunarea mea pândeşte pe hoţ şi nu-1 poate încă lovi, darDumnezeu e bun, şi va împlini rugăminteamea. Amar ţie răpitorule, amar ţie mijlocitoare spurcată! Crunt şi nemilos cum aţi fost,voiu fi şi eu!“

In alt loc Mihai ceti:‘„El se insoară şi vrea să fie fericit ca şi cum nimic nu arapăsa sufletul s8u. Să dea Dumnezeu să aiun copil şi să te bucuri de dînsul cum m8bucur şi eu de al meu I’

Pe altă pagină:‘M'ai lăsat singur ca fea-rele in codru, ca feară in codru te-am pândit să-ţi rup inima ticăloasă, dar mi-ai scăpat de astă dată!’

In zioa care era tocmai a naşterii sale Mihai ceti: ‘„Azi ţi s’a născut un prunc. Blăstemat fie, zilele lui amare şi moarteacruntă 1 De-mi vei scăpa tu, fie el ţintă res-bunării mele!’

Lui Mihai îi trecu un fior care il cuprinse şi mai tare când mai ceti următoarele rânduri însemnate la zira naşterii surorii sale :‘„Crească-ţi fata pănă ce va fi frumoasă casă se lege cu cercuri de fer de inima ta,apoi moară in floarea vieţei ca să-ţi plesnească sufletul tău păgân!’

Potrivirea datelor nu mai lăsau indoeală că intre scriitorul acestor rânduri şi familia sa se petrecuse ceva grozav odată. Nimic nu era lămurit, dar se vedea că estevorba de o răpire, de duşmănie şi de ameninţări şi încercări de omor. Cine erau persoanele el nu ştia şi fantasia lui işi zugrăvea tablouri crude dar nehotărite. Cuprinsde grijă el se sculă şi se plimbă prin casămai multă vreme. Odată insă cum treceape lângă fereastră, i se păru că vede o umbră stând ţeapănă afară şi cu ochii ţintiţiasupra lui. Atunci, luând puşca şi torba,deschise uşa şi eşi. In curte insă nu eranimeni şi nu se auzea decât vuetulrîului curgend. Noaptea era incă întunecoasă, dar in curend avea să inceapă a selumina de zi. Mihai merse in jurul casei, seplimbâ prin livada de dinapoi şi se opri subfereastra odăei in care stătuse, căutând avedea umbra ce-i apăruse mai inainte. Subo tufă afără de grădină auzi ca un suspinadânc. La moment el sări peste gardul li-vezei şi, apropindu-se de locul de unde pornise suspinul, el se opri şi intrebâ cine este,aţintind puşca asupra tufei.

— Nu da, că sunt eu, îi strigă un glas.

„Cine eşti tu, eşi să te văd!

— M’ai şi uitat? Eu sunt Neacşa,, care ţi-am proorocit viitorul nu de mult!“

„Eşti femee, sau duh necurat, de te intîl-nesc totdeauna noaptea in căile mele? Ce vrei de la mine, de mă prigoneşti ? De undemă cunoşti şi ce ai să-mi mai spui ?

— Am să-ţi spun că n’ai făcut bine să vii la casa asta. Oamenii de aici nu-ţi voesc binele. Nu păşi in veci peste acest prag că multe rele s'au gândit aici despre tine. Eaca zorilezilei se revarsă. Apucă pe drumul de-a lungul apei şi mergi pănă la cel intăiu sat;acolo ie o căruţă şi te du inapoi la Ridicata.

„Nu mg duc pănă ce nu-mi vei spune tot ce vreau să cunosc. Tâlmftceşte-mi cine-mivrea rgul şi pentruce, şi desleagă-mi cuvintele ce mi-ai spus in noaptea când am sosit.

— Nu-ţi pot dislega nici tălmăci nimic.Caută-ţi drumul tău. Neacşa te va păzi şite va înştiinţa- când va fl vreme. Mergi!

Aceste vorbe Neacşa le rosti cu glas poruncitor, arătând cu mâna drumul ce tre-buea să apuce Mihai. Ea sta pe un moşi-noiu cu părul despletit şi intăiele raze de lumină ce cădeau asupra ei, îi dădeau un aerselbatec dar impunător. Mihai plecâ capul injos şi merse. După câţiva paşi privind in dă-răt, o văzu cum dispărea pe o cărare ce seperdea in pădure.

Ajungând peste câteva oare intr'un sat, el tocmi o căruţă care il duse la Ridicata.De acolo purcese incă in aceeaşi zi spre Ve-reni indărăt, tot timpul preocupat de misterul ce incunjura familia sa. Miezul nopţiibătuse când Mihai sosi la Vereni. Aflând cătoţi dorm, el se coborî in grădină, tot gândind la cuvintele cetite in cartea lui Sârbu,despre care voea să ceară esplicare tatălui său. După câtva timp, cum intrâ in-tr’un boschet, el găsi o femee singură pe obancă. Era Miss Mary. Aceasta recunoscăn-du-1, tresări şi voi să se depărteze.

— Singură prin grădină intr'o noapte aşade intunecoasă, Miss Mary ? zise el, luând-ode mână. Sunteţi superată pe somn, sauimprietenită cu o idee de care nu aţi voisă vă despărţiţi?

„Nici una, nici alta, noapte bună. Lăsa-ţi-mS să mă duc, răspunse Engleza cu glas tremurător.

— îmi pare rău că v’am stricat plăcereasingurătăţii. Dacă voiţi, mă duc eu. Insănu credeam că presenţa mea vă va fi odisplăcere.

„Nu mie displăcută— insă...

Să mergem amendoi intimpinâ Mihai, ne-lăsându-i mâna pe care Engleza cauta incet să o retragă. Toţi dorm, numai noi ne bucurăm de frumuseţa şi răcoreala nopţii.De-ţi merit increderea spune mi care-ţi eraugândurile. Se oprise ele in orizonul acesteiţări, ori trecuse in sbor spre patria depărtată?

„Erau in patria mea, respunse Miss Mary incet. Gândeam la părinţii mei ce nu maitrăesc şi la fratele meu care e ofiţer in marină, şi acum se află in o altă parte a lumii sau pluteşte pe ocean. El e singurafiinţă ce am pe pământ singura care mS iubeşte.

— Singura? intimpinâ Vereanu.

La acest cuvânt Engleza făcu o mişcare şi dacă întunericul n’ar fi fost aşa des s’arfi putut vedâ cum obrajii ei albi ardeau capara.

— Pentruce fratele ar fi singura per-soană ce ne-ar iubi? urmă Mihai, cu aprindere; pentruce un străin nu ar avea simţiri mai adânci incă? Legăturile de familie intreţin dragostea, dar nu aprind amorul.Acesta......

„O nu mai vorbiţi aşa, respunse Engleza, cu ton blând de mustrare. VS rog! Sunteţibărbat şi eu femee slabă şi străină.—Mihaiinsă se aprindea tot mai mult. Singurătatea.... întunericul nopţii.... natura sa impresionabilă, toate aceste il întreţineau in oagitare nespusă.

— Tocmai fiindcă sunt bărbat, trebuesă-ţi fiu şi protector. Aici eşti străină ; nimeafară de copila ce inveţi nu te iubeşte. Şio inimă simţitoare ca a voastră are nevoede a fi iubită. Eată sunt eu acel care tevoiu păzi. Şi eu am inimă simţitoare şicompătimesc cu acei care sufăr. In mine teincrede. Mă voiu simţi fericit dacă iţi voiuputea face zilele viitoare mai dulci.

„O ! Nu mai vorbiţi. Mă tem că mi le vei face mai amare decât au fost totdeauna.Ah! eu presimţesc viitorul, un viitor tristşi negru !

— Şi eu intrevăd viitorul. El va fl vesel şi senin. Pentru ce nu ar fl, când ar fl in-dulcit de amor?

Zicând aceste cuvinte, Mihai ridicâ mâna tinerei Engleze şi apăsâ pe dînsa buzele sale.Miss Mary străbătută de un fior, işi retrasemâna incet. Atunci Mihai cuprinzendu-i mijlocul cu braţul său o sărută pe buze. MissMary lăsă să-i cadă capul la pieptul lui Mihai. Dar după câteva clipe sări in sus cadeşteptată dintr’un vis, scoase un ţipet şifugi. Mihai remase pe loc inlemnit, neavândcurajul de a o urma. In cea mai mare agitare el se mai plimbă cu paşi răpezi pringrădină, pănă ce recoreala dimineţei potoli focul capului său.

CAPITOLUL IX

Din acea sară, Miss Mary se făcu mai tăcută incă decât înainte. Pe Mihai il evitape cât îi era prin putinţă. Nime, afară de Lu-ţica nu luase sama la această prefacere. Inmai multe rânduri ea intrebâ pe guvernantaei, ce are de este mai tristă decât înainteşi dacă a primit cumva veşti rele de a casă.Miss Mary îi respundea că nu are nimic,dar că Luţica ar fl prea tânără să înţeleagăcă cineva poate avea restimpuri de tristeţăcând de mult nu şi-a mai văzut ţara şi peai săi.

Mihai cercase intăi să se apropie mai mult de dinsa, apoi insă, atins de recealaEnglezei, se ţinea şi el in reservă şi nu-iadresa cuvântul decât când împrejurările cereau aceasta neapărat. Căutând a-şi depărtagândurile de la Miss Mary, el se învârtea deapururea in jurul misterului peste care o împrejurare atât de intimplătoare il adusese. El nu avu curajul să întrebe pe tatălsău, ci se hotărî să se adreseze la Săndu-lachi Dospin.

Mergând intr’o zi ]a dînsul il găsi in biblioteca sa cetind.

‘„Munte cu munte nu se'ntîlneşte, dar om cu om se’ntîlne§te’, zise bătrânul văzând penepotul său. Bine că mi-ai făcut cinstea săvii să mă vezi. Şezi ici lângă mine, nepoate.

După ce se informă de laMihai de starea sănătăţii familiei, il intrebâ dacă a gânditla viitorul său şi de ce ar dori să se apuce.Mihai respunse că nu a gândit la aceasta,dar că tatăl său voeste ca să fie numit intr’o funcţiune judecătorească.

— Bine! respunse Săndulachi. Acolo vei avea mult de lucru, căci Românilor le placjudecăţile. Se vede că din toate calităţile şidefectele Romanilor, care precum zic învăţaţiide astăzi, ar fi străbunii noştri, numai iubirea gâlcevelor judecătoreşti le-am moştenit noi. Totul este să fiii drept, nepărtinitor şi neinteresat, şi apasâ pe acest dinurmă cuvânt.

„Cum, neinteresat ? intrebâ Mihai. Ce interes poate avea un judecător decât acel de a da dreptate celui ce o are ?

— He, He! esclamâ Săndulachi, privindla nepotul său printre gene pentru a străbate in gândul lui, sunt puţini oameni deaceia. Sunt unii care dau dreptate pentrubani; alţii care fac hatîruri unui prietensau unui puternic al zilei de care se tem...

„O! esclamâ Mihai, asemenea oameni ar trebui puşi in temniţă!

— Vezi că lumea e aşa făcută incât nu numai nu-i pune in temniţă, ci incă lor le dămai multe măriri. Dar, dar, sunt mulţi oameni interesaţi; vorba Românului zice că ‘interesul poartă fesul şi dreptatea umblă totdeauna cu capul spart’. Ades sunt tineri,care fără focul ce ar trebui să simtă la vîr-sta lor, au in vedere numai să se îmbogăţească. Unii aşteaptă cu nerăbdare moartea vreunei rude bătrâne pentru a o moşteni şi suntaşa de făţarnici, incât arată dragoste şiblândeţâ pentru a moşteni mai sigur.

— Aşa oameni nu pot fi, respunse Mihai cu indignare.

„Ba sunt, ba sunt, intimpinâ Săndulachi, privind tot cu mai multă pătrundere la Mihai. înţelepciunea Românului zice că ‘nepotul e salba dracului’.

Lui Mihai îi trecu prin minte că aceste vorbe ar putea fi o alusiune la dînsul şi sehotărî să dea şi el o invăţătură bătrânului.

— Nu ştiu de sunt asemenea tineri, zise el dar ştiu bine că se găsesc şi bătrâni pre-puelnici care nu merită alţi nepoţi. Omulneinteresat ar trebui să fie indiferent cudînşii, ba chiar mai mult, numai spre a iinvăţa minte şi a le arăta că nu-i pasă deavere sau daruri.

Săndulachi işi muşcă buzele şi schimbă convorbirea. După ce se întreţinuse desprealte materii indiferente, Mihai se hotărî insfirşit să-l întrebe despre ceea ce 1 interesa.El îi spuse de notiţele ce cetise in hârtiilelui Sârbu, care notiţe, după coincidenţa datelor, ar părea a se raporta la familia sa.Săndulachi stătu pe gânduri dacă trebueasă-i spuie ceea ce şti£; pe de o parte ar fifost bine ca Mihai să cunoască tot pentrua se putea păzi de ori ce prigoniri din partea lui Serbu; dar pe de altă parte, adu-cendu şi a minte că această taină priveştepe tatăl lui Mihai, îi păru mai nimerit a nuzice nimica. Deaceea răspunse pe scurt cătrebue să fie lucruri fără însemnătate şischimbă vorba, aşa incât Mihai rămase cutot aşa de puţină ştiinţă ca şi mai nainte.

Zilele şi săptămânile curgeau fără schimbare la Vereni. Mihai gândi din ce in ce mai puţin la Manoli Serbu şi la Neacşa, ci sebucura de liniştea vieţei câmpeneşti, turburată câteodată numai prin necazul ce-iproducea reserva ce păzea Miss Mary cătrâdînsul.

Vara insă trecea pe nesimţite şi cu toamna ce se gătea să vie, şi familia Vereanu incepîi a se pregăti să se intoarcă in oraş.înainte de a pleca insă, generalul Vereauucu cucoana Sevastiţa şi Mihai întoarserăvisita lui Neculai Covrig. Deşi bogaţi, aceştia trâeau intr'o casă mică şi cu totul primitivă, deprinşi din copilărie Ia această simplicitate. Familia Covrig se simţi foarte măgulită de onoarea ce-i făcea Vereanu şi nuştiau in ce chip să mai manifesteze recunoştinţa lor. In vreme ce Safta propuneacucoanei Sevastiţei să-i facă tot soiul dedulceţi pentru iarnă şi Neculai Covig se declara gata de a imprumuta generalului niştegrâu minunat pentru semănăturile de toamnă, Todiriţă ţinea de vorbă pe Mihai. Visitace făcuse de curend la Vereni întorsese cudesăvirşire capul bietului tânăr. Mihai căutainzadar să aducă convorbirea asupra agri-culturei, căci se convinsese de mult că despre altă ceva nu-i era cu putinţă să vorbească cu junele Covrig, dar acesta schimbavorba pentru a tot întreba ce face demoa-sela, dacă e sănătoasă şi veselă şi dacă totdeauna e aşa de bună cum fusese data dinurmă când o văzuse. Insflrşit din una inalta Todiriţă mărturisi lui Mihai că in timpul din urmă se simţise inspirat şi că făcuse câteva poesii, pe care ar voi să le cetească. Consimţind Mihai la aceasta, Todi-riţă scoase un teanc de hărţii de pe sobălpgate cu o aţă şi desfăcăndu-1, incepu aceti lui Mihai următoarele versuri:

— Cum iţi pare poesia ? intrebâ Covrig pe Mihai, care zimbea.

„Regulele prosodiei nu pre sunt păzite....

— Cum regulele prohodiei—doar nu sunt cântări de biserică?

„Adică măsura versurilor, ş’apoi şi rima e cam slabă. D ta rimezi întrecut cu fugit,asta nu se potriveşte.

„Ba se potriveşte, Fugit se sfirşeşte cu t şi întrecut tot cu t. Eaca am să-ţi arăt jurnalul care ne vine şi să vezi că şi acolo totaşa-i. Ai invăţat şi d-ta in şcoli a face versuri, ca să ştii regulele aşa de bine, şi aifăcut vreodată ?

„Am făcut şi eu încercări in viaţa mea.

— Mie numai de un lucru imi pare rău ; că n’am invăţat şi eu bine poesia. începusem a o învăţa după o carte franţuzeascăcând eram in şcoală, dar m’am lăsat atunci.Dacă aş fi invăţat bine, cum mi-ar prindeacum ! Trebue să ştii că imi place acum poesia amarnic. Toată ziulica aş vrea să facnumai versuri. Cred că cu vremea le voiuface şi mai bune, numai să mă deprind.Să-ţi mai cetesc incă una: La dînsa—înţelegi că dînsa însemnează numai aşa...

„înţeleg.

La dînsa.

— Asta cum iţi pare? înţelegi că "ma sfredeleşte amor"însemnează zeul Amor; păn in inimă prin piept, fiind-că inima vine subpiept şi pentru ca s’ajungă la dînsa, trebue sătreacă prin piept. Yezi ce bine le-am gândit aceste toate?

— Foarte bine, insă se zice că „zeul A-mor“ are drept armă un arc şi o săgeatăcare pătrunde in inimă, dar nu un sfredel.

„Poate, dar insfirşit, trebue să zic odată şi altfel decât ceilalţi. Acum am să-ţi maicetesc incă una care este jalnică:

Miezul nopţii.

— Ei de asta ce mai zici ? Aşa-i că aici nu ai ce-mi găsi? Mai dăunăzi a fost subprefectul pe la noi avend o treabă, şi amcitit aceste versuri şi lui — căci e un omcum se cade şi invăţat, şi a găsit poesiilefoarte bune. Chiar a ris de plăcere. El m’aindemnat să le trimet şi jurnalistului să lepublice, căci ar fi păcat să remâie necunoscute şi aşa am să şi fac. Sunteţi d-voastrăabonat la jurnalul ce ese in oraş, „Libertatea Poporului?

— Trebue să fim şi noi abonaţi.

„Drept să-ţi spun altfel jurnalul ista nu-mi prea place, căci batjocoreşte pe toată lumea, dar in foileton apoi publică versuri şi altelucruri frumoase. Acum nu ştiu, adause To-diriţă zimbind, dar mi se pare că versurilemele nu sunt mai rele decât celelalte alelor, dacă n’or fi chiar mai bune.

— Eu cred că sunt mai bune, respunseMihai, chiar dacă imi dai voe aş vrea săle copiez.

„Cum nu, vă rog.... cu mulţumire, strigă Todiriţă Covrig sărindu-i din loc inima debucurie, căci spera că acum in sfirşit vorcădea versurile lui in mânile persoanei căreia erau destinate şi că nu vor lipsi de aproduce efectul cel dorit.

In asemenea convorbiri şi cetiri literare petrecură ei impreună câteva oare pănă cegeneralul Vereanu dădu semnalul plecăriicăci cu toate stăruinţele şi rugăminteledomnului şi doamnei Covrig, cucoana Se-vastiţa nu vru să remâie la el la prânz.O visită se intoarce, dar a primi o invitare la masă, îi părea cucoanei Sevastiţeiun lucru prea insemnat pentru a-1 acordaşi deaceea găsi un pretext oare-care pentru a porni mai inainte. Ridicând pe cucoana Sevastiţa in trăsură, Todiriţă întrebă când gândesc să plece de la ţară şiremase trist aflând că aceasta va avea locin curend.

CAPITOLUL X.

Mai multe săptămâni se trecuse de când familia generalului Vereanu era aşăzată inoraş, Mihai avuse ocasiunea de a face cunoştinţă cu cea mai mare parte a societăţii care acum intreagă se reintîlnise, reviindcele mai multe familii de la ţară, sau dinstrăinătate. El mai regăsi câţiva tineri pecare îi cunoscuse la studii in Germania sauin Francia, care acum ocupau funcţiuni publice fie in magistratură, fie in corpul profesorilor. Unul din aceşti din urmă, Petru Neculiu, care revenise in ţară cu doi aniînaintea lui şi acum fusese numit profesorla o şcoală inaltă, fu din cei intăi care venisă-l vadă, deşi in Paris nu fusese amicişi nu se visitase niciodată. Mihai se mirâde amicia ce-i arăta acum acest june, neş-tiind la ce să o atribue şi fu nu mai puţin surprins că vechiul sâu camarad işi schimbase numele, căci acum pe lângă Neculiu el mai adaugea şi un Rares: Petru Neeuliu-Rares. Această modificare in numele său ointrodusese Neculiu de când devenise profesor de istoria naţională, sub cuvânt că prindocumente istorice descoperise că se tragein linie dreaptă din domnul Moldovei PetruRareş, care era prerestrăbunul restrăbunuluisău, In maniera de a vorbi şi in portul exterior Neculiu se schimbase asemene. Acumhainele sale erau negrijite şi pârul lung şinepieptânat, pe când in vorbă era atât depurist, incât unul care nu cunoştea altelimbi neolatine cu anevoie il putea înţelege. Laîntrebările lui Neculiu-Rareş, ce carieră gândeşte a imbrăţoşa Mihai, acesta răspunzândcă tatăl sâu doreşte ca el să intre in magistratură, junele profesor il disfătul de la aceastasub cuvânt că magistraţii ar fi incă preamult sub presiunea puterii executive şi căar trebui să devină şi el profesor, pentru apregăti generaţiunile viitoare la idei liberaleşi la cultura modernă; că ar fl adunaţi aicimai mulţi juni barbaţi care lucrează ca şidînsul la regenerarea poporului Român, căar fl format cu aceştia o societate literarăprin care voeau să se facă cunoscuţi pentru a putea intra in viaţa publică, undeapoi aveau mai târziu a face reformele celemari şi dătătoare de viaţă, prin care ar intra Românii in concertul popoarelor călăuzeale civilisaţiunii. —La respunaurile lui Mihaică el nu se simte destul de capabil de a fiprofesor, şi că ei îi par a fi prea tineri incăpentru a conduce o societate, Neculiu-Rareşintîmpinâ că bătrânii şi-ar fi trăit traiul,că timpul tinerilor ar fi sosit, că ei ar fidesinteresaţi, ear incât priveşte profesuraîi aduse aminte cuvântul lui Seneca, ‘docen-do discitur’. Mulţămirea de sine cu care vorbea Neculiu era in prea mare opunere cumodestia naturală a lui Mihai pentru a-1convinge; deaceea el nu-i promise decâtnumai că va veni şi el câteodată in societatea lor literară şi că va vedea apoi. Incurând insă petrecerile societăţilor ce fire-quenta il răpiră intr’atâta, incât nu maigândi la propunerile vechiului seu camaradde studiu. In vreme ce generalul trimiteadiplomele fiului său pe la ministeriu, solicitând un post pentru el, Mihai indiferentpentru aceasta, visita cercurile unde se primea sara. Familia lu Costache Balur aveapentru dînsul o deosebită atragere, căci douăfete, fiica şi nepoata acestuia, amândouă frumuşele, încântau pe toţi acei care frequentaucasa lor. Adela fiica lui Balur era veselă,sprintenă, cu oclii negri aprinşi, şi convorbire animată. Ana, vara ei, avea dincontrao espresiune blândă şi liniştită, vorbea puţin şi serios. Deşi mai frumoasă, ea plăceain deobşte mai puţin nefiind de-o naturăatât de veselă şi comunicativă. Când Mihaifăcu intăia sa visită acestei familii, in salonul de primire in care fusese introdus segăseau numai părinţii Adelei şi nepoata lor.Infăţoşarea Anei îi făcu o impresiune dincele mai plăcute, aşa incât de la inceput elnu se mai simţi străin in cercul lor; cândinsă câteva minute mai târziu Adela intrâ,la cea intâi intîlnire a ochilor lor, el simţio stringere la inimă cum nu mai avuseincă pân atunci şi o roşaţă subită îi colorăfaţa. Incurend insă o plăcere nespusă il cuprinse ; visita sa, fără ca el să bage insamă, se prelungi mult mai mult decât obiceiul iartă şi o aprindere extraordinară animaconvorbirea lui, aşa incât de la cel intâimoment familia intreagă simpatisâ cu dînsul.

Cucoana Sevastiţa, deşi nu iubea familia lui Balur, nu desfătui pe Mihai de a fre-quenta acest cerc, căci împărtăşea părereadestul de răspândită că unui tînăr in vîrstapetrecerilor ori şi ce îi este ertat.

La Balur se primea Joile, şi Mihai era dintre oaspeţii cei mai regulaţi. Intre alţiicare se adunau nu lipsea niciodată, un tânăr inginer Victor Melini, om frumos destat, inteligent, dar tăcut in societăţi numeroase. Asemenea nu lipsea nici Iordachi So-loi om in vîrstă, bogat, neinsurat incă, care aveaplăcere a-şi inchipui că e tot tânăr, se temeade a auzi contrarul şi se credea in drept aface parte din jocurile şi plăcerile tinerimii.

Din dame se deosebea doamna Barabez care ducea pe fiica ei Melania şi cucoanaCleopiţa Zuznea bătrână văduvă de care rareori scăpa vre-o petrecere.

Costachi Balur şi soţia sa Ruxandra care fusese mai bogaţi odinioară, erau cât sepoate de amabili cu toată lumea, căci cuaverea mărginită ce le remâsese nu aveau deunde inzestra nici măcar pe Adela, cu câtmai puţin nepoata, care orfană de mult timp,rămăsese tot in sarcina lor. Totul era darde a atrage in casă cât se poate mai mulţitineri pentru ca prin deasa intîlnire săisbucnâscă vreun amor, care să aibă de urmare o căsătorie, fără greutăţile unei in-zestrări. Se inţelege că in asemenea împrejurări, cu cât tinerii ce veneau să petreacăla ei erau mai bogaţi, cu atât erau ei maimulţumiţi. Tot din această causă RuxandraBalur cultiva cu cea mai mare luare a minteamicia doamnei Zuznea care avea un talentdeosebit pentru înlesnirea măritişurilor. LuiMihai, in nevinovăţia ideilor sale, nici pringând nu-i putea trece că el era obiectul observărilor celor mai pătrunzătoare a femeilor bătrâne din acea societate şi se lăsafără opunere atras de farmecul ce simţea insocitatea tinerilor fete din familia Balur.Uitând cu totul intilnirea sa cu Miss Mary in grădina de la Yereni, uitând mai multincâ pe Lucreţia, el nu avea gânduri decâtpentru Adela care fără voe se impunea închipuirii lui. Timpul său trecea vesel şigrabnic. Din toate zilele şi serile săptămâ-nei, Joea era aşteptată cu nerăbdare şi câteva oare petrecute atunci in familia Balurîi dedeau materie nesflrşită de cugetare pentru tot celalalt timp al săptămânei.

Miss Mary cu pătrunderea ce o are amorul totdeauna, presimţea că o altăfemee se înfăţoşase inimei lui şi suferea in tăcere. Dimineaţa se scula cu ochii roşi de plâns;faţa îi era deapururea palidă, dar cine aveapentru dînsa un cuvent de mângâere? Lu-ţica singura ce o iubea, nu putea înţelegedurerea inimei sale.

Pe când timpul curgea aşa de plăcut pentru Mihai, generalul isbuti de la guvern ca fiul său să fie numit judecător la tribunal.Mihai nu impărtăşi bucuria familiei sale şiin curend noua sa funcţiune ce nu se potrivea cu plecările sale, îi procură numainemulţumiri.

Deaceea o şi privi ca un lucru secundar, scopul sSu erau petrecerile, mai ales acelede la Balur, unde peste puţinei deveni persoana principală.

Pentru Ana Mirie — acesta era numele de familie a nepoatei lui Balur—venirea luiMihai fu un eveniment foarte însemnat. Me-lini o iubea de mult şi-i făcuse dedarea sa.Aceasta şi vederea deasă a lui Melini o făcuse de la o vreme să creadă că şi ea iliubeşte şi chiar i-o dăduse a înţelege. Cutimpul se deprinsese cu ideea că va fi soţia lui Melini şi fiindcă muma lui se impo-trivea la această căsătorie, din causa lipseide avere a Anei, greutăţile ce se ivise îiaţiţase tot mai mult dorinţa de a se uni cuacel ce iubea, cil ci aşa e făcută inimaomenească că dorinţa creşte cu împiedecareaşi scade cu uşurinţa realizării ei. Acum figura lui Mihai Vereanu ce se arătase in modatât de neaşteptat, schimbase aspirările Anei.Pe nesimţite, imaginea lui Melini deveneatot mai palidă şi fără voe i se impunea in-făţoşarea lui Mihai. Aceasta o tulbură pănin adâncul sufletului. Ea se credea legată decuvântul ce dăduse lui Melini şi vedea acumcă cu acesta nu va putea fi fericită. Adesea compara pe amândoi in minte şi apoigândurile, ori cât ar fi cercat să le oprească,fugeau cătră cel preferit, îi reinfăţoşau chipul, îi repetau cuvintele ce spusese şi întocmeau convorbiri închipuite intre dinşii. Adeseori sara când somnul nu voea să vie, ea seruga cătră Dumnezeu să o facă a uita peacest nou venit care o turburase intr’atâta,şi apoi se prindea singură in o nelinişte nerăbdătoare de a-1 revedea mai curând.

Şi asupra Adelei, Mihai făcuse o impre-siune din cele mai plăcute. Dar uşuratică precum era, ea nu se acufunda in lumeasimţirii, ci după ce petrecea vesel in societate, ea aştepta şi pregătea noue petrecerica unic ţel mai apropiat. Şi gândurile eise intorceau adesa spre căsătorie, insă fărăa lega cu aceasta, ideea unei fericiri i leale,precum făcea vara ei. In asemenea momente, ea lăsa se treacă dinaintea ochilortoţi tinerii ce cunoştea, intrebându-se careîi place mai mult şi cu care viaţa ar fi maifrumoasă; şi ea se oprea adese ori la Ve-reanu dar instinctiva pătrundere de împrejurări ce avea, o făcu indată să vadă căaceasta va fi greu de realizat, din causa caracterului ambiţios al mumei lui Mihai şilipsa de avere a părinţilor ei. Mihai insă,când glumea cu Adela, care făcea observa-ţiuni pline de spirit asupra tuturor persoanelor din societate, când intra in convorbiriserioase cu Ana care vorbea cu o graţienesfirşită .in materie de sentiment. La acesteconvorbiri ale lor se amesteca une ori şiMelini, insă mai mult ca judecător, cândunul. sau altul dintre ei se adresa cătră dîn-sul pentru a cere să sprijine ideile sale.

Intr’o sară cum Adela cânta la clavir in odaea de lângă salon, Mihai o intrebâ cegândeşte despre caracterul lui Melini.

— E greu de a-şi face o idee despre dîn-sul, respunse ea. El e un om care vorbeştepuţin. Ear acei care tac mult, gândesc mult.

„Aceasta ar fi un mare avantaj respunse Mihai. Cel ce gândeşte e un om serios şidemn de respect.

— Dar, când gândeşte lucruri bune, dacăar gândi insă ceva nepriitor celorlalţi? Dardespre Melini nu mă întrebaţi pe mine, cipe Ana, ea il cunoaşte mai bine.

Pentru ce, nu vă vede pe amândouă tot atât de des?

— Dar, insă pentru mine e un om preaserios. Cu caracterul Anei el se potriveştemai bine. Insfirşit, adause Adela crezândcă a mers prea departe, mie nu-mi convine,manierele sale il fac mai bătrân decât este,şi cu dînsul nu pot ride. Mai bine imi placed-nul Soloi care atât de mult caută să aratetenâr, incât această grijă vecînică ce are, ilface foarte ridicul.

„După ceea ce spui vâd că oamenii ridi-culi au avantajul a nu-ţi displăcea?

— Adică imi plac in sensul că pot ridede dinşii. nu altfel.

„Aş vrea să cunosc şi eu pe omul care ţi-ar conveni pe astă lume.

— Şi eu aş vrea să-l cunosc, respunse Adela.

„Vra să zică nu ai intîlnit pe nime care să se opropie de idealul ce ţi-ai format ?

— Pe nime—fiind-că eu nu mi-am formatnici un ideal.

„Are să vie şi acela, zise Mihai şi poate mai curând de când gândeşti.

— Nu aş fi nemulţumită să vie, de vreme ce păn acum n’a voit incă să se arate.

Mihai işi muşcâ buzele şi tăcu. Soloi insă care intra atunci in casă, şi voi să ieaparte la convorbire, intrebâ zimbind ca totdeauna :

— Cântaţi la clavir domnişoară? Pentruce nu urmaţi,iv’am spăriet eu?

„Nu. Eu nu mâ speriiu uşor.

— O domnişoară frumoasă trebue să fieşi intrucâtva capricioasă, zise Soloi tot zim-bind, domnişoarele când sunt amabile, cândnu sunt, după cum le abate. Cine le maipricepe ?

„Acei care sunt de virsta lor, intimpinâ Adela.—Soloi păru a nu fi inţeles alusiuneaşi făcându-se că vrea să intrebe ceva pe undomn care era in salon, se depărtâ earăş.

— Mi se pare că l’aţi spăriet d-voastre,zise acum Miliai.

„Pentru ce caută să facă spirit, când nu are ? Nu-i destul că-şi boeşte părul şi căvra să arate tânăr la faţă, vra să aibă şitinereţă de spirit?

Un joc de societate care se formase îi sili să. se despartă. Aşa erau toţi deprinşica să dirigă Adela toate jocurile, incât fărădînsa nu se putea face nimic.

După ce jocul se sfirşise şi se rescumpă-rau gajurile, Adela făcu in chip ca la sfirşit ea să fie confesorul căruia toţi cei ce luaseparte la joc trebueau să destăinuiască secretele lor. Ea chemâ pe toţi, unul câte unulşi lăsâ pe Mihai la urmă, ştiind că atuncitoţi se vor imprăştia prin salon, şi că vaavea timp a vorbi mai mult cu dînsul singur.

— Să-mi spui toate păcatele ce ai, in-cepu ea.

„Ca un adevărat duhovnic, respunse Mi-hai, nu trebue să-mi vorbeşti aşa, ci trebue să iei fie care păcat in parte şi să mă in-trebi dacă l’am făcut.

„Bine. A-i fost vreodată nestatornic ?

— Am fost.

„Când şi cum ?

— Aceasta n’o pot zice.

„Unui duhovnic i se spun toate. El jură de a păstra toate secretele, prin urmare cudînsul nu este nici un pericul.

— Dar v’aţi supune ca preoţii să vi setaie limba, dacă veţi destăinui ceva din ceeace voiu spune?

— Mă supun, numai spuneţi mai iute,respunse Adela, avzănd de curiositate.

— Ei bine, nestatornicia este fundul caracterului meu. Am fost nestatornic totdeauna când aveam a face cu femei de naţionalitate străină. Nu voiu fi insă, când vafi vorba de o Română.

„E rău, fiule, că ai fost nestatornic şi e bună hotărîreace ai luat, intimpinâ Adelacu glas solemn. Te indemn să ai de sfântăaceastă hotărire. Când insă ai putut comiteaceastă crimă şi unde?

— Mihai se uitâ in ochii ei. „Când? ziseel, „in timpul scurt al vieţei mele. Unde?In oraşe şi la ţară.

„Cu aceste nu scapi de mine. Yoiu numai decât să ştiu tot, tot. Am acest drept.

— Am jurat credinţa unei Italiene şi mi-am călcat jurământul.

„A! Neertat păcat 1 Dar cum, dar când?

— Am călcat jurământul, in momentulcând am văzut pe alta care mi-a furatinima.

„0 altă Italiană?

— Ba nu.

„Dar de ce naţionalitate era aceasta?

— Preotul nu cunoaşte deosebire de naţionalitate, destul că era o femee.

„Brună ori blondă ?

— Frumoasă ca un ânger.

„Eşti un şiret, fiule. Yăd că n'am să-ţi pot da ertarea.

— Cum? Nici când deacum inainte statornicia mea ar fi eternă?

„Aceasta nu se poate cunoaşte de pe acum. Trebue să treacă multă vreme pentru a se putea dobândi încredere. De cânddurează statornicia începută?

— îmi pare aşa de naturală, incât credcâteodată că m'am născut cu dînsa.

„Să ne lămurim. Statornic nu poate fi cineva decât unei persoane ce iubeşte. Pentru a iubi, trebue să fii înamorat, aşa dar mărturiseşti că eşti inamorat?

— îmi mărturisesc picatul din toatăinima.

„0 greu p8cat! Niciodată nu te voiu erta.

— Numai vinovaţii iartă uşor pe alţi vinovaţi. Ei se uită atunci in inima lor şicompătimesc cu alţii care sufgr ca şi dîn-şii. Numai atunci m8 vei erta când singurăvei avea picate.

„Deşi fără picate, eu sunt bună şi te iert de pe acuma, respunse Adela sculân-du-se.

Mihai se sculă şi el şi adause cu glas slab : „Păcătosul trebue să sărute mâna duhovnicului s8u.“ Adela se depărta grabnic, fă-cendu-se a nu auzi.

CAPITOLUL XI

In vreme ce Mihai petrecea atât de plăcut şi pregătea in sufletul său semenţa amorului ce era să sbucnească, Todiriţă Covrig întristat de plecarea familiei generalului Ve-reanu părăsi moşia şi veni in oraş. El seconvinsese deplin, că Lucia era causa tulburării sale şi se hotărî să vie s’o vadă,să-i vorbească şi să cerceteze singur stareaîmprejurărilor. După lungă discuţiune in familie, bătrânul Covrig consimţi la planul iubitului s8u fiu şi chiar îi dărui o însemnatăsumă de bani, pentru a se putea infăţoşabine in societate. Todiriţă trase la cel maibun otel, ocupă apartamentul cel mai frumos şi puse pe cel intăiu croitor să-l îmbracedin cap păn in picioare, după cea de peurmă modă. In fie care dimineaţă un frisorîi pieptena pSrul şi barba şi astfel, abia după câteva zile, când oglinda şi frisonul îl incredinţase că el este cel mai elegant dintinerimea nobilă a oraşului, el se hotărî aface intăia sa visită familiei Vereanu, visităla care visase atâta vreme. Toţi zimbiră,văzend transformarea lui Covrig. Mai cu osebire Luţica simţea o aşa veselie la aspectulsău, incât il strinse de mână zicendu-i căsurprinderea ce le-a făcut a fost din celemai plăcute. Covrig era peste măsură in-cântat de această primire şi, intors la el acasă, lucrurile i se păreau lămurite. El eraincredinţat că banii săi şi frumoasa lui figură făcuse efectul sperat şi gândea carepoate fi persoana pe care ar insărcina-o săvorbească de planurile sale de căsătorie cucucoana Sevastiţa. Cunoscend prea puţinălume, el işi zise că trebue să intindă maiintâi cercul cunoştinţelor sale şi apoi va dade sigur de cineva care va lua asuprăşiaceastă sarcină. Deaceea rugâ pe Mihai să-lrecomandeze la familiile ce cunoştea şi el,lucru la care Vereanu nu se opuse. Astfelşi Todiriţă Covrig lua acum parte la adunările lui Balur, spre marea veselie a fetelor care rideau de dînsul. Nu aşa insă părinţii. Lăţindu-se vestea că Todiriţă estefiul unic a unor oameni foarte bogaţi şi căde pe acum părinţii îi dau ori cât cere, eiil primeau cu prevenirea cea îmu politicoasă.

Şi Petru Neculiu-Rareş aflând despre averea lui Todiriţă Covrig, căutâ a-i face cunoştinţa şi-l visita dese ori. El mergea câteodată să dejuneze pe la dînsul, spre marea mulţămire a lui Covrig care era foarte măgulit de-a insufla interes unui profesor învăţat. Intimitatea intre dînşii devenind totmai strinsă, Covrig se hotărî intr’o zi aceti lui Rareş poesiile sale, pe care acestale declară pline de foc şi de simţire şi promise a le tipări şi a le lăuda în jurnalul„Libertatea Poporului la care era unul dinprincipalii colaboratori.

lntr’o zi Rareş intrând grabnic la dînsul, îi zise cu figura plină de bucuiie:

„Amicul meu, îţi aduc o novelă din cele mai flatoase pentru Dumneata. Am reuşitpe lângă colegii mei a face să fii acceptatintre membrii onorari-fondatori ai societăţiiliterare, Ulpia-Traiana care se compune dinbărbaţii cei mai eminenţi şi mai meritoşidin ţară, acei care, departe de ori-ce meschininteres, lucrează numai pentru progresul şilăţirea belelor litere şi belelor arte şi princonsequinţa pentru inobilirea sufletelor poporului Român.

— Adică, respunse Covrig, să nu mai beeatâta rachiu ţăranii?

„In mod indirect, amicul meu, zise Ra-reş.

„Belele arte precum ştii depărtează de la morii....

— Ştiu, intimpinâ Covrig că la mori sunto mulţime de belele, dar nu inţeleg cumvreţi să le depărtaţi.

„Nu de la mori unde se macină, amicul meu, ci de la morii sufleteşti, de la moravuri, obiceiuri. Aceste, când sunt rele seschimbă in bine prin aquisiţiunea convicţiunii că sufletul e creat pentru un scopmai inalt, mai nobil. Aceasta convicţiunevoim noi a o lăţi. Cultul frumosului trebuesă devie proprietatea sufletească a fie căruicetăţean şi numai când toţi Românii se vorîmpărtăşi ....

— Asta zeu! nu ştiu de va face ceva.Ţăranii se împărtăşesc totdeauna in postulmare şi tot beţivi rămân.

— De alta am vorbit, dar insfirşit şi inaceastă privinţă vom îndrepta răul. Iţi răspund eu că in curând societatea de jos vaface un progres imens. „Ulpia-Traiana“ areînscris in statutele sale scopul inobilirii adicăa dismaterializării cugetării poporului. Pentru a realiza aceasta, „Ulpia-Traiana“ tindemai intâi la nivelarea claselor sociale, adicăla stingerea diferinţelor in caste sociale, di-ferinţo ce există incă de nu de jure, cel puţin de facto. Nime nu va avea dreptul dea fi mai mult decât altul; oamenii vor fiegali cu toţii.

— Şi se va putea căsători ori cine cu oricare duducă? intrebâ Covrig.

— Fără dubiu. Aceasta avem s’o facemcât mai curend. Mândria unei închipuite aristocraţii nu va mai exista, şi nu va mai fidecât o aristocraţie a meritului şi a inteligenţei.

„Apoi dacă-i aşa cum spui, primesc bucuros să fac şi eu parte din societatea d-voastre.

— Chiar v’am adus lista să vă înscrieţi,zise iute Eareş scoţând o hârtie din buzunar. Numai veţi şti că ori ce membru onorar trebue să plătească o contribuţiune că-tră societate, după mijloacele sale. Cu aceştibani, după § 76 din statute se înlesnesc pu-blicaţiunile folositoare poporului, precumfoi politice, literare etc. D-voastră aţi fosttaxat la suma de una sută galbeni.

„Nu-i cam mult, amice? zise acum Covrig cu îndoială, scărpinându-şi cu două degete părul cel frisat de după ureche.

— Chiar puteţi număra suma deindată,urmâ Rareş—fără a ţinea samă de obiec-ţiu nea amicului sSu—căci eu sunt totodatăşi casier. Cum Todiriţă sta incă la indoeală.„Apoi chiar mâne sara va avea loc primiread-voastre intr’o şedinţă plenară. Vor fi foartemulţi faţă. Chiar amicul d-voastre d. MihailVereanu, membrul tribunalului, a promiscă va asista.

Această ultimă consideraţiune, sfirşi a hotărî pe Covrig. Căci prin capul lui trecu ca un fulger gândul că presenţa lui Vereanu,va face să afle şi Luţica despre intrarea luiin „Ulpia-TraianăK şi va produce efectul celmai avantajos, convingându-se copila, căeste iubită de un om, nu numai bogat şifrumos dar totodată şi invăţat.

A doua zi Petru Neculiu-Rareş veni să iee pe Todiriţă Covrig şi să-l introducă insocietatea Ulpia-Traiana. Când păşiră pestepragul casei unde era adunarea, lui Covrigi se strinse inima de emoţiune.

— Nu cumva trebue să fac un cuvent? zise el lui Rareş cu ingrijire.

„Nu, numai o scurtă mulţămire. Cam in modul acesta: Domnilor sunt foarte flatatde onoarea ce-mi faceţi. Credeţi că voiu fiin totdeauna gata a pune in serviciele acestei onorabile societăţi nu numai toate mijloacele materiale de care voiu dispune, dar şitoată diligenţa spirituală pentru a contribui,pe căt puterile mele debile imi vor permite,la intemeerea putinte, la lăţirea şi la înflorirea Ulpiei Traiane şi in genere la pros-perarea belelor litere şi belelor arte.

— N’am să pot ţinea minte toate aceste,scriemi-le pe o hârtiuţă.

După ce Rareş îi îndeplini dorinţa, amândoi intrară in casă.

Intr’un salon luminat cu mai multe candelabre era intr’o parte o estradă mai inăl-ţată pe care se aflau un jilţ şi două scaune îndărătul unei mese lungi. Câţiva paşi maiinspre salon la marginea estradei mai era omăsuţă mică care representa tribuna oratorului. Pe jilţ şedea un bătrân, presidentul,şi pe scaunul din dreapta, un tenăr, intăiulsecretar. Celalalt scaun era deşert de vremece casierul (care totodată era al doilea secretar după § 7 din statute) Neculiu-Rareşnu sosise incă. In salon in faţa tribuneierau vre-o douezeci de scaune, din care abiajumătate erau ocupate. Dintre cei presenţise găseau Mihai Vereanu şi Victor Melini.In momentul când intrau amicii noştri, pre-sidentuJ suna tocmai clopoţelul.

— Şedinţa este deschisă! strigă el cătrăadunare. Domnul secretar binevoească a faceapelul nominal.

„Nu suntem aşa de numeroşi, domnule preşedinte, incât să mai fi nevoie a da lectură.

— Sunt doi membri care susţin propunerea domnului secretar de a nu se mai face apelul nominal ? — Unanimitate 1 — Vărog notaţi aceasta!—Binevoiţi a da lecturăsumarului procesului verbal al şedinţei trecute.

Secretarul ceti: ‘„Şedinţa din 7 Dechemvrie. Fâcendu-se apelul nominal s’a văzut a fi şeapte membrii presenţi şi anume: D.Râul Cazacachi preşedinte, d-nii Cesar Cal-cănfaun şi Petru Rareş secretari, d-nii Pa-vlidi, Suliminiu, şi Filipopulo.’

„După cetirea şi aprobarea procesului vor-bal al şedinţei din 16 Noemvrie, nefiind nemică la ordinea zilei, d. secretar Rareş luând cuvântul propune, să se primească in societatea „Ulpia-Traiana pe d. Teodor Covrigproprietar, care s’ar fi distins in literaturăprin mai multe poesii ce ar fi scris. Neluândnimeni cuvîntul, d. preşedinte pune propunerea d-lui secretar la vot prin scrutjn secret după § 4 Anexa lit. A din statute. Re-sultatul scrutinului este 6 bile albe, unaneagră:

Prin urmare d. Teodor Covrig este primit. Introducerea noului membru se hotăreşte pentru şedinţa viitoare. Şedinţa se ridică, la oarele 93/i.“

—Ia cineva cuventul asupra procesului verbal? intrebâ presidentul. Apoi urmâ după o secundă.: Neluând nimeni cuventul sumaruldin 7/i9 Dechemvrie se aprobă,. La ordinea zileifiind primirea d-lui Covrig, am onoare de aintreba pe d. secund secretar dacă, neofituleste present ?

„Cer cuventul, domnule preşedinte, zise Rareş.

— Aveţi cuventul.

„Junele Covrig, incepu Rareş, pe care am onoare a-1 presenta este in toate puncteledemn de a face parte din distinsa noastră,societate. Din o familie vechie şi plină, demerite pentru patrie, merite dobândite pecâmpul luptei in seculele de glorie ale Românilor, el a primit o educaţiune in toatepunctele aleasă şi o instrucţiune, pe câtclasică şi literară, pe atât practică şi conformă necesităţilor imperios cerute de starea actuală a naţiunii. Caracterul său e nobil şi devotat binelui comun. Dotat de providenţă cu o esemplară modestie, el pănăacum a dispreţuit a da publicităţii oare careproduceri poetice geniale, ţesute de sentimentul cel mai suav şi mai pur al animei:Amorul. Ca un adevărat iubitor al sapienţeiel s’a retras in fundul s6u rural, pentru ca,precum zice vestitul poet-filosof al străbunilor noştri, să poată ‘procul negotis’ ara ‘bu-bus suis’ părinteasca ţarină şi mai cu seamăsă poată medita in isolare la misteriele na-turei şi la prosperarea patriei. Acest junerar: eată-1! —Aici apucând de mână pe Covrig il ridică lângă dînsul pe estradă. Inimalui Todiriţă se strinse grozav in acest moment, mai cu seamă când d. Calcănfaun bătând din palme, dădu semnalul unui vuetgeneral de beţe ce se auzi in sală, vuet ceinsemna că se aprobă cuvintele lui Rareş.Numai Vereanu care sta intr’o parte deschidea ochi mari şi nu pricepea nimic laacest ontusiasmu pornit intr’un mod atât destraniu.

— Cred a fi interpretul sentimentului ge-geral al onorabililor membri, proclamândin virtutea § 6, Anexa lit. B, din statute,pe d. Teodor Covrig membru onorar-funda-tor al „Ulpiei-Traiane, zise presidentul cătră.societate.

„Dar, dar, bravo! i se respunse.

— VS felicitez, Domnul meu şi vSrogsăluaţi loc pe unul din aceste sedii care demult era datorită unui bărbat de merite cad-voastră.

„Respunde, şopti aici Rareş la urechia lui Covrig.

— Domnilor... Domnilor... incepu Covrig cu glas tremurător, căutând hârtiuţa intoate buzunarele şi din ce in ce mai înspăimântat, fiind că n’o găsea, domnilor...sunt... am perdut hâr... deacum inainte...

hNobilă emoţiune! esclamâ Rareş.

— Lăudabilă inalţare a animei 1 zise Cal-cănfaun.

— Suspendaţi şedinţa, domnule preşedinte!strigă unul din membri, voind să vie inajutorul bietului Covrig care era galben caceara.

„După § 47 alin. 3 din statute intreb dacă sunt doi 'membri care susţin propunerea de a se____

— Dar, dar, i se respunse din toate părţile şi presidentul sunând clopoţelul declarăşedinţa suspendată pentru zece minute.

In acest interval Rareş presentâ pe Covrig şi pe de altă parte Melini pe Vereanu care venise numai ca oaspete pentru a asistaşi el la o şedinţă literară, membrilor vechiai societăţii. Toţi ziseră lui Covrig cuvintepline de amabilitate, aşa incât acesta se linişti şi se aşăzâ şi el pe un scaun. La redeschiderea şedinţei, presidentul anunţă căeste la ordinea zilei, propunerea făcută deşease membri de a se modifica § 82 dinstatute in care se zicea : „un op literar sauştiinţific se va primi de societate prin majoritatea membrilor in modal următor: ‘„unop literar sau ştiinţific se va primi de societate prin majoritatea membrilor presenţi’Aici presidentul intrebâ dacă se poate intrain desbaterea acestei propuneri, cu toatecă lipseau trei din cei şease subsemnatari, căcio schimbare de statute după § 100 şi penultim, nu se putea propune decât inscris.Cum nu lua nimeni cuvântul, se sculă Me-lini şi zise că este de prisos a se mai modifica statutele de vreme ce de un an decând esistă societatea nu se ivise incă pănacum nici un op literar sau ştiinţific; cătoate discuţiunile ar fi avut de obiect numai statutele şi că prin urmare lipsind interes practic, nu este nevoe de o modificare.Auzind aceste cuvinte Rareş şi Calcănfaun,ridicându-se de pe scaune, cerurâ cuvântulcu putere, ca să râspundă. Presidentul ilacordâ d-lui Calcănfaun, care intîmpinâ căvede cu întristare că d. Melini nu are credinţă in viitorul societăţii, că opuri literareşi ştiinţifice sunt multe, dacă nu toate gata,cel puţin in lucrare, că nici la şedinţeleAcademiei franceze, şi ale altor societăţi celebre, nu se cetesc totdeauna opuri, că acestea vor veni indestule căci talentul n’ar lipsimembrilor „Ulpiei-Traiane şi in special d-luiMelini, care ar fi un inginer atât de destinsşi că in numele societăţii el respinge insinuările preopinentului. Ear după dînsul Ra-reş răspunse cu gravitate că s’a simţit indignat de cuvintele lui Melini, că ar fi lipsăde patriotismu de a susţine că Românii nulucrează şi ei la clădirea edificiului civilisa-ţiunii, că in toate timpurile Românii ar fi fostconducătorii luminei şi adevărului, că dacăar fi adevărat aceea ce se susţine de uniică astăzi această admirabilă ţară şi acestglorios popor nu ar fi tocmai in fruntea naţiunilor culte, vina ar fi a unor persoanenesimţitoare şi blasate care nu incuragiazâpe oamenii de geniu, că asemenea persoanear trebui dispreţuite şi excluse din societatea Română. „Insă nu! urmâ el cu ton profetic şi solemn, nu vor impiedeca reuvoi-torii progresul iubitei noastre naţiuni. Românii vor merge inainte, vor străluci inain-tea tuturora. Românii nu pot peri, ei au fost,ei vor fi!“ Sfirşind Rareş, Melini merse spredensul şi-l intrebâ cu glas hotărît dacă princuvintele „reuvoiitorii naţiunii a făcut alu-siune la dînsul şi că aceasta ar fi o insul tă}ce nu poate lăsa să treacă. Toţi afară deVereanu şi de Covrig, se sculară de la locurile lor şi începură a se certa şi a-şiarunca vorbe ocăritoare şi abia cu mare osteneală, presidentul care tot suna clopoţelul,isbuti să restabilească ordinea, anunţând adunării că d. Rareş şi-ar fi retras ori ce cuvânt prin care d. Melini ar fi putut să secreadă atins, că prin urmare incidentul esteinchis. Totodată anunţă că in viitor sceneaşa de regretabile nu ar trebui să se mai re-peteze, de vreme ce după art. 29 a statutelor se poate cere cuvântul in chestiunepersonală. Apoi rugă pe societate să continue discuţiunea.

Atunci d. Suliminiu, care era advocat, venit de câţiva ani din Paris, propuse chestiunea prealabilă de a se şti, dacă discuţiunea poate urma, fără presenţa cel puţin a majorităţii membrilor ce propusese modificarea statutelor. După ce se admise discuţiunea chestiunii prealabile, tot d. Suliminiuarătă cu argumente convingătoare că nu sepoate discuta propunerea nefiind majoritateapresentă, de vreme ce nu se poate şti dacăabsenţii nu se desistă de la propunerea făcută ; că in acest cas, care ar fi posibil, numărul cerut de § 93 din statute nu s’ar îndeplini şi propunerea ar rămâne fără efect.Aceste argumente convingând adunarea, seadmise chestiunea prealabilă şi se amânădiscuţiunea propunerii de modificare a § 82din statute până, când majoritatea propuito-rilor va fi presentă. Presidentul anunţândacum câ ordinea serei este epuisată, intre-bâ dacâ cineva mai cere cuvântul. Atuncise sculâ d. Filipopulo şi intrebâ pe onor.biurou pentru ce până acum nu s’a îndeplinit niciodată disposiţiunile § 77 a statutelor?Cazacachi, necunoscând pe din afară ce cuprinde acel paragraf, deschise iute statutelece erau pe masă dinaintea lui şi ceti:‘„§ 77. In fiecare săptămână casierul va dasocoteală biuroului de cheltuelile făcute şipe fiecare lună, biuroul după verificare, vaîmpărtăşi res uitatul societăţii, care are dreptul superior de control.’

Toate privile se aţintiră asupra lui Petru Neculiu-Rareş care încreţi sprincenele.

Cer cuvântul, zise el, dând cu mâna lungul său păr indărăt şi ridicând inalta frunte cu mândrie.

— Aveţi cuvântul!

„Dacă on. d. Filipopulo a făcut o simplă întrebare, aş dori să ştiu după care paragraf al statutelor îi este iertat s’o facă, căciaceste nu prevăd întrebări; dacă este o interpelare atunci după § 29 trebue să o adreseze înscris preşedintelui care o comunică societăţii. De voeşte insă a face o propunere,ar trebui să o susţie cel puţin doi membridupă § 47 alin. 3. Aşa dar nici nu poateavea loc nici o discuţiune. Cât priveşte ex-presiunea d-lui preopinent intru câtva bănuitoare, asupra biuroului, d-lui aibă cura-giul de a propune un vot de blam, in formele cerute de statute şi atunci se va vededacă societatea il va admite. Cât despremine, eu nu ţin nici decum la sarcina de aface parte din biurou, nici doresc a maiavea votul d-lui Filipopulo in viitor. Sfirşesccu cuvintele unui vestit poet al străbunilornoştri:‘Timeo Danaos et dona ferentes.’

Calcănfaun dădu ear semnalul aplauselor, dar nime nu-1 urmâ.

După Niculiu se sculâ earăş avocatul Su-liminiu şi zise că pentru dînsul chestiunea are un caracter pur juridic, adică de a seşti dacă după legea fundamentală a societăţii pot avea loc simple întrebări cătrăbiurou, deşi nu sunt prevăzute prin un articol anume. Este, zise el, de admis principiul dreptului penal, că tot ce nu este opriteste permis, sau principiul contrar că estepermis numai ce este cuprins in statute şinimic mai mult? Chestiunea dă loc la controverse, de vreme ce statutele cuprind dis-posiţiuni de natură penală, precum şi denatură civilă, prin urmare pun mai intăiaceasta chestiunea prealabilă, pentru care,dacă discuţiunea ei se va admite, imi re-serv dreptul de a vorbi. Sfirşind amintesconor. societăţi că chestiunea aceasta este decea mai mare importanţă fiindcă, dacă arfi să se decidă că intrebările nu sunt permise sau cu alte cuvinte dacă intrebarea arfi isbită de nulitate, se naşte a doua controversă nu mai puţin gravă, de a şti dacăaceastă intrebare odată anulată, ea se maipoate pune pe tapet sub altă formă d. e.ca interpelare şi dacă aici nu ar avea locprincipiul de drept ‘una via selecta non daturrecursus ad alteram’.—Astfel discuţiunea luând proporţiuni insemnate, câţiva membri,cu care Eareş vorbise in secret, propuserăamânarea ei pe altădată, fiind oarele foarteinaintate. Adunarea consimţi la aceasta şine mai fiind nimic la ordinea zilei, presi-dentul ridicâ şedinţa.

CAPITOLUL XII.

— Ce fel de societate literară este asta, zise Vereanu cătră Victor Melini cu careesise împreună, am auzit vorbind de paragrafele statutelor toată sara, afară de momentul când sburau injuriile in toate părţile, numai de literatură nu a fost vorba.

„De când există societatea literară Ulpia-Traiană, ea nu s’a ocupat niciodată de literatură, respunse Melini. In patru şedinţe s’a discutat numele societăţii, douezeci şipatru au fost ocupate cu discuţiunea statutelor şi alegerea biuroului şi de atunci încoace nu se tratează decât despre modificarea parţială a statutelor. Aşa cred că seva urma şi deacum înainte, deşi membriiplătesc regulat contribuţiuni pentru lăţireagustului ştiinţific literar şi artistic, pentru tipărirea de cărţi didactice şi alte publica-ţiuni folositoare.

— Şi cu aceasta işi pierd vremea o mulţime de oameni serioşi ?

„Oameni serioşi ? Se vede că nu-i cunoşti in că. Cazacachi e un bătrân, care are deşertăciunea de a fi proclamat protectorul literelor şi ştiinţelor. O mulţime de berbanţiîi smulg banii sub felurite pretexte literare,măgulindu-1 prin câteva pamflete cărora ledau numele de jurnale politice şi literare,cu titlul de „Mecena al Românilor, apoiprin alegerea lui ca preşedinte al societăţilor literare şi altele de asemene. Care gândeşti că a fost scopul lui Neculiu introducând pe nătărăul de Covrig in societate ? Totacela de a putea smulge contribuţiuni literare şi patriotice. Sunt inţeleşi Calcănfaunşi cu Rareş: ei se folosesc de banii societăţii şi bietul Mecena zice amin la toate.

— E cu neputinţă! Nu pot crede că oameni culţi ca aceştia, profesori la şcoli inalte,să fie atât de meschini. Eşti prea pesimistin părerile d-tale.

Melini zimbi: „se vede că ai venit de puţin timp in ţară. Ne vom vorbi peste unan. Yei cunoaşte oamenii mai de aproapeşi vei judeca singur.

— Dar cum sufăr ceilalţi membri o aşabatjocură—dacă este precum zici?

„Suliminiu care este intru câtva oratorul societăţii e un tânăr egoist şi ambiţios caredoreşte să-şi facă avere şi nume cu ori cechip. In lipsă de clientelă, ce incă nu preaare, el găseşte in societatea aceasta un centru binevenit unde poate ţinea discursuricare, fiind foarte gustate de dînsul insuş,crede că trebue să fie admirate de toţi. Fi-lipopulo e un grec şiret, care ar vrea să fieel casier, pentru a putea avea foloasele ceau astăzi Rareş şi Calcănfaun şi din ceilalţisunt câţiva care socot că lipsa lor de învăţătură şi de cunoştinţe nu se va lua insamă, când se va şti că ei sunt membri aiunei societăţi literare şi ştiinţifice, ear ceamai mare parte s’a inscris numai fiindcă aufost indemnaţi să intre şi ei, şi nu s'auopus la stăruinţele câtorva amici. Aceştiafigurează numai pe listă, dar nu se ocupănici decum de Ulpia-Traiana care le estefoarte indiferentă.

— Dar dacă judeci cu atâta asprime peoamenii din care se compune această adunare, pentru ce ai intrat, sau mai bine, pentru ce nu eşi din ea?

„Am intrat fiindcă am fost indemnat şi eu din partea mai multor foşti camarazi destudiu. Şi dacă am intrat odată, de ce s’olas? Prea mult niciodată nu am aşteptatcă va putea lucra. Câteodată am aici oca-siunea a petrece sara, când n’am ce face,căci nu-mi place să joc cărţile. Meseria meaimi dă mult de lucru peste zi, aşa incâtsara sunt ostenit. Ce să fac atunci ? Să totstau la vorbă cu femeile? Cu ele vorbeştiaceea şi tot aceea. De şease ani de cândfrequentez societăţile m’am săturat de dialoguri sentimentale.

Cum sfirşea Melini a vorbi ei ajunseră inaintea casei lui Vereanu şi acesta doritorde a urma convorbirea incepută, cu speranţăde a converti pe Melini la idei contrare, ilinvită să intre la el şi să iee ciaiul împreună.Suindu-se in camera lui Mihai, Melini se aşăzâpe un jilţ, işi aprinse o ţigară şi urmăastfel:

— Văd de pe figura d-tale că eşti indignat de cele ce spun. Ai voi să fi intrat in societatea Ulpia-Traiană cu speranţă de-a ovedea producend fructe însemnate la noi inţară; in privinţa socială, ai voi să am maimult entusiasmu pentru femeile noastre, darce să-ţi spun? Pentru ca o instituţie oarecare să poată avea efectele dorite, trebueca membrii din care se compune să fie devotaţi scopului ce şi-au propus; dar la noiin realitate nime nu a crezut in resultateserioase. Este o convenţiune tăcută intretoţi de a se face că cred ceea ce-şi propun,deşi nime nu crede; fie-care urmează un scoppersonal. Şi aceasta nu e numai in societatea aceasta, dar in toate, pănă la Adunarea naţională. Nu este generaţiune mai egoistă decât aceasta a noastră. Afară de interes, nimic nu-i e sfânt. Şi aceasta e cuatât mai periculos, cu cât interesul nu searată niciodată făţiş, dar totdeauna se ascunde sub cuvinte mari, ca naţiune, patrio*tismu, libertate, instrucţiune, umanitate, toleranţă, literatură, ştiinţă şi altele multe.Câteodată, când gândesc la starea societăţiinoastre adică când gândeam, căci astăzi nu-mimai dau această osteneală, imi vine a o compara cu o corabie care face naufragiu şi seaflă in momentul când toţi caută să scapeviaţa lor ne mai gândind la ceilalţi; fie-careapucă ce poate şi o duce in siguranţă împreună cu viaţa sa; de soarta celorlalţi nuse ocupă nime.—Să caut societatea femeilor ?Pentru ce ? Pentru ca să văd pe cele măritate dându-şi toată osteneala să placă altoradecât bărbaţilor lor şi pe fete, cum prin miide mijloace urmăresc singurul scop al măritişului? Este in adevăr poznaş de văzutcum tot aşa ca şi in societatea Ulpia-Tra-iana, fetele toate vor să-şi îndeplinească dorinţa lor egoistă şi ascunsă, prin tot felulde mijloace frumoase, precum sentiment, credinţă, idealismu, poesie şi altele, numai cuvinte ce le aruncă tinerilor pentru a-i amăgi:ele inşile nu cred nimica din aceste toate:ele vor să se mărite ca să aibă singura po-siţiune in care pot trăi in libertate. Ce estedar de făcut in aşa o lume? Este de făcutcum fac toţi, căci cu dînşii eşti chemat atrăi. De mult dar m’am hotărit şi eu, poatede nevoe, poate chiar din plecare, a trăi caşi ceilalţi, a-mi face interesul unde pot şi anu sacrifica bunuri reale care-ţi satisfac trebuinţele vieţei pentru idei pe care nime nule impărtăşeşte: a face altfel este a te espunenu numai să fii singur in felul tSu, dar şia fi ridicul. Neapărat că omul de treabă seţine in marginile onestităţii şi o respec-tează.—Te uiţi la mine cu ochi mari şi nupricepi cum pot fi aşa de materialist. Darte aştept să-mi vii după ce vei fi trăit câţiva ani in mijlocul societăţii noastre. Yei vedea ce inriurire grozavă are cercul ce te in-cunjură. Inzadar cauţi a te opune lui, elte atrage că şiroiul apei in care te scalzi:năsipul ţi se duce de sub picioare şi vrând,nevrend urmezi cursul. La inceput aceastacam supără, dar mai pe urmă te obicînueşti.Apoi cine ştie dacă, nu este tot aşa la toate popoarele şi in toate societăţile? Pretutin-denea tineri tul işi clădeşte viaţa altfel decâteste şi vrista matură o reaşază pe adevărata ei temelie.

— Cu aşa principii mi-ar fi cu neputinţă să trăesc, răspunse Vereanu. Dar ori câtmi-ai spune, nu pot crede că societatea noastră este aşa precum mi-o descrii. Ce te facesă o judeci aşa de aspru ? Fiindcă mai mulţioameni au format o societate literară, inşă-lându-se poate asupra talentului şi plecăriilor; fiindcă in ea s’au strecurat poate câtevapersoane de moralitate indoelnică, ajungila convingerea că nu poate esista la noiun cerc de persoane care, neatirnate deinteres personal, să se ocupe cu studiulliterelor, adică cu materia cea mai plăcută ?Dar pentru ce am fi noi mai răi decât alţii?Nu se găsesc şi la noi oameni culţi, neinteresaţi, generoşi? Fiindcă civilisaţia nu apătruns incă in păturile mai adânci ale so--cietăţii noastre, crezi că nici nu suntem instare a o putea dobândi? Eu văd că poporul nostru este inteligent, pentru ce dar nuar face şi el ceea ce au făcut altele ? Euprevăd un viitor frumos, căci găsesc la noitoate elementele trebuincioase pentru o bunădesvoltare şi aştept şi eu viitorul pentru a-ţidovedi că te inşeli. Mănţin esemplul cu naufragiul, insă nu pentru a compara societatea noastră cu acei care se luptă cu moartea şi caută să scape cu dispreţul aproapelui,ci cu acei care au scăpat de naufragiul se-culelor trecute şi acum işi culeg remăşiţeleaverii lor, şi agonisesc alta, pentru a clădilocuinţe trainice şi solide; suntem dar inmomentul când interesul şi iubirea comunăne face să ne ajutăm unii pe alţii, ear nusă ne prigonim. încât priveşte teoria d-taleasupra femeilor, eu nu o pot nici decum im-părtăşi. Pentru ce ar fi ele mai rele şi maiegoiste decât bărbaţii ? Dincontra mărturisesc că nici nu aşteptam să găsesc la eleatâta simţire, atâtea cunoştinţe, atâta graţie, convorbiri aşa de alese, maniere atâtde plăcute. Dacă am judeca după cerculce amendoi frequentăm mai mult, dupăfamilia Balur, aş dori să-mi spui in ce aicrezut a vedea prefacerea şi pândirea decare imi vorbeai dineoarea? Nu sunt amen-doue domnişoarele incântătoare şi este cevamai nedrept decât a prepune in cuvintelecele mai nevinovate tot felul de scopuriegoiste şi secrete? Cu asemene principiipoţi vreodată să gândeşti serios la căsătorie ?

Auzind aceasta, Melini aruncă o privire pătrunzătoare lui Mihai, pentru a vedea dacă vorbele sale nu coprind vre-o alusiune la re-laţiunile sale cu Ana. Insă o secundă de re-flecţiune il făcu să se convingă că Vereanu vorbea foarte nevinovat.

— Ce-i de făcut ? respunse Melini. Laurmă mă voiu hotărî şi eu să mă insor. Amfăcut in toate ceea ce au făcut ceilalţi, aşavoiu face şi cu căsătoria şi nu voiu păţi-onici mai bine, nici mai rău decât toţi. A pro-pos, fiindcă vorbim tocmai despre societate,te înştiinţez că pentru revelion Dorneanuvrea să dea un mare bal. El ca şi soţia luinu are mai mare bucurie decât a face săpetreacă lumea pe socoteala lor. Fiind-căavem să fim invitaţi amăndoi, vrei să jucăm vis-â-vis la contredance?

„Bucuros.

— Nu uita să-ţi faci angajamentele maidinainte căci altfel poţi rămânea fără dame.

Noaptea înaintase şi când Melini se despărţi de Vereanu, aceasta işi in chipul că a avut a face cu cel mai mare pesimist dinlume.

Todiriţă Covrig insă prin primirea politicoasă ce i se făcuse in diferite societăţi şi nu mai puţin la Ulpia-Traiana, ajunsese a crede că s’a inşălat asupra sa şi că este o persoană mai insemnată decât seavea păn acum. De aceea mulţămirea de sinece dobândise el începu a o şi manifesta, in-cât Mihai din puţină plăcere ce simţise insocietatea lui, acum avea o nemulţămirefoarte pronunţată, mai cu seamă fiindcă Covrig il indesa cu visitele pe fie care zi. Demulte ori punea apoi să se anunţe la Cucoana Sevastiţa, şi se arăta atât de intim,incât Luţica venea rare ori in salon, deve-nindu-i Covrig nesuferit, ear cucoana Sevastiţa il primea numai din când in când. Covrig deşi necăjit de aceasta, ajunsese acuma interpreta totul in mod favorabil pentrudînsul. „S'au supărat pe mine gândea el,că tot mă duc şi tot nu fac cererea. Au şidreptate, pentru ce intârziiu aşa de mult?Hai, trebue să mă grăbesc dacă nu vreucaiţele să se incurce. Gândind asupra mijlocului celui mai bun de a pune in lucrareplanurile sale, cu instinctul practic care maiin toate caşurile oamenii cei mai simpli ilposed intr’un mod mult mai desvoltat decâtpersoanele cele de spirit, el chemâ pe unsamsar jidov, numit Naftulea pe care il întrebuinţase şi la alte comisiuni.

Naftulea, îi zise Covrig, nu cunoşti vre-o cucoană care se pricepe bine la căsătorii?

„Ba chinosc mai multe, chiconaşule, res. punse evreul. Numai nu ştiu de care duducă

este vorba. Spune-mi familia duducăi şi-ţi voiu spune chicoana.

— Naftulea, tu ştii să taci, aşa-i?

„Ca piticul. Ferească Dumnezeu n'oiu spune eu secretele chii-va.

— Aş vrea să găsesc vre-o cucoană, darştii una pricepută, nu una de rând, care săvorbească pentru mine cu cucoana SevastiţaVereanu. Ştii că are o fată amarnic de frumoasă. Persoana ce vei cunoaşte trebue săştie a apuca lucrurile bine, să facă să fiuprimit cu bucurie.

„Chicoana Sevastiţa Vereanu ? zise Naftulea gândind. Cam greu, tare sunt fudui acolo in familie. Şi chiconaşul ist tenăr care-ijudecător, nu-i chip să te apropii de el. Maideunăzi am fost pus să-i vorbesc intr'unperţes ce'trebuea să judice-m’au dat afarăpe scări, par’că am venit să-l mănânc. Ta-re’s fudui!—Vorbind aşa, Naftulea se jucacu degetele in barba lui căruntă şi totgândea.

— Zeu, sunt fudui ? Dar lasă că cu minen’or mai fi, că mă ştiu cine sunt.

„Chinosc eu pe cine-va, zise evreul după o vreme, dar a să fie cam scump.

— Cine?

„Chicoana Cleopiţa Zuznea. Am văzut-o de mai multe ori intrând in visită la Ve-reanu şi ştiu că se cunosc bine. Fâr decâtcbicoana Cleopiţa e chicoană mare, are săvâ ţie scump. Am să vâ aduc respuns mâni.

— Bine, te aştept şi vezi de fă treabă.

„Ceva arvonă pentru trăsură? zise Naf-tulea in tinzând mâna. Ear după ce Covrig îi dete bani, „sărut mâna, aşteaptă-mâ mânidimineaţă! Abia eşise evreul din casă şiear se intoarse.

„Cât vS dă bibaca acum la cununie? in-trebâ el.

— Socot «că deocamdată o moşie şi lamoarte toată averea.

„De chiţi ani e bibaca?

Apoi ştiu şi eu? are pârul sur.

„Bine.—Naftulea se duse.

A doua zi veni sâ-1 vadă inspre sară. Era o joie şi Covrig işi făcea toaleta să meargăla Balur.

— Ce veste imi aduci Naftulea, vorbeşteiute că sunt grăbit!

„Treaba se poate face, dar cum ţi-am spus, cam scump. La inceput nici nu voea chicoana dar după ce a gândit mult, am ho-tărit o. Un service de ciaiu frumos de argint inainte, şi la urmă dacă face treabă, otrăsu'ră nouă, inchisâ, cu doi cai; dacă nuface treabă, nimic.

— Cam mult, Naftulea !

„Ţi-am spus-o dinainte. Dar şi treaba e grea. Nu merge prea des in casă: fata tre-bue pregătită incet. Vezi de joacă cu dînsape la baluri, aşa spune chicoana Cleopiţa.

— N’o prea scoate in lume....

„Cât despre mine, ce vei socoti dumneata şi Naftulea ear intinse mâna.

După ce-1 mulţămi şi-l trimise cu respuns afirmativ, Todiriţă se sui in trăsură şi mersela Balur.

CAPITOLUL XIII.

In acea sară societatea era numeroasă şi jocurile foarte vesele; mai eu seamă o „babaoarbă la care se intîmplase să fie legaţi laochi in aceeaşi vreme Soloiu şi Covrig carein loc de a prinde prin vre unul din ceilalţi,ce-i înconjurau, la tot momentul se intîl-neau şi se cuprindeau unul pe altul in braţe,făceau pe toţi să ridă cu hohot. De la ovreme Soloiu simţi că posiţiunea sa este ri-diculă şi se retrase, pe când Covrig era in-cântat de a juca un rol principal şi văzucu părere de rău că jocul se disface şi societatea se imparte in cercuri restrinse careconversau cu intimitate împreună. El cercasă se alipească pe lângă mai multe de aceste,dar fără succes, aşa incât remâind singur,d-na Balur care sta la vorbă cu o altă damă bătrână, îi adresă cuvântul şi-i dădu astfel ocasiune de a se aşăza lângă dînsa. Totodatăil şi presentâ acestei dame, care nu era altadecât cucoana Cleopiţa Zuznea. Auzind acestnume, faţa lui se [lungi de mirare pe cândcucoana Cleopiţa nu manifestă prin nici o mişcare că ar fi auzit vorbind vre-odată dedînsul. Abia după cătăva vreme, când d-naBalur, se depărtâ de lângă ei, cucoana Cleopiţa incepti a face alusiune la ceea ce sepetrecuse intre dînsa şi Covrig prin mijlocirea lui Naftulea.

— Trebue să vă fie urit singur la ţară,domnule Covrig, zise ea; afară de părinţiid-voastre, nu aveţi pe nime.

„Apoi dă, cuconiţă, nu prea am pe nime, căci subprefectul nostru vine cam rare ori...

— E monotonă viaţă când cineva e singur. Sunt încredinţată că de la o vremeaveţi să vă mutaţi in oraş, dacă n'aţi găsimai cu cale... aici Cleopiţa se opri.

„Apoi dă cuconiţă eu unul nu m'aş muta, dacă.... earăş urmâ un moment de tăcere.

— Sunteţi cu posiţie bună, sunteţi tânăr—mai mult de douăzeci şi cinci de ani nu vă dau....

„Douezeci şi trei am împlinit in ziua sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

— Pentru ce nu vă luaţi o tovarăşă caresă, vS ţie de mit in singurătatea vieţei dela ţară ? Cu dînsa v’aţi putea duce in fiecare an câteva luni in străinătate şi aţipetrece bine.

„He! Poate că atunci babaca mi-ar da voie, că singur n’a voit niciodată să m8 lese,zicând că am să fac berbântării.

— Pentru ce dar nu vd insuraţi ? Pentruce nu luaţi o persoană de familie bună carev’ar lega cu mai multe case insemnate, v’arface mai cunoscut şi prin urmare mai mul-ţămit ?

„Apoi de, dacă s’ar găsi cineva să vorbească pentru mine, dacă ar fi cineva aşa de bun____

— Cum să nu se găsească? Cine poateface un bine şi-l lasă nefăcut? Numai oamenii cei rdi nu se interesează de binele altora. Eu una nu’s aşa, când pot face pecineva fericit, o fac din toată inima.

„Dacă aţi voi să vorbiţi pentru mine cuconiţă, aş fi omul cel mai norocit din lume. Ştiu bine că copila mă doreşte, dar nu suntincă de tot sigur de părinţi: dacă i-aţi puteaindupleca....

— Am sa cerc, dar nu ştiu bine de voiu isbuti. In tot caşul, de nu se va putea faceacolo, ţi-oiu găsi altaceva. Ce gândeşti deuna din fetele ce vezi aici ? Adela e frumuşică, asemenea Ana, deşi asta e cam încurcată cu oare-cineva, apoi Melania, fata cucoanei Zoiţei Barabez, apoi ....

„Nu cuconiţă, zău nu! Dacă n'o pot lua pe dînsa apoi mai de grabă nici pe una. Săfie demoaselele aceste cât de bune, nici unanu-i aşa de frumoasă ca dînsa. Eaca aş danu ştiu ce, numai să o pot lua. Să n'amparte!....

— Nu vorbi aşa de tare, că te poate auzicineva — mustră cucoana Cleopiţa. — Bine,vom vedea. Dar dacă nu se va putea, apoitot eu am să te insor. Am aflat că cucoanaSevastiţa o ia la bal la Dorneanu, o scoatepentru intăia oară, ia-o la joc şi vezi să-iplaci, eu atunci oiu vorbi cu muma, căciaşa să mă duc la dînsa nu-mi vine.

„Of, Cuconiţă! v'aş fi dator mai mult decât cu viaţa dacă aţi putea isbuti!

— Nu vorbi aşa tare, văd că vine sprenoi cucoana Ruxandra.

Mihai Vereanu pe de altă parte, după ce se încercase inzadar de a putea yorbi ne-supărat cu Adela, pe care mai multe persoane intre care Soloiu o incunjurase necurmat, părăsi acest cerc şi se apropiase deMelini şi Ana care vorbeau încet intr’ununghiu retras, fără a-i trece prin minte căintrerupsese o convorbire din cele mai intime.

— Nu vă incredeţi in ceea ce spune D. Melini, domnişoară, incepu Vereanu glumind.Vi-1 denunţ ca pe omul cel mai materialistin principii ce am cunoscut pănăacum. Nuştiţi ce teorii profesează, aveţi să vă înfioraţi auzindu-le.

Spre marea lui mirare, Ana, in loc de a respunde in tonul glumeţ cu care incepuseel, îi zise după o scurtă gândire cu figurăserioasă şi apăsând pe cuvintele sale:

„îmi pare că aveţi dreptate. De la o vreme am să mă conving şi eu pe deplin că d.Melini nu e omul cel entusiast ce l’am socotit păn acum.

Melini înţelese alusiunea, se simţi atins şi respunse cam pe acelaş ton:

„A cui e vina dacă m’aţi socotit entusiast? De sigur nu a mea, care nu mi-am făcut niciodată ilusiuni, ci am avut pururea o pătrundere foarte dreaptă in ori carestare de lucruri, chiar in cea mai ascunsă.

Ana se inroşi şi tăcu, ear Vereanu necu-noscănd nimic din ceea ce se petrecea intre ei, nici nu putea precepe alusiunile lor. Dacăar fi ştiut că in momentul când venise el,

Helini făcea mustrări Anei, arătându-i că a luat seama la impresiunea ce Vereanu făcuse asupra ei, şi Ana se apăra de aceastadeşi in sufletul ei gândea contrarul; că larândul ei Ana arătase lui Melini că ar trebuiin sfirşit să iee o hotărîre pentru a curma ostare de lucruri intre ei, care incepea a ficompromiţătoare şi Melini, neştiind cum săse apere, aducea din nou vorba asupra luiVereanu pentru a schimba rolurile şi dinacusat a deveni acusator—dacă Vereanu arfi ştiut toate aceste, el de sigur nu ar fivenit cu atâta naivitate să iee parte la convorbirea lor. Insă pentru Melini interveni-rea lui Vereanu era un pretext minunat dea se depărta, având prin aceea şi avantajul de a da Anei a inţelege că o lasă intr’osocietate prea plăcută pentru dînsa pentrua fi turburată prin presenţa lui. Ceea insăce Melini lua drept pretext era adevărul;presenţa lui Vereanu era pentru Ana o fericire şi cu cât simţirea ei pentru acestadevenea mai mare, cu atâta creştea şi dorinţa ei de a se simţi liberă de Melini. Ceeainsă ce o supăra mai mult era că Melini nuse hotărea să sfarme in mod definitiv promisiunea ce-şi dăduse unul altuia, ci lăsând-osă subsiste, făcea raportul intre ei tot mainesuferit prin nesfiişitele lui mustrări.

Mihai, aflând cu bucurie câ şi familia Ba-lur avea să meargă la balul lui Dorneanu, se adresase intâi la Adela pentru care aveao preferenţă mult mai mare decât puteasingur să-şi dea seamă. Spre marea lui părere de rău insă aceasta dăduse cotilionullui Suliminiu care venise mai inainte. De-aceea se adresă la Ana care i-1 dădu cu mulţumire şi intrâ cu dînsul intr’o convorbiredin cele mai animate şi mai interesante. Eavorbea cu toată inspirarea ce are sufletulcând iubeşte, aşa incât adese ori Vereanu o asculta cu admirare, dar cu toate acestela despărţire gândurile lui se intorceau spre Adela.

După ce noaptea târziu toată societatea se strecurase şi Adela şi Ana se aflau singure in camera lor, această din urmă sesimţi aşa de agitată după deosebitele emo-ţiuni ce avuse in acea sară, incât işi ascunse capul in mâni şi lăsâ să curgă lacri-mele sale, fără’ a respunde la intrebările ce-ifăcea Adela.

— Tu nu vrei să-mi respunzi, dar eu ştiu ce este, zise Adela. Eu gâcesc ce se petrecein inima ta. Melini te necăjeşte cu Vereanuşi tu eşti cu atâta mai nemulţămită, cu câtvezi că are dreptate. Spune drept că Vereanu te-a atins la inimă ? Cu toate aceste,urma Adela, văzând ca Ana nu-i răspunde,ţi-aş da sfatul si iei bine sama, căci tânărulacesta nu-i uşor de pătruns. Precum iţi faceţie alusii sentimentale, aşa mi le face şi mieşi pentru acest joc cu noi amândouă, ar merita o pedeapsâ din partea noastră.

„Ah! cu mine nu face nici o alusiune de cele ce spui. Eu sunt o nebună şi-mi inchi-puesc lucruri care nu sunt, respunse Ana,ştergând o lacrimă.

— Foarte rău faci, zise Adela, cu bărbaţii nu poate fl cineva de bună credinţă. Ei vorsă fie intr’o vecînică îndoială; de indată cevăd că au produs impresiunea dorită, amorul lor propriu e atât de linguşit incât numai lase loc amorului. Cu dînşii trebue săne prefacem pentru a isbuti. Mai bine estesă ne spunem una alteia toate vorbele luiVereanu ca din această comparare să judecăm buna sa credinţă.

Propunând aceasta, Adela işi făcîi reserva in sine de a spune puţin şi dea afla tot.

„El mi-a vorbit numai generalităţi. Mi-a sorbit de amor şi de credinţă in teorie, nimic personal.

— Şi cu mine a făcut teorii, zise Adela,tăcând despre multele alusiuni directe alelui Vereanu. Dar iţi mărturisesc că preamult a stat cu tine la vorbă astă sară. Sevedea că Melini era necăjit si n’ar fi binesă-l depărtezi de la tine, căci cine ştie dacăintr’un moment de ciudă, el nu va călcapromisiunile făcute.

„Fac’o! Cu atât mai bine! Aceasta chiar imi e dorinţa!

— Dacă iţi inapoeşte cuvântul, momentul măritişului se depărtează cu mult.

„MS mir cum poţi vorbi aşa! Crezi că eu m’aş uni vre odată cu un om ce nu iubesc,ce nu pot iubi?

— Principiul nu este aplicabil in toatecaşurile. Amorul poate veni şi in urma cu*nuniei. Dar poate nu iubeşti nici decum peMelini? Dacă-i aşa pentru ce i-ai spus contrarul ?

„Am crezut că-1 iubesc şi m’am inşălat. Dar şi el, dacă mă iubeşte pentru ce nu agrăbit momentul cununiei, pentru ce n’a îndrăznit păn acum să spue mumei lui cu ho-tărire, intenţia ce are ? Nu! El nu mS iubeşte !

— Ia seama Ano, de nu pierde ceea ce-isigur pentru un lucru cel puţin foarte problematic.

„Ah! imi amăreşti inima cu aceste cuvinte. Nu înţeleg cum poţi întrebuinţa aceste regule banale la simţirea cea mai inaltă. Deo mie de ori mai bine aş voi să nu ma mărit niciodată, decât să iau un bărbat numai pentru a nu remânea fată mare. Căsătoria este numai forma exterioară in care esteertat amorului a se manifesta in societate.Amorul, simţirea inimei, nu forma căsătorieileagă persoanele ce se iubesc. Deaceea o căsătorie fără amor nu poate aduce decât ceamai mare nenorocire, pe când amorul in căsătorie este visul de fericire cel mai frumosce l poate avea cineva in viaţă. Ori vreusă-mi realisez acest vis, ori renunţ la dînsul.Am consimţit a lua pe Melini crezând a-1iubi, acum insă mi s'au deschis ochii, amvăzut, şi sunt sigură că nu-1 iubesc....

— De când a venit Vereanu? Dar iţi re-petez să iei sama, poate că te inşăli a douaoară asupra simţirii tale.

„Nu, 0, nu! data asta nu mă inşăl. Simţesc.... când ai şti câte idei imi trec prin minte....câte visuri....

— Atunci poate te inşeli asupra lui. Elchiar mi-a spus odată că e necredincios, căar fi iubit o Italiană... poate o iubeşte incă,poate se joacă numai cu noi—voeam să ziccu tine—e mai bine să-l observăm cu sângerece, decât să ne lăsăm fără opunere a cădein sentimentalismu. In tot caşul, nu lega aşade mult căsătoria şi amorul impreună, căcidacă mă uit la toate măritişurile ce am vă-zut păn acum, văd că rare ori amorul a fost motivul. Neapărat, a lua pe bărbatulce iubeşti e o mare fericire, dar a lua chiarpe unul ce nu iubeşti, tot imi pare a fi maibine, decât a rămânea fată mare. Nu simţeşti singură că acest gând e nesuferit?

„A iubit o Italiană şi o iubeşte incă! es-clamâ Ana, fără a mai osculta raţionamentul Adelei. Spune-mi mai iute, Ah! Mie nu mi-a spus nimic din toate aceste!

— A venit odată vorba din intîmplare,poate că nu e de adevărat-,

„Şi ce ţi-a mai spus?

— Nimic. Mie, nimic. Cu tine vorbeşte mai mult despre sentiment. Cu mine vorbeşte lucruri indiferonto, glumeşte, vine să-miceară un joc, de exemplu cotilionul pentrurevelion—pe care imi pare rău că-1 dădusemaltuia şi altele asemene.

— Ţi-a cerut ţie intăi cotilionul ş’apoia venit la mine!

„Nu cumva vrei să deduci din aceasta tot felul de consequenţe serioase? Să nu maivorbim despre aceasta, mai bine să gândimla toaletele noastre de bal.

Ana insă n’o mai asculta, ci aşăzată ina-intea focului ce ardea in sobă ea sta cu ochii ţintiţi asupra lui, in vreme ce gândurile sale sburau spre altele. In posiţiuneaaceasta ar fi stat multă vreme, dacă Adelanu i-ar fi adus aminte că noaptea e inaintatăşi că trebue să se culce. Ele nu mai preschimbară nici un cuvânt şi chiar a doua ziin ajunul revelionului figurele lor erau preocupate.

Insă in mijlocul pregătirilor de bal Ana primi de la o mătuşă a ei bătrână ce trăiain singurătate la o moşie, o scrisoare princare aceasta o in demna să vie numai decâtla dînsa căci ar fi bolnavă şi ar putea muriin singurătate. Deşi Ana nu mai văzuseaceasta rudă din copilărie şi o despărţire deoraş îi era in aceste momente lucrul celmai dureros, Balur, cucoana Ruxandra şichiar Adela o indemnară să se ducă numaidecât căci poate mătuşa ei are intenţiuneasă o facă moştenitoare, ceea ce ar fi pentru dînsa o fericire neaşteptată. Apoi ei ziceau că nu poate respinge cererea ce i sefăcea de a căuta pe o bătrână rudă carenu mai avea pe nimeni in lume decât pedînsa. Ana se pleca in faţa acestui argument, dar cu inima grea şi presimţiri triste.Ea era să se ducă in singurătare, să se despartă de vara ei eu care crescuse ca o soră,de Balur şi Ruxandra care fusese pentrudînsa ca nişte părinţi şi mai cu seamă dedînsul, a cărui infiăţoşare o făcuse să intre-vadă, o fericire in viaţă, cum nici o crezusevreodată. Aşa lucrurile cele mai neaşteptateîntrerup deodată chipul vieţei noastre şi ilprefac cu totul!

Odată avea incă să-l vadă, să vorbească multă vreme cu dînsul, nesupăraţi de nime,la balul lui Dorneanu, Atunci va vedea ea,se va convinge despre intenţiunea lui! Acestmoment îi părea cel mai solemn din viaţă.

La Luţica Vereanu preocuparea balului nu se manifesta prin seriositate, ci prin oveselie fără margini. Pentru intăia oară MissMary găsi pe şcolara ei distrasă, pentru intăia oară Luţica care avea atâta talent şiplecare pentru desemn mişca plumbul pehârtie fără a şti ce face şi nu mai ţinea inloc de nerăbdare. Miss Mary scurtă lecţiu-nile sale, căci vedea că acum tot nu-i profită. Ea se uita la Luţica cu melancolie şicompara in minte fericirea ce simte acumşi de care îi strălucea faţa cu durerea princare şi ea va trebui neapărat să treacă odată.

Luţicăi nici nu-i trecea prin minte că sunt şi momente de durere in viaţă. Ea saltaprin casă de bucurie; când cânta, când juca;apoi se ducea eară in camera ei să mai admire rochea de bal ce tocmai i se aduseseşi sta aşăzată pe o canapea. Musica ce erasă audă, lumea ce era să vadă, jdcul, toateîi erau aşa de noue şi-i păreau aşa de încântătoare ! Apoi era să fie liberă, să joace,să vadă, să placă! Ea era ca o rândunicătânără care pentru intăia oară işi întindearipele şi ciripeşte de fericire, văzând cumo duce aerul şi cât e lumea de mare şi frumoasă, in comparare cu cuibul in care trăisepăn atunci.

Generalul Vereanu văzend-o aşa de veselă, zicea cătră cucoana Sevastiţa:

— O vezi ? Ia aşa incepem viaţa cu fericire. De-ar da Dumnezeu s’o pot mărita dupăcineva care nu-i va face-o amară.

„Mai lasă, dragă, mai lasă, răspundea cucoana Sevastiţa, incă nu-i vreme.

— Aş scăpa mai degrabă de Englezoaicaasta care tace ca un băţ. Mai ales de când suntem in oraş pare că a muţit in totul,nu i-am auzit gura de doue luni.

CAPITOLUL XIV.

Casa lui Dorneanu era splendid pregătită, pentru bal şi strălucea de lumine. înainteaoarei când invitaţii aveau să se adune, doamna Dorneanu eşi din apartamentele sale in-tr'o frumoasă şi bogată gătire. Ea era naltăde stat şi frumoasă incă, deşi anii tinereţeitrecuse. Dorneanu o conduse in salonul dejoc, şi peste puţin musica printr’un marşanunţă că oaspeţii incep a se aduna. DupăCleopiţa Zuznea care sosise cea intăi, venirăcâţiva intimi ai familiei Dorneanu, intrecare Denescu un tener elegant, cunoscut cacel mai bun dănţuitor, apoi Zoiţa Barabezcu fiica ei, d-nul şi doamna Balur cu amen-doue domnişoarele, şi mulţi alţii. Salonulcel mare se umpluse şi convorbirile generale se auzeau ca un zuzăt de albine. DoamnaDorn eanu voea tocmai să dea semnalul celui intăi vals când toate privirile se aţintiră spre uşa intrării unde se arătase o figură puţin cunoscută celei mai mari părţi a publicului. Lucia Vereanu intrase dând braţullui Mihai şi după dînşii generalul, cu toatedecoraţiile sale, conducend pe cucoana Se-vastiţa. Luţica avea o rochie albă, împodobită cu lăcrimioare şi pe cap o ramură deaceeaşi floare. Ea arăta atât de frumoasă şiroşeaţa ce-i acoperea faţa de emoţiune şiochii sei mari cu care privea in jurul ei cuminunare îi ridicau incă frumuseţe atât demult, incât toţi se uitară la ea cu mirareşi se făcu un moment de tăcere. DoamnaDorneanu veni cu grăbire cu soţul ei să primească pe cucoana Sevastiţa, şi presentân-du-i-se Luţica ea se uitâ la dînsa multăvreme cu plăcere, apoi o luâ de mână şi oconduse singură la un scaun care prin po-siţiunea Jui putea fi văzut de toate părţile.După dînşii toţi cavalerii tineri ce nu mergeau in visită la Vereanu, se presentarăincât Luţica care deodată forma centrul interesului general faţă cu acest succes neaşteptat, simţea cum îi bate inima de fericire.Mai multe dame bătrâne se apropiară decucoana Sevaştiţa care avea indirect meritul acestui succes şi o felicitară pentru fru-museţa ficei sale, pe când din fete unele nuse puteau apăra de o simţire de invidie, numai Ana privea la ea cu încântare, şi âr fidorit sa meargă spre dînsa şi să o imbră-ţoşeze. Covrig sta insă ascuns îndărătul unuigrup de cavaleri şi tot căuta să o vadăprintre capetele lor; când o zărea inima îisălta de bucurie şi işi zicea in sine: Tot eumi-am ales pe cea mai frumoasă, au sămoară băeţii de ciudă vgzend că le-ani şters-o.

Valsul insă începu. Doamna Dorneanu 11 deschise cu Denescu de care lumea zicea căse bucură de favorile ei. După dînsa veneâLuţica, apoi mai toate damele care jucau.Melini juca cu Aspasia Barabez ear Vereanucu Adela. Covrig nu indrăznea să se rischezeşi el; căci in faţă cu dănţuitori aşa de buniil apucasg o frică. In pausa ce nrmâ, Melinise adresă cătră Vereanu, aducendu-i amintecă fac vis-â-vis la contradanţuri.

— Cu cine joci intâi? îl intrebâ Melini.

„Cu o domnişoară ce văd azi pentru in-tîia dată, dar dumneata?

— Cu Aspasia Barabez, cu care am onoareaţi anunţa că m’am logodit astăzi.

„Cum, ce fel, aşa de neaşteptat!

— Ţi-am spus că intr’o bună dimineaţăam să mg insor. Eaca momentul au ajuns:am făcut cum au făcut alţii.

„Te felicitez din toată inima, deşi iţi declar că nu mg aşteptam; te vedeam aşa de puţin vorbind cu această domnişoară! Nuar fi zis nimeni că inima iţi era legată.

— Ai fi vrut poate sentimentalismu dinpartea mea? Dar ne vom vorbi peste câţi-vaani, când vei gândi altfel sau poate ca şimine, nu vei mai gândi, ci vei face altfel.

Numai când semnalul contradanţului se dădu ei fură siliţi să se dispartă şi să cautedamele lor. Când jocul se sfirşi Mihai seapropiă de Adela şi Ana care şedeau alăturea.

— Cred că şi d-voastre veţi fl fost surprinse ca şi mine, incepu el, aflând despremăritişul lui Melini.

„Ce fel, care măritiş? intrebâ Adela cu mirare..

— Nu ştiţi incă ? El s’a logodit astăzi cudomnişoara Barabez şi peste două săptămânise şi cunună. Mi-a anunţat-o in toată formaşi m’a invitat la nuntă. Mă mir cum nu avenit incă să v’o vestească.

Adela sta cuprinsă de mirare, ear Ana, roşie la faţă ca para focului işi mişca apărătoarea pentru a ascunde emoţiunea ce-i dăduse această veste.

Si eu m’am mirat, urmă Vereanu deşi dacă gândesc bine, după principiile lui Melini, aceasta nu ar trebui să ne pară extraordinar, Melini nu pune entusiasmu in nimica.

Când Mihai se depărta, Adela zise cătră vara ei:

„N’ai ştiut nimic, aşa-i ? Infamul!

— Mie imi pare bine, imiestecaşi când,deşteptându-mă din somn, aş fi scăpat de unvis urit ce mă chinuea. Insă ar fi pututsă-mi ceară voie, să se scuze.

„Eu nu-1 pot erta in nici un chip; purtarea lui cătră tine nu este de calificat.

— Lasă-1 in colo, sunt mulţămită că numai am a face nimic cu dînsul.

Urmând un alt joc, Vereanu invitâ earăş pe Adela. In sflrşit Melini văzând pe Anasingură se apropie de dînsa.

— Aveţi să mă judecaţi cu asprime, începu el, aveţi să mă credeţi un om nestatornic şi rău şi aceasta cu dreptate, căcipurtarea mea este condemnabilă. Niciodatăinsă nu aş fi indrăsnit a mă purta astfelcătră d-voastră, dacă din observările ce amfăcut de mult, nu aş fi dobândit convingereacă m’aţi depărtat incet din inimă. Momentulacesta este solemn pentru noi. Eu sunt ho-tărit a vă spune tot adevărul, vă rog săfaceţi asemenea. Este drept că simpatia ceaveaţi pentru mine s’a răcit şi că altul aştiut mai bine decât mine să o merite?...De este drept, atunci era mai bine să nedepărtăm unul de altul; dacă nu este ade-vărat, dacă numai natura mea propuelnică m’a inşălat, o I atunci sunt omul cel maivinovat, căci am neliniştit viaţa femeii celeimai nobile şi mi-am amărit şi mie viitorulpentru totdeauna. Respundeţi dar, gândiţică toată liniştea mea atirnă de la acest respuns.

„îmi pare bine, respunse Ana in cel mai mare neastâmpăr, imi pare bine de aceastăexplicare. Ar fi trebuit, e drept, să o provocaţi inainte de a vă hotărî la pasul ceaţi făcut, căci altfel v’aş fi crezut un omfără cuget, fără principii. Ei bine, ceea ceaţi presupus este adevărat, o simţire străinăimi ocupă şi imi incântă inima şi socot căsoarta ne-a fost favorabilă la amândoi cândne-a despărţit: insă pentru iubirea adevărului sunt datoare a vă spune mai mult:niciodată nu v’am iubit, m’am inşălat singură asupra simţirii mele, cuvintele de amorce-mi şopteaţi m’au făcut să cred o vremeceea ce nu era şi acum binecuvântez ne-hotărîrea d-voastre care a tot prelungit şiastfel a impedicat o insoţire ce nu ne puteafi decât fatală la amândoi.

Natura omenească e stranie: deşi Melini sdrobise legămintele ce-1 uneau cu Ana şiprin urmare el insuş renunţase la planurilesale, totuş, auzind aceste cuvinte, fu pătruns de un necaz fără margini:

— Aşa dar, zise el, cu o zimbire amară,totul v’a fost numai o glumă. Respunsurile d voastre afirmative la întrebările mele pasionate erau prefaceri; aspirările mele sprefericirea ce trebuea să gust, erau deşertenăluciri? Cine este cel prefăcut din noi doi,cu care mă împotriveam cu energie la voinţamumei mele ce stăruea necontenit să iauin căsătorie pe domnişoara Barabez, saud-voastre care ziceaţi una şi gândeaţi alta?

„Va credeam mai nobil in cuget, domnule Melini, respunse Ana a cărei emoţiune seschimba in indignare. Dumneata bărbat, in-sultezi o femee! Nu mă aşteptam la o asemenea purtare. Duceţi-vă dar de lângă mineşi să ne despărţim in acest moment pentrutotdeauna. Fiţi fericit cu soţia cu care v’aţiales şi nu mai gândiţi la mine. Aceasta văva fi cu atât mai uşor, cu cât nu ne vommai revedea multă vreme—poate niciodată.Eu plec de aici, mă duc la ţară lângă o mătuşă cu care voiu trăi in singurătate.

— Vă duceţi? respunse Melini cu foc,simţind la ideea despărţirii că amorul îi revine cu toată puterea. Vă duceţi? Aşa darnu am să vă mai văd! O! Pentru ce num’am grăbit a lua o hotărire care tot poatene-ar fi făcut fericiţi ? Pentru ce m’am plecat voinţei mumei mele ? Dacă unirea noastrăar fi fost incheetă, poate că nourul care s’aarătat acum pe orizont nu ne-ar fi întunecat seninul vieţii, poate că m’aţi fi iubit...

„Destul! Mergeţi acum, convorbirea aceasta trebue să se sfirşească. Datoria d-voastrăvă depărtează de mine şi vă chiamă aiurea.

— Nu mă duc până ce nu voiu dobândi iertare. Această iertare e cu atât mai trebuitoare pentru liniştea mea, cu cât simţesccă nu aveţi să fiţi fericită nici d-voastră.Aţi îndreptat simţirea voastră nobilă spreun om prea tânăr incă şi pre impresionabilpentru a fi statornic...

Inima Anei se strînse de durere la aceste cuvinte şi ingălbenind la faţă îi zise incet:

— Mergeţi, mergeţi! Nu-mi vorbiţi maimult! Nu vreau să mai aud nimic.

„Vă zic dar adio respunse Melini, cu glasul mişcat. Vă urez fericire, dar vă rog in momentele perdute să nu uitaţi pe acel carev'a iubit.

In momentul in care Melini se depărta se făcu in sală o mare mişcare. Mai mulţi servitori intrară cu pahare de şampanie; damele se sculară de pe loc, cavalerii se grămădiră toţi spre mijlocul salonului. Un tuşal orchestrului anunţâ că tocmai bătuse miezul nopţii şi că începuse alt an. Domnul şidoamna Dor nean u, dădură semnalul ciocniriloriş felicitărilor. Ideea că anul trebue începutcu veselie şi mai mult încă şampănia in-ferbintase pe toţi şi acum jocul reîncepucu îndoit foc. Totul se învârtea in sală şipărea că pământul fuge sub picioarele dănţuitorilor. Chiar Todiriţă Covrig care venisesă ciocnească paharul său cu Luţica şi cuo zimbire plină de alusiune îi urase: mulţi şi fericiţi ani, după ce înghiţi câteva pahare simţind că-i trece prin toată firea osumeţie necunoscută, ardea de dorinţă săjoace şi el un vals. Din damele bătrâne insămai multe se retrăsese in camerele vecinepentru a face mai mare loc tinerilor ce jucau.Cucoana Sevastiţa Vereanu se aşăzase peo canapea din salonaşul de alăture de undese putea vedea tot ce se petrece in salonulde joc, căci nu voea să peardă pe Luţicadin ochi. Cleopiţa Zuznea văzend-o la o parte,se aşăzâ lângă dînsa şi-i adresă cuvăntul,crezând că momentul favorabil e venit.

— Anul nou se arată vesel pănă acum, începu Cleopiţa zimbind.

„Foarte vesel, respunse doamna Vereanu, zimbind şi ea;—căci in astă sară, plăcereace-i pricinuea succesul fiicei sale o dispuneaaşa de bine încât era amabilă cu oi i şi cine,chiar cu Cleopiţa pe care altfel nu o putea suferi.

— Mă bucur văzend că tinerii sunt neobosiţi, urmă Cleopiţa, cu atâta mai mult căvăd pe unii şi pe alţii la culmea fericirii.

„Cum aşa?

— Eaca, de pildă d. Melini. Cât arată elde mulţămit jucând cu mireasa lui: căci amaflat că astăzi s’a logodit cu fata cucoaneiZoiţei Barabez. Dar ce-i drept, nepoatei luiBalur aceasta nu i-a prea venit la socoteală,vezi-o cât stă de tristă colo in colţ şi cumţine ochii plecaţi in jos.

„Cum, copila era in vorbă cu inginerul... cum îi zici?..

— Melini, el singur intrase in vorbă cudînsa. Dar, asta estel Am spus-o totdeauna: când fetele caută s’aleagă după capullor, treaba nu merge bine. Ce avea să creadăpe Melini şi să-i primească scrisorile?

„Ce-mi spui, cucoană Cleopiţă? Păn acolo a mers copila asta?

— Aşa, aşa; toată lumea o zice. Darurit lucru! Fetele trebue s'asculte de părinţi,numai aşa-i bine pentru fericirea lor. Altmintrelea totdeauna o păţesc rău.

„Fireşte! Fireşte! afirmă doamna Vereanu.

— Vina este a părinţilor. Dar cum puteafi altfel? Cum au fost ei, aşa au crescut şipe fete, căci nepoata a fost crescută împreună cu Adela fiica lor: ţin minte proverbul pe unde a sărit capra... dar toţi părinţii nu sunt aşa, slavă Domnului! D-voastră,cucoană Sevastiţă, ştiu că daţi o creşterebună copilei, toată lumea vă laudă! Dar cefrumoasă e copila şi ce modestă! Eu unaştiu că de astăzi am indrăgit-o de tot. Nueste alta ca dînsa in toată ţara.

Cucoanei Sevasţiţei îi. zimbea inima de plăcere auzind aceste vorbe, căci lauda place totdeauna, chiar in gura oamenilor ce displac.

„Nu-i tocmai urită copilă, răspunse ea, dar asta nu-i nimica pe lângă blândeţa ei.

— Cine nu ştie ce bună şi blândă este?Bărbatul ce va lua-o va fi fericit pe lumeşi poate că momentul măritării nici nu eaşa depărtat pentru dinsa.

„E foarte tânără incă, respunse Sevastiţa,

— Nu ştiu eu? E tânără de tot. Insăuneia îi e dat să se mărite mai de vreme,alteia mai târzior, alteia nici de cum. Totuleste să iee un bărbat cum se cade. Să fiefrumos, bun şi mai ales bogat...

„Şi posiţia lui socială ar trebui să-l recomande, precum şi învăţătura.

— Vezi bine; făr de asta nici nu se poate.Dar mai intăi este să fie bogat, căci atunciviaţa e mult mai fericită. Aşa unul ar trebuicopilei. Şi chiar s’ar găsi, deşi cam greu,dar s'ar găsi.

Sevastiţa se uită la dînsa cu ochi mari.

„Pentruce nu ? urmă Cleopjţa incet ca şi cum ar vorbi cu dînsa singură. Pentru cenu? Adică... Apoi dar... Cum îi gândi şimata, cucoană Sevastiţă, zise apoi mai tare.

— Ce spui, cucoană Cleopiţă, că nu înţeleg?

Adică un gând... aşa... nu ştiu dacă este să-ţi spun;... cuiva îi trec... multe prin cap.El e foarte bogat, foarte bogat şi nici altfel nu-i lipseşte nimic....

— Cine, ce spui?

„Adică, fiindcă vorbeam despre Luţica şi despre măritare, gândeam eu... mi-a trecutprin gând... fiindcă iubesc copila mai multdecât dacă ar fi a mea. Ce ar fi dacă arcere-o el? Poate că ar fi bun.

— Da nu înţeleg... ce cere... cine cere?

„Nime, numai ziceam eu că el poate n’ar fi rău adică tânărul Covrig, care-i foarte bogat, foarte bogat.

Cucoana Sevastiţa sări deodată in sus de pe loc şi ochii îi ardeau de indignare.

— Cum spui? N’am înţeles, a îndrăznitţărănoiul cel de Covrig să gândească că valua pe fata mea?

„Ba nu, cucoană Sevastiţă, Doamne, cum iei lucrurile! Eu im-1 cunosc, numai auzisemcă, e bogat, bine crescut, că, cunoaşte pe copilă, de la ţară,, chiar că,... o cunoaşte bine.

— Pentru Dumnezeu, cucoană, Cleopiţă! cine ţi-a spus asemene lucruri? Dumneatanu ştii că, Covrig acesta e fiul unui răzaşîmbogăţit, un om prost, rău crescut, fărănici o învăţătură, insfirşit fiul unui mojic—căci alta nu e tatăl seu. îmi pare rău căsocietatea noastră s’a stricat intr’atât incătpoate primi pe un asemenea om numai pentru că-i bogat. Mi-ai stricat tot cheful, cucoană Cleopiţă.

„Iertaţi-mă; eu nu ştiam împrejurările, nici nu cunoşteam omul: am zis şi eu aşa,cum se zic multe.

Şi cucoana Cleopiţă voi să schimbe vorba, când se auzi un mic vuet in salon şi amen-doue se sculară să vadă ce este.

Todiriţă Covrig din ce in ce mai semeţ işi călcase pe inimă şi invitase la vals peLuţica. Infierbintat prin joc, prin vinul cebăuse şi prin fericirea de a ţine in braţe peiubita lui, după câţiva paşi simţi că salaincepe a se inverti împrejurul său şi abieişi ţinea echilibrul. Tocmai atunci insă trecupe lângă dînşii Adela cu Soloiu. Covrig infocul lui neluând sama, se isbi de Soloiu,in picioarele căruia se încurcase. Adela stătuse in picioare şi Luţica se ridica iute roşiela faţă de ruşine. In intervalul acesta, omulţime de cavaleri, alergară ca să dee ajutor, intre care şi Denescu care luase iutepe Luţica şi urmase jocul pentru a face săse uite intîmplarea. Ear Mihai care veniseo clipă mai târziu apucase a vedea pe Luţica ridicându-se, dar nu ştiu care din ceidoi bărbaţi ce se ridicau fusese cavalerulsurorii sale şi inchipuindu-şi că trebue săfi fost Soloiu îi zise incet cu mânie: „cândcineva nu e sigur de picioarele sale, nutrebue să joace. In aceste cuvinte Soloiucrezând că se cuprinde o alusiune la verstalui, respunse pe acelaş ton: Tinerii abie re-săriţi ar trebui să-şi măsoare mai bine cuvintele ce rostesc.

— Cuvintele mele se potrivesc cu purtarea d-tale, intîmpinâ Mihai.

„Ele documentează o desăvirşită lipsă de manieră, zise Soloiu şi se depărta.

Pe Mihai aceste cuvinte il străpunseră ca o săgeată şi indatâ găsind pe Melini. şi peDenescu, îi rugâ să meargă la Soloiu dinpartea lui şi să-l provoace la duel.

In momentele insă in care Covrig căzuse, cucoana Sevastiţa văzend de departe cele cese petreceau, aruncă o privire grozavă cătrăCleopiţa şi adause: Vezi-1 ? Nătărăul! Ear Cleopiţa plecând capul, nu mai respunse ci simţind câ-i bâtută, se depărtâ suspinândincet, căci totodată se stinse pentru dinsasperanţa de trăsură şi cai ce trebuea să fieresplata stăruinţelor sale.

Melini şi Denescu atrăsese pe Soloiu intr’o cameră depărtată in care erau singuri şi îiziseră că Vereanu, simţindu-se insultat princuvintele lui Soloiu, îi insărcinase a-1 provoca la duel. Denescu il invitară să le arătecare sunt martorii lui pentru ca să poatăpune la cale cele trebuitoare chiar in aceasară, sau a doua zi dimineaţă. Când auzide duel, Soloiu simţi că-i trece un fior prinspate.

— Ce duel, pentru ce duel? zise el, eusunt contra duelului.

„Dacă este prin putinţă ca să se sfirşească treaba in mod pacînic, adică de voiţi să cereţi scuze d-lui Vereanu vom fi cu atât maimulţămiţi. Ear de nu, trebue negreşit săvă bateţi păn in douezeci şi patru de oare,zise Denescu.

— Cum să mă bat păn in douezeci şipatru de oare? După ce se leagă de mine,apoi vra să mă şi ucidă? Ce fel de dreptate este asta?

„Nu suntem aici pentru a face teorii asupra duelului ci pentru a vă cere explicări.

Numiţi-ne doue persoane cu care ne vom înţelege noi.

— Nu numesc pe nime, ce vorbă-i asta ?

„Atunci binevoiţi a face scuze.

— Daca d. Vereanu s’a supurat, a făcut rău: eu nu am voit să-l insult. Pentru ceia cuvintele pe dos ?

„Fiţi buni de-i spuneţi lui aceea ce ne spuneţi noue şi totul va fi isprăvit

— N’are decât să vie şi-i voiu spune.Pentruce să nu-i spun, dacă-i adevărat ? Aspune adevărul nu-i ruşine.

„Ba d-voastre veţi merge la dinsul şi in faţa noastră îi veţi repeta cuvintele ce voiuzice eu.

— Pentruce să nu-i repetez? Dacă n’amvoit să-l insult...

Auzind aşa, Melini se grăbi a lua de braţ pe Soloiu şi impreună cu Denescu merserăla Vereanu. Soloiu, ajuns in faţa lui repetădupă Denescu: „Domnul meu! Declar că imi pare rău de cuvintele ce am rostit adi-nioarea; că le-am rostit intr’un moment demânie, că mă căesc, că le retrag şi vă rogsă mă scusaţi. Vereanu se inchinâ. Ear Denescu şi Melini se depărtară zimbind, şi incurănd toată sala aflase incidentul, aşa incâtSoloiu nu da decât de figuri ce zimbeau cuironie când se uitau la dinsul. Văzănd căposiţiunea lui devine neplăcută, Soloiu se şifăcu nevăzut fără ca cineva să simţească.

Lipsind Soloiu, toată lumea uită incidentul pentru acea sară şi jocul urmă cu acelaş foc ca inainte pănă eând trebuea să inceapâcotilionul. Yăzănd că Denescu joacă cu Lu-ţica cu care avea să şi conducă cotilionul,Doamna Dorneanu fu pătrunsă de gelosie şirefusâ de a juca. Cănd toate erau gata, unmarş al orchestrului arătă că societatea vatrece intăiu la souper. Ana insă frământată de atâtea deosebite emoţiuni, prefeii a re-mânea in salonul de joc unde Vereanu îiţinu tovărăşie.

Câtă vreme musica şi jocul conteniră ei vorbiră de lucruri indiferente, indată insă cecotilionul incepu, şirul conversârii îi adusea vorbi despre amor şi fericire. El susţineateoriile optimiste ce sunt proprie sufletelorsimţitoare şi nobile in tinereţă, când experienţa vieţii nu le-a schimbat incâ.

— Nu cred, zicea el, să fie o fericire pe lume care să se poată asemăna cu aceea cegustă bărbatul şi femeea ce se iubesc. Aceti in inima iubitei pănă şi simţirea ceamai ascunsă ce bucură sau intristează, aputea impărtăşi bucuria şi alunga tristeţacu un cuvent de amor, e in adevăr o ursită pe care tot omul o poate dori. Ce suntpe lângă această necurmată fericire, toatebunurile ce-ţi pot aduce averea sau rangulsau invăţătura ? Aceste iţi lasă sufletul rece îamorul singur il inspiră şi-l inalţă. Toţipoeţii au cântat amorul şi de alte bunurţnu s’au ocupat; aceasta dovedeşte cum toateinimele nobile au inţeles că in adevăr in elşi numai in el consistă scopul vieţii noastre.

„Toţi poeţii au cântat amorul, respunse Ana, care simţea o dulce mişcare la cuvintele lui Mihai, insă cei mai mulţi cântă amorul nefericit care se zice că doare şi chi-nueşte mai mult decât ori ce rău pe lume.Cunosc puţine poesii de amor, unde poeţiinu se plâng de soarta lor. Cât de des eiinvoacâ moartea spre a scăpa de suferinţele amorului!

— Si cu toate aceste nici unul nu zice că ar voi să nu mai iubească. Ei prefer, şi eu inţeleg aceasta, indiferenţa iubitei decâtstingerea amorului lor. Căci acesta este viaţa,aspirarea, visul şi gândul lor. Dar chiar indiferenţa de care se plâng ei, ţine ea vecinie? Amorul are raze infierbintătoare casoarele şi incălzeşte pe acel asupra căruiase indreaptă. Cine poate resista multă vreme,şi care a fost sufletul ce păn in sfirşit nus’a induioşat şi n’a iubit şi el? „Să fie aşa,zise Ana, din ce in ce mai incântată; să nupoată, fi amor care păn in sflrşit să nu secomunice, dar lumea, oamenii, imprejurărilenu vin adese ori de se pun intre cei ce seiubesc şi grămădesc impiedecâri neinlătu-rate? De câte ori bunurile cărora nu ledai însemnătate, nume, avere, rang depărtează pentru totdeauna inimi care se iubesc?Apoi cine este sigur de statornicia iubitului ?Depărtarea aduce uitarea şi acel care departeiubeşte încă şi cu mai mult foc decât inainte,cât de des a văzut la reintîlnire că inimaaprinsă a iubitului s’a prefăcut in ghiaţă?

— Atunci nu a fost adevărat amor. Acesta cuprinde şi inlănţueşte sufletul cu o puterefărmecată care trece peste munţi şi mări.Acei oameni care se lasă a fi împiedicaţi denume sau avere sunt inimi meschine carenici nu pot iubi adevărat, Acela numai iubeşte care sboară pe deasupra lor, cum sboarăcu gândul peste ţările ce 1 despart de iubitalui. Atât imi pare de adevărat că depărtarea nu stinge amorul că imi aduc amintede o mulţime de versuri din poeţi a tuturor timpurilor, in care se repetează aceeaşi idee.Chiar faptele Feţi-Frumoşilor din poveştilenoastre care alergă'peste noue mări şi noueţări, invingănd balauri şi smei pentru agăsi Zina ce iubesc, imi par a fi numai oalegorie care exprimă aceeaşi idee. Balaurii şi smeii sunt societatea răuvoitoare carecaută adesa să oprească fericirea lor, ei insăcare representă inimele nobile trec pe deasupra şi se intîlnesc. Vorbind aşa, Mihai gândea la Adela.

„Ideile ce aveţi sunt frumoase. Aş vra să ştiu dacă le veţi păstra totdeauna. MStem să nu le schimbaţi. Când ne vom revedea, poate veţi gândi altfel şi obiceiurileneîndurătoare ale lumii vor produce şi asuprad voastre efectele cele neapărate. Am să vSpun la revpdemi noastră multe întrebări şidacă vS Veţi fi schimbat câtuş de puţin, numS mai veţi opri de a gândi rău de inimaomenească. Păn atunci insă nici un cuvSntdin crin ce mi-aţi spus nu-1 voiu uita.

— îmi vorbiţi ca cineva care se duce pentru multă vreme. Voiţi să ne lăsaţi?Pentru ce mS îngrijiţi cu asemene cuvinte?

„VS îngrijesc? Din nenorocire chiar mâni, chiar azi căci a şi inceput zioa, va fi plecarea mea. Eşind din bal mS urc in trăsura ce mS duce in singurătatea vieţii dela ţară.—Şi Ana explică aici lui Mihai toateîmprejurările ce o sileau a pleca.

„M’aţi întristat cu această veste, respunse Mihai, socoteam că nu ne vom despărţi curând şi vSd că m’am inşălat. Doresc să nerevedem in grabă şi vă incredinţez că eunu-mi voiu schimba ideile niciodată.

O figură de cotilion îi sili să se despartă. Când se reaşezară pe locurile lor, urmâ otăcere de câteva minute. După aceasta, Anavorbi cu jumătate de glas.

— Am să fiu tristă in exilul meu; d-ta insă vesel şi fericit. Cine ştie când şi cum nevom revedea.

„Nu voiu fi vesel, respunse el, veselia nu e fundul caracterului meu, deşi in societate mă arăt astfel de multe ori. Sunt chemat a trece prin multe incercâri in viaţă— aşa mi s’a prorocit, dar insfirşit voiuajunge la adăpostul fericirii. Aş dori ca acelmoment să fie aproape.

Zicănd aşa, Mihai lăsâ fără voie mâna să cadă şi intîlni mâna Anei pe care o luâ ina sa. Aşa stătură ei mai multă vreme, pănăcând Ana deşteptându-se, işi retrase mânaşi cu glas tremurător il intrebâ despre prorocirea de care vorbise, ear Mihai îi istorisiscena nocturnă de pe câmp şi cuvinteleNeacşei. Ana privea in ochii lui cu o simţire nedescrisâ şi şoptea dinaintea ei... diamantul... diamantul...

Nu apucase a sfirşi bine Mihai, când be-trânul B^ur apropiindu-se de dînşii, zise câtră Ana că trebue să plece, avănd numaicâteva oare pentru a se pregăti de drum.

Doamna Balur avea să mai rămâe la bal cu Adela, ear ei doi trebuiau să easă. Anase sculă inghiţind un suspin adânc şi Mihaio intovărăşi până la scară. In curte era in-tuneric şi când Mihai o ridică in trăsură lipibuzele sale pe braţul Anei caie tremura.„Nu mă uitaţi îi şopti ea incet şi trăsuraplecâ. Ana lăsâ capul să se odihnească p^perina trăsurei şi in inimă simţea o fericirefără margini. Ea uitase că pleacă, uitase ceo aştepta: numai imaginea şi cuvintele luiMihai îi umpleau gândul. Mihai insă se urcăear in sus. Mergând intr’o cameră retrasă,el işi sprijini capul pe mână şi se uitâ multăvreme inaintea lui fără a avea vre-o idee lămurită, ci numai un ce vag, nehotărit il apăsafără a-şi da samă ce este. Din această stareel simţi trebuinţa să se scuture după o vreme,S3 sjulâ, trecu printre tot şirul de odăi ce-1despărţea de salonul de joc şi se opri la uşaacestuia. Dându-se tocmai atunci semnalulunui joc, Mihai, fără a şti bine ce face, merseinainte şi picioarele lui il duseră drept laAdela care se sculâ zimbind să joace cu dinsul.

Când Mihai se găsi singur a-casă, chipul Anei i se arătâ palid şi vag, acel al Adeleiinsă viu, atat de viu, incât chiar după ceadormise, il văzu in vis până la deşteptare.

CAPITOLUL XV.

De când cu balul lui Dorneanu, Todiriţă Covrig se dusese de mai multe ori in visităla Cleopiţa Zuznea şi la Vereanu, insă niciintr’un loc, nici in altul nu mai fusese primit. La inceput el nu putea crede că efectul minunat ce şi inchipuise a fi făcut, săse fi şters din causa unei intîmplări aşa deneinsemnate, cum fusese acea de la bal. Inurmă insă, vizând că lucrurile nu se schimbă,el işi zise că trebue să fie ceva la mijlocşi trimise după Naftulea pentru a afla prinacesta ce se petrece. Şi acesta veni abiedupă mai multe chemări.

— Pentru ce n’ai venit indată ce te-amchemat jupâne Naftulea ?

„Am avut treabă, Chicoana Cleopiţa m’a trimes la Soloiu cu care am stat la vorbătoate zile trecute.

— Ce? nu cumva Soloiu umblă şi el pela Vereanu?

„Naftulea zimbi: „este numai o fată pe lume? Mai sunt ele multe, oraşu-i mare.

— Te-am chemat să-mi spui cum stă treaba noastră ?

„Care treabă? respunse evreul, făcându-se a nu inţelege.

— Ce te faci că nu ştii? treaba mea,pentru care am venit aici.

„Aţi plătit puţin telalic păn acum, chico-naşule. Am alergat de o sută de ori la chi-coana Cleopiţa: şi tot in trăsură, că şede departe. D-voastre sunteţi un om bogat şinu vă pasă de câţiva galbeni mai mult, dareu imi câştig viaţa cu alergatul; am nevoi.

— Ce treabă mi-ai făcut ca să-ţi plătesc mai mult?

„Bine, dacă n'am făcut treabă, atunci mg duc.

Şi evreul se indreptâ spre uşă.

— Stăi Naftulea, nu te supăra, mai na-ţi bani. Te mulţămeşti ? Ei spune-mi acum totce s’a intîmplat.

„Ce să-ţi spun? Nu s’a intîmplat nimic, respunse evreul punând banii in buzunar.Nimic. Cucoana Sevastiţa Vereanu sa supărat că i-aţi trântit fata la pământ şi nuvrea să v’o dee. Căutaţi-vă de treabă şi văduceţi acasă. Pentruce nu jucaţi mai bine ?

— Eşi afară, jidane, strigă Covrig mânios.Hai eşi, şi tu şi Cleopiţa v’aţi înţeles să-mi furaţi banii fără a-mi face treabă.

„Pentruce v6 supuraţi pe mine: ea nu-i fata mea. Despre mine poţi s’o iei cât iţi place, eu md uit dacă cineva ştie juca.

— [ţi baţi incă joc de mine, jidane ? strigă Covrig apucându-1 de guler, am să-ţirup barba? Dă-mi banii inapoi şi du-te deia de la Cleopiţa serviciul cel de argint!

„Dacă mi-i rupe barba şi mi-i lua banii, ai să capeţi fata? respunse Naftulea cu celmai mare sânge rece, deşi il sgâlţia Covrigin toate părţile. Ce sunt eu vinovat! Eumi-am făcut datoria. Mai bine daţi-mi incăceva pentru batjocura ce-mi faceţi.

Covrig insă il luâ de umeri şi-l aruncă pe uşă afară. Remas singur, el se preumblă furios prin casă şi o mulţime de gânduri îitrecurd prin cap. O intîmplare aşa de neînsemnată să-i nimicească tot planul s6u celfrumos! Când se mânia asupra Sevastiţei,când asupra lui Mihai pe care il credea vinovat, căci işi inchipuea că trebue să fi avutloc un mare consiliu de familie la Vereanuin care să se fi desbătut chestiunea mâri-tării fetei şi că Mihai cu mândria lui ar fisusţinut că trebue să se respingă cererealui Covrig: când işi întorcea mânia asupraCleopiţei care trebue să-l fi trădat pentrualtul, când asupra părinţilor Iui care nu-1învăţase a juca, când asupra sa insuş, cândasupra Luţicăi. Cu cât gândurile i se grămădeau, cu atât il apuca un dor de resbu-nare şi-i părea rău că nu găseşte chipulcum să-l indeplinească. Ii veni gândul săse însoare îndată cu alta pentru a arăta elşi părinţilor şi fetei cine este şi să-i facăpe toţi să moară de căinţă. In această staresufletească il găsi Neculiu Rareş care demai multe, zile nu mai venise să-l vadă.Cătră acest singur adevărat amic ce-i re-măsese, se adresă Covrig pentru a destăinuidurerile sufletului său şi a cere sfaturi despre ceea ce trebuea să facă.

— Te plâng amicul meu, respunse Rareş, dar pentru ce nu mi-ai spus de mai inainteplanurile ce aveai? De la început eu ţi-aşfl arătat că obiectul ce-ţi ai fost ales nueste demn de amorul unui suflet aşa de nobil, cum bate in peptul tău. N’ai văzut cine-iacest tânăr, Mihai Vereanu? Un om, condus numai de interes şi de meschine pre-judiţiuri de castă, nu-i un om al poporului care are drept mediu entusiasmul şi drept ţel virtutea! Invan vom căuta inaceste cercuri nobleţă de animă ; numai banişi vanitate este călăuzul actelor lor.

„Ah! Bani are şi tata, dar ce folos! suspina Covrig.

— Prea bine; îi vom întrebuinţa pentruscopuri mai nobile, cari iţi vor implica inimainfortunată. îmi vei da cât va trebui casâ-ţi procur cârţi şi scrieri a căror cetirete va inălţa spre regiuni măreţe din vîrfulcărora vei privi cu compătimire la meschinele acte ale acestor oameni ce işi zic aristocraţi şi care au usurpat numai fără dreptlocul şi averile care sunt ale poporului şinumai ale poporului.

„Ah! Ce cărţi, ce am să fac cu cărţi; cărţi imi trebue mie! Eu vream să mS însor, nu să cetesc. Cel mai bine este să iaualtă nevastă ca să le arăt eu!

— Să nu faci un asemenea pas, il curmăRareş care se temea să nu peardă atuncipreţioasă amicie a lui Covrig. Să nu cumvasă faci aceasta! Ai vrea să te robeşti uneifiinţe a cărei inimă nu te încântă! O! Nici-odinioară! Mai bine să-ţi întrebuinţezi mijloacele adunate cu sudoarea frunţii spre scopuri filantropice. Dotează societarea „UlpiaTraiană cu un capital indestulător pentrua putea realiza mai curend ideile dătătoarede viaţă ce urmăreşte cu neobosită perse-veranţă in mijlocul atâtor inimici invidioşi.Contribue la crearea de foi literare şi politice care să denunţe abusurile celor puternici şi sâ-i tragă la respundere inaintea supremului tribunal al opiniunii publice, sălumineze poporul subjugat asupra adevăratelor sale interese, ţăranul să ştie că el estemai mult decât miserabilul proprietar caree numai un tiran, că titlurile sale mai vechiau fost numai usurpate...

„Ba mă ferească Dumnezeu de asemene păcat! respunse Covrig. Atâta ar mai trebui!Dar eu iţi vorbesc de una şi dumneata imi spui de alta.

— Eu vreau să te conduc sub auspiciele mele in templul inţelepciunii, ‘dans le temple du sage’ cum zice Yoltaire, vestitul poet alfraţilor noştri de peste Rhin, in locaşul deeternă verdeaţă unde te vei simţi uşor, fe-lice...

Cu asemene sfaturi filosofice mângăea Ra-reş pe Covrig. In fiecare zi amicia il sdea să vie la Covrig in visită, să dejuneze cudinsul, să petreacă zioa împreună pe socoteala lui. După câtva timp aceste petrecerila care lua parte Calcănfaun şi mai mulţialţii, goliră punga lui Covrig cu totul, aşaincât tatăl său care-i trimisese bani in maimulte rânduri, acum aflând ca s’o pus pebunchetuit de dimineaţă până sara cu o mulţime de tovarăşi ce ţinea pe socoteala sa refusâ să mai împlinească cererile lui Todiriţă şi-i porunci să vie acasă inapoi. Cu inimagrea, Todiriţă se depărtâ de oraş şi se intoarse la Bolteşti spre viaţa cea obicinuităce o ducea in societatea părinţilor săi, viaţăpe care numai rarele visite ale subprefectului o varia din vreme in vreme.

In oraş nime nu bagă in seama depăr-tarealui Covrig. Chiar la Balur nu se mai pomeni de dinsul, ca şi cum nu ar fi făcutparte din adunările ce aveau loc in fiecare Joe. Nici doamna Barabez cu Me-lania nu mai veneau de când aceasta se logodise. Chiar Melini nu se mai arătase decâto singură dată pe câteva oare. Mai multse simţea lipsa Anei ce plecase a doua zide balul lui Dorneanu. Incurend insă nicide Ana nu se mai vorbi şi petrecerile urmară mersul lor. Adela era tot mai veselăei domnea ca o regină in acest cerc, in careacum, ne mai împărţind cu nime strălucirea,forma punctul de mijloc al interesului tuturora. Soloiu se arăta foarte prevenitor şiamabil cu Vereanu de când ştia că acestase bate la duel dar se amesteca mai puţinin jocuri aşa incât nu era aşa supărăciosca înainte pentru tinerime. Astfel Adela şicu Mihai aveau ocasiuni îndestule a se intreţinea nesupăraţi oare îndelungate. Şi sepărea că cei mai bătrâni căutau prin toatechipurile să le înlesnească aceasta. —Convorbirea ei puţin sentimentală, in idei inconse-quentă, superficială, dar plină de spirit şideapururea veselă, forma un contrast marecu seriositatea ce punea Mihai in desvolta-rea oricărei idei şi in însemnătatea ce da eloricărei simţiri adevărate deşi adese ori opi-niunile lui serveau de ţel al ironiei Adelei.Insă tocmai această deosebire avea pentruMihai un farmec nespus şi deşi câteodatăil necăjea ironia ei, totuş se întorcea dinnou spre dînsa cu aceleaşi idei spre a convinge o fiinţă ce i părea altfel atât de perfectă. Căci dacă o iubise de la început acumîncepu a se convinge de adâncimea simţiriisale. Nesfirşit gândul lui era la dînsa şi departe de a se distrage din reveria ce-1 cuprindea, el simţea o dulce plăcere de a lăsainchipuirea in nesupărare să-şi ridice fantasticele ei clădiri. Ah! momentul in careîncepe a se arăta cel intăiu amor, este unuldin cele mai frumoase in viaţă. Farmecul esteatât de nou, necunoscut, şi surprinzător, incâtatunci nime nu gândeşte că această simţirepoate să se prefacă vreodată intr’un isvor dedurere. Intîlnirile sale cu Adela erau acummomente la cele mai insemnate pentru dîn-sul; in faţa lor toate celelalte îi părea lucrurisecundare. Datoria lui de judecător, studiilesale private, chiar raportul cu familia sase arătau pentru dînsul mai uşoare; a le ne-griji îi părea lucru natural, căci inima îivorbea totdeauna de altceva şi pe lângă glasul inimii acel al minţii amuţeşte. Cu aceastainsă se stinse şi amintirea: Lucreţia, Anaîi dispăruse din memorie ear de Miss Maiynu gândise niciodată că ea poate simţi pentru dînsul. Presentul minunat şi visul unuiviitor nehotărit dar încântător il preocupasingur. Cu toate aceste, nu cuteza să se declare Adelei. Numai din focul ochilor săi,din serioasa espresiune a feţii şi mai presusde toate din instinctul ce spune femeei căeste iubită, Adela il inţelesese. Deaceea convorbirile lor devineau din ce in mai serioasechiar câteodată se perdeau pe nesimţite intăcere adâncă.

Insă o natură ca acea lui Mihai nu putu să ţie ascunsă in sine o pasiune care dince in ce devenea mai puternică. El simţea trebuinţa de a împărtăşi cuiva ceea ce sepetrece in inima lui, căci precum durereaare nevoe de mângăerea altuia pentru a fialinată, astfel şi fericirea vrea să se comunice. Cui insă să destăinueascâ inima sa?Aici el nu avea nici un amic. Lui HenriBeaudieu care se afla incă in Roma şi cucare întreţinea o corespondenţă regulată, îiscrisese totul: insă Henri era departe; res-punsul la o scrisoare vine târziu ş’apoi elnu avea nevoe de cineva care să-i respundă, cide unul care să-l asculte. Deaceea el căutăun confident din apropierea sa. De părinţi se ferea; Luţica îi părea prea copilă.Singura persoană cătră care găsi să se adreseze era Miss Mary, de a cărei simpatie credeacă se bucură. Mihai dar căută din nou societatea ei şi cu incetul îi descoperi ceea cese petrece in el. Cine ar putea descrie durerea tinerii Engleze! A iubi şi a nu fi iubită, incă nu era deajuns pentru dînsa; eatrebuea să audă din insăşi gura iubitului căacesta iubeşte pe alta, să se convingă cât demult el poate iubi, să o chinuească gândulcă ea ar fi putut să se bucure de intregulacest amor dacă soarta ar fi voit-o, să seprefacă in presenţa lui şi cu o abnegarenemărginită, să tacă, să sufere şi să plângă.

CAPITOLUL XVI.

Henri Beaudieu cătră, Mihai Vereanu.

Scrisorile tale din urmă nu seamănă cu cele ce-mi scriai mai inainte. Veselia dispare din ce in ce din ele şi reflecţiuni serioase o inlocuesc. Deşi nu mi-o spui, creda vedea că ceva insemnat s’a petrecut intine şi din toate trebue să presupun că numai amorul e causa acestei schimbări. Darcine este femeea care te inspiră şi te preocupă? Să fie una din acele doue fete pecare mi le-ai descris cu colori atât de vii?Una pe care ai numit-o Adela o văd descrisă ca o persoană frumoasă, veselă, plăcută, cu spirit; de cealaltă, Ana, mi-ai ziscă-i frumoasă, sentimentală, serioasă, invă-ţată. Pe care din aceste doue să aleg pentru iubitul meu amic ? Dacă e greu a judecade aproape caracterul omenesc prin acestinvăliş nepătruns ce numim fisionomie şi care ne inşală atât de des, cu cât e mai greu a se pronunţa din depărtare când treimeînchipuirea singură să depingă imaginile?Dar pentru ce mg întreb pe cine să-ţi alegeu, când din părtinirea ta pentru cea dintâicare resbate in flecare frasă, văd că nu aiaşteptat sfaturile mele. Nu ştiu insă pentruce eu aş fi dorit să-ţi placă Ana mai mult.îmi pare că caracterul acesteia este maipotrivit cu natura ta, ear inriuririi amorului care niciodată nu chibzueşte, datorimadeseori desamăgirile cele mai dureroase. Cutoate aceste eu poate mg inşăl şi aceastaeste numai o presupunere fără temeiu căcide aici nimic nu pot cunoaşte. Scrie-mi insă,scriemi-mi des şi mult. Scrisorile tale imiaduc din nou aminte de timpul fericit ceam petrecut împreună, imi vorbesc earăşde tine, iubitul meu Mihai, imi reaprind dorinţa de a te vedea şi mg distrag de la gânduri serioase şi triste care mg apasă. Căcişi in viaţa mea pare a se pregăti o prefacereînsemnată; o simt cum se simte in aer ofurtună ce are să vie. Scrisorile miresei melesunt de câtva timp mai scurte şi mai rare.Inzadar maică-mea mg aşteaptă cu nerăbdare pentru a săvirşi unirea noastră; euvgd că Sofia işi depărtează gândul de la mine.Pentru'ce imi scrie mai puţin, pentrucemai rar şi pentruce, când vorbeşte de raporturile noastre, se simte că prin toate chipurile ar voi sa se arăte iubitoare cătrămine insă că nu poate? Simţirea nu se poatesimula; când nu este, orice osteneală ne-amda s’o arătăm, receala sufletului străbatepintre fapte. Poate că altul îi va fi eşit in calespre care se intoarce inima ei şi ea cautăsă alunge această simţire din dragoste şirecunoştinţă cătră mama noastră. Dacă-iaşa,nimic nu mă va impedica să-i dau cuvântulinapoi şi voiu isbuti a face pe maica-measă inţeleagă că aşa este mai bine. Pentruaceasta insă trebue să mă duc şi să văd.La primăvară dar, părăsind Roma mă voiuintoarce in patria mea. Păn atunci insă voiuurma studiele, de care sunt mulţămit şi decare te-ai bucura şi tu dacă ai fi urmăritprogresele ce am făcut. Abia aici am văzutcă eram destinat a fi artist. Operele nemuritoare ce pot admira in linişte mi-au deschisorizontul inchipuirii şi lucrez cu o nouălumină ce simt că luceşte in mine. Dar destul, faptele nu vorbele trebue să dovedeascăaceasta.

Ana Mirie eătră Adela Balur.

Cât de neregulat, cât de scurt respunzi tu la scrisorile mele! Abia câteva rânduri

ce-mi vin din când in când, imi vestesc că. părinţii noştrii (căci iubirea şi recunoştinţamea pentru ei imi invoesc a-i numi aşa)sunt sănătoşi şi că tu, iubita mea Adela,gândeşti câteodată la mine. Dar despre celece te intreb, nici un cuvânt! Ah! Se vedebine că inima ta e liberă, că nimic nu oapasă; că gândul tău nu se intoarce caal meu earăş şi earăş in jurul aceleiaşiimagini. Dacă şi tu ai fi chinuită, de simţirea ce a străbătut sufletul meu, cum arfi atunci scrisorile tale altfel: numai atuncim’ai înţelege şi ai pătrunde in fundul inimiimele. Dar tu eşti liniştită, tu petreci in societăţi vesele, il vezi adeseori, vorbeşti cudînsul şi nu ştii ce este singurătatea şi depărtarea! 0! exilul e cea mai mare pedeapsăce s’a putut scorni. Nu este chiu mai greudecât a nu şti nimic de acel ce iubeşti, a fiin indoeală dacă el se apropie, ori să depărtează mai mult de inima ta. Eu insă nu potafla nimic dacă tu nu te induri de mine şinu-mi scrii, căci nimărui afară de tine, nu amdestăinuit ceea ce se petrece in inima mea:chiar lui nu l Pentru ce l’aş fi lăsat să vadăcât de mult il iubesc? Dacă şi in inima luiar fi pătruns amorul, atunci el de la sine ar figăcit-o ear de nu, atunci nu-mi mai rămâne...insă departe de mine această idee grozavă! Nu poate omul să fie născut pentru atâta durere şi ar fi nedrept de a acusa Dumnezeirea că ne-ar fi creat numai pentru a suferi. Câteodată imi vin asemenea idei negre,insă eu le alung departe căci mg convingcă numai isolarea şi grozava depărtare mile produce. Dacă aş fi lângă tine, dacă l’aşvedea, asemenea gânduri nici ar putea să-mivie. Dar aici departe de dînsul, deţine, de voi,găsindu-mă in societatea unei singure femei,ce-i drept bună in suflet, dar bătrână şi bolnavă ; avend dinaintea ochilor numai omătulcare se intinde peste grădini şi câmpii şiunde nimic nu trăeşte decât păserelele careciripesc pe crengile uscate şi caută hrană,cum să nu fiu cuprinsă de ideile cele maitriste in această uniformitate a vieţii şi anaturii? Ceea ce mă mângăe este musica.De dimineaţă păn in sară repetez sonateleşi concertele ce ştiu că-i plac. îmi inchi-puesc că mă pregătesc a le cânta lui şi,inspirată de această idee, le executez cao artistă. Câteodată mintea mi se perde cutotul, imi pare că il ştiu lângă mine şică mă ascultă cu mulţămire. Atunci, chiarcând sfirşesc a cânta nu mi vine a întoarce capul, pentru a nu mă incredinţacă el lipseşte şi că totul a fost numai onălucire! Ah! Unde e vremea când şedealângă, mine la clavir şi asculta cu espresiu-nea sa cea serioasă şi gânditoare care-işade aşa de bine? Gândul meu se’ntunecă,in aceeaşi vreme imi pare că ani indelun-gaţi au trecut deatunci şi totodată că nuar li mai mult decât o zi! Atunci il vădintrând cu mine in lungi convorbiri şi ştiice plăcere este a-1 asculta, cât de serios elvorbeşte de tot ce-i mare in lume, ce preţpune el pe artă şi ce insemnătate incuviin-ţează simţirii. Şi toate aceste oare petrecute cu mine nu ar fi insemnat nimic? Pentruce atunci imi căuta societatea cu atâta plăcere? Nu poate fi aceasta urmarea nepăsării;este o fibră comună care resună in acelaştimp la amândoi. Aceasta trebue să fie aşa— căci vezi, nu numai inima mi-o zice, inimade care se spune că e inşălătoare, ci mi-ozice judecata, când stau şi combinez toatecele petrecute intre noi. Combinez toate, căcide toate imi aduc aminte, de fiecare cuvântrostit, chiar de fiecare gest, de fiecare mişcare şi toate impreună mS conving că elnu poate fi nepăsător. Dar de atunci nu s’aschimbat nimic? Au remas toate cum le-amlăsat! O! scrie-mi, căci il iubesc! Când zicacest cuvent, Adelă, zic taina mea cea maimare, visul nopţii, gândul vecinie al zileiintregi, singura aspirare a sufletului meu.Când imi inchipuesc câteodată, viitorul şi mi deping viaţa cât de frumoasă va fi in unirecu dînsul, sunt cea mai fericită din femeişi cu nimene nu aş voi să schimb soartamea ; pentru ce grija trebue să mă surprindă,să-mi aducă tristeţă şi durere? Ah! poatecă ţie toate ce-ţi spun iţi par enigme, d;ir eusingură nu mă mai inţeleg, sunt aşa de schimbată, imi pare că nu mai sunt cine eraminainte şi că un alt suflet dă viaţă fiinţeimele, dar cu toate aceste acum abia trăesc,acum abia recunosc preţul vieţii şi binecuvântez soarta ce mi-a dat o inimă aşa desimţitoare! Te sărut de mii de ori; petreceveselă şi fii fericită, dar printre petrecerigăseşte un moment liber pentru mine, scrie-mice ţi-a spus, ce aţi vorbit, scrii-mi tot. Adăconvorbirea asupra mea şi spune-mi atuncice-ţi va fi zis. O! dacă mi-ai spune numaiun cuvent ce il doresc, nu te invidiez pentru petrecerile tale şi mă impac cu singurătatea mea.

Mihai Vereanu eătră Henri Beaudieu.

Te plâng amicul meu, dacă ceea ce gândeşti despre Sofia e adevărat. Trebue să fie dureros de a vedea sdrobit deodată planulde fericire ce amorul işi formase. Acum vădcă pe acesta şi numai pe acesta se inte-meează fericirea noastră. Cu cât mai multgândesc, cu atât mai mult mă conving căcivăd ce preţ are amorul. El singur ne inspiră,el singur face viaţă poetică. Păn acum nuştiam ce este; il intrevedeam numai in modvag faţă cu femeile d» care m’am apropiat, dar acum §tiu ce este; il simt şi de-atunci văd că sunt bărbat şi că timpul fărăvaloare a adolescenţii a trecut. Nu-ţi spuncare este femeea ce iubesc căci tu o ştii.Cu pătrunderea adâncă a spiritului tău ce amadmirat aşa de des, ai inţeles cine mă puteainspira pe mine. Numai ea, numai Adelaera destinată a mă ridica spre o sferă maiinaltâ de pe pământul unde mă târîeam pănacum. Dar te greşeşti socotind că Ana eramai potrivită pentru natura mea.

Ea este frumoasă, învăţată, are toate calităţile afară de una care nu ştiu cum să o numesc; ea te face să o admiri, dar telasă rece. Cu totul altfel e Adela! Unii zic—şi poate să fie aşa—că ea nu ar fi aşade frumoasă, dar aceasta numai gustul ohotărăşte şi nu se poate judeca după teoriigenerale; poate că Adela a cetit şi a învăţat mai puţin, dar ce nevoe este când natura indeplineşte de la sine aceste mici lipseale creşterii! Şi chiar sunt aceste lipse? Vecînica cetire perde mai mult originalitatea spiritului, decât o desvoltă. Ce are nevoeo femee superioară de învăţătura cărţilor,când in instinctul ei găseşte un isvor multmai bogat de învăţătură? Apoi spiritulcel viu ce se reflectează in ochii ei aprinşi,bunătatea inimii sale ce se arată in blândaei zimbire şi mai presus de toate acel nuştiu ce care face de iţi saltă inima cândpriveşte la tine ? Poţi să mă fericeşti, iubiteHenri, căci ceea ce visasem, idealul ce-miformasem in închipuire, desemnat numai cumargini slabe şi palide acum il văd dinaintea ochilor aşa precum il zugrăvisem. Ce zic ?de mii de ori mai frumos şi mai perfect!Când stau singur şi las gândul meu să-şidesemneze faţa ei aşa de frumoasă precumeste, câteodată văd cum se preface pe nesimţite intr'un chip de ânger care in lungvestment alb se coboară inspre mine dinceruri şi plutind asupra capului meu imizimbeşte dulce şi mă protege de orice gândrău! Atunci simţ câteodată cum o lacrimăcurge incet pe faţa mea şi sunt omul celmai fericit. Dar, voiu fi fericit căci şi eamă va iubi, mă iubeşte! Tresărirea ei cândmă vede pe neaşteptate, distracţiunea cândvorbeşte cu mine, suspinele cele ascunse cescoate câteodată, melancolia ce de o vremeîncoace se zugrăveşte pe faţa ei—toate mi-odesvâlesc şi noi ne înţelegem fără a ne fi spusincă nimic. Dar mai mult n’am să pot trăiaşa. Cuvântul suprem voesc,trebue să-l spunsîngrijirea ce m’a oprit totdeauna cănd imipropusesem a-i descoperi secretul inimii mele,trebue să dispară, curajul ce l’am avut inalte momente ale vieţii nu-mi va lipsi niciastă' dată. Ii voiu declara amorul meu, voiuprimi respunsul dorit şi voiu fi omul celmai fericit! Şi tu atunci trebue să vii peaici, iubitul meu Henri; dacă este drept căproiectele tale de viitor sunt nimicite şi casoarta, dându-mi mie, ţi-a răpit ţie cel maimare bun al vieţii, atunci părăseşte, celpuţin pentru un timp mijlocul in care trăeşti.Yino de mă vezi aici şi măngăe-te cu fericirea ce-i vedea că gustă amicul tău. In scrisoarea mea viitoare vei afla ce s’a petrecut;vei afla că pustiiul de care imi zicea vrăjitoarea şi despre care ţi-am vorbit, a fost viaţamea de păn acum şi că diamantul, ascunstuturora, mie mi-a fost dat a-1 găsi şi a-1 lua.

Adela Balur cătră Ana Mirie.

Te tângueşti şi mă mustri, iubita mea soră, că scrisorile mele sunt scurte şi cuprinsul lor neinsemnat. Dar ce ţi-aş maiputea scrie de pe la noi? Părinţii noştrisunt sănătoşi şi eu earăş şi in toate zilele vorbim de tine. Tata gândeşte cu bucurie, cămătuşa ta te va face moştenitoare şi căvei fl bogată de unde nici nu te aşteptai,pe când eu, precum ştii, nu voiu avea niciodată avere. Averea insă, pe cât aud şi vădjoacă un rol aşa de insemnat, incât de ladînsa pare a atîrna fericirea, mai cu samăa femeilor, căci bărbaţii se uită mai multdacă mireasa lor va fi bine inzestrată. Darşi pentru noi este oare o fericire de a semărita, pentru a nu avea nici trăsură, nicitoalete şi poate nici măcar cele trebuitoareşi a suferi lipsă! Crezi oare că Melini, carede trei zile este insurat, nu ar fi preferitsă te iee pe tine in locul Melaniei care e şiproastă, pe lângă că nu-i frumoasă? înaintede nuntă, l’am mai văzut de câteva ori şiimi părea trist, căci acum, aflând că soartas’a schimbat pentru tine, el poate se căeştecă n’a aşteptat. La noi tot se adună Joiledeşi mai puţini. Soloiu vine regulat şi totmai aduce bomboane; ai zice că bătrânulgândeşte serios să mă iee, atât e de amabilcu mine şi mai ales cu mama.—Dar maibine remân fată mare, decât să fiu soţiaaşa unui.... şi d. Vereanu vine incă pe lanoi, dar acum e mai puţin vesel şi vorbeştemai puţin, incât n’am putut niciodată săaduc convorbirea asupra obiectului de caremi-ai scris. Mai deunăzi s’a propus să jucămîmpreună o comedie, adică un proverb undesunt numai doue persoane, insă mi-e foartefrică să joc înaintea publicului. Covrig, sezice că ar fi cerut pe Luţica Vereanu şi căar fi fost refusat. Părinţii lui Mihai suntfoarte mândri; ai zice că se cobor din cineştie ce familie princiară. Dar Covrig, deşifoarte bogat, este foarte prost şi neinvăţat.Apoi e şi cam greu a se hotărî cineva să secheme Doamna Covrig! Baluri acum nu maisunt. Doamna Dorneanu nu vrea să maidee. Cleopiţa Zuznea zicea odată încet cătrămama că Dorneanca e geloasă de d. Denescufiindcă acesta juca prea mult cu fata lui Vereanu : Eram in odaea de alăturea şi am auzitfără ca să vreau. Se vede că in tot carnavalul numai mici serate au să mai fie. Prinurmare nu pierzi aşa de mult prin lipsa ta.Am să-ţi mai scriu cum se va petrece cevainteresant. Te sărut de o mie de ori şi doresc să te revăd cât mai curând.

CAPITOLUL XVII.

Carnavalul era pe sfirşite când, după ideea Adelei, se luase hotărirea in societatea luiBalur de a se da o mică representare teatrală. Insă după mai multe combinări, nicio piesă mai mare nu se putu întocmi, fiedin greutatea executării, fie din puţina bunăvoinţă a persoanelor ce trebueau să-şi împartă rolurile, aşa incăt la urmă planul sereduse la o comedioară in formă de dialog, acăror actori trebueau să fie Adela şi Mihai.Adela avea să joace rolul unei tinere văduvecapricioase, care încredinţată de amorul unuibărbat sentimental şi pasionat, işi făcea ocrudă plăcere a-1 ţinea intr'o necurmată in-doeală despre amorul ei, făcându-1 să spe-reze, până când amorezul, sătul de acest jocse hotăreşte a o părăsi. Văzând că aceastăhotărire este serioasă, văduva se căeşte deodată de purtarea ei, sentimentul o învinge;ea găseşte un pretext pentru a-1 face să vie inapoi şi in scena finală îi arată că l'a iubit totdeauna, şi totul se sfirşeşte prin impă-care şi cununie. La mijlocul postului maimultă lume avea să fie invitată la Balurpentru o serată fără joc, şi la un momentoportun salonul, avea să se schimbe in scenăşi piesa avea să se joace fără altă pregătire, aşa incât surprinderea să producă societăţii mai multă plăcere.

Când Adela’ şi Mihai işi ştiură rolurile, ei începură a le repeta impreună. Ce ocasiuneminunată pentru Mihai de a se intîlni descu iubita lui şi de a fi singur cu dînsa!Adese in mijlocul recitării rolului, Mihai seoprea şi vorbea de altele, incât amândoiuitau pentru ce s’au retras in o cameră singuratică şi urma intre ei un dialog mai interesant decât acel ce invăţase pe din afară.Când insă aceste ameninţau a deveni preaexpansive Adela le intrerupea. Tot ea işiaducea intăi aminte că uitase mâna ei in alui şi cerea atunci grabnic să urmeze repetiţia, lucru la care Mihai trebuea să se plece,deşi cu un suspin de părere de rău.

— Comedia aceasta invaţă, zise intr’un rând Mihai, că e mai bine să ascunzi amorul decât să-l descoperi. Tânăra văduvă acărui rol jucaţi, nu ar necăji atâta pe bietulom ce o iubeşte, dacă el nu ar fi avut imprudenţa să-i declare amorul. Să fie oareaşa şi cu viaţa reală, omul care iubeşte săcaute a ascunde simţirile sale, să-şi inăduşeplanul care in tot momentul vrea să-l trădeze; să sufere in tăcere de frica unei su-ferinţi mai mari?

„Sunt prea inexperimentată pentru a avea părerea mea asupra acestui punct. Socotinsă că autorul a ştiut ce scrie şi că suntcasuii unde lucrurile poate se petrec precumzice el.

— Aş voi să ştiu dacă este bine să seurmeze aşa întotdeauna. Autorul a luatpoate un cas excepţional şi rar. Ce sfat aţida acelui care iubeşte, care iubeşte de mult,din momentul intâiu când a v;zut? Trebueel să tacă sau îi este ertat de a descoperiodată secretul sSu, de a scoate comoara ascunsă in peptul sSu, la lumina zilei?

„Nu ştiu ce ar trebui să facă, respunse Adela plecând ochii la păment.

— De mult, zise Mihai, mS necăjeşteaceastă întrebare, şi nu sunt in stare a odeslega singur. O! Dacă aţi voi să vorbiţisă-mi spuneţi ce trebue să fac... atunci, urmâel luându-i mâna, toate gândurile cele ascunse, le-aş depinge atât de frumoase şi încântătoare precum le am avut singur şi aţivedea o lume minunată ce e gata să primească in ea pe cei care se iubesc, cumprimeşte raiul pe aleşii săi.

„Ce era să facă tânăra văduvă, zise Adela, păzindu-se de a luneca pe povirnişul undeajunsese Mihai, trebuea de la început să-izică şi ea că-1 iubeşte? Nu vedeţi că inmomentul despărţirii şi ea i se descoperelui ? Poate că dacă s’ar fi grăbit a veni înaintea dorinţelor lui, el ar fi jucat rolul cejoacă ea şi lucrurile nu ar fi avut un sfirşitaşa de bun.

— Vrea să zică, intîmpinâ Mihai cu tris-teţă, găsiţi că e bine să se despartă aceicare se iubesc?

După o pausă in care el îi lăsase mâna, Adela il intrebâ de ce este trist şi pe gânduri.

— Voiu să plec, zise el; am să părăsescoraşul câtăva vreme pentru a mă acufundain singurătate.

„Nu mi-aţi zis nimic despre aceasta păn acum.

— Chiar acum mi-a venit şi ideea.

„Cele ce ziceam adinioarea se raportau la persoanele din comedie. Poate să aibă un fond adevărat câte odată, insă autorul leexagerează pentru a face piesa lui mai interesantă. In realitate lucrurile s'or fi petrecând altfel. Femeea capricioasă s’ar fiplecând mai grabnic dorinţelor lui şi impă-carea finală nu s’ar prelungi aşa de mult.

— Nu înţeleg prelungirea nicidecum. Dece să se supue cineva de bunăvoie la o ase.menea tortură pentru un timp, numai camai in urma, fructele culese să pară şi maidulci? A se juca cu simţirea sa, este a nuiubi. Acel care arde de amor nu 1 poatestinge şi aprinde după voie. El nu are unmoment in care imaginea iubitei să nu-1 încânte, in care, când e singur, să nu spuieacestei imagini cât de nesfirşit o iubeşte.Numai când e faţă cu dînsa, ochirile ei reciîi ridică curajul şi el e silit să tacă.

„Cine-1 sileşte? adăugi Adela incet, cu ochii la pământ. El singur trebue să simtăcând a venit momentul.

— Aşa dar, respunse Mihai cu foc, aşadar el ar putea îndrăzni să spue insfirşitcuvântul ce are vecinie pe buzele sale; elnu ar avea teamă de un respuns nepăsător.O! dacă este aşa, Adelă....

„Timpul trece, zise aceasta, respingând incet braţul lui Mihai care voia să cuprindătalia ei, şi trebue să sfirşim repetiţia căcidincolo se miră de zăbava noastră.

Asemenea convorbiri se repetarâ de mai multe ori şi întotdeauna când Mihai voiasă-i declare amorul său, ea curma de indatăobiectul conversării. Câteodată il necăjea,zicându-i că ştie prea bine cine-i ocupă gândirile: că ar fi luat seama de tristeţa luiMihai de când plecase Ana şi il silea astfelsa-i mărturisească ei că Ana nu i-a făcutniciodată altă impresiune, decât acea a uneifemei plăcute şi că altfel trebuea să fie fe-meea ce il va inspira pe dînsul. Apoi îiplăcea să audă din gura lui descrierea tuturor calităţilor acelei ce va trebui să iubească el şi era incântată de a se recunoaştein această descriere.

In sara representării, invitaţii după ce fusese primiţi intr’un salon mai mic, fură înştiinţaţi despre surprinderea ce li se gătise şi când piesa avea să inceapă, ei trecură insalonul cel mare destinat pentru teatru.Afişe mici scrise de mână îi înştiinţase cecomedie era să fie jucată şi care erau actorii; un paravan ce ascundea o parte asalonului despărţea scena de public, şi oouvertură executată de Adela după paravandădu semnalul începerii. După aceasta, paravanul se despărţi in doue şi Adela intr’ofrumoasă toaletă se văzu cu o carte in mânăşezând pe o canapea. Aplausurile ce resplă-tise pe nevăzuta executoare a ouverturii,încurajase pe Adela, aşe incât de la începutvorbele şi mişcările ei nu arătară nici osfială,; pe Mihai earăş succesul cu care începuse iubita lui il inspirase şi el păru pescenă cu siguranţa unui vechia actor. Adelafăcea aşa de bine pe văduva şireată, ironică;Mihai era aşa in rolul său, representând peomul pasionat pe care iubita il chinueşte,incăt era o deplină armonie in jocul lor.Publicul din ce in ce mai încântat manifestamulţămirea prin dese şi lungi aplausuri, earin scena in care Mihai vine să ia zioa bunăde la iubita lui, hotărit de-a o părăsi pentru totdeauna şi de-a renunţa la fericirea cesperase, glasul său era slab şi tremurător,faţa lui îngălbenise şi ultimul adio îi zisecu un ton care rupea inima. Când eşi depe scenă, tăcerea adâncă ce domnise in sală,se sparse deodată in aplausuri nesfirşite,care întrerupseră spectaculul câteva minute.La sfirşitul piesei când după împăcare, Mihaitrebuea să cadă la genunchile iubitei, el seuitâ intr’atâta incât îi sărută amendoue mâ-nele adese ori! Insă afară de câteva bătrâne,intre care Cleopiţa Zuznea, mai întreg publicul îi iertă această licenţă pentru plăcereace le procurase şi cu vuitoare bravo îi re-chiamară de mai multe ori.

Mihai era intr’o mişcare grozavă. Singur cu iubita lui, in camera in care se retrăsesedupă sfirşitul piesei, el nu se putu opri maimult, ci aprins de o subită pornire de amor,el căzu la genuchile ei, îi zise cu un glascare eşea din adâncul inimii sale: Te iubesc,Adelă, te iubesc, nu pot să tac mai mult.Spune-mi cuvântul dorit şi fâ-mg cel maifericit din oameni.

— Ridică-te pentru Dumnezeu! ridică-te!

„O! Spune-mi, spune-mi- dacă mg iubeşti şi tu, o rugâ Mihai.

— Dar, te iubosc, respunse Adela cu mişcare intinzându-i mân ele.

Mihai se ridică, o atrase la peptul său şi buzele lor se impreunarg intr’o fierbinte să'rutare. îndată insă Adela se descleştâ dinbraţele lui şi fugi, pe când Mihai a căruiinimă bătea cu putere, se lâsâ să cadă peo canapea şi işi acoperi ochii cu mânele caşi cum ar fi vrut să impedice obiectele, exterioare de a-i alunga imaginea dulce ce-ifârmeca închipuirea.

CAPITOLUL XVIII.

Henri Beaudieu eătră Mihai Vereanu.

Evenimente mari şi triste m’au împiedicat de mai multe luni de a-ţi respunde. A doua zi după ce ţi-am trimes ultima meascrisoare, primii înştiinţare din partea Sofieică muma mea ar fi crezut aşa de greu bolnavă, incât starea ei dă loc la cea mai mareîngrijire şi că ar trebui să plec la moment,Deindată părăsii Roma şi după o cale grabnică şi necurmată ajunsei acasă. Dar... preatărziu. Doue oare mai înainte muma meamurise fără măcar a mai avea mulţămireade a mă mai revedea. O durere mai maredecât am simţit vreodată mă cuprinse şimai multe zile nu am fost in stare să amun singur gând care să nu fi fost in raportcu mâhnirea mea. Abia mai târziu am pututcerca să mângăiu şi pe Sofia care, mai pătrunsă decât mine, plângea neîncetat şi zi şi noapte. Când o întrebai dacă muma noastră rostise vre-o ultimă dorinţă, ea imi spusecă cel de pe urmă al ei cuvânt a fost binecuvântarea unirii noastre. Incurend insă m’amconvins că prepusurile de care iţi scrisesem erau adevărate: un altul avea inimaSofiei, un tânăr medic care in anul din urmăvenea să caute pe bolnava mea mumă. Cândmă încredinţai că amorul ei era împărtăşitşi că ea avuse norocul de a se intîlni insimţire cu un bărbat demn de dînsa, m’amhotărit a-i da cuvântul inapoi. Insă Sofiarefîtsâ: „Muma noastră a cerut să ne însoţim imi zisea, ca cea pe pe urmă dorinţă,ideea aceasta a fost mângăerea ei in momentul morţii şi nu pot, nici vreau să inşălpe acea care mi-ai fost mai mult decât mamă,in aşteptările ei“.

Mi-a trebuit multă vreme pentru a o face să-şi schimbe acest gând la care ţinea cu oîndărătnicie in adevăr nobilă. Abia când amfăcut-o să înţeleagă că muma noastră dacăar fi ştiut că ea iubeşte pe altul, niciodatănu ar fi dorit să ne însoţim ; când i-am arătat că unirea aceasta ar fi pentru mine onenorocire, şi că trebue pentru liniştea measă se lepede de ideea că va putea înăduşisimţirea ei, prin îndeplinirea îndatoririlor debună soţie cătră mine, numai atunci amputut-o deslipi de la hotăririle ce luase. îndată insă ce am convins-o, tristeţa grozavăce o oborea, dispăru, şi avui bucuria a-mirevedea sora—căci numai sentimente frăţeşti am avut întotdeauna pentru dînsa—împăcată cu sine şi având ear speranţă inviitor. Atunci ea nu refusâ de a impârţlaverea mea cu dînsa, căci imi zicea că vo-eşte să-mi datorească intreaga ei fericire.Din această causă nu m’am putut refusade-a o cununa chiar eu. Insă indeplinireaacestei datorii a mele va avea loc mai târziu,căci din respect cătră memoria mumei, Sofianu vra să se mărite, decât după trecereamai multor luni. După ce îi voiu fi asigurat viitorul ei, voiu veni să te văd. Suntsingur acum; odată cu muma mea, m’a părăsit cea de pe urmă rudă. Tu eşti acumacel pe care il iubesc mai mult şi spre tinemâ atrage dorul

Ana Mirie cătră Adela Balur.

Cum ţi-aş putea descrie starea grozavă in care m8 găsesc! E oare cu putinţă ceeace am aflat şi sunt eu născută pentru ceamai mare nenorocire ? O doamnă, trecând pela moşia mătuşei mele, mi-a spus că Vereanuar fi înamorat de nu ştiu care fată cu carear fl să se însoare. La auzul acestei veştim’a cuprins un fel de vertej; şi deatuncinu mai ştiu de sunt incă cu mintea întreagă, atâta ştiu că mă apasă o durere pecare mult nu o voiu putea duce. Scrie-mide este adevărată această veste pentru casă se intîmple mai curend ceea ce este ho-tărit să fie. Sau mai bine nu-mi scrie, căcimoartea ar fi mai dulce decât siguranţa.Ba scrie-mi, scrie-mi adevărul: a se sfirşideodată este mai bine decât a muri printorturele cu care mă omoară incet dar grozav, indoeala ce am. Adelă, iubită soră, tejur pe dragostea noastră, pe fericirea la careaspirezi, te jur pe Dumnezeu, scrie-mi ade*vărul, tot adevărul!

Mihai Vereanu cătră Ilenri Beaudieu.

O! Amicul meu, câte, câte s’au petrecut de la cea de pe urmă a mea scrisoare. Oschimbare deplină in viaţa mea, in insuşsufletul meu! Ea me iube§te! Mi-a spus-ocu glasul tremurător, cu faţa înroşită. De-acum suferinţă, tristeţă nu mai sunt pentru mine—simţesc o fericire mai mult decâtomenească, căci pentru puţini soarta se vafi arătând atât de binevoitoare ca pentrumine. Sunt intr’o încântare... sunt cuprinsde un farmec.... Diamantul cel ascuns, l’amgăsit şi deacum nu se va mai despărţi demine, căci cununia trebue să-mi legitimezeposesiunea lui. Văd că părinţii mei şi maicu seamă maică-mea nu aprobează alegereace am făcut: din dese alusiuni a trebuitsă mă conving despre, aceasta; insă voiu.face să-şi schimbe părerea; când mă va asculta şi o va cunoaşte mai bine aşa cumo cunosc şi pătrund eu, trebue să inţeleagăcă ea şi numai ea este femeea creată pentrumine. Aşa de mare este asemănarea plecărilor, gândurilor, simţilor noastre, incât oricine ar cugeta, trebue să vadă că eram destinaţi unul pentru altul şi că a ne despărţiar fi cea mai mare crimă ce s’ar putea comite. Şi chiar dacă mama mea arrefusacuîndărătnicie încuviinţarea ei, eu voiu trecepe deasupra acestei incuviinţări; când o simţire internă atât de puternică, de instinctivăne convinge despre ceva, argumente recitrase din lumea convenţională, nu-mi vortăia drumul. Dar nu vom ajunge păn acolo,presimt că totul va merge calea regulatăspre fericit resultat. Cu dînsa mă voiu retrage din lume şi vom gusta împreună fru-museţa naturei. Vino şi tu, amicul meu, vinocurând de fii al treile intre noi. Fericireaamicului tău te va veseli şi pe tine şi inaceastă atmosferă vei uita durerile ce aiavut. Poate că generositatea care te-a împins să renunţi la jumătatea avutului tăupentru înzestrarea surorei, iţi va fi înălţatsufletul spre sfere mai liniştite, insă numaiaici lângă mine, in faţă cu fericirea la carevei fi martur, vei simţi deplin marele preţal vieţii. Te aştept şi sperez că doi vormerge înaintea ta să te primească, căci poateultima peatră a edificiului fericirii mele ovoiu pune mai curând decât credeam. Părinţii Adelei, doi bătrâni aşa de blânzi şibuni, s’au dus impreună cu dînsa la o vie,ce au in depărtarea unui cias de oraş, pentru a petrece acolo in nesupărare serbăto-rile Paştelor care la noi sunt cele mai însemnate din toate. Acolo mă duc de maimulte ori pe săptămână să-i văd şi in acestloc retras unde nici un om supărăcios nute împiedică, greutăţile de formă se potmai uşor ridica.

Adela Balur câtră Ana Mirie.

Nu inţeleg nici de cum, scumpa mea soră, tonul cel pasionat al scrisorii tale. Pentrucă nu ştiu care doamnă de pe la ţară spuneun cuvânt ce ar fi auzit, tu te laşi îndatărăpită de desperare? De unde resultâ căeste adevgrat ceea ce v’a spus acea doamnă?Şi admiţând că ar fi aşa, trebue cineva îndată să gândească la moarte şi la nu maiştiu ce? Se vede că viaţa ta singuraticăte-a schimbat mult, de eşti intr'o stareaşa de nervoasă! Omul cu invăţătură trebue să ştie a-şi domina pasiunile sale, prinaceasta se deosebeşte de omul cel de rând.Iţi dau sfatul să pui mai mare temeiu peteoriile de care prin multă cetire ai adunat ocomoară bogată, căci altfel in viaţă vei suferi mult. Noi suntem la vie de câtva timp.Am petrecut aici Paştele şi nu ne vom întoarce aşa de curând in oraş, căci din convorbirile părinţilor mei, am simţit că averealor e foarte sdruncinată, causă pentru careei ar dori să mg mărite cât se poate ră-pede. Dar ei vor să mg mărite, nu cu unulce-mi convine, ci cu unul ce nu pot iubişi numai eu ştiu cât sufgr. Yezi dar că şialţii au necazuri. Din cunoscuţii noştri, neţi u făcut câţiva visite aice. Melini cu femeealui au fost odată. Melania e mai plăcută şipare chiar mai inteligentă de când s’a măritat. Şi domnul Vereanu a fost pe la noi.Inchipueşte-ţi că nu se osteneşte viind călarepăn aici. Asemene a venit să ne vadă şid. Soloiu, insă cu un echipaj foarte frumos. Cel mai des insă vine doamna Zuznea care are treabă cu mama.

D. Vereanu, spunea această doamnă, nu are incă nici o avere a lui şi părinţii săicare ar fi foarte mândri, nu i-ar da multemijloace, dacă s’ar insura cumva fără învoirea lor; chiar zicea Cucoana Cleopiţa căgeneralul Vereanu, după cât ar fi auzit, aravea multe datorii, şi că lumea va vedeain curând că averea lui este mult mai micădecât se crede. Ce fericire insă a fi bogată!Leapădă-ţi gândurile tale cele negre şi fiifericită că in curând te aşteaptă avere...Atunci vei pută lua pe cine vei voi, veipute merge in străinătate; te vei primblala băi şi la Paris. Pe mine insă cine ştiu ce m’aşteaptă?

La vie la Balur, Mihai Vereanu era totdeauna aşteptat, totdeauna binevenit. Când timpul era frumos, toată familia se coboreaintr’un crâng din apropierea casei şi adeseori prin cărările cele intunecoase, el şi Adelaperdeau pe ceilalţi din vedere. Câte aveaua-şi spune atunci! Câte gânduri le trecuseprin minte in zilele in care nu se văzuse, toateşi le repetau unul altuia şi işi infrumuseţau astfel presentul incă mai mult. Această, fericire ţinu mai multe săptămâni până ce pe la sfirşitul lui April o împrejurare neînsemnată o intrerupse pentr’un timp. Mihai Ve-reanu fu insărcinat de tribunal a face oîmpărţeală la una din moşiile lui Dorneanu.Această insărcinare îi era atât de nesuferită,incât se hotărî in sine să se lepede pentrutotdeauna de cariera judecătorească. In ajunul plecării sale, el incălecâ şi se duse săiee remas bun de la iubita lui. Era o sarăminunată; luna plină lucea pe ceruri. Cândajunse, el găsi pe Adela singurii; părinţii eise dusese in oraş şi nu trebueau să se întoarcă decât târziu. Ea insă, il încredinţa căremăsese, avănd presimţirea că va veni el.Crângul era încântător, luna străbătea printrecopacii care intindeau umbrele lor pe galoanele de earbă; nici o mişcare nu era inaer şi paşii lor resunau de departe pe cărări. Plecarea lui Mihai intristâ pe Adela,care şopti ceva de uitare şi nestatornicie.Mihai îi respunse cu jurăminte de eternă credinţă, cerend de la dînsa să-i dee aceleşiîncredinţări. Adela insă nu voi să jure. „Pentru ce cuvinte şi invocări deşerte, zise ea:inima mea este atât de unită cu a ta, încât nu mai e nevoe de lanţul unor cuvintesacre. Ochii ei, in care Mihai se uită multşi adânc îi imprăş tiară ori ce îngrijire şinumai dulci cuvinte de amor urmară intreei şi goniră ciasurile cu răpejune.

Cine a fost in timpul celui intăiu amor singur cu iubita lui pe o lună încântătoare,,nesupărat de oameni, poate singur apreţuifarmecul ce simţea Mihai.

CAPITOLUL XIX.

De câţiva ani o jumătate din moşia Ci-reşica venise doamnei Dorneanu ca moştenire de la un unchiu al ei, pe când a doua fusese lăsată unui spital. împărţeala se totprelungise pănă când Dorneanu depărtâ pevechiul său advocat şi, după recomendareaunor prieteni, luâ in loc pe Suliminiu, careprin aceasta văzând începutul carierei salefăcut, lucră cu activitate spre a dobândinume şi a-şi înmulţi clientela. După stăruinţele sale, tribunalul grăbise lucrarea şitrimisese pe Vereanu la faţa locului; ear cainginer părţile luase pe Melini. La termenulfixat Melini nu sfirşise de tot ridicarea planului moşiei, aşa incât trebuea să mai aşteptecâteva zile.

Mihai era desperat de a perde astfel timpul său. Gândul că este departe de iubită, il muncea fără snrşit şi acum simţea toatăputerea amorului său. Zioa rătăcea singur prin grădină, amintindu-şi toate intîlnirile sale cu Adela şi creând planuri pentru viitor. Nemulţămit de a nu fi făcut incă ultimul pas, se hotari de a nu perde o singurăzi după intoarcerea sa. Neputând el avea niciun gând care nu ar fi fost al iubitei, soţiiDorneanu, Suliminiu advocatul lor, Vrăbiuţăadministratorul spitalului şi Denescu carefusese invitat de amicul sâu Dorneanu să lefacă o visită, îi erau numai supfirăcioşi şiera mulţămit când scăpa de societatea lor.Sara el nu lua parte la jocul de cărţi ceţinea pe Dorneanu şi Vrăbiuţă păn noapteatârziu, şi de câte ori îi era cu putinţă sedepărta de restul societăţii ce ţinea de vorbăpe d-na Dorneanu. Intr'o sară cum scăpasede acest cerc pentru a se deda numai frumoaselor sale gânduri, Melini il urmă ingrădină şi-l opri.

— Ear singur şi gânditor, îi zise el, tot visuri frumoase de lume şi oameni?

„Fiecare după natura şi plecarea lui, res-punse Mihai.

Să sedem si să vorbim. Banca aceasta sub copaci e foarte îndemânatică. Luna incepe a se ridica şi la frumoasa ei lumină o convorbire e mai interesantă.

Mihai suspinâ şi nu respunse nimic căci gândea la alte convorbiri ce avusese el pe lună in zilele din urma.

— Am voit să-ţi arăt ceva îi zise Melinişi împrejurările se vede că mă favorizează.Vezi un om care se tupilă pe sub copacipentru a ajunge la partea din stingă a casei ?

„Pare că văd.

— Nu pricepi nimic? Umbra care se tupilă pe sub copaci, indreptându-se spre partea stingă a casei nu e un hoţ, ci iubitulnostru amic Denescu ce se duce la rendez-vous. Dacă in primblările tale prin grădinăn'ai fi avut ochii tot la lună, ci te-ai fi coboritşi pe păment ai fi luat sama că lângă unadin fereşti este un scăunaş, in aparenţă uitat acolo, dar in realitate pus înadins, pentru a se putea intra cu uşurinţă prin fereastrăin camera unde braţe deschise aşteaptă pefericitul suspinător.

„Nu înţeleg. Vrai să zici că această ferme cu maniere aşa de alese şi infăţoşare atâtde nobilă ar merge in rătăcirea ei, pănâ a-şiuita cele mai înalte datorii; că Denescu, carepare a fi un om blasat, ar fi in stare să oiubească cu aşa pasiune incât să nu se o-prească in faţa imoralităţii unei asemeneafapte sau cel puţin in faţa nenorocirii lacare se poate expune pe dinsul şi pe dînsa?

— La vre-un amor mare nu cred nici dinpartea lui, nici din a ei. Insă Denescu e tânăr, elegant, bogat, nu are nici o ocupaţiunealta decât a face visite damelor cărora letot vorbeşte de frumuseţa şi graţia lor, in-cât poate uşor să stârnească pe una saualta şi in adevăr ce alt scop ar avea? Cetirea şi scrierea ne mai exercitându-le, le-acam uitat de când a eşit din şcoală. Timpulinsă trebue umplut intr’un mod oarecare.Pentru ce dar când s’a obosit de cai, trăsuri şi visite el nu şi-ar alege femeile dreptocupaţie, care, cât suntem tineri nu se poatetăgădui că ne fac mare plăcere. Dacă nu aravea nici măcar o intrigă, bietul Denescuar muri de urit.

„Ce tristă viaţă! A trăi fără nici o aspi-rare mai inaltă, numai pentru secele plăceri sensuale şi a căuta să le rafinezi pe cât sepoate mai mult pentru a le face incă atrăgătoare, e o ursită demnă de plâns! Undemai este atunci poesia vieţii ?

— Poesie nu este, dar plăcere se poategăsi in ocupare şi câştig, respunse MeliniiAşa fac şi eu şi sunt mulţămit când fiecare ziimi aduce resplata ostenelei. Femeea la gospodărie, bărbatul la muncă.

„Ce departe sunt aceste păreri de ideile ce am eu despre fericirea conjugală...

— Hm, hm, viitorul... dar nu vreau sărepetez ceea ce ţi-am mai spus. Gândesc numai ce fericit ar fi altul dacă ar fi aici in locul nostru, de exemplu Suliminiu.

„Pentru ce? Eu simţesc chiar o neplăcere de a sta mai mult in acest loc şi te las.Nu mă pot impâca cu ideea de a fi marturchiar fără voe la o faptă atât de condem-nabilă.

— Tocmai asta-i. Suliminiu ar fi foarte mulţâmit de această posiţiune şi ar şti minunat să o intoarcă in profitul său.

In acest moment cum se sculau ei, un om pe care după câţiva paşi il recunoscură afi insuş Suliminiu de care vorbise, venea inspre dînşii.

Am lăsat pe Dorneanu şi Vrăbiuţă la pichet, începu el cu aer misterios şi după ce am văzut că Denescu nu-i in camera lui,mi-am închipuit că trebue să fie alt undeva. .. mă înţelegi... de mult il pândesc...nu l’aţi văzut trecend pe aici?

Vereanu îi aruncă o privire de dispreţ şi se duse, ear Melini urmându-1, respunse inscurt că n’a văzut pe nime.

Acesta insă nu se lăsâ jnşălat de cuvintele acestuia, ci remase in grădină. După ce, apro-piindu-se de casă, observă bine toate ferestrele, se ascunse după un copac din apropiere.

Acolo aştepta mai bine de un cias, pănă când la un moment se răpezi deodata sprecasa şi apucâ de guler pe cineva care pe ofereastră saiise in grădină.

— Stăi tălharule, strigă el. Ajutor!

„Nu striga, pentru Dumnezeu, că sunt eu nu sunt tâlhar. MS rog nu striga!

— A! Dumneata eşti, domnele Denescu,ce curios! Nu mS aşteptam a ve vedea sărind pe fereşti.

„Se vede că-ţi năzăresc tot soiul de minuni, respunse Denescu cu mândrie. Te voiu desvăţa eu insă de asemenea glume; dacăeşti om de onoare, ceea ce sperez, vom vedeade-ţi este iertat...

— Tonul acesta nu-ţi prea şede bine, respunse Suliminiu liniştit. Mai bine ai facesă vorbeşti cu politeţă căci nu numai d-taci şi o altă persoană oarecare este in jocşi ştii ce aş putea face, dacă aş voi. Maischimbă-ţi tonul şi ne vom vorbi.

„Ia ascultă-mS dragă Suliminiu, zise Denescu acum, vSzend că greşise tactica şi lu-ând-o pe alta cale. Să ne inţelegem ca oameni de lume. Eşti un om pre bine crescut pentrua voi să faci rSu unei persoane care iţi vo-eşte binele, căci ştii foarte bine că nu Dor-neanu din capul lui te-a numit advocatpentru treaba asta, ci după stăruinţele amicilor săi şi mai cu samă...

— Şi mai cu samă a cucoanei sale, fie.Să ne inţelegem dar. Şi luând braţul lui De-nescu ei se acufundară in grădină, vorbindincet împreună.

Când se întoarseră in casă şi se despărţiră pentru a merge fiecare in partea sa, ei işistrinseră mâna ca doi vechi amici.

— Aşa dar ne-am inţeles, zise Denescu.Advocat cu anul, cu onorariu mai mare decât predecesorul şi cinci ani asiguraţi princontract. Voiu stărui şi cred că se va face.Dar tăcere absolută I...

„Voiu tăcea. Ba chiar de vei avea trebuinţă de serviciele unui amic, fii încredinţat că nime nu-ţi va fi devotat ca mine.

— Ştiu că eşti om sincer şi de cuvent.Noapte bună, pănă mâne.

„Noapte bună, amicul meu.

Şi amăndoi işi strinseră incă odată mâna cu căldură.

A doua zi Melini sfirşise planul şi nu mai remânea decât a se împărţi moşia Cireşicain doue părţi egale şi a se trage la sorţicare parte va remânea proprietatea doamneiDomeanu şi care va trece asupra a spitalului. Acesta era momentul principal, căciuna din părţi avea o valoare mult mai in-semnată decât cealaltă şi Dorneanu era foarteîngrijit despre resultat. Momentul solemnfiind fixat pentru ameazi, el se preumblaneliniştit, schimbându-şi tot soiul de gânduri.Suliminiu care-1 căuta de mult se făcu a-1intîlni din intîmplare şi aduse convorbireaasupra tragerii la sorţi.

Sunteţi neliniştit, îi zise el; in adevăr deosebirea valorii amânduror părţilor de moşieeste foarte însemnată. Vina este a reposa-tului căci testamentul zice lămurit că sorţiivor hotărî care va avea partea cea mai bunăa moşiei, fără a plăti altă despăgubire cătrăcel defavorizat.

„Tocmai pentru aceasta sunt neliniştit. Dacă mi-ar cădea partea cea rea, unde pădurea e pe jumătate tăiată, unde nu-i casăşi grădină şi chiar calitatea pământului esteinferioară, iţi spun drept că mai mult necazdecât mulţumire aş avea din moştenirea asta.Toate planurile de înfrumuseţare ce mi-amformat, trebue atunci uitate; trebue să clădesc o nouă cHSă care pe doi ani cel puţinar consuma venitul moşii, insfirşit aş aveao mulţime de osteneală şi de supărări.

— Aşa este, norocul a să joace aici un mare rol, dar şansele sunt egale şi poatecă veţi fi favoritul soartei.

Şi poate nu, —acest poate mă îngrijeşte aşa de grozav.

— Dacă insă am găsi chip de a inlătura poatele? Mă înţelegeţi pre bine: prin mijloace iertate, altfel nici n’aş gândi. Aici suntdoue persoane: una fisică şi alta morală, re-presentată earăş prin una fisică cu care secontopeşte, se identifică. Dacă acum aceastădin urmă pentru un profit al ei de altă natură, d. ex,: bănesc, ar renunţa la sorţi şiar lua de bunăvoie partea cea mai mică inpreţ....

„Dar d-ta nu ştii că am a face cu un spital cu care nu-i iertat a se invoi?

— Ba ştiu pre bine; ca om de lege oştiu mai bine decât d-voastră. Insă pentrua se inlătura greutăţile, s’ar putea prinînţelegere cu d. Vrăbiuţă, îndeplini formasorţilor, pe când intre d-voastră totul s’arhotărî altfel de mai înainte. Judecătorul şiceilalţi nu ar trebui să ştie nimic despreaceasta; persoana care ar trage, ar trebuisă ştie cum să tragă şi totul ar fi isprăvitspre mulţămirea generală. D. Vereanu nu edin cei care presupun asemenea înţelegeriprealabile.

„Dar... oare. .. Vrăbiuţă ?

— II voiu cerca eu.

„Du-te, iubite amice, du-te căci timpul trece.

Suliminiu merse la Vrăbiuţă, se încuie cu dînsul in cameră şi stătu vre-o jumătate deoară la vorbă. Asupra principiului, ei se înţeleseră in curend, numai suma ce avea aprimi drept despăgubire persoana fisică pecare Suliminiu o identificase ca cea morală,aducea prelungirea după sine: Vrăbiuţă cereao mie de galbeni. Suliminiu propune şese suteplătite la moment. Ei se inţeleseră cu optsute. Odată ce-şi dădură mâna, Suliminiuse cobori la Dorneanu.

— Mai jos de o mie plătită indată nu vra in nici un chip: Zice că deosebirea valorii este foarte mare şi că pentru un aşafolos suma ce cere ar fi incă neînsemnată.

„Are dreptate respunse Dorneanu, care vorbise in această vreme cu soţia lui, diferenţa preţului este cel puţin de şepte, oriopt mii de galbeni.

Deschizend biuroul, el scoase zece rolouri de aur şi le dădu lui Suliminiu care eşi.Pe drum insă spre camera lui Vrăbiuţă, advocatul transportă iute doue din rulouri din buzunarul drept in cel sting, iar celelalteopt le depuse in mâna lui Vrăbiuţă, zi-cendu-i: dacă voiţi să numeraţi...?

„Doar suntem oameni de onoare, respunse Vrăbiuţă cu încredere, impingend cu nepăsare banii intr’un saltar si intorcend cheeape care o şi retrase.

Când orologiul mare din salon bătu doue-sprezece, Melini sfirşise de iscălit planul pe care era trasă acum şi linia de despărţire.

— Gata, zise el, cătră Vereanu, care ilchema. Am o presimţire că lui Dorneanuîi va cădea partea insemnată cu litera A,asta pe care ne aflăm şi care e de o valoaremult mai mare decât acea sub litera B.

„Nu se ştie, respunse Vereanu.

— Am eu o presimţire că va fi aşa.

In salon toată societatea fiind adunată, Vereanu luâ o pălărie şi doue hârtiuţe, şiinsemnâ pe una litera A, pe a doua B.

Suliminiu propuse ca doue persoane neinteresate se invertească biletele şi cele interesate să le tragă. Denescu primi a intoarce biletele şi le puse intr’o pălărie acoperităcu o batistă. Doamna Dorneanu rugând cuo zimbire foarte graţioasă, pe Vrăbiuţă sătragă impreunâ cu dînsa, amândoi virirSmânile odată in pălărie şi scoaserâ câte unbilet. Doamna Dorneanu trăsese pe acel cu lit. A.

— îmi pare râu că spitalul a avut maipuţin noroc decât mine, zise doamna Dorneanu, aş fi dorit din inimă să fie altfel.

„Aşa a voit soarta, cuconiţă, respunse Vrăbiuţă, noi trebue să ne supunem. Doresc să vă fie de bine!

— Vă mulţămesc şi promit a nu fi indi*ferentă cătră spital. Socot că cu vremea voiuîndrepta eu insumi ceeace a greşit soarta.

Toţi felicitară acum pe domnul şi doamna Dorneanu. Când veni rândul lui Suliminiu,doamna Dorneanu ii zise:

— Vă mulţămesc pentru serviciele ce ne-aţi adus şi vă rog să ne faceţi plăcerea dea vă considera ca advocatul familiei noastre.Sperez că ocupaţiile d-voastre, deşi multe,nu ve vor impedica de a căuta toate afacerile noastre, precum v’aţi ocupat cu aceasta.Aştept de la amabilitatea d-voastră că veţiprimi.

In vreme ce Vereanu îndeplinea cele de pe urmă formalităţi, un călăreţ venit in pripă,îi aduse o scrisoare din partea presidentuluitribunalului prin care acesta il invita săplece dendată, avend a lua parte la judecarea unui proces însemnat. Ministrul justiţiitrimisese o depeşă confidenţială presidentului,in care işi arăta mirarea cum acel processe trăgănase atât de mult, de vreme ce eraatât de clar in natura sa, şi dreptatea atâtde evidentă pentru una din părţi. Presiden-tul adăugise că din aceste cuvinte ar resultacă destituirea aşteaptă pe judecătorul ce arhotărî altfel decât ministrul şi nu voia săiee singur respunderea asupră-şi.—Vereanupuse scrisoarea in buzunar, furios că asemene lucruri nedemne se pot petrece intr’oţară, şi cu gândul de a se demisiona dendată.

El plecâ la moment împreună cu Melini, primind amândoi mulţămirile cele mai viiale domnului şi doamnei Dorneanu.

Pe drum Melini întrerupse intăi tăcerea. „Nuţi-am spus că Dorneanu va avea parteacea bună? Nu ştiu dacă m’au inşălat ochii,dar mi s’a părut că Denescu n’a intors biletele tot intr’un fel.

— Cum să fie cu putinţă că acest om,tânăr incă, să se facă instrumentul unui aşavicleşug? Niciodată nu voiu crede!

„Ba eu o cred, căci totul trebue să fi fost pus la cale de mai înainte prin Suliminiuşi Vrăbiuţă. Aşa combinez eu că s'au petrecut lucrurile.

— Nu-mi lua toate ilusiunile despre oameni, căci depeşa asta a unui ministru m'amăhnit şi descurajat îndestul.

Melini luăndu-i hârtia din mână o ceti. „îmi pare rău zise el că aici şi ministrulnu pare a fi alta decât un instrument, favoarea porneşte mai de sus incă.

— Rea ar fi lumea, dacă s'ar compunenumai din asemenea indivizi, respunse Ve-reanu, ai prinde gustul să nu mai ai a facecu dînsa şi ai preferi să te retragi in singurătate! Noroc insă că nu sunt toţi aşa,şi fericit acel care...

Aici tăcu, insă in gândul său urmă: acel care a intîlnit un ânger ce contracumpăneştemulţimea reilor şi singur înfrumuseţeazăviaţa. Cu această idee şi cu imaginea pecare o vedea aşa de vie in gând, el se mângâia; şi ne mai supărat de tovarăşul său,el se acufundă tot mai mult in lumea idealăce închipuirea lui inferbintată îşi crea. Dorul revederii il cuprindea insă din ce in cemai tare şi îi părea că trăsura abie mişcădin loc. A doua zi, după ce călătorise întreaga noapte, ei văzură insfirşit culmileoraşului, la care după o absenţă de opt zile,Mihai se uita cu încântare, ca şi cum s’arîntoarce intr'un paradis de mult perdut.

CAPITOLUL 20

Ajuns acasă, Mihai nu simţi nici o bucurie de a-şi revedea familia; căci in gândul său nu era loc decât pentru iubită. El seincuia in camera sa pentru a gândi, nesu-pSrat de nime, la fericirea revederii. îşi zugrăvea scena reintîlnirii cu colorile cele maifrumoase: vedea pe Adela tremurând deemoţiune la sosirea lui, îi vedea ochi ei frumoşi, arzend de plăcere şi perzSndu-se inochii lui; apoi singur cu dînsa, mergend incrângul verde unde petrecuse oare aşa deîncântătoare şi spuindu-i toate gândurile ceavuse, el îi descria durerea ce simţise intimpul absenţei, durere alinată de dulcea şizimbitoarea ei imagine care nici un momentnu fusese întunecată in gândul lui. Şi eacâte îi spunea! Cât suferise in acpste optzile de despărţire, cât era de fericită de a-1revedea. In asemene visuri minunate el petreci! până ce veni sara. Atunci incăleeâ şialergă spre via lui Balur. Cu cât. se apropia, cu atât inima îi bătea mai tare; ear cândde departe văzu căsuţa cea albă, el se simţicuprins ca de un vertej şi işi opri calul, nemai putend înainta in fugă. Poarta insă, caniciodată înainte, o găsi închisă. Aceasta ilsurprinse, căci era tocmai oara la care veneael obicinuit. „Cred ei oare că nu m’am întors incă, deşi trebuea să vin de mai multezile? Adela poate că nu vrea să vadă penime in lipsa mea ? — Cu acest gând mân-găetor simţindu-se mai liniştit, el se dădujos de pe cal şi bătu in poartă, intâi incet,căci işi zicea că la cel mai mic vuet, trebueasă gândească iubita că este el şi să-i sarăînainte, apoi, văzând cu mirare că nime nudeschide, mai tare şi tot mai tare. Cu câtaştepta mai mult, cu atât mirarea se prefăcea in grijă şi grija in spaimă căci ca unfulger il lovi ideea că poate o nenorocire s’aintîmplat. Insfirşit se auziră câteva şoptiriinlăuntrul curţii şi o femee întredeschisepuţin poarta, întrebând cine este.

— Deschide, spune-mi ce s’a intîmplat?îi zise Mihai râpede şi cu glas tremurător.

„Nu-i nime acasă. Au eşit cu toţii.

— Nu s’a intîmplat nimic? spune indatăşi nu mă cruţa.

„Ce să se intîmple? Au eşit cu toţii... s’au dus in oraş.

Lasă-mă să intru, vreau să aştept.

„Am poruncă a nu primi pe nime. Au să se întoarcă târziu.

Cu aceste cuvinte femeea se depărta, poarta se închise cu sgomot după dînsa şi zăvorulse trase zuruind. Vereanu remase împietrit.„Ce însemnează aceasta? gândi el după ovreme—s'au dus, au poruncit să nu primească pe nimine—ei dar nu gândeau căpot veni? Dar pentru ce astă femee caretotdeauna se uita la mine cu bucurie cândmă arătam, acum mă priveşte cu o figură atât de nepăsătoare? Ce s'a intîmplatin lipsa mea?—Dar sunt nebun, urmă eldupă o scurtă vreme, in care tot soiul degânduri îngrijitoare se încrucişase, sunt nebun, de a vedea ceva extraordinar in lucrurile cele mai fireşti. Ei sunt in oraş şi sevor întoarce târziu —mâni, ah! abia mâni ovoiu revedea, dar mâni soarta mea va fihotărită şi voiu fi fericit! El se sui earăşpe cal şi merse incă odată in jurul casii şiin crângul cel din apropiere unde revăzu locurile in care se primblase cu dînsa. Ce farmec in revederea lor! Nu remăsese crângulca însufleţit de când amândoi se umblasepe cărările lui? Câte îi ziceau cărările, co-păcii! Abia târziu, când inoptase, el se hotărî a se despărţi de acele locuri iubite.Insă acum nu se întorcea in pripa in carevenise. Calul mergea la pas şi Mihai işi opreain fiecare minut şiroiul bogat al gândurilorpentru a se uita dacă nu vede pe cinevaviind, căci la toată clipa îi părea că audevuetul unei trăsuri şi inima îi sărea dinloc, gândind că trebue să fie ea. Insă totdeauna se inşalase: el nu intîlni pe nime.Ajuns in oraş, el nu luâ drumul spre casasa ci merse intăi la acea a lui Balur, undespera, dacă nu a întrevedea pe Adela, celpuţin a zări vre-o lumină la fereastră, caresă-i ară te că ea se află acolo. Insă şi aicicasa era cufundată in intuneric; poarta erainchisă şi nimic nu da cel mai mic semnde viaţă. El se întoarse acasă cu inima greaşi grijile il schinjuiră multă vreme până cesomnul il acoperi cu vălul său alinâtor.

In somn el se văzu cu dînsa la umbră recoroasă pe un virf de munte, de undecurgeau şiroae limpezi in vale; ea era im-brăcată in o haină de peteală aurie care secoborea de la cap de-a lungul frumosuluitrup şi par’că el înlătura firele aurie şi o a-trăgea incet la peptul său. Atunci se deşteptă.Soarele abia resărise pe ceruri şi in zadarse mai incercâ să prelungească dulcele vis,închizând ochii. Vesel el se sculă şi aşteptăsă se urce soarele mai sus pentru a mergesă o vadă, căci pentru nimic in lume nu arfi putut aştepta sara. Când era gata să plec'1,cineva bătu la uşa lui. Era Victor Melini,care intră cu figura plină de îngrijire.

— Unde te găteşti să mergi de dimineaţă ?începu Melini. Remâi acasă căci veşti bunenu vei afla nicăiri.

Mihai se făcu galben la faţă şi se sprijini cu mâna de dosul unei canapele.

— Nu ştiu de ai aflat pân acum. Insăeu, temendu-mă să nu ştii nimic, am venitsă te văd ca să te opresc de a face poateun pas neprecugetat. Eşti înamorat, am simţit-o de mult, dai- ai căzut rău. Unde aşteptai simţire ai găsit calcul; ceea ce-ţi părea amor, era făţărnicie.

Văzând că Mihai il fixa cu ochi grozavi şi rătăciţi, Victor urmâ: „Văd că nu ştii nimic şi că eu cel intăîu iţi spun vestea nenorocirii tale. In lipsa noastră, soarta amoruluitău s’a hotărit. Numai neprevederea unuientusiast putea să nu ia sama că intrigileil incunjură şi numai delicateţa mea vinovată m'a impedicat a-ţi împărtăşi observările ce făcusem. De mult Cleopiţa Zuznea,femeea cea uricioasă, căuta să mărite peAdela cu Soloiu. Ea te-a calomniat acolomultă vreme, a ridicat meritele bătrânuluişi al averii sale, pănâ ce a ameţit întreagafamilie. In scurt, viind acasă am găsit acestbilet de invitare la nuntă lor, care va avealoc chiar astăzi.

La aceste cuvinte Mihai simţi ca un junghiu ascuţit ce-i intră in inimă. Ochii săi se des*chiseră mai mari incă, buzele sale se mişcauca şi cum ar fi voit să zică ceva, insă aameţeală il cuprinse şi căzu cu faţa in jospe canapeaoa de care se sprijinea. Meliniplin de îngrijire, sări să-i dea ajutor.

După o vreme, suspinuri adânci incepură-a eşi din peptul lui Mihai, inima i-se umflâ şi lacrimele il năbuşiră. Când Melini văzu călacrimele alinase puţin pe nenorocitul săuamic, el se puse lângă dînsul şi incepu cuglasul mişcat:

— Eu nu sunt om de pasiune şi entu-siasmu, dar inţeleg ce se petrece in sufletul tău. Ailăsatsă te răpească şiroiul amorului şinu ai gândit că sunt puţini oameni care audestulă simţire pentru ca să poata respunde ladînsul. Ai intilnit o inimă rece in care nuardea decât un foc meşteşugit şi, plin denesocotinţa, ai lepădat diamantul ca să alegio peatră mincinoasa.

„Diamantul... şopti Mihai.

— Dar, respunse Mihai. Ana era un diamant. Acum nu mai este vremea să prelungesc tainele. Eu am iubit-o, dar m’am depărtat de dînsa pentru tine. Am văzut cum infăţoşându-te, i-ai aprins inima din carem’ai isgonit pe mine, inima cea mai nobilăce poate fi, şi ai despreţuit-o pentru o altain care numai aparenţa era strălucitoare,dar simburele sec şi uscat. Eu m’am mân-găiat şi sunt mulţămit, dar din vreme invreme tot am păreri de rău, văzencl cât destrimb merg lucrurile in lume. Ana suferepentru tine in singurătate; tu suferi pentruAdela şi aceasta, după ce v’a inşălat pe a-măndoi, se bucură de partea positivă şi practică a v.eţii. Pentru lucrurile positive suntşi eu, dar am cel puţin o inimă bună pecând a ei e plină de viclenie. Mângăie-te cuideea ca această femee nu era demnă de unsuflet atât de iubitor şi invaţă deacum avedea lucruri in adevărata lor lumină. Aşa-imersul lumii—cu dînsul trebue să păşimşi noi.

Mihai nu inţelegea nimic de ceea ce i-se spunea şi sta cu capul plecat pe piept. Victor, văzendu-1 că sta in nemişcare, il crezuresignat şi se retrase. După multă vremeMihai se riilicâ: faţa sa era palidă şi ochiistinşi ca la un om ce se scoală de pe patulmorţii. El abia mai ştia ce i se spusese căcimintea li era atât de intunecată, incât nuputea cuprinde nici un gând, numai inima ildurea ca şi cum o greutate mare i s’ar fipus pe pept.

Cu încetul amintirea îi i'evenî şi cu dînsa şi durerea.

„Este cu neputinţă, cu neputinţă! striga el, in cea mai mare pornire a chinului. Trebuesă fie o mistificare sau un vis rău ce amfăcut. Adela, iubita sufletului meu, tu numă poţi trăda! Dar dacă este adevărat ceeace mi s’a zis, o! atunci in lume nu mai estedreptate, nu mai este fericire! Atunci voiusfarma această viaţă sarbedă şi zadarnică;mai bine moartea decât un asemenea chin!Dar nu e cu putinţă, zimbirea ei dulce, privirile ei duioase, cuvintele ei blânde, nu auputut minţi, inima ei e nobilă şi pură ca şifrumuseţa feţii sale—nu e cu putinţă, nu ecu putinţă!

Cu aceste gândiri căuta să-şi aline durerea căci o nenorocire mare şi subită nu poate intra de indată in mintea unui om şimai puţin incă a unui suflet încrezător, en-tusiast.

Zioa să trecu in gânduri intunecate şi când umbra serii incepu a se cobori, luiMihai îi pârii câ in acea zi trăise o viaţăîntreagă. întunericul il apăsa ca o inăduşeală,şi la un moment simţi o trebuinţă atât demare să resufle aer, incăt cu capul neacoperit se răpezi afară şi merse tot inaintealui fără oprire, lără a şti unde. Abia cândvăzu de departe căsuţa lui Balur, el işi dădusamă unde este. Mai mulţi servitori carevorbeau intre ei de cununie, eşeau tocmaipe poartă şi se îndreptau spre o bisericuţăcare era nu departe de crâng. Mihai îi urmâpână la uşa bisericei. Auzind inlăuntru cântări, el nu cuteză să intre, ci se tupilâ inîntuneric pe lângă ziduri până la o cruce demorment. îndărătul acesteia se ascunse şicuprins de spaimă se puse a pândi. Dupăcâtva timp el auzi un sgomot: şi lumeaincepea a eşi din biserică. Un glas strigătrăsura mirelui şi indată o caretă fru -moaşă trase la uşă. Lui Mihai îi clănţeneaudinţii de frică şi ochii i se aţintiră spre uşăpentru a vedea cine va eşi acum. Soloiu cufigura vesela eşi din bicerică ducend de mânăpe tenăra sa soţie. Adela cu haina albă demireasă, impodobită cu flori de portocală şicu peteala bogată ce atârna până la pământ,era rumenă la faţă de emoţiune şi străluceade frumuseţă. Ochii ei priviră o clipă cu grijăîmprejur, apoi mirele îi ajută să se suie intrăsură şi caii porniră. La vederea ei, Mihaisimţi că inima i se desprinde din loc şi apăsăo mână pe dînsa, pe când cu cealaltă seţinea de crucea mormântului ca sa nu cadă.Când mireasa dispăruse in trăsură şi caiiporniră, Mihai simţi că o ceaţă se lasă peochii săi şi capul i se întoarce: el vru săstrige, dar nu mai avu putere şi căzu fărăcunoştinţă la păment, lângă crucea de carese sprijinise. Nime nu luă sama că estecineva in cimitir, trăsurele rudelor şi invitaţilor urmară pe acea a mirelui şi in cu-rend biserica se inchise şi totul se acufundăin tăcere şi întuneric.

Când Mihai se deşteptă, Neacşa il ţinea in braţele sale. El se uitâ la dînsa cu ochiplini de mirare:

— Ce vrai, ce mi-ai făcut, unde sunt?

„Ridică-te şi fugi de aici! Va trece şi acest pahar, viaţa e ţesută de chinuri şi deamăgiri!

Tu eşti, tu eşti! strigă el cătră Neacşa, cu spaimă. Demone, vii să me iei de peaceastă lume ?

„Ba vin să te mângăiu şi să te îndemn spre linişte de suflet.

— liniştea sufletului am perdut-o, amperdut-o! Diamantul meu furat, perdut! O!

„Ridică-te şi nu mai gemel Nimic nu e perdut decât un gând fără fiinţă.

— Totul, totul este perdut pentru totdeauna! strigâ Miliai şi simţea că peptul seue rupt in doue.

CAPITOLUL XXI.

Nu este moment mai amar şi mai grozav in viaţă decât acel in care omul pentru in-tăia oară se vede inşălat in amorul sSu, inceea ce avea mai scump şi mai mare! Ochiulcu care păn atunci vedea lumea se schimbăşi tot ce il incântase, îi apare sub o formăurită şi duşmănească. Precum cel închis cein somn visase că trăeşte liber, neaternat şifericit, când se deşteaptă, vede numai păreţiiintunecoşi ai inchisorii, tot astfel omul deşteptat prin subită desamăgire din raiul visurilor sale: împrejurul s6u totul e intunecosşi trist. Şi dacă atunci societatea oamenilorar aduce vre-o mângăere! Dar departe deaceasta, ea caută mai mult incă să zâdă-rească durerea, incât singurătatea e binevenită.

Mihai fugise de societate, de părinţi, de toţi. La vereni el rătăcea singur prin grădină, luptându-se fără de sfirşit cu negrele sale chinuri. Imaginea iubitei il prigonea mai mult decât ori când, căci atunci se înflăcăra amorul mai mult, când nu mai aresperanţă. Numai gândul că Adela fusese silită de părinţii ei de a încheia o însoţirepe care singură o urea, îi aducea câteodatăo micşurare a suferinţelor sale. Dar şi aşafiind, pentrnce nici un cuvânt de scuză,sau cel puţin de înştiinţare? Pentruce atâteaasigurări de vecinie amor şi atâta îngrijirede nestatornicia lui?

„Să nu mă fi iubit ea niciodată, gândea el in sine, e cu neputinţă. Mâna ei tremu-rândă, roşaţa ce-i acoperea faţa, privirilecele duioase nu au fost prefaceri, păn acolonu poate minţi figura omenească; dar dacăm’a iubit, i-a trecut amorul atât de curând ?Câteva zile fost-au de ajuns ca să mă şteargădin inima ei? Ah 1 Poate ea mă iubeşte incă;poate consimţimăntul ei l’a dat intr’un moment de pripire, de rătăcire! Şi o asemeneagreşală, un cuvânt furat, ar hotărî nenorocirea vecînică a doue fiinţe care şi ele audreptul dea fi fericite! O! nedreptate a lumii!

El nu ştia cât de des omul se amăgeşte pe el singur şi că o fată cu inima rece, incare insă virsta au aprins dorinţa măritişului, poate crede că iubeşte bărbatul, pecând ea nu iubeşte decât icleea, pe care şiun altul o poate realiza.

Câteodată îi venea in gănd să meargă să răpească pe iubita lui de la bărbat, săprotesteze inaintea oamenilor că el o iubeşte,că este iubit de dînsa, că prin aceasta aravea un drept mai puternic decât acel cucare o cununase. Când gândea atunci cineeste acel ce i s’a preferit lui: un om invirstă, egoist, care se purtase cu dînsul atâtmişeleşte, un om despreţuit de toţi, a căruimerite se resumau in pungi de bani strinsepe socoteala altora, o ciuda grozavă il cuprindea. Apoi insă, dacă işi aducea amintecă acei om despreţuit de dînsul, se bucurafără entusiasm acolo, unde el abie indrăsnisesă aspire, un vârtej de nebunie îi intunecamintea şi in asemenea momente ar fi voitsă omoare pe amândoi ca să-şi stingă urain sângele lor. îndată după aceste momentede furie, i se depingea inaintea ochilor zilelesenine prin care trecuse şi viaţa cea liniştită şi de necurmată fericire ce sperase, lacrimile il năbuşeau şi multă vreme işi plângeade milă.

Zilele şi nopţile se urmau cu incetul, dar durerea lui grozavă departe de a se micşura,devenea tot mai mare. Neputând să o maisufere la Vereni, el işi inchipui că schimbândlocul, işi va schimba şi gândurile şi mersein munţi la Ridicata, unde spera că selbă -tăciunea naturei, va face un efect mai adâncasupra gândurilor sale şi-l va depărta de ladurerea ce-1 urmărea. Insă inzadar alerga elprin munţi şi peste perăie, mintea lui rătăcea tot mai mult.

Intr'o noapte după lungi oare de luptă şi chin, gândul la sinucidere care pân atuncifusese numai trecător, i se înfaţoşâ cu vioiciune.

„Scopul vieţii mele, işi zice el, este nimicit. Viaţa imi este nu numai o sarcină, dar şi de prisos, mai bine este să-i pun un capăt.“ Cu acest scop, el işi luâ pistolul şieşi afară. Noaptea era intunecoasă şi stelelesclipeau pe cer. Unde eşti Neacşo, duh aliadului, strigă el, tu care mi-ai apărut totdeauna atât de neaşteptat, incât te-am crezut demonul meu cel rău? Eşi şi acuma şi-mi spune despre viitor fericit, dacă iţi mai vine!“

Nimeni nu respunse la glasul său. 0 tăcere adâncă domnea in natură şi stelele din ceruri luceau sclipind prin intunericul nopţii.Câteva amintiri din copilărie il distraserăun moment, dar indată reveni durerea luimai vie decât inainte; acufundat in aceasta,gândul i se întuneca tot mai mult, incât laurmă nu avea decât o conştiinţă confusă desimţirile sale şi arma ce avea in mână isepurtă spre inimă. In acel moment insă apărula resărit cea intăi rază de lumină, careca fulgerul îi străbătu prin creeri şi-l deşteptă din rătăcirea sa. Ochii i se indreptarăspre ceruri; uimitei se lăsă pe prispa caseişi arma îi căzu din mână. Lumina se împrăştia tot mai mult, umbrele nopţii se acufundau şi soarele incepu a se arăta. Vederea îmbucurătoare a luminii gonise şi din capullui umbrele intunecoase ale morţii şi gânduri de speranţă îi reveniră:

„Nu, viaţa mea nu e perdută şi poate incă să' aibă un preţ pentru mine căci sunttenăr. O! Natură frumoasă şi vecinie tenără,invaţă-mă a găsi alinare in liniştea ta măreaţă !“

Aşa zicând, el privea cu uimire redeşteptarea naturii din jurul său, perdut in acest spectacul. Când insă sufletul e atins de o dureregrea, momentele de mângăere ce ne produceprivirea naturii sunt scurte: ele ne aratănumai că tot iubim viaţa, insă vindecareadurerii ne-o aduce numai timpul.

Un vuet de loviri de topor ce se auzea in pădurea apropiată il deşteptă din contemplarea sa. Ridicându-se el se îndreptăspre locul de unde venea vuetul şi văzu un băietan ce tăea lemne şi mai departe un bătrân ce şedea pe un trunchiu de copac. Acesta era Niţă, grădinarul, care puţin timp după intoarcerea lui Mihai dinstrăinătate, simţind că puterile sale slăbesc,se intorsese in sat la Ridicata unde era locul naşterii sale. Faţa bătrânului era palidăşi slabă.

— Tu eşti Niţă? il intrebâ Mihai. Ce faci aice in pădure aşa de dimineaţă?

îmi caut de cele de pe urmă, respunse bătrânul cu linişte. Mi-a venit veleatul şisăcriul incă nu mi-e gata. Ieri am mai lucratsingur la dînsul, astăzi n’am mai avut putereşi am pus pe nepotul meu să-l sfirşească.Zioa de astăzi voiu mai vede-o, dar altanu-mi mai este dată.

Lui Mihai îi trecu un fior la aceste cuvinte.

„Te inşeli, unclieşule, zise el, eşti incă tare şi sănătos. Alungă asemenea gânduri şimergi de te odihneşte.

— Dar, dar, urmâ bătrânul, mă voiu o-dihni in curend. Când va fi să cadă noaptea,atunci mă voiu pune şi eu pe odihnă. Aşa-i,aşa-i 1 Am trăit mult pe astă lume; zioamea a fost să fie mai lungă decât a multoroameni, trebue să-mi vie şi noaptea odihnei.Ia când va incepe sfântul soare să se plece,mg voiu culca, voiu aprinde luminârica astaşi când se va stinge ea, mg voiu stinge şieu. Am pus toate la cale: groapa mi-e săpată, sâcriul lucrat, luminarea şi colaculsunt gătite. Popii i-am zis să vie dupăamiazi, numai capacul ista trebue să-l isprăvească flecăul şi nici el nu mai are mult.

Când vorbea aşa, figura bătrânului era liniştită şi chiar avea o espresiune de veselie, la care Mihai se uita cu mirare.

„Vorbeşti cu linişte de moarte, uncheşule; nu-ţi insuflă ea nici o grijă?

— Odinioară când eram mai tenăr imiera şi mie frică de dînsa, acum nu. De departe lucrurile par mai rele, de aproape elenu sparie.

„Dar ce ne aşteaptă pe urmă...

— Ce a să ne aştepte ?... Ce-a fost şimai inainte. Ia, ne s’a părut e’am fost ovreme in viaţă ş’apoi nu ne se mai pare.

Băietanul sfirşise, şi puse lemnele tâiete pe umăr. Bătrânul se sculâ cu greu de petrunchiul său, aşa incât Mihai se duse să-lsprijine şi toţi trei se îndreptară spre sat.Ajungend la căsuţa bătrânului, Mihai găsitotul pregătit pentru momentul de pe urmă.La vederea acestor pregătiri, cuprins de simţiri fioroase, el se depărtâ. Bătrânul îi întinse mâna şi-i zise cu glas stins: Fie-ţiinima bunâ şi cugetul liniştit!

Contrastul intre pregătirile de moarte a căror privire înfiorau, şi liniştea veselă a bătrânului, il impresionase adânc: Nu poatefi moartea ceva atât de spâimântător, gândea el, dacă acest om se pleacă voinţii eicu atâta linişte. Şi el a fost tânăr ca mineşi a sperat şi cu toate aceste părăseşte viaţacu mulţămire. Dece ţin eu atâta la dînsa ?Ce poate ea deacum să-mi mai aducă demi-e frică a o părăsi? Nu speranţa in fericire ci frica de moarte m’a oprit de a tăiafirul vieţii! Sunt un mişel! Toate argumentele cu care căutam să mă conving că trebuesă mai trăesc pentru a nu face să sufere părinţii şi sora, sunt minciuni care mi le spuneam; simţesc in mine ca adevărata causăpentru care nu indrăsnesc a părăsi viaţa,este frica: mă credeam om cu inimă şi nusunt decât un mişel. Nu! Nu am meritat ofericire in viaţă fiindcă ţin prea mult ladînsa. Numai când aş fi ştiut să o părăsesc,aş avea dreptul de a mă tângui de nedreptatea soartei. Şi poate murind, aş face-o şipe dînsa să sufere, să o cuprindă şi muncească mustrările cugetului, să vadă cât amiubit-o şi să se înfricoşeze de fapta ei! Dardacă ar auzi de moartea mea cu sânge recesauden’arsti pentruce m’am lovit? Şi oarenu va veni o vreme in care să nu o maiiubesc şi să găsesc mângâiere in amorulalteia, a Anei, a acestei blânde fiinţe pe caream necunoscut-o şi care acum poate suferepentru mine, aceea ce sufăr eu pentru altalCu aceste gânduri se luptâ toată zioa. Ear cândsoarele apuse, fără voie se simţi impins sămeargă din nou să vadă pe bătrânul de lacare luase remas bun şi se indreptâ spre căsuţa lui.

Băietanul ce intovărăşise pe bătrân in pădure, şedea impreună cu o femee ce Mihai nu văzuse niciodată, aproape de casă, la pământ, lângă un foc şi învârteau mămăligădintr’un ceaun. Mihai trecu pe lângă dinşii,fără a-i intreba de bătrân şi intrâ in curte.Betrânul murise. Trupul era aşăzat in săcriulcare sta pe prispa casei, şi luminarea deceară ce-i pusese in mână tot ardea incă.Mihai se uitâ multă vreme la figura seninăa mortului, apoi se depărtâ incet şi cu capulplecat.

Pentruce, privind faţa liniştită a unui mort, nu ne se comunică şi noue liniştea lui?Pentruce ne depărtăm cu plăcere de la figura moartă şi privim cu încântare naturavie ce ne incunjură?

CAPITOLUL XXII.

Din acea zi Mihai nu mai gândi la sinucidere. Suferinţele lui, deşi necurmate, erau mai puţin violente. Câteodată îi venea undor aprins de a mai revedea pe iubită, insăamorul propriu îi înăduşea dorinţa şi el urmaviaţa sa monotonă şi solitară, neascultândpe părinţii lui ce-1 indemnau să vie lângădînşii la Vereni, unde se mutase earăş. Intr’ozi insă, cum se întorcea acasă din pribegi-rile lui prin munţi, el văzu de departe unom ce-1 aştepta in uşă. Care fu încântarealui când recunoscu pe amicul seu HenriBeaudieu! El alergâ spre dînsul şi fără aputea rosti un cuvânt, deschise braţele şi-lstrinse la pieptul său. In acel moment toatenecazurile dispăruse şi lacrimile qe-i udauochii erau lacrimi de fericire cum nu-i maicursese de timp îndelungat.

Câte aveau a-şi spune inuzilele următoare! In primblările lor, Mihai işi deschidea inima toată cătră acest om care singur il înţelegea-pe lume şi cu tot focul ce ardea in el, îi descoperi tot ce se petrecuse pănă la cele-mai mici amănunţimi, toate gândirile, toate-simţirile, toate durerile. Henri il asculta cafigura cea serioasă şi gânditoare ce-1 caracteriza, intrerupendu-1 din când in când cavre-o întrebare sau observaţiune.

Inzadar, îi zicea Henri, te mângâi ca gândul că femeea ce ai iubit, te-a părăsitdin silă; din toate ce mi-ai spus trebue săcred că nu ai fost iubit de dînsa. Poate aiintîlnit o fiinţă nesimţitoare care nu e instare să simtă un adevărat amor, dar se poate-incă să nu te fi iubit pe tine şi să găsească,abia mai târziu pe bărbatul ce va iubi, căcinu totdeauna amorul se intîlneştp. Acestadevăr ai putut să-l vezi singur, gândind laAna care din descriere numai inspiră atâtasimpatie. Ce fericire ar fi fost să o iubeştipe dînsa! — Dar oricum fie, nu-ţi mări inînchipuire nenorocirea ta. Mulţi au trecutprin asemenea restimpuri şi au eşit cu o-judecată mai coaptă şi mai dreaptă. Şi tate vei mângâia şi vei ajunge la convingerea-că nu in îndeplinirea dorinţelor, ci în dobândirea înţelepciunii se cuprinde puţina fericire ce ne este dat a gusta in viaţă. In-toarce-te la studiul artelor şi in societatea oamenilor. Viaţa singuratică e bună pentru bătrânii care, fără aspirări, se mulţămesccu contemplarea naturei. Pentru cei tinerişi aprinşi ea este fatală căci le selbătăceştemintea şi-i opreşte de a face binele ce estein puterea lor să facă. Eşti tenăr, cu talent,te datoreşti părinţilor şi ţării, de la carenu-ţi e iertat de a te depărta.

— Dac’ai şti in ce societate mă indemni a mă intoarce, o! Henri! Cât m’am inşălatasupra ţării mele! In puţinul timp ce amtrăit in lumea noastră, am văzut dispreţuitbinele, inălţat răul, domnind nedreptatea:femeea pe care o credeam mai nobilă călcând cele mai sfinte datorii; bărbatul chematde a respândi lumina, intrebuinţând ştiinţalui pentru interes meschin; judecătorul părtinitor şi venal; părinţii venzându-şi copilulpe bani; iubita trădându-şi amorul —toţi in-şălându-se unii pe alţii, făţărnicind amicie,simţire—dar in fund egoismu, numai egoismu.Şi dacă aş fi avut cel puţin vre-o mulţămireintelectuală, dar totul e cufundat in intu-neric şi neştiinţă. Un momeut am fost amăgit, căci nu puteam pătrunde prin invălişulformei, simburele putred ascuns in el; inzadar imi arăta unul din ei care, deşi gândind ca şi dinşii, simte mai nobil, adevăratastare a lucrurilor, in amăgirea mea, eu nuvoeam să-l cred. Dar deodată mi s’au dis-painjinit ochii şi am văzut limpede. O! den’aş fi văzut niciodată!

„Lumea numeşte pe acei ce aspiră spre bine, exaltaţi şi nebuni, fiindcă aceştia nusunt ca cei mai mulţi. Deaceea e periculosmomentul cănd o natură ca a ta se isbeştede realitate. Cu mulţimea, sufletul tău nupoate merge ci, sau vei fi sdrobit de dînsa,sau te vei întoarce inlâuntrul tău unde veigăsi o înţeleaptă mângâiere, urmând numaiin aparenţă mersul celorlalţi. Aceasta trebues’o faci; lasă lumea cum este căci tot nuo poţi schimba, fă-te că-i urmezi cursul şiţine-ţi in reservă entusiasmul vecinie tenărce scapă de rele. Ceea ce-mi spui despre ţarata arată numai că poporul vostru e maiincult şi nu a găsit incă mijlocul de a ascunde relele sub forme mai plăcute: răulaici s’arată de indată şi loveşte ochiul, daraiurea răul este tot astfel, ba e mai mare incănumai el e mai bine ascuns. Ce-i drept plăcerile estetice, care măngăie de toate, vălipsesc, dar un spirit mai inalt ştie să şi leprocure ori şi unde. Lasă dar singurătateata şi intoarce-te in sănul familiei. Voiu stacu tine cât imi va fi cu putinţă şi vom profita amândoi de timpul cât vom fi împreună.

— Stăi cât vei putea mai mult Henri, şi când te vei duce, ia-mâ cu tine. Aici nu ampe nime care să mâ ’nţeleagă, pe nime insufletul căruia se aflu un echo al simţirilormele. Soră-mea e prea tânără incă pentru apricepe frământările adânci ale unei inimi,guvernanta ei e o Engleză rece şi tăcută,pe femeea ce m’a iubit am părăsit-o şi m’amaruncat Ia picioarele unei... O! cât de pro-saic este romanul meu; intîmplările au fostaşa de simple, insă farmecul era atât deamăgitor, incât astăzi incă el inăduşă glasulraţiunii. Deaceea am preferit singurătateaşi m'am lăsat a fi răpit de atrăgătoarea şijalnica melancolie.

„Nu evenimentele compun poesia, ci gradul şi bogăţia inchipuirii, deaceea şi amorul tău a fost plin de poesie precum sunt toateamorurile oamenilor simţitori. Tu eşti insăprea tânăr pentru o viaţă contemplativă.Intoarce-te la familia ta, unde vei găsi dragoste. Caută-ţi un alt câmp de antivitate,căci nimic nu e mai periculos decât o viaţăde trândăvie. Pe oamenii de rând ea îi împinge la viciuri, pe cei mai aleşi îi depărtează de la binele ce ar putea face.

După câteva zile, Henri isbuti a duce pe Mihai la Vereni unde se afla familia lui.De când Mihai părăsise oraşul in mod aşade subit, generalul era cuprins de necaz. „Deaceea, zicea el câtră soţia lui, l’am trimes la şcoli străine intreaga lui copilărie, deaceeaam hotărit a mS despărţi de dînsul atâtamar de ani, a cheltui aţâţi bani şi atâtagrijă, pentruca să-l vâd, abia intors in ţară,lepădându-se de cariera ce i-am pregătit, şifugind ca un selbatic să trăească in mijloculmunţilor? Prin multe dureri şi disamăgiritrece o inimă părintească! — Sevastiţa insă,deşi împărtăşea părerea soţului, totuş căutasă-l disvinovăţească cu tinereţa căreia flecare ar trebui să plătească tributul de greşeli. Amândoi erau dară mulţămiţi de venirea lui Beaudieu care le făcuse o impre-siune plăcută şi de la acărui sfaturi aşteptauresultate bune.

Odată cu familia generalului, venise la Vereni şi Săndulachi Dospin, pe care o boalăce*l ţinuse la pat mai intreaga iarnă il schimbase mult. Văzend că din ce in ce îi slăbescputerile, el işi închipuise că a să moară şiaceastă frică, crescând pe fiecare zi, el numai putu suferi singurătatea şi se mută lavârul său. Chiar in societatea numeroasă incare se găsea, el sta vecinie pe gânduri,vorbea puţin, nu zimbea mai niciodată şipunea la cale testa meutul sâu pe care ilîncepea^ şi schimba in toate zilele, neputândlua o hotârire nici intr’un fel. Ar fi voitsă facă, pe Mihai moştenitorul său universal,insă indiferenţa ce-i arăta acesta il oprea.Pentru a se asigura dacă nepotul său areoareşicare dragoste pentru dînsul, el se hotărî a-1 supune unei încercări. E chemă ladînsul in casă şi după o introducere in careîi zise că voeşte a-şi regula moştenirea, ilrugă să-i scrie pe hârtie voinţa de pe urmă.După aceasta dictă lui Mihai un testamentînchipuit in care lăsa toată averea sa unui spital ce avea să se înfiinţeze pe moşia lui.In vreme ce dicta, el observa figura nepotului seu şi văzu cu bucurie, deşi plin demirare, că Mihai nu manifesta nici un necaz. Când Mihai, după ce sfirşi de scris testamentul voi să se retragă, Sandulachi ilintrebâ, dacă nu ar dori să aibă o aducereaminte de la dînsul.

— Aş dori moşule, să trâeşti incă mulţiani, respunse Mihai, ear dacă vrei să-mi laşiceva spre aducere aminte, iţi cer bibliotecacare cuprinde multe cărţi bune.

„Iţi las biblioteca, zise bătrânul; dar afară de dînsa, nu ai fi voit să-ţi rămâie o partedin averea mea?

— Nu. Sunt mulţămit.

„Bine, respunse bătrânul. Aşa voiu face.

Când remase singur, Sandulache se primblâ câtva timp prin casă. Apoi luâ testamentul,il rupse in bucăţi şi se puse să scrie altul,in care lăsa toată averea nepotului său.

După ce scăpase de această grijă, se simţi mai liniştit câtăva vreme, pănă ce intr’osară avu o ameţeală ce-şi inchipul a fi fosto apoplexie. Acest gând îi dădu o spaimăgrozavă şi deatunci se arăta in societatea celorlalţi mai puţin decât inainte. Mai toatăzioa stând singur in odaea lui, el, care adi-dioară ridea de formele religioase, cetea inciaslov şi in psaltire, postea, se inchina şichema adeseori in ascuns pe preotul din satcu care se incuea in casă şi sta la vorbăoare intregi.

Figura slăbită şi palidă a lui Sandulachi, disposiţiunile triste ale lui Mihai şi grijile părinţilor despre viitorul său ţinea toată familia intr’o atmosferă puţin veselă. Miss Mary tăcută precum era şi Henri Beaudieu care vorbea puţin şi era totdeauna serios, nucontribueau intru nimic a aduce veselie inacest cerc. Chiar Luţica odinioară veselă şinebunatica, acum devenea gânditoare şi inloc de a sări sprintenă prin grădină, seprimbla incet şi pe gânduri prin aleele celemai tăcute şi umbroase.

CAPITOLUL XXIII

Henri Beaudieu se uitase adeseori zimbind la câteva portrete de familie ale lui Vereanuce erau in salon şi zisese in glumă că străbunii generalului trebue să fi fost oamenifoarte nesimţitori, de vreme ce erau repre-sentaţi aşa de ţepeni. Aceasta il făcu săpropue generalului de a-i zugrăvi portretulin aceeaşi mărime pentru ca să nu se in-trerupă şirul generaţiilor. Bătrânul Vereanuprimi bucuros propunerea şi pe flecare zilucrarea înainta. Pe de altă parte Henriasista la lecţiunile de desemn ce Miss Marydădea Luţicăi şi in curând aceste amândouedeveniră şcolarele lui.

Luţica lucra acum cu mai mare dragoste şi făcea progrese mai insemnate. Când vedea că profesorul îi lăuda lucrarea, inimaîi zimbea de bucurie şi se simţea fericită.Cu gândul la lecţiunile de desemn se culca,cu acelaş gând se scula dimineaţa şi negrijea, toate celelalte studii. In oarele neocupate, ea fugea adeseori in grădină, in păduriceacea intunecoasă şi câteodată, desprinzândluntrea, se primbla singură pe micul lac,visând - cine ştie la ce ?

După mai mult timp petrecut de familia Vereanu in linişte neschimbată, veni zioain care portretul generalului fiind isprăvit,Henri voea săi expue ochilor intregei familii. Era o zi frumoasă pe la începutultoamnei, când de dimineaţă Henri împreunăcu Miss Mary cu care se înţelesese de maiînainte, aşăzâ portretul in mijlocul salonuluiincunjurându-1 cu flori.

Miss Mary pregătise totul pentru serbă-toare şi împreună cu Henri voea să se bucure de surprinderea ce va avea întreaga familie. Insă cucoana Sevastiţa simţise ceeace se pregăteşte şi împreună cu generalulşi Luţica voeau la rândul lor să facă o surprindere lui Henri. Generalul voea să-i deedrept aducere aminte un ciubuc cu o mareimamea de chilimbar şi lucrat cu multepietre scumpe, un juvaer preţios de familiepe care bunul generalului il primise in darde la un paşa turcesc. Sevastiţa avea să-ipresinte un lucru de mână şi Luţica un buchet de flori. Toată lumea era bine dispusăin acea zi, până şi Săndulachi care se simţeamai bine, şi la oara hotărită întreaga fe-milie se adună in salon. Henri rugă pe toţisă se aşăze faţă cu portretul, apoi ridicăcu măna lui vălul ce-1 acoperea. Asemănareaera deplină şi bătrânii mulţumiră pictoruluişi-i oferiră presentele lor; la urmă veni şiLuţica cu buchetul. Insă când păşi spreHenri, sângele i se sui in faţă, ochii i seplecară in jos şi nu putu rosti cuvintele defelicitare ce pregătise. Henri se uită la dînsaşi întinse mâna spre a lua florile; in acelmoment avu e stringere la inimă aşa deneaşteptată, incât se simţi cuprins de tur-burare. Bătrânii, fie că nu luase sama, fiecă pusese aceste emoţiuni pe sama solemnităţii momentului, urmară a fi veseli şidădură pictorului locul de onoare la masă.După dejun insă, Dospin se simţ! earăş bolnav şi se retrase in odaea lui, Luţica mersein grădină şi ceilalţi se imprăştiară. Nutrech mult timp şi un fecior pofti pe Mihaidin partea lui Dospin.

Mihai găsi pe bătrân palid şi agitat, tremurând intr’un jilţ unde se tupilase.

— Yino lângă mine, nepoate, îi zise acesta cu glas slab, şezi aici, căci mă simt rău şinu mai am mult de trăit.

„Dar pentru Dumnezeu! De unde iţi vine această idee!

— Mă simt rău iţi spun, mă simt rău de tot. Am puţine momente de stat la vorbă.Ascultă-mă dar şi ţine minte ce-ţi voiu spune.Să ştii mai intăi că testamentul meu l’ampus acolo in dulapul din părete şi că ţieiţi las averea mea toată—nu-mi mulţămicăci te iubesc şi te-am avut totdeauna cape un fiu. Alţi copii decât tine nu mi-a datDumnezeu. Deaceea caută să nu remâi burlac ca mine că pe urmă te vei căi. Insoară-te la vreme, căci ‘însuratul de tener §i mâncatul de dimineaţă nu-i greş.’—Miliai plecăochii in jos şi suspină. Ear bătrânul urmâ :‘Toate paserile care sboară nu se mănâncă’,insă păn la urmă ‘uşa se deschide celui carebate’. Apoi nu te ţinea ca mine departe detoate trebile publice şi de oameni, amestecă-te printre dînşii, insă leagă-te numai cu ceibuni; ‘mai bine c’un voinic la pagubă decâtc’un mişel la dobândă’. Văd că ai inimă şimândrie; să fii pururea aşa, chiar când aifi să remâi sărac. Atunci cugetul să-ţi fiostotornic şi bun căci, ‘apa trece, pietrele rămân.’ Insă păzeşte-te de rău, paza bună treceprimejdia rea. Dar când primejdia vine, dâ-ipiept bărbătesc, căci ‘voinicului Dumnezeu îiajută’. Nu fii fără credinţă, ca să nu te că-eşti la bătrâneţe. Ia aminte la aceste sfaturi şi vino să te imbrăţoşez, căci vremeatrece şi aştept pe preotul cu care am săvorbesc.

Zicând aceste cu glasul stins, bătrânul luâ capul lui Mihai şi-l sărută pe amândoi obrajii şi pe frunte; din ochiul săucurgea incet o lacrimă. Mihai eşi din casăplin de mişcare, şi merse să spuie părinţilor săi despre starea in care era pe Săndu-lachi. Negăsindu-i in casă, se coborî in grădină să-i caute. Insă abia făcuse câţiva paşi,un ţipet grozav şi dupe câteva momenteun al doilea mai sfăşiitor incă ce venea dinaltă parte a grădinei il făcură să tresară;el alergă spre acea parte şi odată cu dinsulveneau in fugă toţi locuitorii casei imspăi-mântaţi. Un cap de femee se ivi la suprafaţa apei ş’apoi se acufundă din nou. Luntrea era resturnată. Mihai şi Henri caresosise in acelaş moment se aruncară amândoi in apă; după dînşii câţiva servitori şitoţi impreună căutau să scape pe cei căzuţi.Cum Luţica se legăna incet in luntre, aceastaplecându-se se prinsese de o rădăcină, apase grămădise inlăuntru şi copila vrând săse ferească, căzu singură sub luntre dândţipetul ce auzise Mihai. Miss Mary văzândaceasta de departe alergase şi sărise dupădînsa să o scoată şi amândoue femeile in-cleştându-se, se impiedicase de a eşi. Atuncise auzise al doilea ţipet.

In vreme ce generalul şi soţia lui işi frân-geau mânile in desperare pe mal, Henri şi Mihai înotând găsiră doue trupuri de femeişi le scoaseră. Miss Mary da, in braţele luiHenri, incă semne slabe de viaţă, pe cândla Luţica pe care o ţinea Mihai, orice speranţă părea a fl stinsă. In mijiocnl uneiscene grozave de desperare, ambele femeifură transportate in casă pentru a li se daajutor, insă la Luţica totul remase zadarnic,inima ei nu mai bătu. In aceeaş vreme preotul inchisese ochii lui Sandu, după care trecuin camera unde era copila şi-i puse pe pieptcrucea ce avea in mână. Chipul unui ângerce doarme nu putea fi mai frumos dacât al ei.

CAPITOLUL XXIV

Adela Soloiu cătră Ana Mirie.

Nici o veste nu ne mai vine de la tine, scumpa mea vară. Deşi acum singură stăpână pe tine şi pe averea însemnată ce ţi-arămas după moartea mătuşei tale, tu urmezitotuş viaţa ta singuratică. N’ar fi mai binesă vii ear in lume, să vii la mine, să temăriţi... Dar oare se cuvine să-ţi dau euun asemenea sfat ? Eu care am făcnt pasulcel mare cu atât de puţină precugetare?Nu, nu te mărita, sau aibi mai mult norocdecât mine! A fi unită cu un om bătrân,grosolan, sgârcit, care toată zioa işi numărăbanii şi se tânguie de cheltuelile ce facesoţia lui, aducăndu-i nencetat aminte că aluat-o săracă— ce nenorocire! Ţi-am scrisnecazurile mele de mai multe ori—viaţaaceasta e nesuferită. Un cuvănt blând n’auzidin gura lui. L’am rugat să călătorim, să mergem la Paris sau la băi —el imi res-punde că aceasta costă prea mulţi bani. Singura mea petrecere este societatea ce vinesă mă vadă. Din cunoscuţii noştri cei vechivin insă puţini de când m'am măritat.Domnul Vereanu nu s'a mai arătat de locprin oraş. Se zice că toată familia este foarte nenorocită de când moartea fetei pe caretrebue şi tu să o fi văzut. Melini s’a mutatcu totul de aici, numai d-1 Denescu vinede mă vede regulat. Acum când il cunoscmai bine, văd că e un om care ştie să tră-ească, nu un tiran ca acel după care suntmăritată... Părinţii mei sunt de vină!...Denescu e tenăr, are aparenţă, e de familiebună şi e mult mai invăţat decât credeam.El ceteşte toate romanurile cele noue, cunoaşte toaletele noastre mai bine decăt femeile, joacă de minune şi când ese călaretoată lumea il admiră: Se vede că este deneam vechiu şi că nu şi-a câştigat singuraverea cu specule ca tiranul meu. De cândvine aşa des la noi, şi-a stricat cu totulrelaţiile cu Dorneanu—nu ştiu pentru ce.Ah! aş putea să-ţi scriu multe, multe, insămai bine este să te ved, să-ţi vorbesc. Dacăai veni pe aici ţi-aş spune, ţi-aş dislega...Aş veni chiar eu să te văd dacă m'ar lăsastăpânul ce mi-am ales. Din nenorocire insă,la noi in ţară legile nu sunt aşa de aspreca aiurea şi nimic nu se inchee pentru verî-nicie...

Ana Mirie cătră Adela Soloiu.

Văd că eşti nenorocită şi te plâng din inimă. Insă nu pot veni să te văd; am ho-tărit să trăesc in singurătate, să fug devuetul societăţilor care nu se mai potriveştecu ideile şi simţirile mele. De mult, de cândm’au inşălat speranţele amorului, viaţa omenească şi lumea intreagă se înfăţoşează cutotul altfel gândului meu. De la moarteamătuşei mele m’am încredinţat insă pe deplin că e mai bine să fi venit împrejurărileaşa şi nu după dorinţele ce aveam atunci.Aş fi împărtăşit atunci de sigur soarta oamenilor mulţămiţi, sufletul meu ar fi rămaslegat de lucrurile lumeşti şi nu l’aş fi înălţat niciodată deplin spre Dumnezeu. N’aşfi înţeles atunci câte păcate mi-au oboritcugetul. Iţi mărturisesc că am fost mânioasăasupra ta, incredinţându-mă că pe tine teiubea Vereanu, şi acum când patimile lumiinu mă mai ating, văd cât am fost de reaşi de nedreaptă şi-ţi cer ertare. De vrai săvii să me vezi, pentru tine voiu face hranămai bună şi voiu duce in casă earăş câtevaindămănări pe care cu vremea le-am depărtat.Te voiu sluji insumi cu bătrâna ce am pelângă mine; poate că liniştea de aice te vaimpăca cu suferinţele vieţii şi vei vedea căin răbdare este mulţămirea şi pregătireapentru sfirşitul dorit. Nu cere insă de lamine să mă intorc la greşeli trecute, nucere să gândesc la măritare, căci asemeneagânduri pot să-mi aprindă earăş dorinţe ininimă şi aş uni mustrarea de cuget cu ticăloşia şi nevrednicia sufletului meu.

Mihai Vereanu cătră Henri Beaudieu.

De la nenorocirea cea grozavă ce a lovit familia mea, totul s’a schimbat aice. Părinţiimei, incujbaţi de durere, s’au retras impreunăla o mănăstire, unde caută liniştea sufletească in rugăciune; eu am rămas singur.Alţii s’ar simţi fericiţi in locul meu; s’arbucura de tinereţe, de sănătate, de avereinsemnată. Eu insă nu simt decât un golfără margini in sufletul meu pe care nimicnu-1 poate umplea. Starea tristă a patrieimele mă depărtează de dînsa, societateanoastră mă desgustă, singurătatea mă apasă,nimic nu mă atrage. Ce aş putea face inaceastă lume? Am hotărit să-mi părăsescpatria şi să-mi petrec viaţa in ţări străine.Poate că voiu găsi aiurea ceva ce m’arputea incă interesa. Te voiu vedea pe tineşi bunele tale sfaturi mă vor deştepta dinnou spre viaţă şi activitate. Incurând ne vom revedea.

Henri Beaudieu eătră Mihai Vereanu.

Nu 'crede că rătăcind prin lume vei umplea deşertul ce simţeşti in inimă. Tu il vei ducepretutindenea cu tine, câră vreme nu veiavea ceva in lume ce te va atrage şi interesa. Rămâi in patria ta, lasă să treacătimpul melancoliei şi ocupă-te cu trebile ţării.Cât de mic va fi ajutorul ce vei putea da,el va fi totuş de folos obştesc şi astfel veidobândi merite pentru patrie—pentru ideeace trebue să atragă pe tot omul nobil şibun. — Aş fi dorit să te revăd şi să trăimimpreuuă, insă pentru liniştea mea este maibine să amânăm această intîlnire a noastră.In zilele grozave când v’am părăsit, luândasupra-mi sarcina de a conduce pe Miss Mary in ţara ei, nu ştiam că această intîmplareimi va hotări viitorul. Plecarea sufletelornoastre a născut incurănd o simpatie intrenoi care m’a îndemnat să o doresc de soţie,înainte de a consimţi, tănăra Engleză a voitinsă a-mi face o mărturisire, şi acea mărturisire era — că ea te iubeşte pe tine. Eami-a spus amorul ce i-ai insuflat de cândte-ai intors in ţară, mi-a spus suferinţele ei,faţă nu numai cu indiferenţa ta pentrudînsa, ci cu iubirea ta pentru alta, mi-aspus focul care-o ardea in tăcere, fără aputea destăinui nimărui in lume ceeace simţea. Lipsa de speranţă, puterea voinţei şimai mult decât aceste, depărtarea şi timpuli-a liniştit sufletul şi incurend vom fi amândoi indestul de pregătiţi pentru vecTnicanoastră unire, căci blândeţa caracterului einu-mi lasă indoeală că liniştea ne aşteaptăpe amândoi. Venirea ta ar impedica fericireaamicului tâu. Să lăsăm dar să treacă aniica receala virstei să intunece imaginile trecute. Păn atunci iţi voiu da veşti despremine şi vom rămânea pe toată viaţa amicişi fraţi precum am fost.

Primind această scrisoare a lui Beaudieu, Vereanu se in tristă şi mai mult văzând cumimprejurări fatale depărtează de dînsul peoricine iubeşte. El stătu la indoeală dacătrebue să mai plece sau nu, şi insfirşit sehotărî să-şi părăsească ţara fără a căuta săintîlnească pe Beaudieu. Deaceea merse lamonăstire unde trăeau bătrânii săi părinţişi luă zioa bună de la dînşii. Despărţindu-se de ei, inima îi era grea şi apăsată şi ellăsa calul pe care călărea să păşească încetpe drumul bătut ce ducea la Vereni. Trecuse câteva oare, când văzu de departe otrăsură cu patru cai gonind inspre dînsulin fuga mare. Se putea uşor cunoaşte case aprinsese caii şi nu mai puteau fi opriţi.Vezeteul trebuea să fi căzut de pe capră,căci un bărbat din trăsura ţinea frânele in-vălătucindu-le in jurul unui braţ, pe cândcu celalalt braţ cuprindea pe o femee ce dasemne de desperare, oprind-o de a sări afară.

Mihai văzu periculul şi in aceeaşi clipă se hotărî să dee ajutor. EI descălicâ şi arun-cându-se înaintea cailor înspumaţi ai tră-surei, îi apucâ de frâne. Câţiva paşi el futârâit cu dînşii, apoi caii se ridicară in douepicioare şi după mai multe încercări de ase scutura de braţul puternic ce-i apucase,se opriră insfirşit pe loc. O femee cu faţaacoperită de un văl sări din trăsură şi văzând pe Mihai, dădu unţipet. Ca o săgeatăacest ton pătrunse in inima lui Vereanucare remase cu ochii aţintiţi asupra ei. Dupăun moment de inmărmurire, el fără a vedeacine este bărbatul care o întovărăşea se ră-pezi asupra ci şi-i rupse vălul de pe faţă.Inima nu-1 inşălase, era Adela I Aceasta searuncă in braţele bărbatului ce o intovărăşeaşi acum Mihai recunoscu că acesta era De-nescu.

— De nu ţi-aş datori viaţa, incepu acestacătră Vereanu, şi ce e mai mult o altă viaţămai scumpă decât a mea, ţi-aş cere samăde insulta ce faci unei femei. Binele ce mi-aifăcut te apără, dar sunt cel puţin in drepta aştepta că nu vei descoperi nimărui urmele noastre.

„Nelegiuită, strigă insflrşit Mihai la care furia sbucni puternic din piept, nu ţi-a ajunssă mă inşăli pe mine, ai trebuit să fii necredincioasă şi soţului ce ţi-ai ales! O! muiere ticăloasă!—Adela işi ridică in sus capucu o privire plină de mândrie: „Cu ce drept,zise ea, indrăzneşti a-mi vorbi astfel? Totdeauna ai fost un străin pentru mine. Eunu te-am iubit şi nici nu ţi-am dat dreptula spera că te voiu iubi vreodată. Dacă amgreşit cătră soţul meu, a mea este respun-derea. Oricum fie, nu este generos omul careincarcă cu mustrări pe acel ce-i datoreşteviaţa.

— Dacă este vre-o vinovăţie, eu singursunt vinovatul, adaose Denescu iute, insăpe mine amorul m8 scusează: am scăpat ofiinţă, gingaşă şi nevinovată din ghiaraleunui om aprig şi crud. Nimic insă nu scusăinsultele făcute unei femei. Mihai fără aasculta cuvintele lui, se uită adânc in ochiifemeei ce-i vorbea cu atâta mândrie, şi sespărie de ceeace văzu:

„Oh! Căci nu te-am pătruns aşa de bine ca acuma in intăia zi când te-am văzut!Blăstem amăgirii mele!—Apoi stăpânindu-secu putere, adaose incet şi aspru: Mergeţi!Duceţi-ve in stînga, spre dreapta mă ducedrumul meu!

Şi intorcându-se, se depărta de ei pe calea opusă.

CAPITOLUL XXV.

Ca prin minune urmele amorului se şterseră din inima lui Mibai de la intîlnirea sa atât de neaşteptată cu Adela. Pentru aceastăfemee ce iubise atât de mult nu mai simţea acum decât dispreţ. Ca să peardă şiamintirea ultimei sale intîlniri cu dînsa, else grăbi să părăsească ţara lui. El călătoriprin Germania, prin Helveţia, prin Francia;o iarnă întreaga o petrecu in Italia, insănimic nu-i mai invioşa interesul. Entusias-mul ce-1 înflăcăra odinioară la vederea nemuritoarelor obiecte de arte produse de oamenii de geniu ai Italiei părea că s’a stinsdin sufletul său şi in loc nu era nimic—ungol fără margini.

In aceeaşi stare sufletească in care plecase, se şi întoarse in primăvară. Reinoirea na-turei il intristâ incâ şi -mai mult şi staadeseori in codrul de la Ridicata ascultând numai ciripitul păserilor sau privind riul ce se răpezea in vale.

Intr’o sară când soarele se gătea să apue şi păserile una după alta incetau cântul lor,o melancolie mare il cuprinse. El sta culcatintr'o poeană umbroasă lăsându-se dus pegândurile sale. Ochii săi se inchisese şi pejumătate adormit, printr’un capriciu al memoriei îi apăru din non chipul Lucreţiei: ovedea lângă dînsul mai frumoasă decât odinioară, i se păru că-i zimbeşte, că se apropiede dîsul, că-i vorbeşte, că-i întinde braţele—inima îi bătea cu putere, el sări in picioareşi deschise ochii mari.

„Lucreţio! strigă el, tu eşti, pe tine te văd? '

— Eu, o! iubitul meu, eu sunt, respunseo femee ce păşea spre el. Apoi se opri palidă in loc şi işi apăsă amândoue mânele peinimă. Mihai alergâ spre dînsa.

„Este un vis? zise el, ştiu că adormisem ; visam de tine, Lucreţio, de timpul frumoscând te-am intîlnit in Italia. M’am deşteptatoare, sau urmează visul meu ?

— Ah! şi mie, şi mie imi pare că visez.Nu pot să cred că atâta fericire să fie adevărată. Gândeam câ lacrimile nu-mi vor maiseca. Am plâns ani întregi in ţâri străine,am plâns şi mai mult de când am fost adusăin selbătăciunea aceasta; m’am rugat lala Sfânta Maria şi insflrşit ea mi-a implinitrugăciunea, te-am văzut, te-am găsit! OMihai, iubitul meu Mihai, şoptea ea plângând şi zimbind totodată.

— Ai resărit din pământ, dulcea mea Italiană, ca să mă mângâi de chinurile vieţii? Fii binecuvântată: Am gândit la tine şi amjălit momentul despărţirii noastre. Oricineai fi, tu vei fi a mea. Tu mă iubeşti, tu num'ai trădat şi nu mă vei trăda, nu-i aşa?— vorbind astfel el îi ştergea ochii de lacrimi, îi dismierdă părul cel negru şi o săruta.

„Oh! Te iubesc grozav, respundea Lu-creţia, de când te-am văzut la fereastră. Dar nu mă săruta aşa de dulce.., De cândm’ai sărutat la Veneţia mi-ai aprins sufletulde dor. Deatunce nu mai am somn, nu maipace. Ah! am gândit numai la tine şi m’amrugat la Sfânta Fecioară, să te găsesc ear.Păstrez scrisorile tale pe inimă — eată-le!Sunt şterse şi roase de mult ce am vărsatlacrimi pe ele şi le-am sărutat! Ai şi tuscrisorile mele? —Dar nu-mi mai zice Italiană, căci nu sunt; mi s’a spus că suntde aici, din astă ţară barbară. Aici am petrecut o iarnă in mijloc de ghiaţă şi zăpadă,aici am găsit un tată şi am invăţat o limbăaspră. 0! Nu mă mai săruta iubitul meu,căci inima mea se bate prea tare şi mădoare.

— Tu eşti de aice, dar cum, prin ce in-tîmplare te credeai Italiană, de unde şi acăror părinţi eşti? Respunde, dulcea meaLucreţie. Dar oricine vei fi, iţi jur că vei fia mea. Ursita mea te-a trimis ca să-mi in-dulceşti zilele vieţii.

„Şi eu te credeam Italian şi deaceea imi era .dragă Italia. Insă dacă şi tu eşti de aici,eu iubesc această ţară. Tu ai gândit totdeauna la mine, m’ai căutat, m’ai iubit cumte-ain iubit şi eu, spune-mi nu-i aşa?

Fruntea lui Mihai se increţl:

— A fost o vreme unde o altă femee sefurişase in inima mea şi-mi întunecase imaginea frumoasei mele Lucreţia. Era o femeerea şi trădătoare.

Lucreţia işi acoperi faţa cu mânile şi începu a plânge.

„Ah! tu ai putut să gândeşti la alta, când eu niciodată nu te-am uitat, niciodată!N’am avut noapte fără să te văd in vis!O! Cât sunt de nenorocită.

„Mângăie-te, iubita mea, acea vreme a trecut de mult; acum te iubesc pe tine,numai pe tine.

— 0! iubeşte-mă, iubeşte-mS, şoptea ea,răzemând capul pe pieptul lui Vereanu.

„Dar cine eşti? Eată, voiu să merg cu tine la părinţii tăi şi să te cer de soţie.Unde să te duc?

— Tatăl meu are un nume pe care abiail pot rosti. El se numeşte Serbu; faţa luie aspră, dar cu mine s’au arătat bun.

„Sărbu! strigă Mihai înspăimântat, sau mă inşăl eu, sau acest Manoli Sărbu e unduşman al tatălui meu. Nu ştiu din carecausă, n’am putut afla nimic, dar pe câtam găcit el hrăneşte o ură veche asuprafamiliei mele. Niciodată el nu va încuviinţasă fii soţia mea. Vom trebui să ne cununăm fără voea lui.

— Dacă este duşmanul tău trebue să fieun om rău. Deaceea s’au arătat totdeaunaatăt de rece cu mama. Acum şi eu il uresc;ia-mă de la dînsul, ia-mă cu tine, du-măunde vei voi, numai să nu te mai părăsesc. Dacă te-aş perde incă odată, aş muride sigur.

— Să fugim dar, iubito, să fugim chiaracum şi să nu ne mai despărţim.

„Noaptea s’apropie, respunse ea, părinţii vor fi îngrijiţi, vor pune să mă caute, nevor găsi şi totul va fi perdut.

— Ai dreptate, căci suntem pe jos şi uşorvor da de urmele noastre. Vino mâni inzori de zioă tot aici in această poeană. Mă vei găsi cu doi cai ageri care ne vor duce departe de oameni răuvoitori in locuri undevom trăi singuri şi fericiţi.

„Ah! atâta bucurie nu incape in inima mea, zise Lucreţia plângând: din durereamea cea nemărginită, din jalea ce aveampentru tine, deodată, prin minune să te găsesc, să văd că tot mă iubeşti, să fiu a tapentru totdeauna: aceasta nu o aşteptam!

Mihai o atrase duios la pieptul său. Amorul îi intunecâ mintea, el se perdu in ochii ei, toate dimprejur, lumea toată dispăru şifirea lor întreagă se concentra intr’o singură sărutare.

Când se despărţiră, Mihai se întoarse spre casă plin de incântare. Insă cu căt îi veneau gândurile, cu atăt se arătau şi grijile,căci decă presenţa e porurea fărmăcătoare,numai după despărţire, numai in absenţăse poate vedea de simţim adevărat amor.Mihai işi consultă inima şi cu toată osteneala ce-si da, el trebui să recunoască cănu mai avea acel entusiasm ce 1 simţise odinioară când iubea pe Adela. Compararea intrestarea lui deatunci cu cea deacum, îi arătăo deosebire fără margini in simţirile sale.Insă soarta era acum hotărită, nimic nu semai putea schimba şi deaceea prin tot felulde argumente el căuta să se convingă că omai mare fericire nu i se putea intîmpla,că o altă femee aşa de iubitoare, de credincioasă şi de frumoasă ca Lucreţia nu maieste pe pământ, vrând astfel să inlocueascăprin cuvinte, ceeace trebuea să hotăreascănumai simţirea.

De cu noapte el puse totul la cale pentru fuga de a doua zi: doi cai iuţi şi o brişcuţăuşoară in care era loc numai pentru doi,asemenea merinde şi tot ce mai trebue pentru drum fură pregătite. El voi să atingăYerenii numai in treacăt pentru a schimbacaii şi a merge mai departe la moşia ce-iremăsese de la moşul său Dospin. O mulţime de gânduri il neliniştiră. Ce va facepe urmă? Ya remânea in ţară, sau va plecain străinătate? Se va duce să vadă pe părinţii săi şi ce vor zice ei de purtarea lui?Ya fi. descoperit de Sârbu, va putea să-l im-pace ? Iubeşte el in adevăr pe Lucreţia, esteea soţia care-1 va face fericit? Asemeneaîntrebări i se grămădeau tot mai multe fărăa-i lăsa liniştea să doarmă şi să le uite insomn. Deaceea el nici putu să se culce, şiaşteptând imbrăcat zorile zilei, se primblaînaintea casei sale.

Miezul nopţii trecuse de mult când văzu o femee viind din partea pădurii înspre dînsul.Cu gândul la Lucreţia, el işi închipui că trebue să fie ea şi se răpezi cătră dînsa.Insă nu putea fi Lucreţia: era un chip mare,negru, cu părul despletit... el făcu câţivapaşi, se uită in faţă-i... era Neacşa!

Niciodată figura ţigancei nu-i păruse atât de stranie: faţa ei avea ceva solemn, ochiiîi ardeau ca nişte cărbuni aprinşi, pasul eiera hotărit şi grav. Apropiindu-se de dinsul,ea indreptâ amendoue mânele asupră-i.

Neacşa i se arătase numai noaptea şi in momente grave şi deaceea vederea ei îi produceau intodeauna o spaimă de care inzadarcăuta să se apere. Acum insă, neliniştit depropriele sale gânduri, vederea acestei femeicu o figură mai solemnă decât oricând, îidădu flori. Fără a putea rosti un cuvânt,fără a întoarce faţa de la dînsa, el făcucâţiva paşi indărăt spre casă şi se lăsă săcadă pe prispă. Neacşa se opri dinaintea luişi incrucişâ braţele pe pept.

Câteva momente ei se uitară unul la altul in tăcere.

CAPITOLUL XXVI.

— Ce vrai de la mine? zise el insfirşifc.

„Am venit să te înştiinţez la vreme şi să te apăr de o mare nenorocire.

— Ce-mi eşti tu mie de mă pândeşti latot pasul? Ce ne leagă pe amândoi?

„A venit vremea să afli cine sunt şi ce ne uneşte pe amândoi. Căci acum sunt bătrână şi nu mai am mult de trăit şi tu eştitenăr incă şi plin de viaţă. Am făcut un marepăcat in viaţa mea şi la o boală când eraaproape să mor, mi s'a arătat Sfânta Pa-raschiva şi mi-a zis că voiu scăpa, dacă voiuspăla răul ce am voit să fac tatălui tău cubinele ce-ţi voiu face ţie. Mi-am ţinut jurământul: pe cât am putut, te-am înştiinţat,dar tu nu m'ai ascultat. Ţi-am prorocit săfugi de o femee smolită că va fi amar detine, tu te-ai dat in dragoste cu dînsa şite-am cules mai mult mort decât viu lângăo cruce de mormânt. Ţi-am zis: fugi de Serbu şi de casa lui, şi tu i-ai ademenit fata şi vrei s’o furi de la părinţi. Iţi zic ear;fugi cât e vreme incă. Zorile zilei nu s’auivit, tu poţi incă scăpa!

— Ce-mi spui, muiere? să-mi calc făgăduinţa dată! Să las pe o biată fată caremă iubeşte, nenorocită şi perdută? Niciodată!Păn acum am despreţuit pe cele care măiubeau ca să alerg după o femee fără delege. Acum nu voiu mai lăsa amorul şi fericirea când le-am găsit. Acesta e diamantulce căutăm.

„Auleo, Mihaiţică, ochii tăi sunt paijiniţi şi tu nu vezi prăpastia. Nu te increde indragostea vicleană. Diamantul nu e de găsitin ea. Şi tatăl tău a fost ademenit de dînsaşi mulţi ani de zile s’a căit.

— Tatăl meu....

„ Dar, când a furat pe nevasta lui Serbu. Eu am fost mijlocitoarea. Eu am ademenitcu vorbe dulci şi viclene pe nenorocita muiere. Cu fetiţa ce-i făcuse Serbu am dus-odin casa bărbatului in braţele tatălui tăucare era tănăr şi nebun ca tine. Dar numaieu ştiam-cum gemea inima in mine. Căcipe mine mă avuse ţiitoare, eu il iubeam cufoc şi tocmai pe mine m'a pus să ademenesc. Deaceea am vrut să-mi resbun şi m’amunit cu ucigaşii porunciţi de Serbu, ca să-lomor şi numai printr’o minune a scăpat.De făr de legea aceasta m’am căit şi mi-aporuncit Sfântă să rescumpăr cu bine asuprata, răul ce am voit a face şi ce am făcut.

— Tatăl meu a răpit pe soţia lui Sârbu!...

„Dar, şi a trimis-o apoi in ţări străine. Pe fata aceluiaş Sârbu vrai s’o ftiri tu. Ia sama că este un blăstăm! Sârbu a cercatde multe ori să omoare pe tatăl tâu şi n’aputut. Tu nu vei scăpa de urgia lui că eun om aprig şi neîmpăcat. Fie-ţi milă deanii tâi cei tineri!

— Nu mi-e frică de nimeni. Inzadar vraisă mâ inspăimântezi. Când e vorba de primejdie şi de luptă, eu nu dau inapoi.

„Tu vrai să omori pe tatăl ibovnicei tale, să iei pe fata femeei care a fost ţiitoareatatălui tâu?

Mihai lovit de aceste cuvinte sta impie-trit, ear Neacşa văzând impresiunea ce produsese asupra lui, urmâ cu glas pătrunzător:

„Ai inceput păcatul, nu-1 urma mai departe. Lasă cele trecute să fie trecute şi nu. aprinde o ură veche şi poate chiar stinsă.Fii bărbat voinic şi caută-ţi aiurea treabăşi noroc. Fugi de aici, căci in locul unde aiplâns de jalea alteia nu e dat să găseştimângăere. Aiurea iţi va zimbi fericirea: parecă o văd, urmâ ea cu glas profetic, o văd...frumoasă şi tânără... tu o iubeşti, ea te iubeşte. O! Ce viitor minunat... norocosule,ştiam eu că eşti făcut pentru bine...

Urmând a vorbi astfel când cu glas blând şi rugător, când cu ton solemn şi profetic,isbutise a indupleca pe Mihai care simţeacă slăbeşte, când deodată se iviră intăileraze de lumină ale zilei. Mihai deşteptat cadintr’un vis se ridică de pe prispă şi alergăsă se sue in brişcă la care caii erau puşi.Neacşa îi căzu la picioare şi-i imbrăţoşa ge-nuchii. „Nu te duce coconăşelule, strigă ea,fie-ţi milă de tine şi de viaţa ta, fie-ţi milăde mine că voiu fi afurisită dacă nu te-oiuscăpa şi pe tine şi pe dînsa.

— încolo! strigă Mihai, ce va gândi de mine? îmi e ruşine că te-am putut ascultaşi nu te-am gonit indată.

„Auleo! Nu te duce că mare păcat faci 1 Zicend aşa, ea se târlea la picioarele lui şinu-1 lăsa. Mihai, văzând că cuvintele luierau zadarnice, se descleştâ de dînsa cu putere, o împinse cu piciorul in lături, sări intrăsură şi plecâ cu caii la goană. Ajungândla locul hotărit, el găsi pe Lucreţia care-1aştepta şezând pe un trunchiu de copac.Era palidă la faţă şi se simţea aşa de slabă,incât abia putu să se ridice. Cu toate acestela vederea lui, o zimbire trecu peste buzeleei, ea îi incunjurâ gâtul cu braţele şi apâsâbuzele sale pe ale lui.

— N’am avut linişte de când ne-am despărţit eri, incepu ea. îmi părea că timpulnu se mai mişcă din loc. Am plâns un moment când am gândit că poate nu voiu maivedea pe mama, dar pe Sârbu acum il urescrde când ştiu că-ţi este duşman. Poate căpe mama vei chema-o mai târziu să şadăcu noi, nu-i aşa?

Mihai increţi sprincenele : „Ea care a fost .. .nu, niciodată... vom vedea... mai târziu...

— Sermana! Să n’o mai văd pe dinsacare m’a iubit aşa de mult, respunse Lu-creţia, ştergând o lacrimă. Dar fie! Dacă suntcu tine nu-mi mai trebue nimic!

„Zioa se arată, vino iubită, căci nu e timp de perdut.

— Sunt aşa de slaba, zise ea; părinţiimei trebue să fi fost îngrijiţi căci nu m’aupărăsit până când nu m’au ştiut culcată inpat. Am auzit după mine incuindu-se uşacu cheea şi am tremurat de frică că nuvoiu mai putea eşi. Insă abia s’a făcut tăcere şi linişte in casa, m’am sculat, m’amîmbrăcat şi am sărit pe fereastră. Ah! inîntunericul nopţii pe când lătrau cânii, aveamo groază... Apoi am alergat, cât am pututfără a mă uita îndărăt... am rătăcit drumul şi abia când se ivea de zioă am găsitlocul acesta.

„Grăbeşte Lucreţio, grăbeşte, momentele sunt scumpe.

— Nu-mi vorbi aşa de aspru, iubitul meu.Uită-te incă odată la mine să văd in ochiităi dacă mă iubeşti, cum te iubesc eu. Pen-truce nu te uiţi la mine cu amor de cevăd această umbră pe fruntea ta?

„Haidem, iubită, haidem pentru Dumnezeu! strigă Mihai cuprins de flori. Văzând-o insăcă plânge, el o luâ de mijloc şi voea tocmai să o ridice in trăsură, când un glasgrozav se auzi deodată, strigându-le: „Staţipe loc!“ Mihai lăsâ pe Lucreţia şi dădu unpas inapoi, recunoscând pe Manoli Sârbu.Acesta sări jos de pe calul inspumat cu caregonise păn acolo şi se opri dinaintea lor cuo figură grozavă şi ameninţătoare.

— Hoţ şi fiu de hoţ, ai vrut să-mi furifata? Cu moartea vei fi pedepsit! strigândaceste cuvinte, el scoase un pistol de labrâu şi-l slobozi in Mihai. Plumbul trecu pealături şi nu-1 atinse.

„O iubesc şi ţi-o cer de soţie, respunse Mihai.

— Ca s’o inşeli şi s’o pierzi cum a făcuttatăl tău cu mama ei... Talharule!...

„Sunt om de treabă, şi voiu să mă cunun cu dînsa.

— Ţie să ţi-o dau, ţie! a cărui moarteam jurat-o de mult. Ha ! ha! ha! Mori ticăloşiile, ceasul resbunârii a sunat!

Când scotea al doilea pistol Mihai se aruncă asupra lui şi-l apucă de gât, pistolul căzudin mânile lui Sârbu la pământ şi amândoise încleştară intr’o luptă turbată, in vremece Lucreţia işi rupea părul şi striga in ceamai mare desperare. In luptă, Sârbu şi Ye-reanu scosese pumnarele. Arma lui Serbulovi pe Mihai in umăr şi acesta avu incăputerea să infingă pumnarul său in peptulduşmanului, apoi amândoi, scăldaţi in sânge,căzură unul peste altul la pământ. In momentul când cădeau, Neacşa sosi şi săriasupra lor sâ-i despartă. „Ce faceţi, strigâea grozav, ce faceţi 1

— Tu eşti? mijlocitoare hidă, zise Sârbucu glas stins. Bine că ai venit. El intinsemâna, luâ pistolul ce era lângă dînsul lapământ şi-l slobozi in Neacşa, incât cu unţipet ea se lăsâ să cadă. „Mor! şoptea ea,mor! Amar de mine, amar de tine, Sârbule!Fata asta nu-i a ta: a ta a murit de mică;asta e făcută mai pe urmă cu Vereanu, esoră cu tânărul ce ai ucis, cu cel ce a in-şălat-o şi voea să o ia in cununie. BlăstS-mul celui de sus!

Manoli Sfirbu incepu a clănţăni din dinţi şi cu ultimele puteri ce avea işi scoase pum-narul din pept: capul îi căzu indărăt peearbă şi trupul înţepeni. Mibai se ridică pebraţul cel sănătos:

„Lucreţio, tu eşti sora mea, auzi tu Lu-creţio ? şopti el. Femeea care moare colo a spus-o şi ea ştie totul!

Insă Lucreţia nu-1 mai asculta. Faţa îi era albă ca zăpada, părul i se despletise şiochii rătăciţi erau aţintiţi asupra lui Mihai.Deodată strigă cu veselie: Mi-am găsit fratele! mi-am găsit fratele! şi dădu intr’unhohot de ris spasmodic.

CAPITOLUL XXVII

Trecuse patru ani.

Pe prispa unei căsuţe aşăzate in apropierea unei mănăstiri, sta o călugăriţă bătrână şi privea la doi copilaşi ce se jucau pe drum. Din vreme in vreme clătina dincap şi zicea încet inaintea ei: In ce vremiam ajuns a trăi I O fată de boer s’ajungăin aşa hal, să n’aibă cine-o primi in casă,să n’aibă cu ce să-şi imbrace şi incalţe copii!Să nu fie nimeni la patul ei când e asuprafacerii! Doamne! Doamne!—Un glas slabde femee ce o chema in casă o întrerupsedin cugetările ei. Călugăriţa mtrâ şi intrebâce este.

— Mă simt rău, zise o femee ce zăcea pe o laiţă. Momentul vine mai curănd decâtcredeam, să nu mă laşi, că sunt singură şinu am pe nimeni...

„Vai de mine! şi femeea care se pricepe la moşit a fost chemată intr’un sat vecin azi dimineaţă. N’am pe cine să trimit... Eaca alerg s’o chem...

— Nu mă lăsa, te rog, nu mă lăsa singură.Pot să mor... nu mă lăsa fără ajutor...

„Vai! Ce-i de făcut! Dacă ştiam că aşa de curând... Maica stariţa mi-a poruncitsă-i dau de ştire la mănăstire ca să vie eainsăşi, căci îi e milă de tinereţa dumitale...

— O! Nu mă lăsa căci nu ai vreme sămergi până la mănăstire. Ce fac copii?

„Se joacă sermăneii! Vai! Vai! Nu ştiu ce să fac! Zicând aşa, ea eşi afară fără aşti ce hotărire să ia, când văzti o trăsuricăcu doi cai care se apropia cu mare grabă.Trăsura se opri dinaintea căsuţei şi o fe-mee imbrăcată in negru palidă la faţă, dartânără şi frumoasă se cobori in pripă.

— Maică, am aflat la mănăstire că esteaici o femee nenorocită şi am venit s’o văd.Aceasta e acasă?

„Aceasta; biată femee e in durerile facerii care au apucat-o mai curând decât aştepta. Nici moaşa nu-i aici, nici un bărbat, numai eu şi copilaşii. Nu ştiu ce să fac.

Femeea ce se coborise din trăsură privi la copii şi surprinsă la vederea lor, şopti

printre dinţi: ce asemănare!____ Apoi zise

iute cătră călugăriţă: sui in trăsura mea şi aleargă după moaşă, eu voiu sta aici şi voiuajuta cât voiu putea.

— Dumnezeu să-ţi resplătească binele cefaci pentru biata femee, respunse călugăriţa,că-i tare nenorocită, sermănica. A venit lanoi să ceară adăpost, dar maica stariţa azis că n’o poate primi chiar in mănăstirecăci ar fi păcat pentru un sfânt locaş şii-a insemnat căsuţa asta din câmp...

„Pleacă, pleacă! Nu perde vremea, îi repetă femeea imbrăcată in negru. Călugăriţa se sui in trăsură şi purcese iute, ear femeeace sosise, intrâ in casă. Nu făcuse doi paşişi se opri pe loc, exclamând cu surprindere:Adela!

— Ana! respunse femeea culcată pe laiţăo! Dumnezeule! şi-şi ascunse faţa in mâni.

Emoţiunea îi mări durerile care o cuprinsese cu violenţă, incât se mişca şi frământa in toate părţile.

„Linişteşte-te, îi zicea Ana incet, plecân-du-se spre dînsa. In curând vei fi izbăvită; ajutorul nu poate întârzia.

— Oh! respunse Adela, intrerumpându-sedin vreme in vreme de durere, nu te uitala mine, căci mor de ruşine! Aşa a trebuitsa mâ găseşti! Aşa a trebuit să ne revedem! O! mă doare, mă doare! Mi-amcălcatdatoriile,... am călcat jurământul ce tăcusem bărbatului care mg iubea... m’am cununat cu altul... l’am lepădat şi pe acelaca să fug cu un ticălos... ce m’a părăsitpe mine şi pe copiii lui I... m’a lăsat instrăinătate goală, prăpădită... blă stimatul 1Voeam să vin la tine, să ingenuchez, să-ţifie milă de mine, căci părinţilor mei nu li-afost milă... şi mi-a fost ruşine... Oh I mă-doare I

— Linişteşte-te, iubită soră, omul ce se-căeşte nu trebue să se ruşineze, căci dobândeşte ertarel

„Ah 1 Nici tu nu mă mai iubeşti, imi vorbeşti aşa de rece... Ce fac bieţii copii afară? N’or fl mâncat nimic... Colo pe euptiorle-am strins nişte pâne şi brânză.—Oh! fle-ţimilă! Dar tu te uiţi la mine şi nu plângi!...

— Ochii mei nu mai pot vărsa lacrimi,,iubită soră, dar inima mea te jăleşte.

Zicând aşa, Ana se puse in genunchi la patul bolnavei şi Împreunând mânile incepua se inchina încet. Figura ei luâ atunci o-espresiune atât de supranaturală, incat Adela,lovită de aspectul ei, privi la dlnsa cu uimire, uită un moment durerile sale şi şter-gându-şi lacrimele ce i curgeau incet pe faţă,făcu semnul crucii. După ce sfirşi rugăciu- .nea, ea chemâ copii deafară şi le dădu mâncare. Când aceştia eşiră earăş sărind şi jucând, Adela reîncepu a geme şi a suferi aşade grozav, încât crezu că moartea i-a venit.Ana văzu că momentul se apropia, se uitâpe drum cu îngrijire şi văzând că trăsuranu se intoarce, aninâ un ştergar la fereastrăşi se apropie să dea ajutorul trebuincios.

In vremea aceasta, călugăriţa ajunsese in satul vecin, dar negăsind pe moaşă acoloşi neştiind ce hotărire trebue să ia, se dusela mănăstire şi inştiinţâ pe stariţă. Aceastatrimise indată in orăşelul cel mai apropiatdupă un doftor şi după preotul care nici elnu se găsea la mănăstire, un respuns să viela casa unde se găsea bolnava, ear ea însăşise sui cu călugăriţa in trăsura pentru amerge la Adela.

Ele sosiră câteva minute după ce născuse un băieţel. Copilaşul părea sănătos, dar muma era atât de slabă, incât ai ficrezut că minutele ei sunt numărate.

— Găsesc sănătate? fiică, intrebâ stariţa intrând.

„Facerea a fost pe cât socot din cele mai grele, maică, respunse Ana. Am ajutat cumam putut şi pe cât mi-a fost perceperea,căci niciodată n’am fost faţă la asemeneaîmprejurări. Nu ştiu insă dacă biata femeeva scăpa, poate că Dumnezeu vrea s’o chemela el.

In vreme ce una din femei se ingrijea de copil şi alta de mumă, vestea se respândiseprin mănăstire şi prin satele din apropiereşi mai multe femei şi bărbaţi veniră sădea ajutor.

— Cine-i la bolnavă ? întrebă o femee pecălugăriţa cea bătrână care era in uşă.

„Este maica stariţa şi Ana, femeea cea sfântă; ea singură a ajutat pe cât a putut.

— Dumnezeu s’o binecuvânteze că in a-devăr e o sfântă, respunse femeea; nu estecasă nenorocită unde să nu vie cu vorbe demâgăere şi cu ajutor!

„Aşa-i, aşa-i, adause altul; ea nu trăeşte pentru dînsa, ci pentru cei nenorociţi! Şimie mi-a făcut un bine pe care niciodatănu-1 voiu uita.

— Tot ce are dă la sermani, zise o femee. De dînsa nu caută niciodată: tot anulposteşte şi se închină; dar când e vorba destrăini le cumpără tot ce-i mai scump şimai bun.

„Este şi un bărbat aşa, adăogi un bătrân, care se zice că ar fi de neam deboermare;şi el umblă din sat in sat şi din casă incasă şi mângâie pe sermani. Lumea-i zice:fratele Chirilă, deşi nu e călugărit.

— II ştim, ii ştim strigară mai mulţi.

Călugăriţa bătrână intrase in casă şi eşise din nou cu figura îngrijită: „Biata fetnee erău de tot şi doftorul nu mai vine 1 Moşule,zise ea cătră un bătrân, aleargă cu căruţadumitale şi intîmpinându-1, spune-i să segrăbească.

Bătrânul plecâ cu căruţa dar nu merse mult şi intîlni trâsura Anei in care se găseaşi medicul, şi-l indemnâ să grăbească. Doftorul porunci să indemne caii, ear bătrânulmerse spre sat unde văzuse cu o zi inaintepe fratele Chirilă, sperând că-1 va găsi incăşi aduce cu dînsul. In adevăr il şi intîmpinâin marginea satului. Fratele Chirilă era unom tânăr incă cu barba neagră, plină ce secoborea până la pept. El avea o haină lungăpeste care se încinsese cu o frânghie şi inpicioare avea opinci. Mâna şi-o sprijinea peun băţ de corn, cum poartă ţăranii cei bătrâni.

— Frate Chirilă, îi zise ţăranul, ştiamcă eşti pe aici şi te căutam, Dumnezeute-a trimis in cale. Este o femee nenorocită care zace după facere şi e să moară. Yinode vezi dacă o vei putea ajuta. Maica sta-riţa de la mănăstire e acolo mai este şisora Ana.

„Cine-i sora Ana ?

— O femee sfântă care se jertfeşte pentru oamenii cei sermani. Dacă vrai să vii, sui cu mine in căruţă.

Fratele Chirilă stătu un moment pe gânduri, căci işi propusese să meargă toată viaţa lui pe jos. Acum insă in faţă c’un nenorocitpe care il putea ajuta, chibzui că e mai nimerit să ajungă cât de grabnic şi se urcâ incăruţă lângă ţăran. Sosind, ei vezură pe feţele oamenilor ce stăteau afară o mare tris-teţă şi unul din ei le zise: doftorul numaiare nădejde, biata femee moare chiar acum.Chirilă intrâ in casă. Pe laiţă zăcea bolnavaşi nu mai da semne de viaţă. Ana sta totin genuchi lângă dînsa cu capul plecat şi seînchina, ear stariţa ţinea in mână o cruceşi o luminare de ceară aprinsă. La intrarealui Chirilă, bolnava deschise ochii şi-i aţintiasupra lui: deodată viaţa părea câ-i revine,ea ridică braţele spre dînsul şi strigă cuglas pătrunzător; Mihail Mihail OI Iartă-mSI

— Sunt un om nevrednic şi păcătos, res-punse Chirilă, plecând capul pe pept. Eu am trebuinţă de mila altora. Dar dacă telinişteşte cuvântul meu, mori, femee, in pacecăci de mult te-am iertat. Adela mai cercâsă vorbească dar vorbele se incălciră şi nuse auzi decât cuvântul „copilaşi, apoi cu omişcare convulsivă apucă luminarea aprinsădin mâna călugăriţei, oftă din greu şi trupulîi inţepeni cuprins de receala morţii.

S’a sfirşit, zise doftorul.

„Dumnezeu s’o ierte, şopti stariţa; trebue să ingrijesc de inmormentare, dar sunt copilaşii. ..

— De aceia voiu căuta eu, respunse Chi-rilă.

„Mă duc să trimit preotul ca să-i cetească. Zicend aşa, stariţa eşi şi doftorul impreunăcu călugăriţa cea bătrână o urmară. La patul moartei remaseră numai Chirilă şi Ana.

Când acesta sfirşi rugăciunile sale, ea ridică fruntea, privi la cadavru şi făcu o cruce peste dînsul; după aceea intîlnindu-şi privirile cu ale lui Chirilă, ei se uitară o vremelungă unul la altul in tăcere.

— Tu eşti Mihai Vereanu, zise Ana in-sfirşit, pentruce ţi-ai schimbat numele?

„Numele meu nu l’arn mai rostit de când păcate de moarte zac asupra lui. Oameniimi-au zis „fratele Chirilă şi eu am ascultatde numele ce mi-au dat.

— Aud că nu cauţi de indămănarile vieţiitale, ci te jertfeşti pentru omenirea pătimaşă. Tu ai un suflet bun şi compătimitorşi oamenii te binecuvintează. Iertat-ai acesteifemei de răul ce ţi-a făcut?

„Ea nu mi-a făcut nici un rău. In amăgirile tinereţei, eu am fost iubit-o şi ea nu m’a iubit, dar ea e mai puţin vinovată decât mine, căci eat-o mântuită, pe când eu tot duc incă invălişul lumesc al pătimirii.Vinovăţia mea e mare căci hrana de plantece singură o gust şi truda ce mă sbuciumăzi şi noapte fără sfirşire tot nu fac să-mislăbească puterile trupului şi poate e ho-tărit să sufer incă mult pănă la mântuire.

Amândoi eşiră afară şi se aşăzară pe prispa casei.

După o lungă tăcere, Vereanu incepu astfel:

— Faţa ta e schimbată, soră Ana; cândam vorbit cu tine cea de pe urmă oară, afost la o petrecere lumească. Mintea meape atunci era acoperită cu norii întunericului, taina nimicirii vieţii omeneşti incă nuo deslegasem. Eu iubeam pe Adela cu patimă vinovată şi tu mă iubeai pe mine. Maipe urmă când Adela alese pe alt bărbat, euam fugit in singurătate cu sufletul plin dedurere şi chiar voeam să-mi dau singurmoartea, dar norocul m'a scăpat de aceastănelegiuire. Câteodată gândeam la tine şivoeam să vin să te aleg de soţie...

O roşeală subită trecu peste obrajii Anei, dar dispăru tot aşa de răpede.

— Ai făcut bine, zise ea, de n’ai venit,căci poate nu aş fi fost incă îndestul detare de a te respinge şi m'aş fi perdut.

— Soarta a voit să mă încerce mai crudincă; am dat de o fată ce cunoscusem in Italia, ea mă iubea şi eu găndeam că o iubesc. Eată cit de patime am nenorocit-o, am voit să o răpesc, tatăl ei m’a oprit in caleşi luptându-mă cu dînsul am fost rănit, darl’am ucis.

— O! strigă Ana cu groază.

„Aceasta nu a fost deajuns; chiar atunci mi s'a zis că ea care nebunise este insăşi sora mea şi că intr'un moment făcusem douepăcate de moarte. Din acea zi văzui ca olumină ce se aprinde in peptul meu. Viaţacu ticăloşia ei mi se arătă aşa precum este;o milă fără margini mă pătrunsă pentrutoţi oamenii şi pentru mine şi înţelesei căsingurul moment de fericire a celor ce s'aunăscut, este momentul morţii. Deatunci scopul meu este de a mă arăta vrednic deaceastă fericire. O! de m’aş întoarce maicurend in sănul naturei, aşa ca să nu mămai cunosc pe mine insumi ca ceva deosebit. Sunt pe această cale, căci patimelem'au iertat, dar mântuirea voiu avă-o numai la stingerea deplină a simţirii.

— Te înţeleg dar nu de tot, respunse Ana. Viaţa ta este acea ce mi-am ales şieu, dar credinţa mea este cea creştină, esteacea a nemuririi vecinice, de care tu numi-ai vorbit. Crezi tu in Dumnezeu?

„Sâ-1 numim cum vom voi şi să pătimim pentru a fi isbăviţi. Femee Sfântă, tu caremori fecioară şi nu ai avut sufletul încărcatde păcate de moarte ca nenorocitul ce senumea Mihai Vereanu, fie-ţi milă de mineşi mă iartă!

Zicând aşa el se puse in genunchi dinaintea ei şi plecă fruntea la pământ. Ana îi puse mânele pe cap şi zise: „Dumnezeu iartăpe toţi vinovaţii pocăiţi, lui îi va fi milăde tine şi de mine!

Soarele apunea măreţ in senin. Mihai Vereanu intinse braţele spre dînsul şi zise cu încântare : Fie sfirşitul nostru aşa de liniştit,cum se sting aşa de blând acele raze!