MISTERELE BUCURESCILOR.
CAP. I.
CE ADUCE MINUTUL NU ADUCE ANUL.

Pe o nópte norósă din tomna anului 1855 un omŭ trecea repede pe o strădișră quare da în strada cea mare a Belvedereĭ.

acestŭ personagiu cu quare vom face cunoscință maĭ târziu, era un militar ce sĕ distingea prin gradul de maĭor.

Figura sa șĭ perul sĕ ŭ maĭ multu cărunt putea sĕ ’l arate ca de vre-o patru deci șĭ cinci pene la patru deci șĭ optu de ani.

Statura ’ĭ era de midlocu șĭ șĭ ținea corpul milităresce.

Tră surele fisionomieĭ sale acusa într’însul urmele unor suferințe morali, șĭ de nu ne amăgim, chiar ale uneĭ remușcări, cutezăm a dice. Căutătura sa era retăcită, dar un aer de prepus saŭ de o temere reu ascunsă nu scăpa din ochiul unui fisionomistu cercat.

Cu tóte aceste întunericul nu permitea cui va sĕ vadă bine ce espresiune lua figura sa în acea nópte quare șĭ detese mâna cu elementele qua sĕ spăimînte pe bietul trecător, dar dupe iuțela pașĭlor sĕ î șĭ dupe desa aruncătură de ochiu asupra trăsurelor ce le vedea trecând pe lîngă dînsul, sĕ putea lesne înțelege chĕ acestŭ omŭ căuta un midlocu maĭ espeditivu qua sĕ potâ conjura vijelia ce sĕ apropia cu o repeziciune spăimîntătóre.

Dar cu tótă iuțela lui, cu totă fuga lui, putem dice, vijelia s’apropiase.

Cerul sĕ vedea îmbrobodit peste tot de nori negri de plóiă.

Vîntul sufla furios înălțând pulberea de pretutindine.

Tunetul ce abia sĕ audia de departe, acum sĕ uduia ferestrele caselor pe lîngă quari trecătorul întărdiat aluneca ca umbra unui arbure cădut.

Dar desele fulgere, în locu d’a’î lumina calea, îl înfiora șĭ maĭ multu, șĭ, cu tot acel óre-quare aer de asprimĕ ce sĕ descoperia în caracterul sĕu, el sĕ simția adese dispus a șĭ face sĕ mnul cruceĭ de quâte ori acestŭ meteor lucia pe dinaintea ochilor lui.

Cu tótă spaima însă ce ’ĭ însufla sosirea aceleĭ vijelie, șĭ cu tótă dorința ce avea acestŭ omŭ d’a sĕ vedé la un adepostu sigur, el nu sĕ putu opri d’a sta un minut în locu vedeudu-se în façia unui altu trecător quare păru a’î tăia drumul.

Acestu nou personagiu nu era nicĭ maĭ multu nici maĭ puçin de quât purtătorul uneĭ scrisorĭ pe quare o ținea în mână, șĭ quare pîn’aci nu făcuse de quât a sĕ uita la tóte numerile caselor qua sĕ afle pe acela quare era însemnat d’asupra misivei sale.

— Dumnezeu te scóse înaintea mea, domnule maĭor! esclamă el vĕdêndu-se în façia celui ce aștepta sĕ ’i vorbéscă.

— Unde te ducĭ? îl întrebă acéstă resimându—șĭ spatele de stîlpul uneĭ porțĭ.

— Cautu pe cineva; de dup’amédi de quând mĕ tot învîrtescu în locu șĭ nu potu da peste casa uneĭ dómne quare trebue sĕ șédă quam p’aci, dupe cum mi s’a spus. Nu cum-va sciĭ domnia ta, domnule maĭor, sĕ mi spui? mi-aĭ face un mare bine, maĭ ales chĕ domnișorul quare min a dat’o m’a dăruit cu doi galbeni numaĭ sĕ ’ĭ aducu respunsul ce’l aștéptă.

Maiorul Orosin, chĕcĭ timpu sĕ dăm un numĕ acestui necunoscut, abia șĭ aruncă privirea pe chărtia ce ’ĭ o ținea sub ochi întrevorbitorul suu , șĭ inimaĭ fu pĕtrunsă ca de un fer rece.

— Sĕ fiă cu putință! murmură el cu o mirare nespusă. S’ar putea óre?.. De cine altu ar putea fi vorba aci!... Oh! negreșĭt ea cată sĕ fiă!

Dup’acésta întorcĕndu-se către purtătorul aceleĭ misive intrigătóre:

— Tetine, ’ĭ dise, unde șede persóna quare ți a dat scrisórea acésta?

— Eĭ! sĕracu, domnule maior, respunse Tetin scărpinându-șĭ fruntea c’o strâmbătură de nemulțumire; eŭ te întrebŭ una șĭ domnia ta mĕ întrebi alta; cine sĕ ne respundă la amîndoi?

— Tetine, repeti maĭorul, ultă-te în ochii meĭ și veĭ vedè daqua veĭ fi căit spuindu-mi ce te întrebŭ.

— Bine ! dise acéstă suridênd la idea uneĭ perspective plăcute, é prè lesne! adi dup’amédi stăm în portă; un domnu trece pe lîngă mine șĭ mĕ întrăbă daqua D. Danibal, stăpînu meu é a casă: — Nu! i respunsei

eu, șĭ el sĕ duse; dar în acela-șĭ. minut un altu domnișor, un tînĕr, quare audise numele de quare mĕ întrebă cel d’ântêĭu, sĕ opri înainte a mea șĭ mĕ întrebă șĭ dînsul daqua è domnul acasă! — Da, ’ĭ respunseĭ eu. Atuncĭ ...

— Aideți sub strașĭna acesteĭ căsuțe din curte, dise maĭorul Orosin intrând cel d’ânteĭu pe pórta ce’ ĭ servise de resimătore.

Avea șĭ dreptate: vijelia urla înfuriată șĭ plóia cădea ca un torent.

Tetin urmă maioruluĭ quare s’așédă pe prispa caseĭ sub strașĭna eĭ ce sĕ întindea pe d’asupra învelitóreĭ uneĭ șure.

— Așa, urmă Tetin . . .

— Așa, dise maiorul, dar esplică-mi pentru ce quând te a întrebat unul din doritoriĭ de a vede pe stăpînu-tĕu daqua a casă, ’ĭ ai respuns nu! șĭ celui d’al doile ’ĭ ai dis da!

— Pentru-chĕ aveam ordin de la stăpînu-meu sĕ închidu ușa celui d’ânteĭu, quare, dupe cum înțeleseĭ de multe ori, venia numaĭ qua sĕ se certe cu domnul, ceea ce ’l făcu sĕ nu ’l maĭ pótă suferi în urmă ...

— Bine, acum urméză ceea ce începuseșĭ.

— Acum armezu! Așa tînĕrul quând audi chĕ domnul era acasă, mi dete un bilet sĕ ’ĭ ’l ducu șĭ sĕ ’ĭ spuiu chĕ doria sĕ vadă pe domnul, daqua va voi sĕ ’l priméscă; ’ĭ deteĭ biletul, șĭ ’ĭ aduseĭ respuns chĕ era primit. Peste un minut intră la dînsul, dar quând ajunse în capul scăriĭ șĭ aduse aminte de ceva, stătu în locu pîn’ a nu deschide ușa, scóse din sînuĭ un peticu de chărtiă pe quare scrise c’un plumbu quâte-

va cuvinte șĭ mi dete astă scrisóre pe lîngă quare alătură și doĭ galbenĭ, rugându-mĕ sĕ mĕ ducu în strada Belvedere!, sĕ cautu numeral caseĭ ce era însemnat pe dasupra scrisórei, sĕ găsescu o bătrână quare șéde acolo șĭ sĕ ’ĭ aducu respuns. Ecă cum a intrat acéstă scrisóre în mânele mele.

— Și unde a remas tînĕrul quare ți a dat’o ?

— L’am lăsat a casă.

Maiorul Orosin maĭ aruncă o ultimă privire asupra acelui bilet, dar pentru ântêia óră descoperi chĕ biletul nu era sigilat. O ideă quare trecu repede prin mintea sa îl făcu s’ascundă biletul în cavitatea maneĭ sale șĭ rada uneĭ speranțe satanice ce ’ĭ produse astă descoperire, sub masca indeferințeĭ în quare scia în unele împrejurări sĕ sĕ adepostéscă. Pe urmă întorcĕndu-se către Tetin:

— Ascultă-mĕ, Tetine, ’ĭ dise c’o aparință de bunorniă. pentru-chĕ mi ceri ajutorul spre a descoperi locuința unde sĕ află persóna pe quare o cauți, écă, ți voiu ajuta s’o găsim împreună, dar maĭ ’nainte de acéstă, repede-te maĭ-curênt sĕ mi aducĭ sau trăsura d’a casă or vre una din cele publice din piața cea maĭ apropiată; altu-fel turbata de plóiă ce sĕ varsă cu atâta furia d’asupră-ne ne va sta pedică la întreprinderea nóstră.

Tetin sĕ depărta spre a esecuta ordinul aceluia ce’l făcuse sĕ întrevadă un premiu promis devotăriĭ sale.

Maiorul Orosin remâind singur desfășură c’o mișcare convulsivă biletul ce’l ținuse strîns în palmă, șĭ sĕ nevoia sĕ descifreze cuvintele scrise într’însul. Dar acéstă’ĭ era cu neputință: întunericul sĕ făcuse

așa de mare în quât abia putea zări obiectele cele ma apropiate de dînsul, șĭ lumina fulgeruluĭ ce l ar fi ajutat în intervale a învinge acéstă dificultate nu era pentru dînsul un midlocu atragător; către acéstă o idea maĭ espeditivă sĕ înfățișă în mintea sa, șĭ acéstă putea a’ĭ servi maĭ bine, atât pentru scopul seŭ quât șĭ pentru așĭ schimba locul de unde nu putea înfrunta timpul cel urît quare nu contenise încă.

Acéstă ideă era d’a cere ospitalitatea proprietarului saŭ proprietareĭ quare locuia în căscióra, în tinda quăria s’adepostise, șĭ a aștepta acolo cu urechia la pândă sosirea trăsureĭ dupe quare trimisese.

Încuragiat de perspectiva acesteĭ idee, sĕ apropia de ușa intrăriĭ șĭ bătu de doĕ ori într’însa.

Nimine nu respunse.

Maiorul repeti acea bătaiă de doĕ treĭ ori. Aceeașĭ tăcere primi șĭ aste dupe urmă cercări.

— Póte scomotul din afară nu lasă sĕ ajungă în întru sunetul degitului meu, dise el.

Atunci se puse sĕ împingă acea ușă, quare ne avênd nevoiă de multă întreprindere, sĕ deschise îndată.

CAP. II.
DOĔ STILETE.

Intrând în casă, maiorul Orosîn sĕ află singur într’o cameră deșertă șĭ întunecósă, dar a quăria boltă sĕ lumină puçin de flacăra ce sĕ deșteptă pe un tăciune din cămin la suflarea vîntului produs din deschiderea useĭ. Peste un minut însĕ acea flacără a-morți din nou șĭ stingendu-se lăsă încăperea scufundată în întunecimea sa de maĭ ’nainte. Peste un al tu minut o ușă din midlocu quare sĕ deschise lăsă sĕ pătrundă o nuanță de lumină din camera laterale, si o figură uscățivă șĭ înaltă șĭ desemnă profilul pe linul din pereții aceleĭ camere. Acéstă era figura uneĭ femeĭ, a patróneĭ quare locuia într’acea casă, șĭ quare audind intrarea unui omŭ venia în pragul ușeĭ ce o des-părția de cea-altă cameră qua sĕ vaclă pe cel ce intrase.

Amândoĕ aceste personage sĕ opriră pe pragul ușeĭ, faciă în faciă unul cu altul, avênd încă mâna pe cheĭa ușeĭ, șĭ îndoindu-se d’a face un pas înainte, streĭnul așteptând s’audă o vorbă dia partea dómnei de casă, acéstă așteptând lumina uneĭ lampe ce disese sĕ ’ĭ aducă spre a pute cunosce personagiul cel mut quare intrase în casa sa.

Amândoĕ aceste aștéptări sĕ prelungiră.

— Cine este? sĕ cercă atunci sĕ întrebe dómna de casă în nerăbdarea ei.

Dar în momentul acela un fulger quare sĕ ivi fără veste inundă cu lumina sa figurele lor.

Un țipĕt spăimîntător eșĭ de o dată din peptul acestor doi individi quari sĕ retraseră cu doi pași în lături la vederea acelui fulger ce’ĭ acoperise cu palida sa lumină.

Vĕdênd cineva spăimîntarea acelor doi ómeni, căderea lor pe spate șĭ strigătul cel înfiorător ce o însoçise, ar fi dis fără îndoélă chĕ amîndoi au fost loviți de trăsnetul ce căduse cu quâte-va secunde maĭ înainte.

Lampa comandată sosia în minutul acéstă: o femeĭa din casă tremurând de spaima ce ’ĭ făcuse îndoitul strigăt ce ’l audise o depuse p’o masă; dar înainte d’a sĕ informa despre ceea ce sĕ întîmplase, domna sa o congediă c’un gestu.

Atunci resimându-se de spatele unui fotoliu învechit, comprimându-șĭ bătăile peptului cu mâna drăptă șĭ cu cea stângă ținendu-se de braçiul acelui fotoliu, spăimîntata femeĭă șĭ ținu ochii înfipți în ochii ceĭ speriați aĭ maiorului ca cum s’ar fi nevoit a pătrunde printr’înșĭi cugetul cel ascuns al acelui omŭ.

Din partei, acéstă observându-șĭ posa în quare păru suprins, sta mereu în picióre cu spatele la ușa pe quare intrase șĭ încremenit de căutăturele privitórei sale, ca de ale unui șerpe ce vrea sĕ magnetiseze o pasere dintr’un cuibu vecin cu dînsul.

Într’ acéstă stare sĕ afla amîndoi, privindu-se între dînșĭi cu o mirare selbatică făr’a dice nimicu șĭ așteptând fiă-quare să vorbéscă cel-altu spre a ’l

scóte din acea stare încurcată în quare sĕ afla, quând patróna caseĭ rupênd cea d’ânteĭu tăcerea adresă maiorului următórele cuvinte:

— Mĕ recunosci, domnule?

— Nu, respunse acesta luând o otărîre nestremutată.

— Nu! repeți ea cu o straniă mirare; atunci te recunoscu eu! urmă ea dup’un scurtu interval.

— Nu credu, dise maiorul întorcĕndu-șĭ façia șĭ plecându-șĭ ochii c’o mișcare instinctivă; nu credu sĕ ne maĭ fi întîlnit vre o dată în viața nóstră ... pe quât mi aducu aminte.

— Fă bine atunci șĭ pretinde de la memoria domnieĭ tale a fi maĭ seriósă șĭ a nu glumi în nisce momente așa de grave.

— E absurdu, murmură maiorul, șĭ ți repetu chĕ memoria nu mĕ încélă: te vedu pentru prima óră, șĭ nu credu sĕ maĭ fia a doa pentru domnia ta în quare sĕ mĕ fi vĕdut.

— Ei bine! dise întrevorbitórea acelui omŭ spăimîntată de nerușĭnarea cu quare ’l audia mințind, ți voiu ajuta eŭ a ți rechiema suvenirile quâte puçin. Maĭ ânteĭu te invitu a ți descoperi capul înaintea veduveĭ baronului Oros Silvani.

Maiorul șĭ aduse aminte chĕ nu sĕ descoperise intrând într’o casă streĭnă, șĭ îndeplini îndată astă formalitate de bună-cuviință.

— Acum, urmă vĕduva Silvani, dupe ce aĭ aflat numele meu ți voiu -spune chĕ acela ce’l porți este: baronul Orosin, în locul simplului numĕ de Frederic Orsin pe quare l’ai avut maĭ nainte, șĭ pe quare, qua sĕ ’l decorezi cu titula de baroniă ai

făcut patriei inemicilor noștri un serviciu de mare prețu, cumpărând acea titulă cu sângele ce l’ai vĕrsat, nu din vinele tele, ci din vinele cele nobili ale soçiului meu, colonelul Silvani!

— E o minciună! e o calomnia nerușĭnată șĭ infamă! strigă maiorul disposându-se a deschide ușa qua sĕ ésă.

Un gestu amenințător al văduveĭ Silvani îl ținu în locu.

— Umbli sĕ fugi, domnule baron? Daqua é o calomniă saŭ o minciună ceea sĕ s’a dis în contra domnieĭ tale, pentru ce vreĭ sĕ te depărtezi? pentru ce n’ai curagiul a suferi sĕ vorbim amîndoi despre astă calomniă, cu sânge rece șĭ rîdênd de aceĭ quari au cutezat a inventa o asemene monstruositate pentr’un omŭ dreptu cum te credi? Daqua dici chĕ nu mĕ cunosci șĭ chĕ nimicu nu ți aduce aminte chĕ ființa mea a făcut o epocă în viața domnieĭ tale, pentru ce, quând fulgerul a venit a mi lumina figura în ochi-ți, aĭ scos acel strigăt înfiorător șĭ erai sĕ cădi pe spate vĕdêndu-mĕ?

— Am credut chĕ vedu o fantasmă . . . sunt superstițios.

— Infame! Da, aĭ vĕdut o fantasmă, é tot ce a remas din frumăsa șĭ tînĕra Antistela: da, acum sunt o fantasmă quare te va persecuta în totă viața ce va maĭ trăi, spre a face din a ta un șĭr de torture șĭ de amărăciuni neîntrerupte, precum aĭ făcut din a mea de quând aĭ smuls de la costele mele un soçiu iubit, a quăruia mórte pare chĕ m’a despărțit șĭ de doi copilașĭ ce mi au remas de la dînsul: un fiiu, pentru quare sunt maĭ multe probabilități chĕ va fi perit în revoluțiunea maghiară de la 1848 luptându-se pentru naționalitatea patrieĭ sale, șĭ o fiiă quare umblă retăcită căutându-me, șĭ pe quare o cautu în deșertu de șése ani în tóte colțurile Europeĭ...

— Ce vrei cu mine? întrebă în-fine maĭorul perdendu-șĭ răbdarea.

— Ceea ce voiu, scelerate? ți am spus: ceea ce voiu de a resbuna pe soçiul meu asasinat; écă ce voiu.

— Și cu ce probe te veĭ servi întru acést?

— Probe! aĭ dis probe! Smintitule! creqli chĕ am nevoiă de probe pentru a reușĭ? credi chĕ chiar d’așu fi nevoită a alerga la un asemene midlocu, ele mi ar lipsi? Nu posedu órepasportul pe quare ’l aĭ uitat în cortul stăpînului tĕu ? pasportu in quare sĕ cuprinde sĕ mnele tele caracteristice șĭ sĕ mnătura ta? n’am în mâinele mele stiletul gravat cu numele teu, al quăruia tăișu braçiul tĕu cel spurcați! cunbsce quât prețuesce ? Am nevoiă de maĭ multe probe ?

maiorul ascundea pe quât putea palbrea ce ’ĭ aco peria fa șĭ a.

— Cu ce aĭ cuteza óresĕ desființezi autenticitatea acestor martori elocuinți? urmă vĕduva Silvani a-propiându-se de dînsul șĭ privindu’l cu sarcasmu.

— C’un ce equivalent, respunse maĭorul afectând un aer de triumfa: chărtiă pentru chărtiă, armă pentru armă: în contra pasportului cu quare credi chĕ poți sĕ mi faci vr’un reu voiu produce un actu de acu-sare, în contra quăruia fiia domnieĭ tale nu sĕ va pu-tb apera pentru asasinarea căpitanului de gardă Henricu Durstall, nepotul principelui W***. acestŭ actu é învestit cu șbpte sĕ mnatare fbrte onorabili șĭ de tot ere-

ditul. In contra stiletului cu quare m’amenînți am propriul stilet al domnișdreî Silvani, cu quare s’a comis crima de quare vorbii, șĭ pe quare é gravat numele eĭ.

— Minți! strigă c’un glas de tunet durerósa mumă dupe ce ascultă cu o curiositate nesățiósă disele întrevorbîtorului eĭ. Minți! adause ea peste un minut; fiiu-meu quare cunósce maĭ bine tótă împrejurarea de quare vorbesci, mi a spus amenuntele acesteĭ scene în ajunul plecării sale pentru lupta unde fusese chiemat, șĭ, daqua nu mĕ încelu, el posede chiar actul de constatarea morții lui Durstall.

Maiorul Orosin încruntă sprîncóna, șĭ mâna sa quare mînghîia de quâte-va minute mânerul spadeĭ sale făcu o mișcare involuntariă, par’chĕ ar fi vrut sĕ tragă acea spadă qua sĕ șĭ resbune asupra capului dómnei Silvani pentru insulta ce’î făcea.

— A! mĕ șĭ ameninți acum! dise cu ironiă nobila femeĭă petrun.endu’1 cu privirile eĭ; vreĭ sĕ m’a-meninți? dar nu scii chĕ nu mĕ temu de nimicu?..

—- Te înceli, d ceva de quare cată sĕ te temi, de quare saŭ temut maĭ toți ómenii șĭ de quare tótă lumea, pe quât va fi ea lumĕ cum a fost, sĕ va temĕ tot-d'auna.

— Vreĭ sĕ dici de sabia cu quare ești încins? Nu așa? dise c’un surîs amar dómna Silvani.

— Dar ești de carne șĭ de 5se! respunse maĭorul aprindendu-se din ce în ce maĭ multu.

— Eĭ bine, sĕ ți esplicu pentru ce nu mĕ temu. sĕ presupunem che, ajutat de astă singurătate, aĭ putd sĕ faci ceea ce cugeți a mĕ amenința; sĕ presupunem chĕ crima remâind înfășurată pentru tot-d’auna în întunericul quare ne înconjdră șĭ nesciută de nimine, nu te va acusa nici odată înaintea vre unui tribunal omenescu, chĕ sângele vĕrsat va tăce astă una dată șĭ nu va cere nici o resbunare, nici chiar de la remușcarea domnieĭ tale, bine! dar ceea ce aĭ proiectat sĕ faci venind la mine, șĭ, negreșĭt, vĕdêndu-te aci sunt autorisată a crede chĕ n’ai venit fără vreun scopu. . .

— Fără vijelia quare m’a suprins . . . cercă sĕ întrerupă maĭorul.

— Taci din gură! Am dis dară chĕ vĕdêndu-te în casa mea sunt autorisată a crede chĕ acéstă venire a fost intenționată, acum voiu adăugi chĕ adu-cându-ți aminte de frasea domnieĭ tale: chărtiă pentru chârtiă, armă pentru armă, te veĭ convinge quât de sigură sunt despre ceea ce (icu.

— Urmeză.

— Urmezu: Voiu sĕ dicu dară chĕ un omŭ póte cheltui quâte-Veĭ milióne într’o sĕ cundă, quând scie chĕ ’ĭ maĭ remâne cu ce sĕ trăescă restul ddelor sĕ le, chĕ un general ar pută pericula dece mii de soldați într’un asaltu, quând maĭ are o reservă cu quare sĕ țiă frunte inemicilor sĕ ĭ; chĕ or șĭ cine, într’un cu-vînt, ar suferi maĭ ușor o închisdre de* quâți-va ani, quând calculă che’ĭ maĭ remân destule dile qua sĕ trâăscă în urmă fericit: dar chĕ nu credu să fiă vre un omŭ quare ar consimți așa de lesne sĕ părcă tot, quând scie chĕ nu’ĭ maĭ remâne nimicu.

— Te amăgesci, respunse maĭorul c’un simtiment de nepace, un omŭ desperat, quare n’are ce perde, póte cerca tot.

— Așa dară? dise dómna Silvani înfigând o căutătură îngrijată în ochii între vorbitorului eĭ.

— Așa dară, respunse acel omŭ întărindu-se în noua sa otărîre, n’am sĕ ți maĭ ascundu cugetul meu, șĭ acum chĕ ne cunóscem amîndoi cine suntem șĭ ce cugetăm unul pentru altul, masca la o parte! șĭ sĕ lucrăm pe façiă. ècă dară chĕ ți declara chĕ nu voiu eșĭ dintr’astă casă daqua nu mi sĕ va da acea chărtiă quare, pentru or cine, ar fio bagatelâi quare, pentru mine, â un ce de mare prețu.

— Credu, dise vĕduva Silvani c’un surîs satanicu, chĕcĭ acea bagatelă aflându-se în mâinele domnieĭ tale ți ar maĭ prelungi dilele, șĭ remâind într’ale mele ți le ar maĭ scurta fără îndoâlă.

— Ceea ce ar fi un reu șĭ pentru unul șĭ pentru altul, chĕcĭ acea armă ne ar lovi pe amîndoi. Propuiu dară un schimba între noi, șĭ sunt sigur chĕ astă propunere o veĭ afla. . .

— Cea maĭ puçin infamă din tóte faptele domnieĭ tale.

— Inceteză! urlă maĭorul esasperat.

— Numaĭ de quât, respunse nepesătorea femeĭa cu sângele cel maĭ rece; însĕ pîn’a nu pune în lucrare astu schimba ce mi ’l propui, fă-mĕ puçin sĕ vedu, chĕcĭ sunt în dreptu a mĕ încredința chĕ nu é vre o cursă pe quare vreĭ sĕ mi o întindi, făcen-du-mĕ sĕ credu chĕ în adever veĭ fi posedând armĕ în contra fii eĭ mele ; fă mĕ dară sĕ vedu atât acel actu de acusare quât șĭ stiletul de quare aĭ vorbit.

— Credi dară chĕ am inventat o fabulă pentru qua sĕ te speriu? Ecă, dise maĭorul c’un aer de triumfa scoțând din sînui un portfoliu în quare avea acele doĕ obiecte prețióse. Dar pîn’a nu șĭ termina vorba, maĭ iute de quât fulgerul, veduvi Silvani smulse acel portfoliu din mâinele suprinsului maĭor șĭ într’o săritură eșĭ pe ușa pe quare intrase.

Maiorul Orosin sĕ află un minut așa de îmărmurit de neașteptata purtare a aceleĭ ce ’ĭ răpise cel maĭ scumpii din talismancle sĕ le, în quât nu făcu nici o mișcare spre a șĭ reclama dreptul violat.

Quâte-va minute trecură astu-fel, quând aruncându* șĭ privirile împrejurul sĕu , de odată șĭ le opri asupra unu1 obiectu lungărețu ce sĕ repausa atîrnat d’un cuiu în deplină pace de consciință.

Acestŭ obiectu maĭorul îl recunoscu, chĕcĭ ’ĭ era una din cunoscințele sĕ le cele vechi, dar cea maĭ indiscretă dupe ântêia cercare la quare supusese virtutea eĭ.

Inima ’ĭ veni la locu; s’aruncă asupra descoperire! ce făcuse, șĭ încredințându-se chĕ nu sĕ amăgia, ascunse îndată acel obiectu în sînul sĕu .

Acéstă era stiletul sĕu , stilet quare umbla sĕ ’ĭ jóce festa de a i sĕ face acusator, dupe ce îl sĕ roise maĭ ’nainte ca un aliat plin de devotare pentru dînsul.

In-fine cerul saŭ infernul ’ĭ’l dete înapoi; cerul saŭ infernul voise qua acéstă armă sĕ nu fiă singură; ea căta sĕ însoșăscă stiletul fiieĭ lui Silvani quare sĕ afla încă în posesiunea sa, zăcend cu indolință pe partea cea—altă a peptuluî sĕu .

Incuragiat de acéstă descoperire șĭ restabilit în superioritatea în quare sĕ aflase către vĕduva Silvani, sĕ îndrăptă pene la ușa eĭ șĭ, c’un glas d’o umilință falsă*.

— Remâi sănătosă, dómna mea, ’ĭ dise; fii fericită cu posesiunea chărtieĭ ce mi aĭ răpit, eŭ mĕ voiu consola cu doĕ stilete ce mi remân.

E cu neputință a descrie cineva efectul ce pro-

duseră aceste vorbe din urmă asupra aceleĭ femeĭ, quând șĭ aduse aminte chĕ într’ adever lăsase fără nici o fe-relă stiletul asasinului soçiului eĭ atîrnat de un cuiu, așa de puçin capabil a păstra ceea ce’ ĭ sĕ încredințase.

Dar cu aceea-șĭ iuțelă cu quare eșĭ din camera unde sĕ afla baronul Orosin ducând cu sine prada răpită de la dînsul, turbata femeĭă sĕ repedi în întru? armân du-șĭ brațiul c’un pistol șĭ îndreptându’l în contra maĭorului.

— Nu veĭ eșĭ d’aci, ’ĭ dise ea tremurând de turbare, pen’ a nu lăsa la locu ceea ce aĭ luat de colo!

maiorul nu maĭ cercă nici o resistință; arma ce era îndreptată asuprăi sĕ afla într’o mână decisă, pe quare o conducea cătarea desperării ce nu clipesce nici o dată înaintea unui pericol.

Nici un midlocu de scăpare nu remânea bietului baron, quare, astă dată cel puçin, nu putea încrimina fatalitatea chĕ l’a împins într’o încurcătură așa de a-nevoiósă; singur era culpabil, șĭ acéstă «culpă recunoscend’o vru s’o acopere cu masca unui surîs ipocrit, mască tot d’auna strevedetore quând sĕ pune în urma suprindereĭ.

Nefericitul omŭ depuse dară c’o mână tremură-tore obiectul, cerut cu acea solemnitate ferósă, în mâinele femeeĭ, quare smulg-endu’l cu iuțdlă, îl ascunse în sînul eĭ; dar în timpul acesteĭ operațiuni profitând de un moment favorabil, viclenul întreprinde tor apucă brațiul cel armat al veduveĭ Silvani cu o putere ce ’ĭ tăia tótă speranța de vre o aperare.

Cu tóte acestea o luptă înverșunată începu între aceste doĕ ființe, însuflețite, una de sĕ tea resbunări1 șĭ cea-altă de nevoia dea-șĭapera viața prin desființarea acelui martor acusator. Quâte-va minute trecură astufel: nici unul nu voiea, nu ’ĭ venia sĕ cedeze așa lesne într’o afacere de la quare depindea totul pentru dînsul. Dar forța bărbătóscă era sĕ triumfe pene în cele din urmă, șĭ biata femeĭa începea sĕ vadă despărend din ochii eĭ tótă speranța ce ’ĭ putea asigura o deplină resbunare în contra celui ce ’ĭ răpise cu atâta infamiă fericirea viețeĭ sale, quând un eveniment quare supraveni îndată puse capet aceleĭ scene spăimîntătore. acestŭ eveniment, cititoriĭ noștri cată sĕ șĭ aducă aminte, era sosirea lui Tetin quare aducea o trăsură publică maĭorului ce ’l trimisese pentru acesta.

Dar nu era presința lui Tetin quare alarmase pe baronul, chĕcĭ el avea cuvintele sĕ le de a sĕ repausa dre-cum pe credința unui fecior pentru quare sĕ încredințase quât de ușor sĕ corumpea; ceea ce ’l alarmase maĭ multu era însoțirea acestŭi omŭ de un gindarmu al polițieĭ, a quăruia vedere, chiar șĭ quând suntem sĕrviți de dînșĭ, ne este tot-d’auna desplăcută.

Tetin intrând dară în casă unde prevăzuse chĕ maĭorul era sĕ caute un adepostu în contra timpului celui urît, sĕ cercă sĕ șĭ justifice întărdierea, adăugind che, dupe cum o proba chiar înfățișarea gindar-mului, a fost nevoit a alerga la intervenirea polițieĭ spre a îndatora pe unicul birjar ce ’l putu găsi a nu refusa publicului trăsura sa quare era publică.

maĭorul reasigurat dete un debeut gindarmuluî șĭ salută pe dómna caseĭ.

acésta vetjendu’ĭ plecând ’ĭ dise c’un ton destul de sĕ mnificativu :

— Nu voiu uita nici o dată, domnule baron,

serviciul ce mi aĭ făcut astă sară, șĭ fii încredințat chĕ voiu profita de dînsul.

— Nu maĭ puçin m’a servit șĭ pe mine sortea, respunse maĭorul mușcându-șĭ buzele, chĕcĭ mĕ făcu sĕ te întîlnescu, ónp’o atât de lungă ne vedere. Speru chĕ nu mi veĭ maĭ scăpa astă dată, adause el micșorân-du-șĭ glasul.

CAP. III.
QUÂTE-VA PAGINI DIN TRECUT.

Pe quând sĕ petrecea scena de maĭ sus, o altă scenă sĕ întîmpla măi într’acela-șĭ timpu în casa D-lui Danibal.

Acestŭ personagiu despre quare nu vom face de o quam dată o lungă șĭ minuțiósă descriere, ne reservă dreptul a vorbi maĭ pe largu despre dînsul quând vom înainta în desvoltarea acesteĭ drame.

Totu-șĭ însĕ fiind datori a da o mică ideă cititorilor noștri despre noul erou ce ’l punem pe scenă, vom (ice în trdcet chĕ D. Danibal era un omŭ ca de vre o treĭ-qleci de ani, de o taliă de midlocu, cu o figură palidă șĭ suferitore, plăcut femeĭlor șĭ iubit de amicii sĕ ĭ; înger cu ceĭ buni, tigru către cine sĕ cerca sĕ ’ĭ facă vr’un ren, șĭ în genere omŭ de cu-vînt, dar pasionat pâne la nebunia quând iubia vre o femeĭă, șĭ gelos pene la un fel de sinucidere quând venia acestŭ simțim ent sĕ ’ĭ insulte amorul; ècă în scurtu quâte-va caracteristice ale acestŭi omŭ. Nu vom spune nimicu maĭ multa pentru moment, dar îl vom lăsa pe el însu-șĭ a adăugi maĭ tărdiu tot ce lipsesce din descrierea nóstră.

Danibal aflându-se singur în cabinetul sĕ ŭ de studiu, unde șĭ petrecea cele maĭ multe óre ale caileĭ șĭ ale nopții, primi la dînsul pe un june quare întrebase la porta sa pe Tetin, sĕ rvitorul lui Danibal, daqua putea vede pe stăpînu-sĕu , șĭ quăruia Tetin avu bunătatea a’ĭ respunde afirmativu, quâte-va sĕ cunde dupe ce congediă un altu domnu quare ’ĭ făcuse aceea-șĭ întrebare.

Acestŭ necunoscut quăruia cu dreptu cuvînt ’ĭ diserăm june, chĕcĭ abia semena a fi ca de vr’o optu-spre-dece ani, avea o figură copilăr6scă, fără barbă șĭ mustăți, ochi negri, per castaniu, o pele diafană șĭ presinta tipul frumusețeĭ maghiare, plus finețea tră-surelor ce sĕ vedu în frumusețea română șĭ pasiona-rea poetică ce distinge pe Italiani.

Costum ui sĕ compunea din o simplă blusă ne-gră de o materiă de lână, pantaloni largi asemenea negri, un guler rotund șĭ întors, quare forma un curcan lat împrejurul gîtului sĕu , abia împresurat de un fulardu negru ale quărui căpătâie cădea pe peptui fără îngrijire; mânai dreptă strînsă într’o mănușă ndgrâ ținea o pelăriă rotundă coșutiană șĭ în cea dreptă purta un bețișor de balenă.

Intrând, salută cu politețe, dar cu bre-quare în-dodlă, persóna ce venise a o visita, șĭ quare, veeu-du’l remase un minut cu ochii ațintați asuprăî pân’ a nu ’ĭ respunde.

— Mĕ ertă, domnul meu, dise streĭnul, daqua cutezu a mĕ presinta într’o oră póte necuviinciosă, dar un motivu puternica quare m’aduce în casa d-tale va scusa póte lipsa uneĭ cuviințe.....

— Ieați locul în casa mea, domnule, ’ĭ dise

Danibal întrerupendu’l șĭ apropiânduî un scaun; aceste preliminare ale uneĭ etichete streĭne de mine remâiă pe sĕ ma celor ce sunt deprinșĭ cu ele; în quât pentru mine, puçin deprins cu ele, saŭ qua sĕ dicu maĭ bine, urînd nisce formalități quari, chiar quând sunt maĭ puçin culpabili, totușĭ ascund o recălă nesuferită în ochii meĭ, nu ceru de quât inimă șĭ nu o dau de quât acelora ce credu chĕ o merită.

—Daqua nu ceri de quât inimă, dise cu o radă surîdetóre în ochi junele necunoscut, apoi acéstă sunt fericit a ți o oferi cu speranța d’a obține pe a d-tale în locui, șĭ cu aceea quare mĕ face sĕ credu chĕ scopul ce m’aduce aci mi va reușĭ fórte bine.

— Dar maĭ ’nainte de acéstă, observă Danibal privind cu mare curiositate pe vizitatorul sĕu , mi veĭ spune cu cine am plăcerea sĕ vorbescu, chĕcĭ. . .

— Acăsta maĭ pe urmă, întrerupse junele; maĭ ’nainte de tóte mi veĭ permite a ți esplica motivul pentru quare am venit.

Șĭ streĭnul dicend aceste vorbe tremura pe vĕdute.

— Vorbesce, domnule, ’ĭ dise Danibal.

— Scopul venireĭ mele dară este de a te întreba din partea cui-va..., din partea...

Junele nu putu sĕ șĭ termine frasea: o paldre mortale sĕ reversă pe tótă figura, sa, o privire retăcită pluti a în ochii sĕ ĭ, șĭ glasul sĕ ŭ stins în peptui apăsat sĕ cerca în deșertu a urma șĭrul cuvintelor sĕ le întrerupte.

In-fine Danibal vĕdênd chĕ nu maĭ putea aștepta întremarea junelui făr’ajutorul sĕu , sĕ sculă a ’ĭ ’l aduce, suprins de o compătimire instinctivă șĭ neînțelesă pentru starea acelui necunoscut.

— Ce ai? ’ĭ dise el cu cel maĭ dulce glas.

— Oh! domnule, mĕ drtă, respunse nefericitul june dupe ce șĭ veni puçin în cunoscință, nu sciu bine sĕ ți spuiu, dar simțu chĕ nu potu respira; aerul mi sĕ pare așa de greu .. . póte șĭ ostendla drumului .. . am umblat multu pene sĕ nemerescu locuința d-tale.

— Aveai dară așa mare nevoiă de a mĕ vedea?

— Fórte mare, cea maĭ mare póte. Daqua mi dai voiă sĕ deschidu acea terestră? . .

— Ședi unde te afli, o voiu deschide eu.

Danibal deschise terestra. Aerul cel rece șĭ recorea ploieĭ produseră un efectu salutarii! asupra su-ferintelui june, quare putând ase scula din locui s’apropiă de Danibal șĭ, decis a înfrunta emoțiunea quare nu ’l părăsise încă de tot:

— M’ai întrebat daqua aveam nevoiă a te întîlni ? dise el.

— Am vrut sĕ aflu ...

— Da, am fost însărcinat de o persónă sĕ te întrebŭ de un deposit pe quare ți ’l a încredințat, sunt acum quâți-va ani, nu țiu minte bine numeral lor, dar sciu chĕ é de multu de quând acea persónă fiind nevoită a sĕ despărți de d-ta, ți a fost lăsat în păstrare dre quari lucruri de mare importanță pentru dînsa, póte de nici una pentru d-ta.

— Esplică-te maĭ bine, dise Danibal esaltându-șĭ privirile ce le ținea ațintate asupra acelui necunoscut.

— Voiu sĕ mĕ esplicu, respunse acéstă. De multu te aĭ înturnat în țâră?

— Pentru ce astă întrebare?

— Respunde, veĭ vede.

— M’am înturnat la 1849, îndată dupe restabilirea ordineĭ dise legale ce a urmat revoluțiuneĭ în Hungaria-— Singur te aĭ înturnat?

— Da.

— Cu tóte acestea..., îngână junele streĭn.

— Ce vreĭ sĕ dici ?

— Aĭ promis uneĭ persóne a o sustrage din urmăririle imperialilor făcend’o sĕ trécă otareje din preu-nă cu d-ta.

Danibal remase quâte-va minute într’o tăcere încremenită: mii de prepusuri sĕ învîrtia în mintea sa, dar idea de a nu cădd în vre o cursă nu ’l lăsa sĕ șĭ formuleze respunsul.

— Bine, dise streĭnul vĕdênd chă între vorbitorul sĕ ŭ sĕ îndoia a ’ĭ respunde; acum spune-mi cel puçin daqua maĭ păstrezi acel deposit de quare te am întrebat la început.

— Nu voiu respunde nimicu, dise Danibal, pen’a nu mi spune cine ești, qua sĕ sciu cu cine vorbescu.

— Ințelegu, ți é temă sĕ nu fii spionat; atunci, daqua ți inspira o astu-fel de temere, nu sciu pentru ce așa maĭ prelungi șederea mea în casa d-le.

șĭ dicend aceste vorbe, junele necunoscut făcu doi pașĭ spre a eșĭ.

— Oh ! nu, dise Danibal tăindui drumul; te conjura în numele celeĭ ce te a trimis la mine sĕ stai; n’am cel maĭ micu prepus despre onestitatea caracterului ce 1 porți; dar judecă singur, suntem de o jumăta de oră împreunașĭ vorbim amîndoi despre un subiecții așa de delicat, far’a ne cunósce unul pe altul nici cum ne chiamă.

— Mĕ dótă, domnule Danibal, dise necunoscutul.

Eu te cunoscu, precum vedi, chĕcĭ te am numit pe nume.

— Dreptatea inse cere qua sĕ cunoscu șĭ eŭ pe al d-tale.

— Numesce-mĕ dară Amlet, șĭ ți promitu chĕ în maĭ puçin d’o oră veĭ sci maĭ bine cine sunt, dar pen’ atunci promite-mi sĕ mi respumdi cu tótă scum-petatea la întrebările ce ți voiu face.

— Ți promitu.

— Bine. Spune-mi dară tot ce scii despre o jună Maghiară a numĕ Telma; cum aĭ făcut cunos-cința eĭ; unde șĭ pentru-ce aĭ părăsit’o, șĭ, în-fine, ce cugeți despre dinsa ?

Terminând aceste din urmă cuvinte, junele necunoscut scóse o batistă șĭ șĭ sterse sud (5 rea quare inunda fruntea sa; apoi, înălțând o privire veluită asupra întrevorbitorului sĕu , aștéptă cu neastîmper respunsul ce ’l ceruse.

— Fără îndoe1ă, dise Danibal turburat maĭ-dina-inte de .revelirea ce era sĕ facă, tară îndoelă, scumpul meu necunoscut, te vedu chĕ simți un mare interes pentr’o ființă a quăruia causă o îmbrățișezi cu atâta căldură; credeam însĕ chĕ velul în quare o fatalitate urîciósă înfășurase acéstă parte, cea maĭ pre-țiósă, a trecutului meu, daqu’ar maĭ trebui redicat, apoi numaĭ mâna persóneĭ pe quare ai numit’o ar fi fost în dreptu sĕ facă acéstă, ear nici o altă mână din lume.

Necunoscutul șĭ mușcă buza fără sĕ vre.

— Așa dară ți pare reu, întrerupse el, chĕ cineva a cutezat sĕ redice un vel, quare aĭ fi dorit sĕ ascundă acea parte prețiósă a trecutului d-tale?

— Nu sublinia cuvintete, scumpul meu, pen’a nu pătrunde bine înțelesul lor. Credeam dară chĕ numaĭ Telmeĭ era data mi cere socotăla pe quare mi o ceri d-ta cu atâta stăruință, dar vĕdêndu te, cum am dis, de aprope interesat în astă afacere, ăcă ți o dau cu tdta esactitatea ce mi aĭ recomandat. M’ai întrebat unde șĭ quând am făcut cunoscința Telmeĭ? Am făcut’o la 49 aprópe de câmpiele Turdeĭ, locu memorabil pentru trădarea cu quare a perit o dinidră prin intrigele Maghiarilor cel maĭ bravu dintre foștii bravi domni aĭ Românieĭ. Pe una din acele câmpie sĕ întrucidea la 49 Maghiarii cu Românii quând fui prins de o cótă acelor d’ânteĭu la o venătore unde nu mĕ dusesem sĕ ucigu de quât păsărele quari cânta pe arbori saŭ iepuri quari s’ascundea în crînguri.

Prins dară de nisce ostașĭ cu omenia nu suferii nici o maltratare din partea lor, chĕcĭ cedend la propunerea mea, primiră a mĕ conduce în tabăra lor unde mĕ înfățișară înaintea colonelului Oros Silvani. acestŭ bravu bărbat făcendu-mi nud multe întrebări șĭ aflând chĕ eram din țerele dunărene, avu cele maĭ mari privințe pentru mine șĭ, din clioa aceea, amicia șĭ încrederea începură sĕ crăscă între noi. Am clis încrederea, vai! ècă ce meritai maĭ puçin de l’acestŭ omŭ, nu din rea voință, Dumnedeu scie inima mea! ci din neputință, dintr’o fatalitate spâimîntătore.

Quâte-va dile trecură pline de plăceri șĭ de bucurie pentru noi. Colonelul în t(5te preumblările șĭ desfătările ncîstre avea obiceĭu a mi vorbi de o fată a lui? o orfană, elicea el, pe quare o iubia cum șĭ’ĭubescu Maghiarii naționalitatea. Dar acea fată întărdia de a sĕ înturna în tabăra părintelui eĭ; ea plecase la o venătore de urșĭ din preună c’un sĕrvitor credincios al colonelului, șĭ era patru dile de quând nu sĕ maĭ vedea. Iubita sa Telma. devenise un obiectu de mare îngrijire pentru bietul părinte, în quât într’o dimineță el sĕ duse în căutarea eĭ.

Dupe quâte-va óre de mers, colonelul Silvani însorit de mine șĭ escortat de un numer micu de ostașĭ, află cu cale a ne opri la pdlele unui d.61 acoperit de păduri. Acolo, dicea el, iubita sa Telma avea obiceĭul a sĕ isola adese spre a sĕ desfeta cu plăcerile venătoreĭ pentru quare manifestase o pasiune as a de mare.

Nóptea sosi norósă șĭ fără nici o st6; luna eșĭa târziu; întorcându-ne privirile împrejurul nostru zărirăm o lumină licărind pe o cóstâ în dr£pta; colonelul mi dise atunci:

„ — Aideți l’acea colibă, póte chĕ locuitorii é ar sci sĕ ne spuiă daqu’au vĕdut pe fugitiva nóstră.

„ — Aideți, respunseĭ eu, șĭ peste dece minute ne aflam la ușea colibeĭ.

Atunci credinciosul Orsin, de quare spuneam chĕ era Telma însorită, ne eșĭ înainte pe neașteptate.

„ — Unde é fiiă-mea? întrebă colonelul.

— Mĕ ducu s’o cautu, respunse el, șĭ sĕ depărta.

— Sĕ intrăm, dise nerăbdătorul părinte, șĭ s’o aștéptăm aci.

Intrai dupe dînsul.

Doe femeĭ dormia duse pe un pat de paiă șĭ, la lumina unui focu ce ardea în vatră, puturăm vedĕ costumele lor. amaândoĕ sta strîns îmbrățișate si figu-rele lor apropiate, șĭ bazele lor lipite proba chĕ ele adormiseră într’un lung-u sărutat.

„ — Ce va sĕ dică asta! esclamă colonelul în culmea mirării sale.

„ — Ce este? întrebai eŭ neînțelegend nimicu.

„ — Nu potu sĕ ți spuiu acum, dise el; dar aștéptă, vino cu mine sĕ stăm ascunșĭ cóle la ferestra de la capul patului unde dormu aceste femeĭ; aci o drăcia, șĭ voiu s’o descoperu.

Amîndoi eșĭrăm șĭ ne așezarăm lîngă ferstra însemnată, ascunșĭ în umbra nopții șĭ în stuful unor mărăcini ce sĕ înălța pene aprópe de ferstră.

Ea era deschisă, șĭ speram chĕ deșteptarea acelor femeĭ făcendu-le sĕ șĭ vorbscă, ne ar esplica misterul quare producea mirarea colonelului.

Acéstă deșteptare întărdiă; Orsin, credinciosul sĕ rvitor, nu sĕ maĭ înturna; colonelul turbând de nerăbdare întinse un pistol în vînt șĭ ’ĭ dete drumul.

Femeĭle săriră speriate din pat.

„ — Ce vis! dise cea maĭ betrână din ele dupe ce sĕ uită afară șĭ nu vedu pe nimini.

„ — Ce aĭ visat, scumpă mamă? o întrebă cea maĭ jună luând’o de gît șĭ sărutând’o.

„ — Vai! copila mea, ce sĕ ți spuiu! visam pe tată-teu chĕ ne căuta pe amaândoĕ , șĭ noĭ ne ascundeam de dînsul, chĕcĭ era înfuriat șĭ armat cu doĕ pistdle Jn contra nóstră. In fine ne găsesce, ne suprinde pe amaândoĕ , qua sĕ dicu maĭ bine, șĭ cu ochii înflăcărați de turbarea, pe quare nefericirile mele n’au putut s’o stingă încă în inima sa, dete drumul unui pistol în inima mea. Ah! urmă durerósa femeĭă stergându-șĭ fruntea de suddre, acea căutătură sĕ lbatică nu pote sĕ peră din aintea ochilor meĭ!.. șĭ pentru ce? Dumnedeul meu! tu scii bine chĕ daqua suferu astă-di departe șĭ urgișĭtă de dînsul, é din voința ta șĭ nici decum chĕ am fost culpabile pentru cel maĭ mi cu lucru. O intrigă, o infamă intrigă a ticălosului de Orsin, credinciosul sĕ ŭ sĕ rvitor, quare cutezase sĕ spere chĕ voiu fi nevoită, lăsată de soçiul meu, sĕ respundu la pecătósa pasiune ce simția pentru mine...

„ — Nu crede, mamă, dise cea-altă femeĭa, chĕ ceea ce lucrăză Orsin è din vr’o pasiune adevărată; la el totu é calcul: scie quâtă avere ai, șĭ ’l am au-Jît o dată cu urechile mele vorbind cu unul din cama radii lui: — „ ècă cum înțelegu însurătorea, dicea el, a lua cineva o soțiă quare sĕ ’ĭ aducă un venit de doĕ sute mii fiorini!11 — Nu de mirare sĕ ’ĭ fi trecut prin minte posibilitatea de a realisa un asemene vis cutezător întrebŭințând tóte midldcele...

„ — Oh! taci, taci ! mĕ cutremura! D’așu avă cel pucin pe fiiu meu lîngâ mine; Amlet é bravu el ar sci cum sĕ mĕ scape ditr’o stare pe quare n’am meritat’o; dar șĭ el é departe de mine, tot prin influința acestŭi credincios supus, acestŭi fermecător, potu elice; tasă-sĕu ’l a trimis sĕ sĕ bată cu imperialii aprópe de Pesta. Cine scie de sĕ va maĭ înturna în brațele mameĭ sale, bietul tĕu frățior!

„ — Mamă, daqu’ așu maĭ cerca o dată rugăciunile mele pe lîngă tată-meu?. . .

„ — In deșerta, aĭ vĕdut quât fe de neînduplecat.

— Dar nu maĭ poți trăi astu-fel; dar nu maĭ poți prelungi acéstă viață retăcită, singură, despărțită de copii teĭ șĭ necutezând a’ĭ vedè de quât pe furișĭ, quâte o. dată numaĭ, quând vor lua de pretestu o venătore de quâte-va cjile pe munți, spre a ave timpu a te aștepta acolo qua sĕ sĕ bucure de tine, une ori pentr’o oră saŭ doe, șĭ atunci faiă cu acel infam u Orsîn, quare mĕ însocesce tot d’auna quând plecu d’a casă, pentru-chĕ scie chĕ am sĕ te întîlnescu șĭ va sĕ profite de or ce ocasiune qua sĕ te vadă. . .

„ — Dumnedeul părinților meĭ! strigă aceea ce sĕ măna a li mama ceĭeĭ-alte femeĭ, Dumnedeul părinților meĭ, cum cutezi, Telmo, a mi vorbi astu-feĭ!

„ — Ertă-me, mamă, ’ĭ respunse acéstă șĭ, luând’o éră de gît, ’ĭ umplu fruntea de sărutări.

In acel moment simții braciul meu strîns cu putere.

„ — Ce ? întrebai pe colonelul Silvani quare mi făcu acéstă strîngere de brașĭu.

„ — Vino cu mine, dise el.

„ — Părăsirăm acea ascundetore, dar nu spre a intra în coliba acelor femeĭ, cum credusem, chĕcĭ atunci începeam sĕ înțelegu tótă intriga întâmplată între acele doĕ femeĭ șĭ colonelul Silvani, ci spre a ne opri quâ-ți-va pașĭ maĭ departe lîng’un arbure betrân, quare sta în marginea drumului ca deul Termin custode al otarelor.

Dupe ce s’așédă colonelul pe un trunchi u uscat la rădăcina arburelui:

„— Frate, mi dise, aĭ audit bine ce vorbia acele femeĭ din colibă?

„ — N’am perdut nici un cuvînt din quâte șĭ spuseră ele, ’ĭ respunseĭ eu.

„ — Bine. Acum te rogu sĕ fii martor al dreptății ce am sĕ făcu.

Mĕ înfiorai, chĕcĭ înțeleseĭ scopul colonelului : trădarea era sĕ șĭ iea resplata.

Colonelul învitându-mĕ s’asistu la fapta ce cugeta a o pune în lucrare începea sĕ șĭ armeze pistolul cel deșertat cu quâte-va minute maĭ ’nainte; ochii sĕ ĭ asvîrlia flăcări în întunericul nopții ce ne împresura, șĭ cu neputință sĕ ți descriu sĕ lbătăcia ce lua fisionomia sa în scurtul interval al acestor preparative înfiorătore.

Eșĭrăm în drumul cel mare pe unde apucase Orsin, făcendu-ne a crede chĕ sĕ ducea sĕ însciințe-ze pe fiîa colonelului quând acéstă îl întrebase de dînsa. Făcurăm quâți-va pașĭ spre întâmpinarea lui, quând o trăsură, quare trecu repede pe lîngă noi, ne făcu sĕ recunóscem, cu tot întunericul ce domnia încă, pe una din femeĭle din colibă, aceea ce sĕ dicea mama Telmeĭ. Glasul colonelului sĕ cercă în-deșertu a opri trăsura în quare sĕ afla nefericita sa soșĭă, strigarea sa părea chĕ spăimînta șĭ maĭ multu neînblândiții cai ce o conducea, șĭ în quâte-va sĕ cunde trăsura sĕ de-pârtă astu-fel, în quât perdendu-se din ochii noștri, or ce cercare d’a o opri devenia imposibile. Colonelul ferbea de turbare: acéstă primă nereușĭre părea chĕ ’l amețise așa de multu, în quât nu maĭ scia ce face: înainta cu pașĭ repedi către punctul în quare sĕ îndreptase trăsura, sĕ înturna, schimba drumul, sĕ opria în locu șĭ dră începea din nou aceste manopere nefolositore. In-fine luă éră calea spre colibă. eŭ mĕ țineam de dînsul nevoindu-mĕ sĕ înțelegu cugetul quare îl conducea spre a’ĭ pute fi de vre un dre-quare folos. Dar ajungând ca la vr’o cinci deci de pașĭ aprópe de locul unde remăsese Telma singură, vedurăm ca o umbră quare eșĭnd din colibă s’așédă ca într’ o ascundetore sub crăcii é stufóse ale unui arbure ce sĕ pleca pen’ aprópe de pămînt.

De o dată, șĭ făre qua sĕ prindu de scire de ceea ce era sĕ sĕ întâmple, audii pocnirea unui pistol: era colonelul quare recunoscend pe Orsin trase fără veste asuprăi. Nimicu nu ne încredința daqua lovirea a-junsese la ținta sa: tăcerea șĭ nemișcarea din partea unde fusese focul îndreptat urma ca maĭ ’nainte. Atunci colonelul trăgend sabia sa sĕ repedi fără nici o ferălă asupra obiectului resbunării sale, dar el stăruia în nemișcarea șĭ tăcerea sa. mĕ luai dupe dînsul, dar pen’a nu ’l ajunge încă, o rugire ca de o fără rănită mĕ făcu sĕ credu chĕ sceleratul Orsin a căcjut în-iine sub lovirea ce o meritase. M’apropiu de locul de unde s’audise acel țipet al morții, dar în acel moment mĕ lovescu în peptu c’un omŭ quare croindu-șĭ un drumu spre pădurea ce nu era departe, sĕ făcu nevĕdut. Un prepus înfiorător mi îngheță tot sângele în inimă, m’aplecu d’asupra cadavrului ce zăcea la piciorele mele șĭ recunoscu pe colonelul Silvani scăldat în sânge.

In acestŭ timpu proprietarul aceleĭ colibe, un pădurar bătrân ca de vr’o cinci-deci de ani, sĕ în-turna a casă c’un câine dupe dînsul șĭ un panerel de provisiuni. La vederea acelui cadavru ce zăcea nu departe de locuința sa, el remase înlemnit de o mirare amestecată cu spaimă; apoi vĕdêndu-mĕ alături cu corpul colonelului șĭ prepuind chĕ așu fi fost asasinul sĕu , lăsă jos merindele de quari era încărcat șĭ, cu tótă neputința bătrînețeĭ sale, s’aruncă asupra mea qua sĕ s’asigure, fără îndoelă, de persóna mea penă în momentul în quare ar fi putut sĕ mĕ dă în mâinele justițieĭ. tóte protestările mele fură deșerte, nimicu nu mĕ putea desculpa în ochii lui, șĭ suprinderea unui omŭ alături cu cadavrul unui asasinat, nóptea șĭ în singurătatea unui asemene locu constituia ceea ce sĕ dice o crimă flagrante, casu quare adese ori a avut maĭ multe victimĕ inocinți de quât criminali pedepsiți.

Dar scomotul acesteĭ împrejurări, lătrarea cea înverșunată a câinelui saŭ vre o altă causă fisică ce sĕ efectni în corpul colonelului, îl deșteptă un moment din letargia sa. Deschidend ochii mĕ recunoscu șĭ mi întinse mâna.

„ — Unde fiiă-mea? mĕ întrebă el c’un glas abia audit.

Făcui îndată sĕ mnu pădurarului sĕ intre în colibă șĭ sĕ chiemĕ pe Telma.

Acestŭ omŭ vecjend maniera cu quare mĕ trata colonelul, sĕ încredință despre neculpabilitatea mea, vru sĕ cerce dre-quari scuse șĭ sĕ duse sĕ șĭ împlinescă misiunea.

Peste un minut Telma, nefericita orfană, sĕ afla lîngă murindul eĭ părinte.

Mirarea, suprisa, neașteptata întîlnire a tatălui eĭ într’acele locuri, șĭ maĭ ales într’acea deplânsă stare, nu fură pentru biata copilă de quât un striget dureros, cu quare credusem chĕ era sĕ șĭ d6 suflarea din urmă, daqua un minut dup’acéstă glasul părintelui eĭ n’o rechiema la sine.

„ — De ce plângi, fata mea? ’ĭ dise el. cercân-du-se a o apropia cu mâna de peptul sĕu ; ți remâne o mumă quare te va iubi; iubesce o șĭ tu; eo femeĭă dreptă quare merită a fi adorată, m’am încredințat de virtutea eĭ; dar numaĭ pe patul morții mi a fost scrisă astă fericire... Iubesce dară pe mamă ta șĭ ondră su-venirea părintelui, teu.

Telma plângea neconsolată, șĭ eŭ amestecam la-cremele mele cu ale eĭ.

Colonelul sĕ înturnă către mine si mi făcu sĕmnu se m’apropiu.

Venii lingă dînsul.

„ — Danibal, mi dise arătâudu-mi pe fliă-sa, aibi grije de acéstă orfană pene sĕ va întruni cu ma-mă-sa. Tu mi pari un omŭ mândru șĭ omenos, pro-tegăză pe Telma; cine scie, pote sĕ fia scris...

Colonelul șĭ dete sufletul pen’a nu termina aceste cuvinte.

Cadavrul nefericitului părinte fu plâns, adorat șĭ îmormîntat cu tótă pompa cea simplă, dar sublimă ce o dă inimele sfâșĭate de o adevărată durere.

Nu remânea de quât sĕ puiu în lucrare ultima dorință a colonelului în privința fieĭ sale.

„ — Unde é locul de ședere al mameĭ d-tale? o întrebai eu.

„ — Nn sciu, mi respunse ea.

— Cum făceați dară sĕ ve vedeți una pe alta?

„ — Orsin era însărcinat a o însciința cu o di maĭ ’nainte qua sĕ via în locul unde ne ați găsit.

„ — Cată dară sĕ fia prè departe d’aci ?

„ —- Așa credu.

„ — N’ai întrebat nici o dată pe mama d-tale unde locuia?

„ — N’a vrut sĕ mi spuiă nici o dată.

Nu sciam ce sĕ credu din acestŭ mister în quare ’ĭ plăcea dd naneĭ Silvani a sĕ înfășură; dar cugetând pu;in la sdrtea aceleĭ orfane, o zînă de frumusețe șĭ un martir d,e suferințe, ’ĭ adresai aceste cuvinte:

„ — Telmo, suriora mea, aĭ audit ce mi a recomandat colonelul cu sufletul pe buze ?..

„ — O! da, cuvintele lui nu le voiu uita nici o dată; fii fratele meu, protectorul meu, pene mi va ajuta cerul sĕ găsescu pe mama.

„ — Șĭ pe urmă? . . o întrebai eŭ c’un sintiment pe quare nu’l înțelegeam în minutul acela.

„ — Șĭ tot-d’auna, mi respunse ea resimându-șĭ pe umerul meu figura sa scăldată de lacreme: un crin plin de rouă ce s’aplécă pe un arbure vecin, sub crudimea brațiului ce ’l smulge din rădăcină, nu póte inspira maĭ multă compătimire unui poetu, de quât aceea ce mi cuprinse inima, quând simții fruntea aceleĭ copile sdrobite de durere resimându-se de umerul meu.

Mĕ cercai s’o consolu, sĕ ’ĭ dau puçin curagiu șĭ sĕ cugetu împreună cu dînsa la o retragere.

— E timpu sĕ părăsim aceste locuri triste, de șĭ așa de scumpe, mi dise ea, dupe ce mĕ făcu sĕ ’ĭ spuiu cine sunt șĭ cum am tăcut sĕ mĕ bucuru de încrederea părintelui eĭ.

Ne îndreptarăm amîndoi către locul unde lăsase, cu quâte-va óre maĭ ’nainte, colonelul Silvani mica sa escortă de patru ostașĭ. Scopul nostru era a ne înturna de o quam dată în tabără călări pe caii lăsați în îngrijirea acelor ómeni, făcend astu-fel maĭ comodă distanța ce era de vr’o patru pene la cinci óre de unde ne aflam.

Ajungând acolo, quâtă ne fu mirarea aflând de la un țeran d’aprópe chĕ o cetă de Români, profitând de absința colonelului, au călcat tabăra chiar în nóptea aceea, arend șĭ măcelărind în drepta șĭ în stânga, în quât ceĭ ce putură scăpa cu viața sĕ respândiseră, quare pe unde a vĕdut cu ochii.

Dându-ne aceste sciri nemulțumitore, onestul țe-ran ne aduse un sacu de drumu picând chĕ ’ĭ ’l dete-se unul din sĕrvitorii colonelului sĕ ’l ducă în primirea acestŭia saŭ a fiieĭ sale. Bietul omŭ plânse de durere quând află trista întîmplare a colonelului.

Cu banii ce ’ĭ găsirăm între obiectele acelui sacu cumperarăm doi cai de călăriă, șĭ resplătind devotamentul acelui omŭ ’ĭ lăsarăm o sumă dre-quare sĕ o îm-pârță între ceĭ-alți patru ostașĭ, quari nu ne ajunseseră încă, șĭ pădurarul quare detese Telmeĭ ospitalitatea de quâte-va nopți în coliba sa, ear colonelului eterna ospitalitate într’un mormînt săpat în grădina sa, șĭ luându-ne cjioa bună de l’acel generos creștin, ne depărtarăm ținând calea spre otarele Românieĭ.

Ajungând la pdlele Carpaților quari ne despart de frații noștri de dincolo, ne oprirăm puçin într’un locu umbros qua sĕ putem privi acești Alpi dacici saŭ bastarnici din vechime, quari descriu o curbă de peste treĭ sute leghe de desvoltarC având convexi-tatea întorsă spre Orient. Acești giganți de șdpte mii picióre în înălțimea lor occidentale șĭ d’asupra quărora ndoa perpetuă șĭ are otarul de 2,592 metre, șĭ pleca p’atunci fruntea cu rușĭne sub stindarde streĭne ce fîlfîia d’asupra frunții lor umilite.

In-fine ne scularăm sĕ plecăm.

sórele ardea în putere : era pe la doĕ óre dupe amdedi a luneĭ lui iuniu, si nici un vîntișor nu adia într’acele momente.

Telma era călare pe calul părintelui eĭ, eŭ pe aeela cu quare însoçisem pe colonelul în ducerea sa pentru descoperirea fii-seĭ. Scopul nostru d’a ne a-propia de otarele Românieĭ era chĕ acéstă era punctul cel maĭ apropiat de unde ne aflam șĭ unde, aședându-ne în vre un orașu saŭ sat, cel d’ânteĭu quare ne ar fi eșĭt înainte, sĕ putem face cercetările privitore la locul unde amu fi putut găsi pe mama Telmeĭ saŭ pe fratele eĭ.

Telma ne maĭ putând suferi acea căldură arde-tore, trase din sinui o batistă spre a șĭ svînta sudd-rea; pentru suprisa nostră vedurăm chĕ acea batistă era, cine scie cum! muiată în sânge; dar aducându-ne aminte de quât timpu nefericita copilă zăcuse neconsolată pe peptul părintelui eĭ rănit, ne esplicarăm originea acestŭi sânge. Dar pe quând ea privi a cu ochii plini de lacremĕ acel sânge prețios, vîntu ’ĭ răpi batista din mână șĭ suflând’o înainte, ea veni de sĕ încurcă în zăbalele calului eĭ.

Atunci, speriat de vederea ca șĭ de mirosul ce ’ĭ producea batista sângerată ce juca la bătaia vîntului sub ochii lui, sĕlbătăcitul cal, pe quare mâna stăpîneĭ sale sĕ cerca fără succes a ’l opri, începu o fugă nebună, par’ chĕ s’ar fi simțit gonit de o haită de lupi.

In deșertu mĕ nevoii sĕ ’l ajungu, în deșerta mĕ cercai sĕ ’l oprescu ; glasul meu îl întărîta șĭ maĭ multu, al Telmeĭ îl spăimînta.

Stă maĭ multu de doĕ óre trecură astu-fĕl; înfuriatul animal săria peste piscuri șĭ peste văi ca o căpridră sĕlbatică ce fuge de vânătorii eĭ; quând de o dată îl vecjui îndreptând fuga sa neîmblânzită către un locu quare mĕ făcu sĕ înghieu de spaimă. Quâți-va pașĭ înaintea lui era o prevale afundă, quare nu ’l lăsă sĕ vadă în ce pericol espuuea pe orfana fiiă a stăpînului sĕu . Atunci ne maĭ găsind altu midlocu de scăpare pentru acea nefericită copilă, aleseĭ pe acela ce ni’l presintă quâte odată activa nóstră imaginați une ca midlocu estremu: întinseĭ pușca de quare nu mĕ despărțisem încă, de șĭ m’aflam într’o țeră unde o armă m’ar fi compromis în aceĭ timpi de netole-ranță, șĭ trăseĭ sĕ ucidu pericolosul cal al Telmeĭ. Glonțul sbură cu iuțela sa ordinară, dar un țîpet al Telmeĭ s’audi îndată dupe pocnirea armeĭ: calul cădu rănit pe marginea prăpastieĭ, șĭ alături cu dînsul frumósa lui călăreță zăcea plină de sânge șĭ în nemișcare.

Vĕdêndu-mĕ cineva în minutul quând, gonind pe morte speriatul animal quare, dupe ce mĕ trecu în pă-mîntul țereĭ mele câdu sub lovirea mea dup’o gónă îndelungată, șĭ ar fi recliiemat pe Dragoș țicidend zimbrul, quare îl adusese pene în Moldova de unde nu sĕ maĭ întorse în urmă.

Streĭnul sĕ sculă în picióre îacruntându-șĭ puçin sprîncóna, quând vechii, pe naratorul sĕŭ însoțind c’uri micu surîs compararea ce făcuse între cașul ce ’l descrisese șĭ acela în quare sĕ aflase Dragoș venând un zimbru.

Către acestea intrarea cea repede a uneĭ damĕ întrerupse confidințele ce șĭ făcea aceĭ doi inșĭ, quari, la vederea eĭ, nu sĕ putură opri d’a șĭ arunca, unul către altul, o privire furișată, de șĭ suprinsă de ambele părți.

Se lăsăm dar pucin pe cititoriĭ noștri a sĕ re pansa de monotonia uneĭ narațiuni quare, fia chiar șĭ interesante, nu é maĭ puçin ostenitore quând ține prd multu, șĭ sĕ ne ocupăm d’o quam dată de acéstă damă quare intră în midlocul nostru fără nici

ceremoniă șĭ far' a ne aștepta quât de puçin la venirea eĭ. Dupe ce ne vom mulțumi astă nouă curiositate, maĭ târziu vom urma restul acestor aven ture într’un capitol special.

CAP. IV.
DOMNA DALIA.

Dama quare intră în camera lui Danibal, șĭ quare, dupe cum sĕ arată în titula acestŭi capitol, șĭ împrumutase numele de la frumósa fldre a botanistului Dahl adusă în Europa pentru prima óră la 1789, era o femeĭă ce avea multă afinitate cu disa fldre: frumósă ca dînsa, ca șĭ ea fără profumu, adică fără simțire, șĭ în cea dupe urmă, creată dupe tipul prin quare sĕ distinge între cele-alte flori de genul eĭ Dalia numită variabile.

Dalia era femeĭa lui Danibal, luată de dînsul din amor, qua să întrebŭințăm espresiunea damelor. Jună, frumósă, spirituale, a sciut sĕ captive inima poetică a soçiului eĭ; dar maĭ târdiu caracterul eĭ schimbător șĭ cochet făcea totul qua sĕ pĕrdă un tesaur, a quăruia valdre o desprețuia, fiind-chă nu putea s’o înțel6g:î, șĭ în momentul quând sĕ presintă pe scena nóstră ea devenise, nu numaĭ o cochetă, ci chiar, dupe cum sĕ dicea în dreptul feodal, o femeĭă autentică.

Nu ereĭ plăcere pe quare Dalia sĕ nu fi cercat s’o guste, nu era petrecere pentru quare sĕ nu șĭ fi uitat datoriele eĭ cele maĭ sacre, nu era articol de

Insu pe quare sĕ nu ’l fi căpătat adese cu prețul chiar al ondreĭ, pe quare cele maĭ multe femeĭ o dau în schimbu pentr’o bagatelă, pentru mulțumirea unui capriciu de nimicu, pentr’o fantasia cea maĭ bizară.

Caracterul acesteĭ femeĭ, șĭ quând dicem caracter cată sĕ însemnăm chĕ în psychologiă caracter c fisionomia sufletului, adică ceea ce distinge o persónă de alta, în privința intelegințeĭ șĭ a pasiunilor; Caracterul dară al acesteĭ femeĭ, precum am cercat a’ĭ descrie în trecet, făcuse din soçiul eĭ un omŭ desilusionat, un omŭ aplecat la misantropiă. De șĭ ri’avea încă probe învederate despre infidelitățile ceĭ ’ĭ făcea femeĭa sa, de șĭ pâne în momentul de fașĭă tot ce pregătia inima lui pentru recela ce ’ncepea sĕ ’ĭ inspire obiectul idolatrieĭ lui de o dinidră, sĕ resima numaĭ pe nisce simple prepusuri despre credința sdceĭ sale, dar chiar numaĭ aceste prepusuri, în punctul sĕ ŭ de vedere șĭ cu talentul cel estra ordinar ce ’l avea de a sci sĕ descurce adeverul din cele maĭ afunde îndoi-ture în quari ’ĭ plăcea quâte o dată sĕ s’ascundă, pentru dînsul devenia adese nisce probe necontestabili șĭ daqua nu ’l vedurăm făcând încă ceea ce é dator sĕ facă un bărbat onesta, un suflet mândru pentru amorul sĕ ŭ propriu, cuvîntul este chĕ lealitatea acestŭi omŭ șĭ iubirea sa de dreptate nu’ĭ permitea sĕ comită fapte pe quari r’ar fi putut sĕ le justifice înaintea opiniuneĭ publice.

Qua sĕ dăm o maĭ esactă ideă despre modul cu quare acestŭ omŭ procedeu adese în studiarea ini meĭ omenesci, vom însemna chĕ artea cu quare scia sĕ șĭ întrebŭințeze organele simțurilor la el era cu totul particulariă: de multe ori nu sĕ uita acolo unde întîlnirea ochilor sĕ ĭ cu aĭ altuia ar fi dat pe façiă cugetul sĕu ; singurul sĕŭ organ de predilecțiune era auJul, dar asculta far’ a sĕ arăta chĕ aude; cea maĭ neînsemnată vorbă, pentru dînsul, era o carte intrigă, cel maĭ mi cu sunet audit dintr’o altă cameră ’ĭ arăta direcțiunea pașĭlor, daqua umbla cineva, saŭ fapta ce sĕ întîmpla, daqua era vorba de făcut ceva.

Atunci, adunând tăte impresiunile produse din ceea ce apucase cu ochii saŭ cu urechia, studiând pe furișĭ diferitele nuanțe ale fisionomieĭ de quare sĕ interesa, combinând maĭ multe împrejurări între ele, chiar șĭ quând nu esista de quât într’o probabilitate îndoiósă, sĕ închidea în isolarea cugetărilor sĕ le, compara, critica, judeca, șĭ resultatul ce eșĭa din acestŭ studiu sĕ întîmpla fărte rar sĕ nu porte în sine sigiliul adevărului.

Astu-fel dară acestŭ omŭ straniu, în momentul quând intră femeĭa lui în camera sa, aruncătura de ochiu ce ’ĭ dete, pen’ a nu o îndrepta asupra streĭnului cu quare sta de vorbă, mărturisia trebuința ce simțise de a pătrunde adevăratul scopu al intrării sale într’un locu unde nu putea veni o femeĭă far’ a comite o indiscrețiune.

Dalia, dupe ce salută pe streĭnul ce ’l găsi în camera bărbatului eĭ, trase un fotoliu șĭ sĕ aședâ lîng’o masă, pe quare șĭ resimă un brațiu gol, maĭ albu de quât albețea comŭnă a damelor șĭ maĭ rotund de quât șĭ ar imagina cineva; pe urmă scoțând dintr’un tocu de ivoriu un vîntariu de pene albe profumate l cu unul din cele maĭ delicate estracte, îmbălsămia aerul intrat pe ferestră, aducendu’l cu o mișcare repede șĭ cadențată d’asupra figureĭ sale.

— Quâte óre sunt? întrebă Danibal adresân-du-se către femeĭa sa.

— Sunt dece, respunse ea. De ce întrebi?

— Voiu sĕ sciu. Aproposito, ți presintu pe D. Amlet, un nou amicu, de curând sosit din Hungaria.

Streĭnul sĕ înclină.

— Nevastă-mea! adause Danibal înturnându-se către Amlet.

Acéstă îngălbeni.

— Cum ți sĕ pare țâra nóstră, domnule? dise Dalia aședându-șĭ fotoliul maĭ în façia acelui streĭn.

— N’am avut încă timpu s’o cunoscu, dómna mea, respunse acéstă c’o învederată turburare.

— Dar ocasiunea nu ți va lipsi; credu chĕ veĭ petrece maĭ multu timpu în țâră?

— Nu credu, respunse streĭnul.

— Asta é o probă chĕ nu ți place la noi.

— Asta nu probâzâ tot-d’auna ceea ce ați dis: de multe ori â nevoit cineva sĕ facă șĭ în contra plă-cereĭ sale.

Dalia nu respunse nimicu, dar întorcĕndu-se către bărbatu-sĕu :

— Vreĭ sĕ închidi acea ferâstră? ’ĭ dise ea.

— Pen’acum ți era caldu, respunse el ducenduse sĕ închidă ferestra.

— Nu o voiu închisă pentru asta.

— Atunci pote pentru-chĕ ți é trică de trăsnete?

— Póte, respunse ea dând din umeri.

In minutul acéstă streĭnul sĕ sculă, șĭ apropiin-du-se de Danibal cu pelăria în mână:

— Permiți? întrebă el.

— Ce lucru? dise Danibal.

— Sunt dece trecute.

— Eĭ bine?

— Trebue sĕ ve redicu sarcina; voiu sĕ me retragu.

— Aĭ minte? cum credi sĕ te ducĭ p’un astu-fel de timpu ?

— Nu mĕ temu de trăsnete, dise Amlet cercân-du-se suri dă.

— Dar plóia ? é cu neputință. Astă sĕ ră esți ós-pele meu; pe urmă, scii bine chĕ n’am terminat încă ceea ce începusem sĕ ți spuiu, șĭ înainte de acéstă, nu ți dau voia sĕ te ducĭ, fii sigur.

— Póte aveți sĕ crete de vorbit, pe quari nu s’ar cade sĕ le audu eu, dise Dalia clipindu-șĭ ocini în ochii lui Amlet.

— Nu te îngriji, domnă, dise acéstă, é vorba d’o a trea persónă, quare nu este de façiă, șĭ quare...

— Domnule, ini întăriți curiositatea, întrerupse Dalia c’un aer de nepace.

— Am fost întrerupta. eu, tocrna quând voieam sĕ mi terminu frasea.

— Mĕ iartă; atunci te ascultu: aĭ dis chĕ vorbiați de o a trea persónă, quare nu é de façiă, șĭ quare?..

— Șĭ quare nu va fi nici o dată.

— Atâta?

— Da.

— Mulțumesĕu șĭ pentru atâta!

— Dalio, esți nesuferită cu curiositatea ta! esclamă Danibal.

— Lasă mĕ în pace. Daqua n’aveți aminte sĕ mi spuneți tot, de ce începeți o vorbă șĭ apoi o lăsați neterminată?

— Are dreptate, dise Danibal privind pe Amlet.

— Șĭ eŭ recunoscendu-mi greșdla, respunse acéstă, nu ine potu apera de a cere ertare de Ia dómna Danibal.

dómna Danibal sĕ sculă îndată depe fotoliu; dar mișcările eĭ repedi șĭ o ușdră încruntare ce sĕ descoperia între sprîncenele sĕ le făcea pe or șĭ cine sĕ vadă chĕ era supărată: póte pentru ântêia dră ’ĭ sĕ întîm-plă a primi un refus, de șĭ bine înfășurat în formele cuviințeĭ, pentru ceea manifestase o viă dorință de a afla.

Sculându-se dară din locui, Dalia salută șĭ sĕ pregăti sĕ ósă.

— Te ducĭ sĕ te culci? o întrebă soçiul eĭ.

— E târdiu, respunse ea, șĭ speru chĕ domnul nu sĕ va supera daqua nu *1 tratezu cu tóte regalele eticheteĭ. Către acestea c óspele nostru, șĭ póte chiar însu-șĭ are nevoiă de repaus.

— E dreptu, dise Danibal adresânduse către óspele sĕu , nu cugetam l’acésta. Te lasu dară sĕ dispui de camera mea; aĭ tot ce ți trebuesce. nópte bună. Mâine vom urma șĭrul povestirilor nóstre.

Dicend acéstă, Danibal urmă soțieĭ sale, quare intrase într’o încăpere laterale șĭ trase ușa dupe dînsul, pe quare o încuia, cu cheĭa.

— E însurat! dise streĭnul în sine îndată ce sĕ vechi singur; șĭ un suspin eșĭ din fundul inimeĭ sale sfâșĭate.

Amlet făcu quâți-va pașĭ retăciți prin cameră; apoi sĕ opri la o feróstră pe quare o deschise cu pre-cauțiune. Luna resăria în minutul; acela norii retră-gendu-se dinaintea eĭ lăsa în urma lor sĕ ninul cel maĭ frumos; cerul era sĕ menat cu mii de stele schin-teĭtore; vîntul umfla cortinele ferestreĭ la quare sĕ oprise Amlet; junele vĕdêndu-le înălțându-se spre cer. ’ĭ sĕ păru o navă qaare șĭ lua avîntul către eternitate. Totul era plin de o magia măreță într’acel moment: tăcerea nopții neturburată de quât de glasul gardia-nilor eĭ ce s’audia în lungi intervale, umbrele cele mari quari aci sĕ întindea șĭ aci óră despărea de pe zidurile cele albe șĭ înalte ale caselor vecine, de quâte ori vîntul apleca saŭ lăsa sĕ sĕ redice crăcile arborilor ce’ ĭ întîmpina în calea sa, vălurile întunecase ce cădea din repedea trecere a norilor pe d’asupra turnurilor de biserice, din quari o parte remânea într’acea umbră mișcătore, pe quând p’o altă parte din globul lor de metal luna șĭ sfărâma în pulbere radele sĕ le lumînóse, tóte aceste imaginĭ vorbitore veniră sĕ lucreze în inima poetică a aceluia quare, singur șĭ ca părăsit de tótă lumea, contempla cu ochii sufletului sĕ ŭ aceste jocuri ale natureĭ, atât de bine înțelese pentru el în minutul acela.

Sunt momente în quari biata inimă omenescă simte, fără qua sĕ sciă, trebuința imperioră de a fi înțeleasă de o altă inimă amică șĭ a compătimi cu dînsa; într’un asemene moment omŭl pare așa dispus de a iubi, în quât âuteĭa ființă ce ar vede-o, cu quare ar schimba doĕ cuvinte, de la quare ar fi suprins o căutătură în trăcetul eĭ saŭ un surîs în clipa nascereĭ sale, acéstă ființă é aceea pe quare crede chĕ a as-teptat’o, pe quare căta maĭ curînd saŭ maĭ târziu s’o întîlnescă în calea sa, pe quare, într’un cuvînt, a fost ursit s’o iubăscă.

Intr’ unul din aceste momente de inspir are sĕ afla atunci acel june ce stăruia încă a remână necunoscut, de șĭ s’anunciase cu numele ce ’ĭl sĕ ĭm; el vedea bine chĕ iubesce, dar póte chĕ nu scîa încă pe cine; sĕ simția împins de o putere nevĕdută către amor, șĭ nu ’ĭ venia nici sĕ cerce cea maĭ mică resistință saŭ a lupta încontra uneĭ pasiuni póte smintite, póte nelegiuite, póte, cine scie! chiar ridicole.

Amlet dară vĕdênd pe Danibal chĕ îl părăsise spre a însori pe femeĭa sa în camera de culcare, sĕ uită lungu dupe dînșĭi, suspină șĭ sĕ duse, cum diserăm, sĕ deschidă o ferestră qua s’arunce vîntului cugetările quari ’l muncia, cum face quâte o dată o jună copilă ce smulge spinișorii uneĭ flori șĭ îi aruncă departe de ea, quând vede chĕ ’ĭ înghimpă sînul în quare o portă.

Dar sgomotul unui rîs comprimat ce s’audi din camera de culcare a Dalieĭ veni îndată sĕ distragă pe Amlet în midlocul reflesiunilor sĕ le. acestŭ rîs el îl înțelese, era espresiunea plăcereĭ ce doĕ ființe fericite o gusta la doi pașĭ de dînsul, șĭ, pentr’un suflet tristu șĭ amărît, un rîs de bucuria streĭnă e o insultă, é o tortură. acestŭ sgomot îl făcu dară a s’apropia în fîrful degitelor de ușea de unde s’audi, șĭ, dupe ce ascultă quâte-va sĕ cunde, acel rîs sĕ repeți din nou.

— Mat ev Deĭ!. . dise el lovindu-șĭ fruntea cu latul mâineĭ, șĭ .cădu pe un scaun ce era alături cu dînsul.

Quâte-va minute dup’acésta, nefericitul june sĕ sculă éră șovăind, șĭ maĭ asculă la ușe.

— Șĭ vorbescu ! Dise el în sine; rîd amîndoi. .. Dumnedeule! mi sĕ pare chĕ audii sunetul unui sărutat. .. Păniților meĭ, la ce m’ați maĭ născut!..

Atunci, ca cum ar fi luat o nouă otărîre, Amlet sĕ duse sĕ șĭ iea pălăria de unde o lăsase, șĭ s’apropiă de ușea scării qua sĕ ăsă, dar pen’a nu deschide acea ușe. sĕ opri la o ideă ce ’ĭ veni.

— Înainte d’a părăsi acéstă locuință, dise el, șĭ cine scie, póte pentru tot dauna, sĕ înseninăm locul spre a nu '1 uita; sunt streĭn, șĭ, fără întâmplarea quare m’a făcut s’audu numele lui Danibal pronun-ciat de alta dinaintea porții lui, nu ’ĭ așu fi nemerit așa lesne casa. Apoi, adause el aducendu-șĭ aminte, am trebuință a mĕ informa daqua feciorul acestŭi omŭ a găsit pe mama saŭ nu.

Omŭl, chiar aflându-se în cele maĭ mari nefericiri, șĭ dupe ce a cercat tote descepțiunile, încă speră cu atâta stăruință, în quât șĭ în momentul cel dupe urmă tot sĕ maĭ lasă a sĕ amăgi de o speranță quare ’ĭ suride; astu-fel amantul aștéptă o nópte întregă în unghiul uneĭ strade, qua sĕ vadă la o ferestră figura amanteĭ sale, dar convingându-se chĕ așteptarea sa é deșertă, șĭ înclină capul șĭ sĕ depărteză suspinând; plecând însĕ el șĭ maĭ întorce ochii adese, tot sperând s’o vadă, șĭ astă speranță îl însoesce pene în cel dupe urmă punctu quare îl face sĕ părdă din vedere casa eĭ, dicendu- șĭ șĭ atunci chĕ daqua maĭ a-stepta, ea era sĕ viă la locul întîlnireĭ.

Amlet scóse dară un portfoliu șĭ uitându-se pe ferestră spre a sĕ orienta, însenină pe o tabletă: — O biserică d’o architectură gotică în stânga; în fașĭă, de vale, o grădină întinsă... Bine! adause el ne maĭ găsind împrejurul caseĭ alte sĕ mne distinctive.

Cititoriĭ înțelegu făr’ane voință chĕ acea casă sĕ afla pe delul quare domină grădina publică a Cismegiului, pe drdpta stradeĭ quare duce la spitalul o-stășescu.

Dupe ce puse portfoliul la locui, Amlet sĕ grăbi sĕ deschidă ușea spre a eșĭ.

— Încuiată! dise el cu amărăciune. póte chĕ cea-altă ușe din drepta m’ar scóte în sala din afară.

In drepta celui ce sta cu spatele spre ferestrele aceleĭ camere, sĕ afla o ușe quare nu sĕ deschise încă la curiositatea cititorilor.

Amlet sĕ îndreptă către ea, puse mâna pe cheĭă, ea sĕ deschise îndată. Aci era salonul cel mare, mobilat dupe gustul fantasieĭ maĭ multu de quât dup’al modeĭ curinte: palisandrul șĭ acajuul sĕ vedea amestecate într’un locu; un piano deschis surîdea uneĭ bibliotece arătândui dinții lui de ivoriu; o pindulă de masă îngâna mișcările regulate ale unui orologiu de părete în facia quăruia sĕ afla; quâte-va cadre a-tîrnate pe quâte~șĭ patru păreți parodia chipurile u-nora din vechii Domni aĭ Românieĭ; în fine în mid-locul unui însemnat numer de fotografie ale maĭ multor bărbați de litere, Români din tóte părțile Românieĭ, zăcea cu multă gra$iă șĭ mândriă un desemnu încadrat cu multu luxu șĭ eleganță; el presintă treĭ simbole, poetice: un curcubeu, o roșă șĭ o persică, tipul frumusețe! universale; sub dînsele sĕ vedea doĕ lițiali, un D. alături c’un altu I). ceea ce însemna: Danibal Dalieĭ,

Amlet, quare șĭ simți sângele urcat în ochi îndată ce înțelese sĕ mnificarea acestŭi desemnu simbolicii, scose un plumbu din portfoliul sĕ ŭ șĭ, turbând de mânia, trase d’asupra curcubeului sĕ mnul unui trăsnet, adause o viperă ascunsă pîntre foile roseĭ, șĭ în fine însemnă un vermĕ măreții eșĭnd din catifoa persiceĭ.

Dar aceste tóte nu învedera o stare normale a minții bietului june; atâte emoțiuni sfâșĭitore, alternativa atâtor sintimente diferite quari șĭ aleseseră inima lui ca locu de luptă, atâte suveniri amare, impre-siuni dureróse ce sĕ rescoliseră într’însul, lucrară cu atâta energia asuprăi, în quât situațiunea lui devenia fórte critică.

Amlet aruncându-șĭ privirile împrejurai șĭ observând acel piano quare sĕ afla deschis, sĕ duse la el șĭ aședându-se dinaintea lui, esecută quâte-va acorde melancolice însoțind prin ele aria din Lucia de Lam-mermoor „Hai tradito il cielo é amore, etc., pe quare o cântă sotto voce.

In momentul acéstă, ochii lui întîlniră pe neașteptate ca un fel de umbră a uneĭ femeĭ în vesti-minte albe șĭ cu coma despletită, quare sta nemișcată în pragul ușeĭ pe unde intrase, șĭ quare era în façia sa. O radă de lună cădea oblică pe figura cea palidă a aceleĭ fantasme, făcend’o sĕ sĕ mene, în întunericul în quare sĕ afla restul camereĭ, ca o lampă amorțită ce sta atîrnată într’un alcovu.

Amlet sĕ înfioră, șĭ trăgendu-șĭ mâinele de pe clavirul quare șĭ stingea quâte puçin vibrarea întreruptă, aștepta momentul quare sĕ ’ĭ esplice misterul ce ’l intriga.

Dar aceea pe quare Amlet o luase-dreptu fantasmă, deslipindu-se de lîngă ușe, făcu treĭ pașĭ înainte șĭ sĕ opri în façia intrigatului june.

El recunoscu atunci pe Dalia.

Dalia într’un capot elegant de nópte, cu perul lăsat pe spate într’o desordine graciósă, cu brațele abia acoperite, frumósă, palidă șĭ frescă ca o stea ce resare în mediul nopții, stătu un minut tremurând de îndoelă, dar ca învinsă de un fermecu putinte, șĭ întindându-șĭ brațiul stangu pe spatele unui fotoliu iquam depărtat de costa eĭ, ear cu mâna sa dreptă îndreptându-șĭ, fără vr’o învederată sĕ riositate, modestia neîngrijită de pe peptul eĭ:

— Amlet, dise cu temere șĭ înfășurându-șĭ gla-.sul în velul uneĭ tăceri trasparinte, spune-mi, Amlet, îe ceva în sufletul d-tale quare te înalță maĭ presus de un muritor: natura ți a dat o voce pe quare poeții o asdmenă cu a îngerilor, șĭ nu sciu quare pasiune sublimă a pus atâta magiă într’însul. Auindu-te am compătimit cu sdrtea d-tale, șĭ nu m’am putut o-pri d’a veni sĕ te mînghîiu; dar acum vedându-te simțu chĕ eŭ sunt quare aș ave maĭ multă nevoia de a fi mîngîiată.

— Dómnă, dise atunci Amlet abia reținând un simtiment straniu ce ’ĭ deșteptase acea femeĭă, nu cere mînghîeri de la cineva quare șĭ a perdut pe ale sĕ le. Ceea ce vedi înainte-ți nu â de quât un june orfan, părăsit de totă lumea șĭ chiar de Dumnedeu póte; o inimă quare a iubit șĭ n’a fost nici un minut răsplătită pentru amorul eĭ; un suflet quare a sperat, nu cu speranțele visătore șĭ nebune ce amețescu pe tótă lumea, ci cu acele speranțe solide, a quărora realisare é maĭ tot-d’ un a cununa meritată de la o sdrte escepționale; cu tóte acestea speranțele mele m’au trădat șĭ pe mine, cum trădau femeĭle cochete pe toți bărbații, fia chiar șĭ pe aceĭa ce fac une-ori fala șĭ fericirea lor. Acum dară quând nu mi maĭ remâne nimicu quare sĕ mĕ încânte pe pământ, acum quând poseda în mâna mea cheĭa cu quare aș putâ în or ce moment sĕ deschidă ușea unui adepostu, singur asii al nefericiți lor, nu sciu, urmă Amlet c’un rîs plin d’un âsarcasmu amar, ce m’ar maĭ ține pe faimosul Dvostre păment.

Dalia sĕ uită lunga la dînsul, însĕ nu făr’a cerca dre-quare neastîmper, o turburare pe quare ’ĭ o producea neaperat spăimîntătorele cuvinte ce o făcuse a-cel june s’audă; dar apropiându-se maĭ multu de el:

— Atunci, dise ea, fâ-mĕ șĭ pe mine sĕ sĕ ĭn quare d acea cheĭa ce ar putd sĕ ți deschidă o portă așa de fericită?

— Acea cheĭă, dómna mea, o póte ave or șĭ cine ar voi.

— Dar în-fine?..

— Dar în-fine, écă, vecii-o, dise Amlet punând sub ochii curióseĭ femeĭ un micu pumnal ce ’l scosese din posunarul bluseĭ sale.

— Amlet, dise Dalia înfiorându-se, aĭ o gură de privighetore, dar ți é limba maĭ înveninată de quât a uneĭ vipere; nu sciu quare din doĕ â a ta șĭ quare ți é streĭnă; nu sciu daqua ești un înger proscris saŭ un demon quare a luat forma unui oinu...

— Nu sunt de quât un fiiu al pecatulni, întrerupse Amlet, quare voiu sĕ grăbescu momentul de a mĕ înturna de unde am venit, chĕcĭ lumea vostră nu mi place, chĕcĭ omenii quari locuescu într’însa eŭ îi privescu ca pe nisce umórestranie: quând trec pe din aintea mea mĕ spaimîntă, quând stau la spatele meu mĕ fac sĕ 'i ui tu, sĕ nu maĭ mi a ducu aminte de eĭ... O ! crede-me, adause desperatul june cu o căutătură sĕ lbatică șĭ dând voceĭ sale o espresiune spăi-mîntătore; crede-me, dómna, nu am pe ni mine quare sĕ mi voióscă maĭ multu bine de quât acestŭ instrument ce ’l vedi în mâna mea.

— Amlet! strigă Dalia apucând braț.iul armat al junelui.

— O, nu te îngriji, dise acéstă, nu voiu face pe nici unul din casa asta s’asiste la îndeplinirea otărireĭ mele; către acestea n’a sunat încă momentul; am o datoriă de împlinit, am o persónă sacră de vecjut înainte d’a lua binecuvîntarea eĭ, nu voiu face nici uu pas.

Amlet dicend aceste cuvinte, făcea alusiune la mumă sa, duiosă femeĭă, pe quare n’o vĕduse quâți-va ani d’arîndul, chĕcĭ, cum vom vedé maĭ târziu, o sdrte crudă ’ĭ plăcea sĕ le desparță tot dauna într’un moment quând credea chĕ nimicii nu le ar maĭ despărți în lume, afară de morte.

Dar strigătul ce ’l făcuse Dalia quând a credut pe Amlet gata a sĕ sinucide, acestŭ striget deșteptă pe Danibal din somnu.

C’un aer sĕ lbaticu, dar perdut între diferitele emoțiuni de quari sĕ simția dominat, Danibal apăru în ușa salonului cu o lampă în mână. Intrând, depuse lampa pe o masă șĭ c’un glas întretăiat de o turbare ce abia o conținea într’însul:

— Ce însemnăză asta? întrebă el preîmblând împrejurai nisce priviri înflăcărate de mîniă. Dalio, sĕ credu ceea ce veclu? adause el apropiându-se tremurând de femeĭa sa.

— Vai! dise acéstă prefăcend un sintiment de orore, nu mi fe maĭ puçin greu sĕ credu șĭ eu! acestŭ june quăruia aĭ deschis ușa ospitalității șĭ a inimeĭ tale, a vrut sĕ ne compromită, atentând la viața sa, aci sub acoperemîntul nostru.

— Amlet, dise Danibal întorcĕndu-se către

junele ce ascultase cu îmărmurire vorbele celor doi soți, aĭ auit ce a dis nevastă-inea ?

— Am audit, respunse acéstă.

— eĭ bine, ce sĕ credu atunci?

— Sĕ credi, domnule, respunse el indignat, sĕ crecji chĕ aĭ aface cu fiiul unui părinte quare a avut așa mare încredere în d-ta, șĭ quare, în momentul cel dupe urmă al viețeĭ sale... Oh! ertă-mĕ pentru astă dată, domnul meu... quând vom fi singuri, póte veĭ sci maĭ bine...

Danibal n’asteptă finele fraseĭ lui Amlet.

— Dalio, dise nevesteĭ sale, te rogu a ne lăsa quâte-va momente singuri; adevărul pe quare voiu sĕ ’l scoțu la lumină ți va. profita șĭ ție, chĕcĭ va resipi căța ce mi întunecă ochii în minutul acéstă.

Dalia esi fâr’a aștepta sĕ fiă rugată maĭ multu.

E Danibal împingând ușea dupe dînsa, sĕ înturnă în façia lui Amlet șĭ ’ĭ făcu următorea întrebare :

— Ce credi despre mine, Amlet?

— chĕ ești un omŭ onesta, dar chĕ ursita ți a fost scris pe frunte...

— Rușĭnea prin mâna d-tale?..

— Danibal, în numele cerului!

— Ce vreĭ sĕ dici?

— Voiu sĕ dicu chĕ uiți cine sunt...

— Nu mi aĭ spus încă; te cunoscu numaĭ sub numele cu quare mi aĭ dis sĕ te numescu, un numĕ de la quare nu sĕ înțelege nimicu.

— Dar aĭ uitat, sĕ vede?..

— Ce?

— Nu sunt doĕ minute. ..

— Eĭ bine?

— Ți am spus chĕ sunt fiiul acelui nefericit părinte quare, în momentul morții sale, ți recomandase..

— Pe fiiă-sa orfană! întrerupse Danibal cu o mirare plină de o curiositate nespusă. S’ar pute ore?..

— Sunt fratele aceleĭ orfane, respunse Amlet as-cumjendu-șĭ fa$ia în batista sa muiată de lacreme.

Danibal nu dise nimicu, dar căutătura lui înfiptă în ochii acelui june ce plângea, șĭ estasea cea mută în quare sĕ afla spunea îndestul chĕ acestŭ omŭ sĕ nevoia sĕ adune în mintea sa sfărămăturele unor su-veniri retăcite, a le coordina șĭ a întreba, în acestŭ edificiu format din cele maĭ frumóse pagini ale trecutului sĕu , echoul ce ar respunde inimeĭ sale.

Dupe trecerea acestor minute de luptă penibile în quare sĕ prinde une-ori simțibilitatea cu consciin-ța, amorul cu datoria, inima cu rațiunea, omŭl artificial cu omŭl natural, luptă în quare or ce triumfa lasă în urm ăi lacremĕ șĭ suferințe, Danibal făcend o sforță asupră-șĭ șĭ înecând în peptui un suspin abia născut, s’apropiă de ospele sĕŭ șĭ, apucându’l de mână:

— Bine, ’ĭ dise; ești fratele Telmeĭ, é destul; acéstă o titulă quare te face a fi pentru mine o persónă sacră șĭ inviolabile. Remâi pentru tot-d’auaa sub acoperemîntul meu. Ți am promis sĕ ți spuiu tot ce sciu despre sortea suroreĭ tale, ți voiu spune restul întâmplărilor ce maĭ cunoscu despre dînsa, dar sunt șese ani acum de quând numaĭ sciu nimicu; nu veĭ cere dară de la mine de quât ceea ce potu sĕ dau.

In minutul acéstă, Dalia intră înfuriată în salon. Danibal privind aerul turburat șĭ mînia ce sĕ citia în ochii eĭ, sĕ uită la Amlet, par’ chĕ ’ĭ ar fi cerut es-plicarea acesteĭ intrări neașteptate.

Dalia ținea în mână o cadră de catifc roșă cusută cu aur. înaintând cu o învederată tremurătură pene în faci a soçiului eĭ:

— Esplică-mi acéstă, domnule, ’ĭ dise arătând ui parodiarea făcută desemnului acelor treĭ frumuseți universali.

— Nu sciu cum sĕ ți esplicu, respunse Danibal privind cu mirare acea parodiă.

— Cineva a vrut sĕ șĭ bată jocu de mine, șĭ or quare ar fi acel cutezător, voiu qua o drdptă res-bunare sĕ sĕ facă insulteĭ comise în privința mea.

Lucrezia intrând în camera ducelui Alfonso d’Este qua sĕ ’ĭ ceră vendetta în contra celui ce ’ĭ parodiase numele pe unul din frontispiciele palatului ducal, nu era maĭ turburată, maĭ sĕ tósă de sânge de quât Dalia într’acel moment. Dar spre a complecta póte a-cóstă scenă dupe tipul sceneĭ din Borgia, Amlet sĕ presintă în fiiția Dalieĭ șĭ, înclinându-se ușor, ’ĭ dise cu dre-quare mustrare de cuget:

— Dómnă, nu căuta pe autorul acesteĭ fapte; culpabilul sunt eu, șĭ asteptu sĕ ntința ce o meri tu.

Danibal nu putea sĕ șĭ esplice cuvîntul ce a împins pe ospele sĕ ŭ la o asemene faptă. Dalia aștepta în picióre, cu mâinele încleștate șĭ cu ochii ațintați în ochii lui Amlet, quare șĭ ținea plecați pe aĭ sĕ ĭ, par’ chĕ ar fi voit sĕ ’l întrebe, printr’acea căutătură de mustrare, cu ce scopu s’a cercat sĕ rîdă de ea.

Sórele reșărise de multu. șĭ un orologiu bătu none* ore. acéstă sunet distrase din afundimea cugetărilor lor acele treĭ persóne quari tăcea mute, nesciind ce sĕ otărescă într’o împrejurare quare făcea mirarea șĭ nedomirirea lor.

Dalia vĕdênd astă tăcere st6rpă șĭ stăruitore din partea soçiului eĭ, sĕ întorse șĭ înaintând spre ușă qua sĕ 6să:

— Bine, daqua este așa, dise ea; daqua niminî nu mĕ aperă, voiu sci sĕ m’aperu eŭ singură.

Dar nici aceste vorbe dise c’un viu resintiment, nici plecarea aceleĭ femeĭ, quare lăsă singur pe Danibal facia în façiă cu Amlet, nu ’l decise a scóte vre o vorba din gura lui.

Către aceste, intrarea fără veste a unui streĭn curmă tótă acea scenă penibile pentru amândoĕ persanele, quari binecuvîntară acestŭ incident, chĕcĭ îi scăpa de falsa lor posițiune.

acestŭ nou personagiu era, cititoriĭ noștri nu credu sĕ fi uitat, acela ce în ajun, trecend pe la pórta lui Danibal, întrebase pe Tetin, sĕ rvitorul sĕu , daqua stăpînu-sĕu era a casă, șĭ quăruia el ’ĭ respunsese fără ceremonia pe tonul negativa.

Se lăsăm dară pe noul venit a sĕ ocupa cu a-micul sĕŭ pe quare venise sĕ ’l vadă, șĭ sĕ urmăm pe Amlet quare, profitând de venirea acelui streĭn, șĭ ceru congediul spre a sĕ retrage pentru o afacere arginte, quare congediu ’ĭ sĕ dete cu condițiune d’a reveni îndată dupe terminarea afacerilor sĕ le.

CAP. V.
O PEZĂ REA.

Amlet promițând lui Danibal chĕ va reveni sĕ afle restul întîmplărilor Telmeĭ, eșĭ din camera lui, dar ajungând le cea de pe urmă trâptă a scării șĭ aduse aminte che, în ajunul aceleĭ dile, însărcinase pe Tetin a sĕ duce sĕ caute pe mumă-sa în strada Belvedereĭ șĭ a ’ĭ da un bilet din parteĭ; întrebă dară pe o femeĭă din casă ce o întîmpină în caleĭ, daqua sĕ rvitorul lui Danibal era acolo; dar acâsta ’ĭ respunse chĕ feciorul șĭ luase, chiar de cu sâră, tóte efectele cu dînsul, șĭ fugise, nu sĕ scie unde, dupe ce primise ,șĭ simbria lui pe doĕ luni înainte.

Amlet sĕ depărtă puçin mulțumit de acestŭ respuns.

Quând veni pene la portă, stătu sĕ sĕ orienteze spre a sci pe unde s’apuce. Cugetând un minut în sine, instinctul îl îndemnă s’alegă strada ce ’ĭ sĕ înfățișă la stânga.

Urmă dară acéstă stradă penă quând trecu din cóle de grădina Cișmegiului șĭ o jumăth din piața teatrului. Sosind acolo șĭ înțelegând dupe mulțimea stradelor ce ’ĭ sĕ presinta, chĕ ar fi făcut o nebunia a maĭ înainta lăsându« sĕ în voia întîmplării, sĕ opri înaintea unui trecetor ce ’l vedu venind spre dînsul șĭ, salutându’l cu politețe:

— Domnul meu, ’ĭ dise, pe unde aș put4 eșĭ în strada Belvedereĭ?

Acela către quare sĕ adresa Amlet era nn june întindichiat, îmânușat, cu perul uns șĭ buclat, cu batista profumată si cu mustăcidra resucită, abia eșĭt din mâinele trișorului quare ’ĭ detese drumul numaĭ dupe ce ’ĭ - a frecat figura cu pulbere orientale șĭ ’ĭ a tras patru dungi albe cu un penel pe marginile pleopelor, ceea ce pretindea frisorul chĕ ’ĭ arăta ochii maĭ mari șĭ dupe ce a tras c'un altu penel maĭ fin quâte-va liniuțe șerpuite pe pelea figureĭ sale, în forma râurilor însemnate pe o chartă geografică, ceea ce, tot dupe încredințarea frisorului, făcea sĕ sĕ vadă vinele printr’o peliță strevecetore.

Astufel câpuit cu tóte armele de quari avea ne-voiâ pentru cuceririle amoróse ce proiecta, industriosul june șĭ îndrepta pașĭi către cofetăria lui Fialcowsky spre a căuta pe cineva quare sĕ ’l plimbe pe șosea gratis saŭ de la quare sĕ sĕ împrumute, atât pentru acestŭ scopu quât șĭ pentru a ave cu ce sĕ șĭ mulțumóscă neînvinsa si fórte respândita patimă a cărților, chĕcĭ într’acea epocă, bietul june sĕ afla quam încurcat cu financele sĕ le, șĭ de vr’o quât-va timpu, mânca pe datoriă, sĕ frisa pe datoria, fuma pe datoriă, lua cafdoa dimindța șĭ înghețata sĕ ra tot pe datoriă, ba, daqua nu ne amăgim, jucase șĭ quâte-va partide de biliardu saŭ de conțină tot pe datoriă.

E de prisos a vorbi despre midldcele de viețuit a unor asemeni individi; toți sĕ ĭm șĭ adesea ne întîlni m cu eĭ pe șos6, la operă, la concerte, la sĕ ratele musicali din grădina lui Schlater, la balurile mascate, în filele Moșĭlor, în-fine pretutindine unde nu sĕ póte duce cineva fără bani, șĭ a crede chĕ descoperim un mister publicului arătândui cu ce trăescu acești semeni, ar fi absurda. D. A. é întreținut de D-na X.; D. M. sĕ ține cu cărțile. D. R. scie sĕ tragă condee, șĭ ăcă chĕ bunul Dumnezeu nu lasă pe nimine sĕ pără, de la arburele quare sĕ nutresce din pămînt, pene la vertnele quare sĕ nutresce din rădăcina acestŭi arbure, de la omŭ quare sĕ nutresce cu pâine șĭ cu carne, pene la insectele părăsite ce sĕ nutrescu din sângele omŭlui, toți trebue sĕ esistăm șĭ sĕ facem ce putem qua sĕ nu murim de fóme.

Așa dară industriosul nostru june sĕ ducea șĭ el qua să facă ce a pută spre a nu muri de fdmĕ saŭ de sĕ te, de nepreîmblare saŭ de nepetrecere în momentul quând fu întîlnit de Amlet în piașa teatrului.

— Dumnedeu mi ’l a scos înainte, disese el în sine vĕdêndu-se oprit de întrebătorul sĕ ŭ quare sĕ pregătia sĕ intre în vorbă cu dînsul.

Junele înțelese chĕ avea a face c’un streĭn, șĭ, dupe nefericitul obiceĭu al unora clin juniĭ noștri quari șĭ fac o gloria de quâte ori pot sĕ păcălăscă pe cineva:

— Pe cine vreĭ sĕ cauți? îl întrebă el resucin-du-șĭ mustața spre a șĭ masca un surîs ce ’ĭ încre-ția buza.

— Cautu, respunse Amlet, o femeĭa. . .

— E frumósă? întrebă tînĕrul de modă cu nerăbdare.

— E bătrână, dise Amlet; am o scrisóre de la un fiiu al eĭ, pe quare trebue neapărat sĕ ’ĭ o dau.

— Cum o chiamă? nu scii ?

— Șĕde în strada Belvedereĭ, domnule ; are un numĕ curios ... nu mi aducu aminte bine.

— Dar scrisórea n’are numele adresateĭ? prorupse acel june, simulând din ce în ce maĭ mul tu interes pentru streĭn.

— Scrisórea o am a casă; aș vr6 sĕ ’ĭ aflu ân-teĭu locuința șĭ pe urmă mĕ voiu duce s’o aducu; a-cum sunt quam departe de casă.

— Aș pute sĕ te sĕ rvescu bucuros, dise junele; dar qua sĕ ți dau aceste informări nu ți ar fi de nici un folos, chĕcĭ, ca streĭn cum mi pari, nu veĭ putĕ reușĭ nici o dată sĕ nemeresci prin atâte strade întortochiate; quând ar fi maĭ uscat, te aș conduce eŭ însumi.

— Ar fi pre multă bunătate, domnule; dar da-qua sunteți dispus a fi așa bun către mine, vom lua un fiacru șĭ, astu-fel, midlocul mi sĕ pare maĭ nemerit.

— E prè bun midlocul ce mi propuneți, dar plecând d’a casă am uitat sĕ îeau bani cu mine, șĭ...

— Asta sĕ nu te îngrijescă, eŭ voiu plăti cursa; fe șĭ dreptu.

— Daqua așa, sunt la ordinile d-tale.

Șĭ sĕ rviabilul june făcu îndată quâți-va pașĭ înderet qua sĕ chiemĕ un fiacru.

Dupe maĭ multe refusuri ce întîmpină din partea acesteĭ corporațiuni ambulante, junele prinveni a sĕ înțelege cu unul, șĭ dupe ce s’aruncă în trăsura sa veni sĕ sĕ oprescă aprópe de locul unde ’l aștepta streĭnul, quare s’așédă alături cu dînsul.

Cucerul sĕ uită înapoi qua sĕ ’ĭ sĕ dică unde trebuia sĕ ’ĭ conducă.

— La stânga! comandă însoțitorul lui Amlet.

Apoi, întorcĕndu-se către dînsul:

— Permiți, ’ĭ dise, sĕ spuiu doĕ vorbe unui a-micu quare m’astăptă aci aprópe de barieră? ’ĭ am dat cuvîntul pentru astă-di la doe-spre-dece ore, șĭ n’aș vră sĕ mĕ credă de neparolistu.

— Dispune dupe cum ți va plăcă, fu respunsul lui Amlet.

Eșĭnd din bariera stradeĭ Mogoșóiei, sĕ dete culcerului ordin a ’ĭ conduce la Ferestreu.

— E bine sĕ ocupe cineva orele aștéptării cu ceva, dise întreprinzătorul june ordonând unui băia sĕ aducă dulcețuri șĭ cafele, dupe ce s’aședă pe una din bancele ce mărginescu aleele Ferestreului. Apro-posito, urmă el, nu é maĭ bine sĕ ne dăm de vale qua sĕ bem apă chiar din isvor? é cea maĭ bună apă pe quare o bea Bucurescenii, dar quare costă pe ceĭ ce n’au trăsurele lor maĭ scumpu de quât vinul de 4 Drăgășani, chĕcĭ sunt nevoiți sĕ plătăscă quâte-va óre de fiacru spre a o pute be.

Amlet respundea Ia tóte observările conducătorului sĕ ŭ prin monosilabe fórte ușor accentate cu tonul aprobării.

Grijea lui cea maĭ mare era sĕ afle odată locuința aceleĭa ce o căuta, șĭ modul cu quare sĕ vedea sĕ rvit de persóna ce întîmplarea ’ĭ o scosese înainte nu era din cele maĭ nemerite spre a ’l încuragia în întreprinderea sa, dar cugetând în sine chĕ fiă-quare * țără șĭ are șĭ moravurile eĭ, aștepta cu resemnare trecerea acelor minute perdute pentru dînsul.

Către acestea, frumósa vedere a aceleĭ localități, teremul cel accidentat ce sĕ înălța într’o mulțimĕ de formĕ acoperite cu verdăță, cu arburi, cu boite de vițe, cu potecuțe mărginite de bance pentru ședere, d’asupra unui lacu, acum adormit în stuful trestielor în quare stă ascuns; pe de o parte acea aleĭă ce părea a sĕ mișca din necontenita mișcare a preîmblă-torilor, pe de alta un micu stabiliment de băi maĭ la vale; situațiunile pitoresci ce sĕ destindea maĭ departe: în stânga păduricea încântătore a Băneseĭ, în vecinătatea quăria un lacu limpede cu pesci într’însul șĭ cu mori pe malurile lui; tótă acea frumósă natură în fine, pe quare pleia din ajun o făcuse s’apară ca eșĭtă dintr’o scăldătore recorósă șĭ ușor acoperită c’un vĕl noros pe spate, produse dre-quare întipărire plăcută, o melancolia dulce în sufletul lui Amlet, în quât nu simți ce iute trecea orele.

De altă parte, însoțitorul sĕu , quare’ĭ plăcea sĕ maĭ șddă într’acel locu, quând fu întrebat de oră:

— Abia é unul dup’ amădi, dise el; amicul meu n’a venit încă, dar cată sĕ pice quât de curend, afară numaĭ daqua ’ĭ sĕ va fi întîmplat ceva.

Cu tóte acestea orele trecea șĭ pcrsóna așteptată de cavalerul nostru industrios nu sĕ maĭ vedea.

— Nu maĭ è de așteptat, dise el atunci sculându-se ; aideți, scumpul meu, qua sĕ nu întărdiâm. Cată sĕ fi pățit ceva, altuminte îl cunoscu de omŭ quare șĭ ține cuvîntul.

Amlet plăti micele cheltueli făcute șĭ urmă conducător ului sĕu .

— Eĭ! dar cum mi pare bine chĕ ți am făcut cunoscința, ’ĭ dise acéstă dupe ce s’așecjă în trăsură.

— Ești prè îndatoritor, respunse Amlet.

Și trăsura, condusă prin sĕ mnul ce făcu sĕrvi abilul june atingend cu bastonul sĕ ŭ brațiul dreptu al cucerului, luă direcțiunea grădineĭ de la șose.

Dupe maĭ multe învîrtiri șĭ întorceri dese ce făcu trăsura de la un rond pene la altul, bunul amicu sĕ decise în-fine a conduce pe camaradul sĕ ŭ acolo unde era nerăbdător s’ajungă.

In quâte-va minute Amlet audi pe amicul sĕŭ dicendui:

- Ecă strada pe quare o cauți. Acum spu-ne-mi unde sĕ ne oprim.

— Se întrebăm, respunse Amlet, sĕ ne informăm: póte chĕ ne ar pute spune cineva unde șede o femeĭă betrână, venită de quât va timpu de dincolo, de peste Carpați. é un sălciu mare la pórta caseĭ sale, cum mi s’a dis... sĕ vedem... ah! dar numerul, nu mi ’l aducu aminte.

întrebând din casă în casă șĭ adunând informările cerute, aflară cu cale a sĕ opri înaintea uneĭ locuințe, la a quăria portă sĕ afla în adever arburele indicator, dar nici o tabletă cu numer nu maĭ esista: vijelia din ajun făcuse maĭ multe stricăciuni pe unde trecuse. Cu t6te acestea un omŭ ca de vr’o patru-deci șĭ treĭ de ani eșĭ într’un costumu de casă fórte vechiu șĭ strențeros, șĭ dupe ce află de la aceĭ juni ceea ce ’ĭ adusese acolo, îi încredință chĕ femeĭa pe quare o căuta locuia într’acea casă, dar chĕ lipsia încă de dimineță, șĭ nu scia daqua va întărdia de a sĕ înturna.

— Oh! creclu chĕ nu va întârzia, dise Amlet dându-se jos din trăsură.

— E casa încuiată, observă cel ce părea a fi proprietarul eĭ; dar, daqua bine-voiți, o veți astepta la mine pân va veni, daqua aveți ața mare trebuință cu d-eĭ.

— Primim bucuros, respunse însoțitorul lui Amlet împingând pe noul sĕ ŭ amicu în curte.

Intrând într’o mică încăpere din fundul curțeĭ, ceĭ doi visitatori avură ocasiunea sĕ vadă modul cel straniu cu quare era mobilată cămăruța în quare s’afla. In stânga, era un pat acoperit c’un cerșafu albu, ale quă-ruia mărgini sĕ deosebia printr’o simplă cusătură de plasă; alături cu patul, o masă quare sĕ vedea chĕ fusese o dinidră văpsită cu o culdre roșĭă închisă; pe acea masă, o tavă de fer fórte ruinată, d’asupra quăria sĕ afla quâte-va lingurițe de os, doĕ cupe de apă înflorate șĭ un văsișor de dulceță. D’asupra acestui sĕrviciu sĕ vedea atîrnat în părete, între doĕ ferestre încărcate de micsandre șĭ de maghiran, un fel de tablou fără cadru șĭ fără sticlă; acestŭ tablou represinta : în planul sEŭ superior, pe David saŭ regele Carol VII, cu încă treĭ personage istorice alături cu dînsul; în al doilea plan era Argina saŭ regina Maria d’Anjou, femeĭa lui Carol VII, damă de trifoiu ; Racheta saŭ Agnesa Sorel, amanta regelui, re-presintată prin dama de carale; Pallas saŭ Fecidra din Orleans, dama de pică, șĭ Judita saŭ Isabela de Bavaria, dama de cupă; înfine în cel d’al treĭle plan venia ceĭ patru valeți Ogier, Lancelot, La Hire șĭ Tlector, personage asemenea istorice, ceĭ doi d’ânteĭu din timpul lui Carol cel mare, ceĭ din urmă dintr’ al lui Carol VII acestŭ tablou, cum lesne sĕ póte înțelege, consista din cele doe-spre-ece figure luate dintr’o pă-rechiă de cărți de jocu. De amaândoĕ părțile acestŭi tablou maĭ era doe, unul quare înfățișa un afișu de teatru vechili avênd în midlocu gravura uneĭ baletiste quare danța ceardacul, acel danțu favorit al Maghiarilor prin quare acéstă națiune celebreză pe pea naționalității lor, danțu voios șĭ eroi cu quare sĕ conduce de o musică plângâtore, șĭ altul pe quare sĕ vedea anunciarea uneĭ represintări de voltijori din timpul lui Soulie. Quâte-va scaune de lemnu înflorate, șĭ un dulapii mare albastru cu ș£se gutui înșĭrate d’asuprăi, șĭ în-fine pe o sobă ruinată un cocoșu roșu de gipsu fără cddă șĭ figura lui Cutusov c’un brațiu ruptu privind între eĭ un epurașu ce da mereu din capu, complecta mobilarea aceleĭ camere.

Dupe ce bunul omŭ introduse pe aceĭ doi juni în camera pe quare cercarăm a o schița șĭ îi instala pe quâte un scaun cu spatele de lemnu șĭ cu un buchet de flori desemnat pe dînsul:

— Sĕ mi dați voia numaĭ doĕ minute, le Jise el c’un aer surîdetor de bunătate.

— Nu te supera pentru noi, observă însoțitorul lui Amlet.

Atunci el eșĭ în curte.

Sórele era aprópe de scăpătat p’un orisont încă mărginit d’o bandă negră de nori. Din quând în quând óspeții acelui omenos primitor aucjia p’afară un șuerat ascuțit șĭ regulat ca de o sĕ ntinelă a uneĭ bande de tîlhari; curiositatea îi făcu sĕ ésă pene în ușe qua sĕ șĭ esplice acestŭ sunet estraordinar, dar nu sĕ putură opri d’a surîde quând vedură pe proprietarul aceleĭ case preîmblându-se prin curte cu capul în sus șĭ, cu ochii în aer, șuerând din gură cu o stăruință neîntreruptă.

Alături cu dînsul, șĭ imitând acele-șĭ mișcări șĭ maĭ aceea-șĭ șuerare, sĕ învîrtia încă doi inșĭ ce sĕ părea ceva maĭ juni de quât el.

Quâte trele. aceste persóne sĕ ocupa cu rechie-marea porumbeĭlor lor ce sĕ vedea plutiud în aer.

împins de o curiositate naturale, Amlet eșĭ din preună cu însoțitorul sĕu , șĭ înaintând pen’aprópe de locul unde sĕ petrecea acea scenă, fu de o dată călcat pe amaândoĕ piciórele de preocupatul șĭ distractu personagiu. Un minutu dup’ acéstă, amicul lui Amlet scóse un țipet trăgându-se înderet șĭ ținându-șĭ nasul cu mâna.

— Fiți-ar porumbii aĭ dracului șĭ cu tine din preună, strigă esasperat acéstă venind spre Amlet.

— Șĭ mie mi a sdrobit piciórele, (ise Amlet, șĭ ce é maĭ curios chĕ nici sĕ întorce sĕ ți c£ra ertare.

— Sĕ ’l iea dracul! mi a ruptu nasul de mi a dat sânge. . . Vine ca orbii peste omŭ sgîind ochii dupe găinele lui, firar de rîs sĕ fia!

Dar bunul omŭ quare n’auqlia, chĕcĭ n’asculta la ceea ce sĕ vorbia pentru dînsul:

— Nu vedu cerceloiul șĭ inelarul qlise el adre-sându-se la ceĭ doi porumbari, camarazi aĭ lui.

— Ba inelarul, ecă-’l cóle d’asupra casarmeĭ, respunse unul din ceĭ doi porumbari; rotoganul nu sĕ vede de locu.

— Cată sĕ fiă sus, dise cel d’al treĭle porumbar; m’arn uitat dupe el quând sĕ înălța, el șĭ cu gaziul, pene ’ĭ am perdut din ochi.

— ’I o fi luat norii!

— Ba mi temă sĕ nu ’ĭ fi prins din vecini; adinidră quând ’ĭ am înălțat, vedeam pe băiatul popeĭ, chĕ detese drumul misirliului sĕu , șĭ, a dracului pasere, numaĭ quât veni în dreptul gaziului șĭ rotogemului, a început sĕ le dete, maĭ pe ici maĭ pe colea, pene s’au făcut quâte treĭ neveduți.

— Mi vine sĕ mĕ ducu la băiatul popeĭ, dise ânteĭul porumbar; ’ĭ aș da patru părechi de porumbi pentru ceĭ doi, daqua ’ĭ a fi luat el.

— Nu te maĭ cerca, chĕ nu e a casă; quând veniam înqua, el punea veriga la ușe, șĭ, vecjendu-me, rîdea pe sub nas.

— Oh! sĕ scii chĕ el a făcut drăcia, observă cu amărăciune ânteĭul porumbar. Dar ii’aș vre pentru tótă lumea sĕ perdu pe rotoganul șĭ pe gaziul, am dat șâse galbeni șĭ dece perechi de porumbi pentru ăsti doi.

— Ba, daqua mi pare reu, observă ăl treĭle porumbar, pentru bietul Nălțat în vioriu.

— Dar cavaleriile dise cel d’al doile; jocuri Ce făcea, șĭ cum cădea de sus ca un glonțu, de ți sĕ părea chĕ șĭ frânge junghetura, șĭ quând s’apropia de pămînt, numaĭ șĭ lua sbotul din nou, de nu ’l maĭ vedeai!

— Quâți porumbeĭ am prins cu dînsul! $ise c’o suvenire de triumfu ânteĭul porumbar; maĭ ânteĭu peagu pe urmă gutu în pene, bălțatu pe roșu șĭ gri-vuliu. Pecat de cavaler! șĭ acum mi mușeti mâinele chĕ l’am dat.

In minutul acéstă șĭ în mijlocul uneĭ aclamări șĭ șuerări unanime, un porumbel cădea ca din cer făcend rote în sine saŭ dându-se peste capu pene în curtea unde sĕ petrecea acéstă comică scenă.

— Rotoganul! rotoganul! strigară ceĭ treĭ porumbari cu acea bucuriă cu quare o mumă ar fi strigat pe fiiu-sĕu quând îl revede dupe un timpu îndelungat.

Un minut dup’acésta, înturnarea cerceloiului fu salutată cu acele-șĭ aclamări entusiaste, șĭ într’un scurtu interval, tótă banda vagabondă sĕ lăsă c’un sgomot resunător pe marginea unui lăcșor artificial din acea curte qua sĕ șĭ recoróscă sĕ tea, dupe sistema cu quare beau aceste paseri, adică muindu-șĭ ciocul în apă, făr’ a șĭ maĭ înălța capul în sus, șĭ justificând prin-tr’acésta derivarea numelui lor de columbe de la xo-XvfiSăv.

Păserile retăcite sĕ înturnară dară la căminul lor, șĭ ceĭ doi juni reĭntrară încasă, unde trebuia s’astepte venirea D-neĭ Silvani, muma lui Amlet.

Astă dată proprietarul caseĭ, quare șĭ luase s6ra bună de la ceĭ-alți porumbari, camaradii lui, vrend a manifesta maĭ multă politețe către aceĭ doi streĭni quari ’ĭ făcură onórea a primi ospitalitatea ce le oferise, dise uneĭ femeĭ din casă sĕ le aducă dulcdță șĭ apă.

— Sĕ mi dăruiți numele D-vóstre, dise proprietarul adresându’Se către însoțitorul lui Amlet, par’ chĕ ’ĭ ar fi cerut plata dulcețeĭ ce le detese.

—Pascal Torian, respunse acéstă.

— Dar domnul ? . .

— Domnul un streĭn, a venit de curend în capitală. Dar d-tale cum ți qlice? daqua mi dai voiă.

— Pe mine mĕ chiamă Andreĭ Biloiu, respunse porumbarul. Am fost șĭ eŭ quât-va timpu funcționar, dar mi sĕ propusese se nu maĭ întrebŭințezu termi-națiunea radicale în iune, șĭ eŭ am refusat. M’au scos din postu, am remas în sapă de lemnu, omŭ cu nevastă, cu casă grea, dar mi am ținut caracterul.

— Breee!!! dise Pascal Torian uitându-se la Amlet cu códa ochiului.

— Șĭ acum, qua sĕ mi potu ține familia, lucrezu dioa șĭ nóptea ca un câine.

— Minunat! câinii nu lucrză nimicu, observă Pascal.

— Voiu sĕ dicu o vorbă, dise Andreĭ Biloiu.

— Șĭ ce meseria întreprinzi?

— Ia, bietele păsărele ce le vedușĭ adinidră; quâte o dată pică vre un omŭ cu gustu, quare é în stare sĕ de șĭ pene în șese galbeni qua sĕ aibă un porumbu jucător. Nevastă-mea cresce cățelușĭ de ceĭ cu plete lungi; te miră, scóte patru cinci pe an; șĭ tot-d’auna găsesce sĕ ’ĭ vendă cu prețu...

— Șĭ ce am priceput daqua ’ĭ vîncju cu prețu, întrerupse o femeĭă oue intră pe neașteptate în casă, ținendu-se cu mâna de genuchiul piciorului dreptu șĭ urmată de vr’o cinci cățelușĭ albi lungi în plete, quari făcea un sgomot asurzitor cu lătratul lor vezend lumĕ streĭnă în casă.

— Taci, Azor!

— Fidel, o sĕ ți daa peste gură! dise acea femeĭă adresându-se către haita sa.

— Plecăciune d-vóstre, urmă ea înclinându-șĭ capul despre partea celor doi juni.

Pascal șĭ Amlet salutară.

— Pe mine mĕ ertați, adause noua venită trîn-tindu-se cu multă greutate pe pat șĭ dregend sub dînsa cerșaful ce sĕ sbîrcise de șederea eĭ; sunt pătimașă de vr’o quâți-va ani, șĭ acum fuseĭ pene la o vecină, șĭ am ostenit de mi ese sufletul.

— Șĭ de ce pătimesci, întrebă Pascal Torian cu malicia sa ordinară.

— De un pustiu de picior, mamă, respunse femeĭa lui Andreĭ Biloiu, chĕcĭ ea era. Am ședut mulțĭ ani într'o casă umedă, unde înti’a apa în beciuri, quând ploua, șĭ nu sĕ maĭ usca nici odată, șĭ m’am ales c’un afurisit de reumatism, quare mi sécă inima de quâte ori sĕ schimbă timpul. Reĭ nori sunt est-timpu, domnule, adause ea clătind din capu; nori ca astia o sĕ șĭ puia mintea cu mine, vedu eu.

— Ba sĕ nu facă una ca asta, observă Pascal trăgând pe Amlet de blusă far’a fi vĕdut.

— Of! mamă, șĭ atâte suferințe, la ce maĭ sunt bună de trăit! Mi s’au scurs tóte puterile! șĭ apoi daqua n’ai ’midldce sĕ te cauți! Doctorul nu ți face visită fără sĕ ’ĭ plătesci, spițerul nu ți dă doctorie fără plată; de șĭ avem doctori publici, dar sĕ ’ĭ ardă focul! Ddmne, ârtă-me, chĕ nu sciu ce sĕ maĭ dicu; de m’ar lua Dumnezeu o dată sĕ mi odinescu oscid-rele! . . .

— Din contra, rogă’l maĭ bine sĕ ți lungescă filele, dice Pascal făcând sĕ mnu lui Amlet, ar trebui sĕ maĭ trăesci pentru bărbatul d-tale quare te iu-besce, pentru bieții cățelușĭi ăștia pe quari vedu chc’ĭ iubesci.

— Mĕ faci de le dicu șĭ cățeĭlor, întrerupse femeĭa c’un ton superat; nu întîlnescu o dată pe vătaful Șerbăn sĕ ’ĭ dau în sdmă șĭ sĕ mĕ curețu de eĭ! Ia, nisce pecate, domnule, șĭ cu aste lighione; mĕ tru-descu șĭ mi mânîncu amarul de atâția ani cu eĭ, șĭ ’ĭ crescu cu quâtă grije șĭ cu quâtă muncă, Dumnezeu scie! te miră cum vine cine-va șĭ cere, ieau treĭ pâne în cinci galbeni pe unul, sĕ potu șĭ eŭ sĕ mi jpai țiu casa, sĕ ĭni cautu șĭ de sănătate, sĕ maĭ dau

quâte o lumînărică pentru sufletul copileĭ, chăci nu mi dă mana sĕ făcu vr’un bine maĭ mare; dar, ce folos, șĭ aci șĭ vîră dracu cdda, pustii ăia de porumbeĭ o sĕ mĕ facă sĕ tragu de cdrnele plugului, quând aș pută cel puçin sĕ făcu șĭ asta. . . .

— Eĭ, vĕdu eŭ chĕ ără ți aĭ început cânticul cel vechiu, cjise Andreĭ Biloiu nevesteĭ sale.

— Taci, chĕ eĭ scăpa de mine, respunse cu durere femeĭa sa. închipuiți-ve, domnilor, daqua este de credut, un omŭ sănătos ca dînsul, un bărbat în putere șĭ cu sciință de carte, sĕ fiă întreținut de nevastă! șĭ la dracu! quând m’ar lăsa sĕ făcu dupe cum mĕ pricepu, altă dată scoteam apă din petră; dai* acum n’apueu, domnișorule, sĕ puiu mâna pe vr’o treĭ patru galbeni, mi’ĭ iea, mamă, șĭ numaĭ, sbiighi pe ușe, sĕ duce, pe unde șĭ a înțercat dracu copii, colindă tot orașul, șĭ unde o găsi quâte vr’un porumbel de ’ĭ sĕ pare maĭ moțat, maĭ încălțat, dă, mamă, patru, șese galbeni șĭ’l iea; la sĕ răcia nóstră! sĕ nai iea bucățica de la gură, sĕ ’ĭ curgă strențele dupe dînsul, uitați-ve la el; uitați-ve în tavan, ne plouă în casă, mamă; ărna trecută ne am ars gardul qua sĕ ne încăldim, șĭ de multe ori n’am o leĭță sĕ mi ieau o păinișdră, șĭ el sĕ șĭ facă fală aruncând banii pe cerceloi, pe merceloi, șĭ pe toți cloncanii lui de păsăroi, arde-iar focul sĕ scapu de eĭ!

— Șĭ am aucjit chĕ sunt pee rele aste păsern observă Pascal Torian; cine ține porumbeĭ, tóte tre-bile ’ĭ mergu pe dos.

— O fi prè cum di ci, respunse femeĭa frecân-du-șĭ genuchiul pătimaș.

— S’am ertare, întrerupse Andreĭ Biloiu;

adevenii este chĕ de quâte ori are să sĕ întîmple vre-o nefericire într’o casă, aste păseri sĕ împuçinâză pe văzute, ear quând este sĕ via vre-un bine, atunci sĕ îmulțescu de é lucru de speriat; dar nu chă. . . .

— Ba are dreptate, domnul, întrerupse femeĭa c’un aer de convingere; bcă, domnule, sĕ ți spuiu, de quând șĭ a lăsat bărbatu-meu postul qua sĕ încapă frumbsa lui meseriă cu porumbeĭi, sunt acum vr’o treĭ ani aprbpe, ședea la noĭ cu chiria în casele de lîngă portă, o biată veduvă, o femeĭă cum sĕ cade, șĭ quare m’ajuta de multe ori, afară de chiria ce o plătia, Dumnezeu sĕ n’o lase, or unde o fi, sĕ rmana femeĭă! . .

Amlet deschise ochii mari aurind aceste cuvinte, șĭ apropiându-se de femeĭa lui Andreĭ Bilou sĕ nevoiea s’asculte cu o nespusă curiositate.

— Cum diseĭ, urmă naratbrea, îndată ce năvăliră aceste păseri blestemate în curtea mea, începură șĭ necasurile. In anul d’ântâiu perdui o copilă de șâse ani, ca o fiórede frumbsă; un afurisit de birjar trecend în fuga mare, a călcat’o în midlocul drumului, șĭ n’a maĭ dis cîrc! biata fată. Am simțit chĕ mi s’au rupt băerile inimeĭ, șĭ d’atunci am căqjut la așternut zăcând optu luni de cile necontenit. în al doilea an, aveam o viișdră în dblul Filaretului, o blestemată de judecată quare am avut’o cu un vecin al meu, m’a făcut s’o perdu șĭ sĕ mi vîndu sculișbrele qua sĕ plătescu cheltuelile judecății, dupe ce mi a mâncat afurisitul de avocat cinci-deci de gălbenașĭ, mamă! șĭ alți atâția quari m’a făcut sĕ dau pe la judecători, cum sĕ urmĕză pe la noi, chĕ n’am trebuință sâ ve spuiu, D-vóstră eți fi sciind maĭ bine.

Asta fuse în anul d’al doile; în al treĭle an, cum diseĭ, aveam o chiriașă în casele de lîngă portă; a trăit liniscită, sĕ rmana femeĭă atâta timpu, șĭ, pe lîngă ajutorul ce mi făcea, maĭ aveam șĭ o mică petrecere cu dînsa; era streĭnă, sĕ raca! șĭ totu-d’auna ’ĭ plăcea sĕ mi vorbscă de doi copii aĭ eĭ retăciți pîn streĭnătate, șĭ nu le putea da de urmă. ’ĭ creu, săraca! quând mi aducu a minte de fetița mea, biata Măndica. .. ca un brădișor! ..

Șĭ simțitorea mumă șĭ sterse o lacremă de pe ochiu.

— Anico, ’ĭ dise soçiul eĭ, nu judeci chĕ póte domnilor sĕ nu le placă s’audă nisce povestiri...

— Din contra, întrerupse cu iuț61ă Amlet. Spune, bună mamă, simțu un mare interes s’ascultu la ceea ce spui.

— Mânca-ți-aș ochii, dise betrâna femeĭă privind cu plăcere figura lui Amlet șĭ clătind din capu, pe quând șĭ ținea bărbia cu palma stângă. Par’ chĕ aĭ dice chĕ é o fată, așa delicate trăsure, așa frumusețe n’am vĕdut la băeți.

Amlet roșĭ, șĭ cercă sĕ surîdă.

— Quând ar fi aci sĕ rmana mea chiriașă, s’ar mînghîia aducendu-șĭ a minte de copii eĭ.

— Dar unde este? întrebă Amlet c’un aer de nepace.

— Maĭ bine de quât sĕ ’ĭ împuiezi urechile cu atâte flecuri ce ’ĭ înșĭri, spuneĭ, daqua scii, ceva despre acea femeĭă, chĕcĭ D-Iuî pentru dînsa a venit; are sĕ ’ĭ de o scrisóre, dise Andreĭ Biloiu.

— Așa! șĭ nu mi aĭ spus. Dóte~de la vr’un copil al eĭ ?

— DA, de fiia sa. Are șe sĕ întórcă curend a casă? dise Amlet.

— Șese întórcă! Dumnezeu s'o întórcă, mamă, diae femeĭa, c’un suspin.

— Ce vreĭ sĕ dici ? întrebă Ainlet perindui façia șĭ țremurând pe vĕdute. *

— Tocma vream sĕ spuiu, respunse . betrâna, far’a observa astă dată efectul ce’l făcuse prin vorbele eĭ din urmă asupra acelui june. Tocma vream s spuiu a trea nefericire ce s’a întîmplat în casa nóstră de quând aceste peJe rele de păseri aii cădut pe urechile nóstre. Adinidră m’am dus pene la o vecină . . . Preotósa Dumitrana șĭ mărită pe fiiă-sa, adause ea adresând aste vorbe soçiului eĭ.

— Așa! dise soçiul cu mirare, sĕ mărită Lenuța!

— D’abia merge pe doi-spre-dece ani ... o bróscă, de copilă . . . sufletul meu!

— Șĭ pe cine iea! întrebă Andreĭ Biloiu.

— Iea pe . . . cum sĕ ți spuiu . . . . fe ofițer la poliția . . . dii pe numĕ . . . nepotul băcanului din colțu. Of! ’ĭ am uitat numele. . . .

— Tot Ilianu! dise Biloiu.

— El, el! esclamă femeĭa lui. ’ĭ dă zestre o pe-rechiă de case în Olteni șĭ doă-deci mii de leĭ; ru-feturi, scule, o sumă de lucruri.

—- Bravo! bun ginere face preotósa Dimitrana; un băiat cum sĕ cade, îl cunoscu eu.

— Dar nu dici chĕ ’ĭ remâne dupe mórtea lui tată-sĕu avere de vr’o dece mii șĭ maĭ bine de galbeni !

— Ce vorbesci!

— Așa! șĭ fratele lui tată-sĕu pe quare o sĕ ’l mostenăscă tot el! ..

— Sĕ trăiăscă amîndoi.

— Sĕ de Dumnedeu.

-Șĭ quând é nunta ?

— Dumineca ce vine.

— Unde sĕ cunună?

— Aci la st. Alesandru. Mi a dis preotăsa sĕ ți spuiu qua sĕ nu faci cum-va sĕ nu vii la nunta fiieĭ-seĭ. eŭ mĕ ducu de dimineța sĕ împletescu petala.

— Maĭ vorbă! suntem datori sĕ mergem. șĭ cine cunună?

— Uite, asta n’am aflat; quând eram sĕ mĕ dau în vorbă despre acéstă, ea începu sĕ mi spuiă întâmplarea bieteĭ chiriașe, șĭ am uitat s’o maĭ întrebŭ.

— Eĭ bine, mamă, dise Amlet, sunt nerăbdător s’aflu ce s’a întâmplat bieteĭ femeĭ.

— S’a întâmplat, mamă, respunse acéstă, chĕ a sără a venit un omŭ la dînsa cu o trăsură șĭ c’un dorobanțu pe capră; eŭ vedusem maĭ pe sub sĕ ră pe cine-va în uniformă, ca un căpitan de polițiă, chĕ nu sĕ vedea bine, quare sĕ tot înfășură pîn prejurul caseĭ: ’ĭ diseĭ d-lui sĕ ăsă qua sĕ vadă ce vrea acel omŭ în curtea nóstră, dar s’a temut șĭ nu s’a dus. Peste quâte-va minute s’a audit un sgomot în casă: nisce strigăte, par chĕ sĕ certa; ce să fia? diseĭ eu, dar nu puteam sĕ esu cu pustiul de picior, quare mi da cuțite pene înse în urma pldieĭ d’a sără; ear dupe ce sĕ certară, cine vor fi fost, acel omŭ sĕ puse în trăsură șl plecă. Mĕ duseĭ adi diminăță la chiriașă s’o întrebŭ ce s’a întâmplat, șĭ găsescu ușea încuiată șĭ veriga pusă. Quând colo, ăcă ce aflai de âla vecină, quare șĭ ea află de la fiiă-sa, quârîa ’ĭ spusese ginerile, ca ofițer de polițiă ce era, șĭ căta sĕ sciă... ba încă, da, uitasem, chiar el veni pene în dio astă-di cu o trăsură șĭ redică pe biata femeĭă, întrebând pe ginere-sĕu , preotâsa a aflat chĕ ea era muma unui revoluționar, Hungur; chĕ fiiu-sĕu trecuse otarul aci fără pasportu șĭ chĕ urdia, din preună cu alți d’ai lor, o rescolă în țeră. maĭ sciți, Dumnedeu sĕ ne ferâscă, daqua s’ar adeveri una ca asta! Biata țâră nu póte șĭ ea sĕ fiă quâți-va ani liniscită, sĕ șĭ viă șĭ ea în fire; quând Turci, quând Muscali, ba acum șĭ Nemți, mâine, poimâine, mirat’eĭ de nu vom ve-dc șĭ Marocanii venind în spinarea nóstră; chĕcĭ la noĭ é bine venit orcine ’ĭ’o trăsni sĕ viă șĭ sĕ sĕ urce în capul nostru.

— Cine diseșĭ sĕ maĭ viă? întrebă Pascal dând câte lui Amlet.

— Sciu eŭ cum le dice, respunse bătrâna femeĭă, chĕ n’am învețat carte . . . Marocani . . . ceĭ de sub pământ.

— Americani! esclamă Pascal Torian abia ținendușĭ rîsul.

— Bună mamă, dise Amlet adresându-se aceleĭ femeĭ cu cel maĭ dulce ton al uneĭ adeverate dureri, aĭ pute sĕ mi spui unde au condus pe chiriașa d-tale, qua sĕ sciu ce sĕ scriu fiieĭ-seĭ quare asceptă un res-puns de la mine?

— La temniță, mamă, au dus’o la temniță pe biată femeĭă. Scii unde é temnița? Dar la ce sĕ ți spuiu, par’ chĕ aĭ pută sĕ petrundi acolo! nu te lasă, fetul mameĭ, chĕ sunt soldați șĭ păzitori o mulțime, șĭ sunt ziduri înalte, șĭ nu é midlocu; dar sĕ ne punem credința în Dumnedeu, chĕ el póte sĕ sfărâmĕ tot quând vrea, șĭ pe cele nevĕdute sĕ le facă vĕdute.

Dar Amlet nu maĭ dete pas betrăneĭ sĕ urmeze discursurile eĭ cele neterminabili; sĕ sculă îndată ce veqlu chĕ nu ’ĭ ar folosi întru nimica prelungirea șe-dereĭ sale acolo, șĭ, luîndu-șĭ sdra bună de la proprietari aceleĭ case, dupe ce îl făcură eĭ sĕ le pro-miță chĕ va reveni sĕ ’ĭ Informeze despre sdrtea chiriașeĭ lor, luă braçiul lui Pascal șĭ sĕ urcară amîndoi în. fiacrul ce’ ĭ aștepta la portă.

— Unde mergem! întrebă Pascal quare jurase a nu sĕ maĭ despărți de noul seŭ amicu.

— Nu sciu, dise acéstă c’un aer preocupat; unde scii; maĭ tărdiu vom vedĕ.

CAP. VI.
O CURSĂ.

Am dis maĭ sus Ia finele capitolului al IV-le chĕ o persónă quare cu o di maĭ ’nainte venise sĕ întrebe de Danibal daqua era a casă, șĭ pe quare sĕ rvitorul acestŭia îl congedia.se prin monosilaba negativă de „Nu! prin venise în cele din urmă a sĕ introduce în locuința celui ce stăruia sĕ ’l vadă, făr’a sĕ anuncia saŭ a fi vĕdut de nimini.

Acéstă persónă dară era un omŭ de o condițiune equivocâ, de nisce aparințe încelătore, ce la ântêia priviră impune ochilor prin ore-quare eleganță în porta, prin dre-quare îngrijire în maniere șĭ în vorbire, dar quare ascunde un fond oribil, un suflet cel maĭ depravat, șĭ cu atâta maĭ periculos societății cu quât masca ipocrisieĭ acopere maĭ bine tristele șĭ urîte defecte prin quari sĕ distinge.

Tot-dauna cu surîsul pe buză, tot-dauna dispus la un sĕ rviciu de la quare speră ceva, nici o dată superat quând ’ĭ sĕ dă peste nas pentru vr’o infamiă ce ar fi descoperit cine-va la dînsul, nici o dată contrariat de refusul ce ar întîmpina, el merge neabătut la ținta sa, quare este dea trăi bine, cu orce prețu, întrebŭințând orce mid1óce pentru acéstă șĭ sacrificând cele maĭ sacre quând nu póte sĕ facă altu-fel. Despoiați de orce sintimente frumóse, neînțelegend în tótă viața lor pentru ce trebue sĕ șĭ iubscă cine-va patria, familia, amicii, concetățenii, riqlend de ceĭ ce șĭ bat capul pentru binele omenireĭ saŭ al națiuneĭ lor, atribuind progresului cele maĭ mici nemulțumiri ce li s’ar întîmpla, acești ómeni șĭ bat jocu de toți șĭ de tóte, șĭ numaĭ s’aibă ce mânca șĭ cu ce sĕ îmbrăca, nu le maĭ pasă de nimicu. Proverbul quare dice: ,.maĭ aprópe sunt dinții de quât părinți?' invențiunea unuia dintr’acesti oameni.

Ecă o mică fotografia a noului personagiu ce vine pe scena acestŭi roman; n’amu spus maĭ multe despre dînsul temendu-ne sĕ nu ostenim cititoriĭ noștri cu minuțibse descrieri, dar numeral acestor dmenî, din nefericire, atât de mare la noi, în quât amu credut chĕ quâte-va trăsure de condeĭu sunt destule a arăta de cine 6 vorba aci.

Dar, spre a fi maĭ bine înțeles, écă ce întrebări adresăm cititorilor noștri.

Vĕdurăți vre odată ómeni quari nu vor sĕ pĕrdă un ban saŭ o oră pentru binele țereĭ, pentru binele altuia? Intîlnitu-iați vr’o dată la vr’una din ședințele Camereĭ unde sĕ află în jocu interesele țereĭ nbstre, viitorul eĭ? Aflatu-iâți vr’o dată abonându-se la vr’un diar român, or șĭ quare ar fi, saŭ citind vre o carte ? citit-ați vre o dată numele lor pe vre o listă de contribuțiune în ajutorul uneĭ familie scăpătate, în al celor inundați or pentru susținerea vre unui diar patrioticu, saŭ pentru or quare altă binefacere publică saŭ privată? Au-ditu-iați vr’o dată întrebând de sbrtea țereĭ, de speranțele eĭ, de vr’o nuvelă politică ce ar interesa țera, afară numaĭ de schimbările ministerelor de quari sĕ interesă starea finanțelor lor? eĭ bine! ăcă pe cine voim sĕ înțelegem prin TitaLQcrin, al quâruia numĕ nu vi’l spusesem încă, este adevărat, dar despre quare credem chĕ v’am'dat o mică ideă.

Vom vedè maĭ la vale ce sunt capabili sĕ facă nisce asemeni individi, quând lipsa de crescere șĭ de moralitate pe de o parte, dorința de a șĭ satisface vre o pasiune imperiósă pe de alta, nu maĭ lasă nici un frîu instinctului lor brutal.

— Te am căutat șĭ a sĕ ră, dise Titu Locrin dupe ce salută pe Danibal șĭ șĭ trase un scaun pen’a nu ’ĭ sĕ oferi.

— Nu mi a spus nimini, respanse Danibal.

— Nu face nimicu, am bune picióre de umblat, șĭ, precum vedi, am venit astă-di. M’am grăbit sĕ viu, urmă el peste un minut, temendu-mĕ sĕ nu eșĭ din casă, șĭ sĕ nu mi potu îndeplini o misiune, dupe cum diceți d-vóstră.

— Șĭ quare? întrebă Danibal.

— Alaltă sără la Operă mĕ vedu fixat de un binoclu, un frumos binoclu de scaiu lucrat cu aur; îndreptezu pe al meu qua sĕ cunoscu cine sĕ uita la mine cu atâta curiositate, șĭ vedu pe princesa Argira, quare mi făcu un micu sĕ mnu. Era ânteĭul întractu, șĭ cortina d’abia căduse, prin urmare aveam tot timpul sĕ mĕ urcu pâne în lojea eĭ. Asta șĭ făcui.

— Îndată ce mĕ vedu:

— „Amicul meu, mi dise, fă-mi gracia de a te întâlni cu D. Danibal șĭ aĭ spune încă o dată chĕ îl rogu prè multu sĕ viă mâine sără la mine. Fă’l sĕ înțelăgă, adause ea, chĕ ceea ce am sĕ ’ĭ spuiu c de cel maĭ mare interes pentru onórea sa șĭ póte șĭ pentru fericirea sa.“

’I promiseĭ, șĭ astă-di venii, cum vedi, sĕ mi împlinescu parola dată.

Eca dară misiunea cu quare ți spuneam chĕ e-ram însărcinat. Fă cum te veĭ pricepe, dar, dupe părerea mea, n’ar strica sĕ ți mulțumesci curiositatea, maĭ ales chĕ frasea relativă la onera d-tale, m’a făcut multu ce cugetu. Daqua nu va fi vr’o indiscresiune din parte-mi, adause Titu Locrin, fii bun șĭ spune-mi șĭ mie, quând veĭ afla acestŭ mister, ce lucru sĕ fiă quare amenință onórea prd scumpului meu șĭ bun amicu.

— Ea scie, întrerupse Danibal cu tóne.

— Dar nu ți trece prin minte nimicu? . . .

— Nici cel maĭ micu lucru.

— O dinidră sciu quând ve faceați ochi dulci amîndoi.

— Ș’apoi?

— Ș’apoi nu de mirare sĕ ’ĭ maĭ fi venit fe-meeĭ un gustu din suvenire.

— Vorbesce maĭ încet.

— Ne aude cine-va? dise c’un glas misterios finul Locrin.

— Nu credu, dar ferela é bună, șĭ pentru-ce sĕ dăm motivu. . . .

— Prè bine faci, respunse Locrin zărind o umbră lingă ușea camereĭ laterale; șĭ eŭ nu vorbescu nici odată între nevasta mea despre suvenirile mele din trecut.

— Saŭ despre impresiunile presintelui, ripostă Danibal c’un aer mușcător.

— Ha! ha! ha! făcu Locrin sculându-se de pe scaun șĭ trîntindu-se d’a lungul uneĭ canapele, ce părea abia eșĭtă din lucrătoria unui tapiser. Scii ce reu a’ĭ făcut de te a’ĭ însurat? adause el peste un minut micșorându-șĭ glasul.

— Pentru-ce? pentru-chĕ nu potu vagabonda cu tine pe stradele Bucurescilor șĭ căsca gura pe la tóte ferestrele! . . .

— De minune! ha! ha! ha! ha! ții minte quâte nopți umblam pene la dio! ...

— Bine, bine întrerupea Danibal.

— Quând cu acea trăsură albastră blasonată cu corónă, replică Locrin.

— Așa! dise Danibal ținendu-șĭ ochi ațîntați pe un micu obiectu pe quare ’ĭ fărâmă cu vîrful unui cuțitașu pe o masă ce era dinaintea lui.

— Șĭ quare trăsură venia în tóte sĕ rele la un-spre-dece óre sĕ te iea din piața teatrului ? urmă întrevorbitorul sĕu .

— Tempi passati! dise Danibal.

— Quâți ani sĕ fiă de atunci ? nu k de multu . .. sĕ vedem. . . .

— Sunt doi ani trecuți.

— Doi ani? quât é de quând te aĭ însurat?

— La maĭu ce a trecut am împlinit anul, șĭ acum suntem în octombre. Uu an șĭ cinci luni.

— In luna lui maĭu te aĭ însurat?

— Da.

— Frumósă lună ți aĭ ales.

— Pentru-ce?

— E cea maĭ desfavorabile lună pentru căsătorie; nici una.n’a prosperat.

— șĭ asta aĭ sciut’o?

— Așa sĕ crede cel puçin. Vinerea trecută prân-dind la princesa Argira, — chĕcĭ în tóte vinerile are obiceĭu sĕ dă masă es-amanților eĭ; — așa dară, ca unul ce am avut șĭ eŭ onórea a fi o dinidră pe lista eĭ cea profumată, fiind invitat între ceĭlalți invalizi aĭ amorului eĭ, la masă sĕ făcu vorbă de unul, un vechiu militar; maĭorul Viran, daqua îl cunosci?

— Prd bine.

— Sĕ dicea de el chĕ nu trăesce bine cu ne-vastă-sa.

— Sciu chĕ é în intrigă c’un june oficer din statul maĭor. . . .

— Căpitan Ornescu?

— Da.

— Așa, aproposito de el, susținea princesa chĕ nu é cu putință sĕ nu sĕ spargă asta casă maĭ cu-rend saŭ maĭ târdiu.

„— Ce te face sĕ presupui acésta?“ o întrebă unul din comeseni.

„— Uite ce mĕ tace, respunse ea, la Romani era oprit a sĕ căsători cine-va în luna lui maĭu, checî astă lună, quare șĭ trăgea numele de la maĭor es saŭ membrii sĕnatului, era consacrată betrânețeĭ; prin urmare între căsătoria șĭ bătrânețe este necompatibilitate, desarmoniă?

Ecă ce audii de Ia dînsa. Nu ți sĕ pare chĕ é quam pedante?

— Din contra, respunse Danibal, è o femeĭa de spirit, de bun gusta șĭ cu destulă învățătură. Țiu minte în primele dile ale cunoscințeĭ nóstre, dupe ce sĕ pusese la cale chĕ ne vom iubi, . .

— Aproposito, întrerupse Locrin, v’ați înapoiat corespondințele amoróse ?

— Nu. Pentru-ce astă întrebare?

— Pentru -chĕ sciu cum v’ăți desfăcut, șĭ modul desfacereĭ mi ar da dreptul, mie unuia, sĕ pre-supuiu din partea uneĭ femeĭ vre’o mică resbunare, sciindu-te însurat.

Danibal cugetă un minut.

— Bine, dise el ca cum șĭ ar fi vorbit în sine.

— Urmeză, dise Locrin.

— Ascultă dară. A doa di dupe ce sĕ pusese la cale chĕ ne vom iubi, primescu de la ea un bilet micu, ginții, profumat șĭ dintelat; ’l deschidu șĭ găsescu într’însul un frumos inel de rubin îngrădit cu diamante. La început mĕ revoltă astă purtare, șĭ privii fapta ca un ce umilitor pentru demnitatea mea. Sângele mi sĕ urcase în frunte de rușĭne șĭ mĕ pregătiam a’ĭ înapoia darul cel prețios; dar o ideă mĕ opri un minut: vrui sĕ citescu maĭ ânteĭu ce mi scriea. ècă cu ce vorbe delicate șĭ bine dise scusa ea astă faptă! „Ți trimitu acestŭ rubin, scrisese ea, nu ca „o valdre, ci ca un talisman quare are proprietatea „de a te feri de vr’o înveainare, de a ți alunga „întristarea șĭ a depărta cugetele rele de la tine. „Quând veĭ înceta d’a mĕ iubi saŭ ți s’ar întîmpla „vr’o nefericire sĕ scii chĕ el șĭ va schimba culbrea. „Pórtă’l dară quât veĭ trăi, qua sĕ ți fiă dilele voióse „șĭ inima înflăcărată de amorul meu, ca a acestŭi rubinu

— Șĭ d’atunci, de quâte ori șĭ a schimbat culorea rubinul d-tale?

— O dată, quând m’am însurat.

— CreDu chĕ acum șĭ va păstra-o cel puçin.

— Acum îl portă nevastă-mea.

Locrin tăcu; maĭ privi un minut în ochii lui Danibal, apoi sĕ sculă, sĕ uită pe fer6stră, sĕ maĭ învîrti prin casă, suflă între buze șĭ sĕ uită la ora sa.

— Quâte sunt? întrebă Danibal.

— Unul dup’amédi. Te lasu șĭ eu.

— Te ducĭ?

— Am sĕ făcu o visită într’un locu ... Ia maĭor Viran. — Ascultă-me, adause el îndată, sĕ nu spui cuiva chĕ aĭ aflat de la mine despre intriga nevesteĭ lui Viran cu Ornescu. Te rogu!..

— Ce interes aș ave? . .

— Nici unul, o sciu; dar póte din întâmplare...

— N’ai nici o grije.

Titu Locrin salută șĭ dete sĕ ésă pe ușe; dar înturnându-se îndată:

— Aproposito, dise, ce respuns sĕ dau princeseĭ, chĕcĭ aștéptă respunsul dumitale ?

— Acela ce ți va plăce, Dise Danibal.

— Dar absurdu! spune-mi or într’un fel saŭ într’altul.

— Respundeî, daqua é așa, che... nu potu sĕ viu.

— Prè bine. Adio.

CAP. VII
BILETUL.

Danibal remâind singur, cugetă quâte-va minute la invitarea ce’ ĭ adusese Locrin din partea princeseĭ Argira.

— Ce va fi avênd sĕ mi vorb6scă? dise el în sine preumblându-se prin cameră cu pașĭ neregulati, șĭ oprindu-se adese înaintea uneĭ ideĭ ce ’ĭ venia, idea quare ’ĭ sĕ părea chĕ arunca ore-quare lumină d’asu-pra acestŭi mister.

Dar adunând împrejurai tóte suvenirile relative l’acéstă parte a trecutului sĕu :

— E curios, cugetă el, simțu ceva în inima mea quare mĕ respinge, quare mi strigă tare sĕ nu mĕ ducu l’acea femeĭa, șĭ, cu t6te astea, un minut nu trece șĭ un altu glas mĕ îndemnă sĕ mĕ ducu; dar acéstă quare m’atrage fără resistință spre dînsa, é întocma cu căutătura șerpelui quare face pe bróscă sĕ intre în gura lui, de șĭ șĭ vede peĭrea cu ochii. ècă dară chĕ nu sciu însu-mi ce otărîre sĕ ieau... S’asteptăm pâne mâine...

Dar, ca cum s’ar fi vĕdut pe marginea unui a-bis pe quare sĕ silia sĕ ’l sară, Danibal sĕ repedi la ferestra camereĭ laterale, a quari a ușă remăsese deschisă din neîngrijirea lui Titu Locrin, șĭ sĕ cerca s’a-jungă o chărtidră bine strînsă quare sĕ înălța pe vîrful uneĭ nuele.

În quâte-va sĕ cunde acea chărtiă fu în mâinele lui, dar, cu tótă iuțdla ce o întrebŭința qua sĕ vacă de ce mână era condusă, nu ’ĭ fu putință a vedĕ nimicu.

Ecă ce citi Danibal deschiclând acea chărtiă:

Dómna mea.

„Cugetul mĕ mustră a prelungi maĭ multu din „preună cu d-ta o patimă quare ne orbise pe amîn-„doi, cu tóte deliciele ce mĕ făcușĭ sĕ gustu. Am „dis chĕ mĕ mustră cugetul, chĕcĭ de quâte ori mĕ „întîlnescu cu sogiul d-tale, cată sĕ mi țiu ochii plecați la pămînt, quând judecu quât de reu făcu unui „omŭ quare mi a făcut multu bine. Mĕ vedu dară „nevoit a pune o dată capet asteĭ fericiri criminale, „șĭ ca bărbat, am luat eŭ inițiativa. Adio; consolă-te. „Nu te maĭ cerca sĕ mĕ reții, chĕcĭ é deșertu: chiar „adi plecu la Paris pentru maĭ Mulțĭ ani.

Amicul d-tale R***”

Danibal termină tremurând citirea acestŭi bilet; șĭ sterse fruntea inundată de o suddre rece, ascunse în sînui fatala chărtiă șĭ intră în camera femeeĭ sale șovăind.

Quând ajunse în dreptul uneĭ psichi șĭ vedu palorea de pe figura sa, sĕ spăimîntă; apoi puindu-șĭ amendoĕ mâinele pe inimă spre a comprima violința bătăilor eĭ, sĕ lăsă pe cel d’ânteĭu scaun ce ’l găsi lîngă dînsul.

Din fericire Dalia scriea în minutul acela pe o mică masă chinesă, șĭ nu putu observa paldrea sociului eĭ.

El nici chĕ o întrebă ce scriea, dar ea termi-nându-șĭ lucrarea:

— Vedi tu? ’ĭ dise, în locu sĕ fiu mîniósă pentru caricatura ce aĭ suferit sĕ sĕ facă pe acel scumpu obiectu ce ’l am dar de la tine, eŭ ți am pregătit un imnu pentru cioa nascereĭ tale.

Dalia era una din rarele pianiste din Bucuresci.

Danibal nu ’ĭ respunse nimicu, dar înălță asupra eĭ o privire ca aceea cu quare o victimă inocinte privesce în ochii asasinului eĭ, o căutătură quare imputa șĭ tot o dată cerea o grațiă vană.

— Ce ai? îl întrebă femeĭa lui; te ve$u supărat ; nu mi vorbesci nimicu; nu vreĭ sĕ mi respuni...

— Veĭ respunde tu în locu-mi, dise în-fine Danibal quând simți paldrea sa cedând unui torent de sânge ce ’ĭ sĕ urcă în capu.

— Șĭ ce vreĭ sĕ ți respundu?

— Sĕ mi respundi ce aĭ făcut cu cel maĭ prețios lucru pe quare ți ’l am încredințat; tu, pe quare te am făcut depositarea ondreĭ șĭ a fericireĭ mele, spune-mi, cum le aĭ întrebŭințat ? Ce aĭ făcut cu aste doĕ lucruri cele maĭ sacre ale omŭlui? Ce venin aĭ vĕrsat d’asupra fericireĭ mele, în quât nu maĭ am curagiul sĕ gustu dintr’însa? ce suflare spurcată aĭ suflat d’asupra ondreĭ mele, în quât nu maĭ cutezu sĕ m’aratu dioa în lume? Vorbesce.

— Înainte d’a ți respunde la ce mĕ întrebi, dise Dalia quare părea chă moscenise paldrea soçiului eĭ,

Fă bine șĭ mi spune ce te alarmdză astu-fel pentru onórea d-tale ?

— Veĭ afla maĭ pe urmă, acum spune-mi ce te întrebŭ.

— Onórea d-tale, domnule, daqua di ci chĕ mi aĭ încredințat’o, cum cugeți chĕ aș pute abusa de o asemene încredere? Abia un an șĭ cinci luni de quând ne amu hiat...

- Șĭ?-

— Șĭ țiu minte bine vorbele quari mi le aĭ Jis în dioa maritagiului nostru.

— Sĕ vedem...

— „Deschide-ți inima, diceai tu, sĕ depuiu într’ însă diamantul cel maĭ scumpu al coróneĭ unui omŭ onestul

— Șĭ tu? . .

— Șĭ eŭ am primit astu deposit sacru...

— Infocma cum primia Adriatica diamantul ținui doge din Venezia în dioa înălțării, quând fidan-țatul eĭ venia pe Bucentaur șĭ șĭ arunca inelul în valurile acesteĭ mări.

— Ce vreĭ sĕ dici cu asta?

— Voiu sĕ dicu chĕ șĭ inima ta perfidă ca marea, scie sĕ păstreze onórea unui omŭ, ca dînsa dia-matele dogilor.

— Danibal, de ce vorbesci așa! dise Dalia c’o voce ce sĕ nevoiea s’o facă durerósă.

— Or mĕ încelu șĭ acum? respunse soçiul amă-rît; or veĭ elice șĭ acum chĕ am năluci, chĕ visezu, chĕ . . . nu maĭ sciu în fine. — Așa! mi a plăcut un minut sĕ crecju chĕ am fost amăgit, chĕ nu sciam ce făcu; gelosia sĕ dice chĕ sĕ uită cu microscopul,

quare ’ĭ arată tóte obiectele maĭ mari din ceea ce sunt în realitate, o primescu, dar qua sĕ vadă cineva un lucru, or quât de mare saŭ or quât de micu, cată qua acel lucru sĕ esiste, altu-fel n’ar vedĕ nimicu. póte dară chĕ altă dată vedeam lucrurile maĭ mari privindu-le cu ochii gelosieĭ, dar acum cine m’ar put£ încredința chĕ ceea ce vedu nu esistă nici în starea sa reale? Dar atunci ce aperare ar maĭ afla cineva în contra probelor quari vorbescu singure?..

— Probe! murmură Dalia prefăcând un aer de desprețu.

— Citesce, dise soçiul eĭ puindui sub ochi biletul ce ’l sĕ ĭm.

Dalia șĭ preumblă privirile încremenite pe acea chărtiă cetind cu ochii cuprinsul eĭ.

— Nu înțelegu nimicu, dise ea cu cea maĭ perfectă inocință.

— Nu?

— M’aș pute jura chĕ n’am cea maĭ mică ideâ... sau, aștéptă, te aș pute încredința chĕ asta nu de quât o farsă, o pre frumósă farsă, inventată...

— Inventată qua sĕ m’addrmă, fâcendu-mĕ a crede chĕ ce a fost verde s’a uscat între dvostră, șĭ astu-fel sĕ puteți urma în bună pace...

— Nu te pripi: am vrut sĕ dicu chĕ sciindu-te cineva gelos, a inventat o asemene farsă qua sĕ pe-trecă gratis. Nu scii lumea cum e? Apoi mĕ prindu chĕ peste quâte-va dile voiu descoperi a cui é sĕ ri-sdrea asta; par’ chĕ aș cunósce mâna...

— Peste quâte-va clile, te veĭ justifica, de veĭ pute, saŭ veĭ justifica resbunarea mea, dise Danibal eșĭnd turbat din camera femeeĭ sale.

CAP. VIII.
PRINCESA ARGIRA.

Princesa Argira Gr*** ședea într’unuldin palatele ce sĕ înalță cu mândria pe strada Mogoșóiei, stradă disă aristocratică, chĕcĭ aci era locul de predilec-țiune al capitaleĭ unde locuia șĭ unde locuesce șĭ acum partea cea maĭ mare a nobilimeĭ.

Dama pe quare o cităm aci era o femeĭă de treĭ-deci ani, de o taliă de midlocu, quare escela prin multa sa albețe, frumosul eĭ mers șĭ gustul luxului quare sĕ vedea în portul eĭ. Pe lîng’acestea, deliciosul șĭ variatul spirit ce o distingea, șĭ quare distinge în genere originea sa naționale, — clieci era una din dînele venite de pe malurile sĕ neĭ, — făcea pe cineva sĕ tr£că cu vederea unele din faptele diverse ale viețeĭ eĭ, întîmplări galante de quari arare sĕ p6te scuti cineva quare trăesce în unele cercuri ale societății nóstre.

Princesa Argira era o femeĭă frumósă, șĭ ea o scia, curtesanii eĭ o complimenta tot-d’auna pentru spiritul șĭ grația cu quare vorbia, șĭ ea era sigură despre acéstă, doĕ lucruri quari lingușescu vanitatea fe-meescă, doĕ armĕ ce pot asigura triumful or quărui omŭ, șĭ al eĭ făcea adese gelbse pe multe femeĭ de asemeni merite quând sĕ afla în midlocul lor, șĭ mulțĭ bărbați de litere găsia într’însa tot ce trebuia talentului lor pentru a sĕ lumina cu bunul gustu, acea deĭtate pe quare pictura modernă o represintă printr’o femeĭă frumosă, grăsuliă, purtând o ghirlandă de flori șĭ o faclă aprinsă, saŭ ținând un paner cu fructe șĭ un curuiu, chĕcĭ sĕ credea în timpii antici chĕ acâ-stă pasere prefera sĕ mdră de quât sĕ mănînce carne stricată.

Princesă Argira sĕ afla într’o cameră din planul de jos, ședend pe un fotoliu șĭ avênd la spatele eĭ o psicheă de lemnu de roșă. Costumul eĭ sĕ mărginia într’o rochiă de tafta albastră închisă garnită cu cantilie, o resiliă de catife de aceea-șĭ culdre șĭ cusută cu grupe de jeuri sĕ mănate cu o grațiósă neregulă, un agrafa de safir la gît șĭ o brațară asemenea la mâna stângă. Cu cea drăptă ținea o edi-țiune de luxu din romanul Elle et lui, pe quare o citia la lumina uneĭ lampe mecanice saŭ lampe Cârcel.

Pe un altu fotoliu, nu departe de dînsa, sta re-simat pe cotul dreptu Titu Locrin pe quare îl întâlnirăm ieri la D. Danibal, șĭ quare aștepta surîdênd c’un aer de triumfa observările princeseĭ la ceea ce sĕ presupune chĕ ’ĭ a spus maĭ nainte.

— Cum sĕ póte sĕ faci astă nebunia, ’ĭ dise princesă din dosul cărții cu quare șĭ acoperia jumă-tătea inferidră a figureĭ sale.

Locrin rîdea ca o nespusă plăcere.

— Ești delicios, în credință, scumpul meu, urmă Argira. Acum ce vreĭ sĕ ’ĭ spuiu eŭ daqua va veni! ... Ți a respuns chĕ vine?

— Respunsul sĕ ŭ era evasiva, dar póte sĕ via, maĭ ales chĕ era vorba de onórea lui amenințată. . .

— Are un caracter forte gelos; va avd vre un prepus pentru femeĭa sa . . . De ce nu ’l lăsai în pace pe bietul omŭ? ...

— Ești încă simțitore în privința lui, vedu eu...

— Aĭ dreptate; cu tóte astea s’ar cădea sĕ ’l urescu.

— Dar nu poți s’o faci, nu é așa?

— Nu sĕ țĭn; quând ’l voiu vedd șĭ voiu schimba quâte-va vorbe cu dînsul . . . Asta depinde de maniera cu quare sĕ va purta. . .

— Va sĕ dică, daqua ’ĭ ar veni idea sĕ atingă vre una din cdrdele instrumentului cu quare ți cănta acum doi ani, te veĭ scula îndată sĕ joci!

Locrin dise aste cuvinte redicându-se pe fotoliu din tótă înălțimea bustului sĕu .

-— Nebunule! sĕ mărgini sĕ respumjă Argira leșĭnând de rîs.

— Nebun, dar am ghicit maĭ bine de quât dece înțelepți.

— Te am făcut nebun, pentru-chĕ nu scii ce vorbesci, amicul meu.

— Pentru-ce?

— Pentru-chĕ de quând mĕ cunosci, m’ai ve-dut vre-o dată sĕ mĕ întorcu la un amant pe quare ’l am părăsit? șĭ eŭ am astă masimă chĕ daqua £ o nebuniă sĕ lase cineva un amant vechiu pentru altu nou, una maĭ mare sĕ sĕ întórcă la cel d’ântâiu dupe ce ’l a lăsat.

— Așa dar pe acéstă nu ’l aĭ lăsat, ci te a lăsat, șĭ cu totul altu-ceva.

— Taci din gură! dise Argira roșĭnd c’un aer de supărare, mĕ faci sĕ dorescu a’l vedè astă-sără. la mine qua sĕ te făcu sĕ vei ce sintimente mi va inspira.

Intr’acel s moment ușa budoriului sĕ deschise șĭ un valet intrând anunciă pe D. Danibal.

Locrin sĕ sculă ținând batista la gură șĭ învîr-tindu-se în vîrful degitelor prin cameră.

— Ce sĕ cătură ești! ’ĭ dise princesa Argira, pu-ind o cameliă roșĭa în perul eĭ. — pe domnului Danibal sĕ m’astepte în salon, respunse valetului.

Locrin sĕ dispunea sĕ ăsă.

— Ține’l quât veĭ pute maĭ multu, cjise prin-ceseĭ, qua sĕ ’ĭ găsescu aci quând mĕ voiu înturna.

— Unde te ducĭ?

— Viu îndată; trebue sĕ mĕ caute unamicu în ora acăsta.

Princesa Argira primi salutarea lui Locrin, șĭ maĭ aruncând o privire esaminatore în psichea sa, intră în salon.

CAP. IX.
O VENDETĂ NEPRECUGETATÂ.

— La ce s’atribuiu acestă ondre, domnule Danibal? dise princesa dupe ce salută pe visitatorul eĭ.

— Dómna mea, respunse acéstă, daqua nu mĕ încelu, un amicu al d-tale a venit sĕ mĕ însciințeze chĕ dómna princesa de G*** mi a făcut onórea a mĕ invita. . . .

— Un amicu al meu! întrerupse princesa afectând un aer de mirare.

— D. Titu Locrin, respunse Danibal.

— Șĭ ce a vrut sĕ înțeldgă?

— Daqua mi aducu bine aminte, era vorba chĕ dómna princesa doria sĕ comŭnice lui Danibal un sĕcret. . . .

— Un secret? .. . ha! ha! ha! ha! făcu dómna de G***; un secret! urmă ea, minunat, domnule Danibal; dar d-ta cată sĕ scii bine chĕ sĕ cretele au u-rîtul gustu a comŭnica numaĭ cu aceĭa quari sciu sĕ le respecteze, șĭ, din contra, fugu de aceĭa quari nu cruță puddrea lor.

Danibal șĭ mușcă buzele.

— Atunci, dise el, luând otărîrea din urmă, dómna princesă va fi așa de bună a ine scusa daqua

am superat’o fără voia mea, șĭ a primi salutările mele

— Supărată? pentru-ce aĭ crede chĕ ar pută sĕ mĕ supere venirea d tale, întâmpină dómna Argira cu intensiune; tot ce mĕ miră este, adause ea, cum șĭ a permis D. Locrin a inventa o fabulă de un așa urît gustu șĭ pentru d-ta șĭ pentru mine; asta nu ’ĭ o voiu erta nici o dată. Aproposito, urmă ea peste un minut, nu ți a spus ăre șĭ motivul, voiu sĕ dicu, nu ți a esplicat ca ce fel de sĕ crete aș avă sĕ ți comŭnicu? Aș fi pră curiăsă sĕ aflu.

— Nici de cum, cuvintele d-lui Locrin erau fărte simple, fărte scurte, fărte precise: „dómna princesa Argira de G***, a dis el, m’a însărcinat sĕ ți spuiu chĕ doresce sĕ te întîlnăsca. . .

— Atât ?

— „Are sĕ ți vorbăscă ceva,“ maĭ adause D. Locrin.

— Șĭ acel ceva?

— Acel ceva, dómna mea, é quare ne încurcă acum pe amîndoi; acel ceva è pe quare nu mi ’l a spus saŭ de quare nu mi aducu aminte.

— Prefăcutul! cugetă princesa Argira.

Apoi surîdênd cu malițiă la o ideă ce ’ĭ veni: — Așa dară nu ți aducĭ aminte? dise ea.

— Nu, dómna mea.

— Fără îndoélă va fi vre un lucru de puçin prețu, daqua ’l aĭ uitat.

Danibal șĭ simți capul înundat de sânge; alu-siunea făcută la onărea sa, acea pîrghiă cu quare sĕ sĕ rvise Titu Locrin spre a reușĭ sĕ ’l facă a veni la princesa de G***, acéstă crudă alusiune, dicem, fusese așa de bine nemerită, șĭ într’un țimpu pe quând

nici chĕ s’astepta Ia dînsa, în quât suprindendu’l ’ĭ amețise capul astu-fel, de nu găsi nici un respuns la adresa adversareĭ sale.

— Sĕ lăsăm, urmă princesa Argira quare înțelese efectul mușcătureĭ sale dupe turbarea în quare sĕ afla victima sa; sĕ lăsăm cercetarea motivelor ce va fi avut D. Locrin de a te face sĕ ți dai ostenela sĕ vii într’o casă. . . .

— Dómnă princesă! . . . întrerupse Danibal cu o mică mustrare de politețe.

— Nici de cum; sciu bine chĕ pentr’un omŭ însurat, quare șĭ iubesce soția șĭ é gelos de dînsa, a o lăsa singură spre a veni sĕ petrécă o oră cu o damă streĭnă, quare sĕ bucură încă de unele quali-tăți, — acelea ce n’au fost încă vestejite de veninul calomnielor nimelui, — ar fi un sacrificiu, șĭ cu atât maĭ mare, cu quât n’ar ave nici un scopu.

— Dómnă princesă, dise Danibal otărît a susțină lupta ce ’ĭ sĕ presinta, aĭ pronunciat o vorbă între cele ce mi aĭ făcut plăcerea a mi adresa, quare vorbă mi a dat sĕ înțelegu quât de multu diferim amîndoi asupra înțelesului unui punctu forte esencial.

— Așa! șĭ quare acel punctu, daqua mi erți astă curiositate?

— Asupra ceea ce însemnă punctul de ondre.

— Punctul de onore! dise princesa Argira su-rîSnd, asteptă, asteptă sĕ mi aducu a minte . . . Bravo! vreĭ sĕ scii, domnule Danibal, ce é punctul de ondre? este acea parte a scudului quare pusă între capu șĭ fașă.

— Nu mĕ îndoiam, Dómnă mea, quât de profundă ești în terminii blasonului, dar ceea ce mĕ miră este chĕ scii sĕ inventezi maĭ multe feluri de onori, dupe împrejurări. . . .

— Suntem în progres, chăci afară de cele patru onori ale ceremonieĭ sacrului ce consista în patru ofrande aduse de patru sĕ niori, adică un vas de argint suflat plin cu vin, o păine de argint, una de aur șĭ treĭ-spre-dece monete de aur într’o pungă, ce sĕ obicinuia în vechime, astă-i îconologia repre-sintă acéstă divinitate printr’un resbelator mândru șĭ nobil, quare portă o cunună de palme, o cătușă de aur, brățare, șĭ armat cu o lance șĭ un scudu, pe quare è penelat un templu al Onbreĭ șĭ altu al Virtuțeĭ cu devisa: Aci é ținta ce te aslâptă; șĭ pe medalie k represintată prin figura unui omŭ quare ține o pică în mâna dreptă șĭ un cornu. iea aminte bine, un cornu de abondanță în cea stângă.

— Probă che. ...

— Probă chĕ es-deul Joie, quare era multu maĭ cu minte șĭ fără prejudecățile idoloclastilor noștri de astă-di, în locu a avă orăre de Amaltea pentru c5r-nele sĕ le, fiindui din contra recunoscător, pentru-chĕ îl nutrise în copilăria sa, o puse între caprele cerului șĭ dete nimfelor, ce avură îngrijire de copilăria sa, unul din cărnele eĭ, pe quare îl dotă cu darul de a produce tot ce ar dori aceste nimfe.

— Șĭ quare va sĕ dică! . . . îngână macinal-minte Danibal.

— Quare va sĕ dică, acéstă Cesar al Olimpului păgân a vrut prin fapta sa s’arate chĕ cine-va cată sĕ fia recunoscător către cine ’l nutresce, d’ar fi chiar șĭ un cornu acela, șĭ chĕ între diferitele puncte de onóre ce a creat imaginațiunea unui bărbat, cel maĭ ridicol é acela. . . .

— Pe quare ’l uită o femeĭa în brațele acelui bărbat, întrerupse Danibal cu ironia.

— Saŭ un bărbat, dise cu acelaș ton domna Argira, quând vede perspectiva d’a estrage ambrosia șĭ nectarul din cornul dat de Joie nimfelor sĕle.

— Dómnă princesă, prorupse Danibal cu o învederată indignare, vedu de quâte-va minute chĕ spiritul d-tale, qua s’ajungă la un desnodâmînt ce șĭ a propus, sĕ retăcesce neotărît în nisce regiuni iniste-rióse spre a reveni armat cu nisce ideĭ luate din vîn-tul turbat, de mi veĭ erta astă espresiune; dar, dupe părerea mea, as tu midlocu fe de un așa urît gustu, șĭ parabolile trase din nisce timpi așa de antici constituescu un anacronismu așa de condamnabil pentr’un spirit liber șĭ curagios, în quât mĕ simțu dator a veni în ajutorul d-taie, procurându-ți înlesnirea d’a merge maĭ d’a dreptul l’acea țintă. Te întreba dară: aĭ vr’un interes a m’atinge unde credi chĕ mĕ ddre ?

— Interes! nici unul, dise princesă ridând cu hohote.

— Vre o resbunare, atunci?

— Maĭ ales! sĕ mi resbunu, pentru-ce? pentru chĕ ți sĕ urîse cu binele, cu libertatea, cu indepen-dința, cu fericirea în-fine, șĭ te aĭ dus sĕ te însori cu cea d’ânteĭu femeĭă quare ți a eșĭt înainte?

— Dómnă princesă, întrerupse Danibal atins, n’aș pute permite nimelui. . . .

— Domnule Danibal, n’am cerut permisiunea nimelui. ...

Dar uiți chĕ sunt în casa d-tale. . . ?

— într’adever, cată sĕ respectăm legile ospitalității.

— Ale cuviințeĭ, dómna mea; considerând tot o dată chĕ daqua n’ai nici urt motivu d’a vorbi ceea ce vreĭ sĕ spui, nu sĕ cade s’o faci, ear daqua ești convinsă de ceea ce dici, atunci fii cel puçin francă, spune tot ce scii, numesce lucrurile cu numele lor, șĭ nu mĕ duce păne în Olimpu sĕ mi arăți imaginĭ simbolice, șĭ nu te pune pe tripedul Pitieĭ sĕ mi respundi vorbe equivoce din timpi treziți; fii clară cu prisos șĭ fugi de cea maĭ mică umbră cu quare spiritele fricóse saŭ culpabili înfășdră cugetele lor, clieci, de mi veĭ permite șĭ mie o parabole din antiquitate, preferu maĭ bine pe acele femeĭ din Roma quari aprindea lampele lui Priape de la a noua oră a di-leĭ de quât acea sĕctă de călugărițe quari sunt condamnate a trăi în întunericu. Așa dară, daqua ți place vorbirea mea cea francă, șĭ daqua aĭ ce-va sĕ mi spui, fă o, ear de nu, permite-mi sĕ mĕ retragu sub îm-presiunea quare mĕ va face a mĕ înfiora de quâte ori mi voiu aduce aminte de cea din urmă visită ce ți am făcut.

Ușa sĕ deschise într’acel minut șĭ un sĕ rvu intră în salon aducend un sĕ rviciu de ceaiu pentru doĕ persóne.

— Mulțumescu, dise Danibal sĕ rvitorului quare ’ĭ oferia o tasă de susdisa băutură.

— O dinioră ți plăcea, dise princesa.

— Nici acum nu mi desplace.

— Atunci, de ce aĭ refusat?

— Un altu motivu, îngână Danibal dupe ce a-runcă o privire asupra sĕ răului.

— Lasă ceaiul pe masă, dise dómna Argira sĕ rvului; șĭ du-te sĕ dici sĕ mi pregătescă trăsura.

Servul eșĭ.

Danibal cercă pentru a trea dră sĕ plece sub noul pretestu ce ’ĭ sĕ înfățișă.

— Dar pari chĕ ședi pe cărbuni aprinșĭ, scumpul meu, esclamă c’un aer de nepace dómna Argira; ar dice cineva, veden du-te, chĕ ești o pasere sĕ lba-tică pe quare abia o ține un copil legată cu ață. As-cultă-me, ședi cóle șĭ bă-ți ceaiul, o voescu; șĭ, pentru-chĕ credi póte chĕ aĭ avă vre un moțivu a te teme, atunci, Cesarele meu, ăcă, adause ea luând doĕ lingurițe de ceaiu din tasa luî Danibal. D5r nu veĭ crede póte chĕ posedu contra-veninul Borgie-lor cu quare sĕ anulezu în urmă pe cel-ce ți sĕ va fi turnat în astă băutură inocinte.

— Departe de mine astă ideă, dómna mea, șĭ, spre asigurarea d-tale, ăcă, respunse Danibal luând tasa din mâna princeseĭ șĭ începend a be dintr’însa. Temerea n’a fost aci, urmă el peste un minut, ci nu vream sĕ maĭ prelungescu șederea mea dupe ce m’am încredințat chĕ tóte cercările mele de a te face sĕ mi spui motivul chemării mele, — chĕcĭ tot stăru-escu a crede chĕ am fost invitat de d-ta aci,—chĕ aceste cercări, dicu, nu mi au reușĭt întru nimicu.

— Vreĭ sĕ mĕ credi o dată în viața d-tale, domnule Danibal? dise princesa cu cel maĭ dulce glas.

—- Te am credut tot dauna, dómna mea; mi faci o nedreptate.

— Bine, fia. Așa dară, daqua vreĭ sĕ mĕ credi, ți spuiu chĕ n’am avat cea maĭ mică ideă chĕ ți s’a dis din parte-mi chĕ te asteptu, șĭ chĕ venirea d-tale

a fost o adeverată suprisă pentru mine. Dar nu ți ascunsu chĕ vădendu-te am vrut sĕ profitu de întâlnirea d-tale pentru qua sĕ ți făcu un serviciu, făcend tot o dată pe al meu, ți o mărturisescu, însă, crede șĭ acéstă, mi a fost pră greu qua s’alegu frasile mele cu quari trebuia sĕ mĕ sĕ rvescu în revelirea ce eram sĕ ți făcu.

— O revelire!

— Mĕ ărtă; șĭ am fost nevoită, dupe cum pră bine aĭ observat'o, sĕ bătu câmpii cu d-ta, cu speranța de a te apropia de idea mea iăr’a ți o spune din gură; n’am reușĭt, șĭ nu è culpabil spiritul d-tale la quare m’am adresat cu încrederea ce tot dauna mi a inspirat’o, quât è de culpabil acel caracter de îndoélă ce ’l ai, chiar quând vedi bine cu ochii șĭ aĭ avă cuvînt să fii încredințat de ceea ce vedi. Ești o ființă antipodă cu superstițioșĭi, quărora li sĕ pare une ori chĕ vădu șĭ ce nu esistă, d-ta te îndoesci șĭ despre ceea sĕ vedi; aștepți să ți dică cineva: „Domnule, rogă din parte-mi pe consărtea d-tale sĕ nu mi răpăscă amantul, chĕcĭ mi voiu resbuna răpindui șĭ eŭ masca de pe façiă.

Dicend aceste vorbe, princesa sună clopoțelul; o femeĭa intră.

— E trăsura gata, dise acăsta intrând.

— Nimine nu te întrebă, respunse domna Ar-gira. Dă-mi sticlișăra mea cu gazu de colo, adause ea.

— Nu ți è bine? dise Danibal dupe ce șĭ frecă quât-va timpu fruntea spre a alunga o ideă ce ’l muncia.

— O mică apăsare de inimă, respunse princesa, — Atunci aĭ trebuință de repaus.

— Ba nu; va trece.

— Dar cu tóte astea. . .

— Cum vreĭ, dise dómna Argira; dar promite-mi chĕ veĭ uita tot ce am vorbit aci.

Danibal tăcu.

— Vreĭ sĕ mi promiți? urmă dómna de Gr***.

— Nu, respunse Danibal.

— Nu?

— Nici o dată, adause el.

— Pentru-ce?

— Pentru-chĕ nu voiu pută sĕ mi țiu cuventul, șĭ mi place sĕ promitu numaĭ ceea ce potu țină.

— Dar cel puçin promite-mi chĕ nu veĭ spune de la cine aĭ aflat acestŭ lucru.

— Cu o condițiune.

— Quare ?

— Sĕ mi spui numele acelui quare a cutezat sĕ concăpă o idea criminale în contra... fericireĭ d-tale.

— E târdiu, nu te va folosi nimicu.

— Ce vreĭ sĕ dici?

— Chiar astă-di a plecat în streĭnătate.

Danibal șĭ aduse a minte de biletul ce ’l suprin-sese în ajun, în quare era vorba de o despărțire între o personă quare era sĕ plece la Paris șĭ aceea quăria era adresat biletul.

— Dar în-fine nu te supără nimicu sĕ mi spui... șĭ chiar ar fi un midlocu spre a mĕ convinge maĭ bine. . .

— A! ear ateul, cum sĕ cunăsce! Astăptă dară, dise dómna Argira trecend în camera d’alături. Dar peste vr’o dece minute reĭntrând:

E de mirare, adause ea c’un aer îngrijat, păne

ieri dimineță esista în necesarul meu. Cine sĕ ’l fi luat d’acolo! dar cu tóte astea nu e, șĭ ’l am căutat astu-fel cum nu sĕ póte maĭ bine.

— Ce lucru? întrebă Danibal.

— Un bilet, respunse acéstă; un bilet de adio pentru plecarea la Paris a persóneĭ...

— Quare a subscris prin simpla inițiala R. ?

— Ești dracu! dise dómna Argira c’un glas întunecos șĭ trăgendu-se dinaintea întrevorbitoru-lui eĭ.

— Sunt acela pe quare mĕ vei, șĭ ăcă biletul de quare ți vorbiam.

Dómna de Gr*** făcu o mica esclamare de suprisă recunoscând biletul ce ’ĭ ’l arătă Danibal. Acesta îl lăsă, convins astă dată chĕ era victima uneĭ intrige condusă de Titu Locrin. Ceea ce ’l tortura însă era vorbele dise de princesa Argira, pe quar artista actriță saŭ gelósa femeĭă le sublimase pronun-ciându-le cu talentul eĭ convingător. Nu maĭ cercă prin urmare nici un pas în privința acéstă, ci sperând maĭ multu în îndemânarea sa șĭ în minimele ce le face quâte o dată timpul quând vine în ajutorul celor nedreptățiți, părăsi pe dómna Argira, quare în-tremându-se de micul eĭ atacu de nerve, șĭ ceru scuse de la visitatorul eĭ pretestând chĕ avea sĕ sĕ ducă la o amică quăria, dicea ea, ’ĭ promisese un locu în lojea sa la Operă.

Dar qua sĕ lăsăm destul timpu lui Danibal a face descoperirea ce proiecta în privința nevesteĭ sale, șĭ a lumina spiritul sĕ ŭ cel îndoios la lumina adevărului ce’l căuta cu atâta scrupul, sĕ ne întorcem privirile la un faptu ce sĕ sĕ vîrșĭa adoadi duminică în modesta locuință a preoteseĭ Dimitrana, quare șĭ mărita pe fiiă-sa Lenuța cu ofițerul de gindarmi T. Ilianu, precum șĭ vor fi aducend aminte cititoriĭ noștri chĕ o a-nunciase domna Biloiu soçiului eĭ, façiă cu junele Amlet quare venise sĕ caute acolo pe dómna Silvani, șĭ cu noul sĕ ŭ amicu Pascal Torian, quare jurase a nu sĕ maĭ despărți de interesantul june.

CAP. X.
Sóre cu plóiă.

În fine dioa cea atât așteptată șĭ cu atâta ne-pace dorită sosi pentru ceĭ ce sĕ căsătoria, pentru ceĭ ce credea chĕ scopul însurătoreĭ este de a face cineva nuntă mare, a șĭ chiema amicii, consângenii, frații de cruce, frații de‘lapte, cunoscuții șĭ chiar necunoscuti, într’un cuvînt a realisa dicetorea: veniți, înțelepților, sĕ mâncați la masa nebunului.

Acéstă di era o duminică, dupe cum sĕ pusese la cale cu treĭ dile maĭ ’nainte, șĭ sĕ anunciase cu cel maĭ strelucitor sdre quare, printr’o favdre particulară pentru ț£ra nóstră, face stațiunea tdmneĭ în România a fi cea maĭ preferabile din tote stațiunile anului șĭ a rivalisa de multe ori cu primăvara, a-dese a triumfa prin frumusețe șĭ tot-d’auna prin îndestulare.

Tote pregătirile de nuntă era făcute, șĭ atât juniĭ quât șĭ muma din preună cu toți consângenii de aprdoe aĭ mireseĭ șĭ aĭ ginerelui aștepta în casa preoteseĭ Dimitrana felicitările invitaților, qua d’aci sĕ sĕ ducă la biserică St. Alesandru pentru îndeplinirea formalității religióse.

Intre persónele invitate, cele d’ânteĭu quari veniră a sĕ împărtășĭ de bucuria aceleĭ familie fură D. șĭ dómna Biloiu, acea demnă părechiă compusă de un porumbar șĭ o cățelărósă, pe quare îi cunoscurăm cu treĭ cjile maĭ ’nainte.

D. Andreĭ, sculându-se dis de dimineță, avu îngrijirea, dupe ce șĭ visită porumbeĭi șĭ le dete de mâncare șĭ de băutură, șĭ dupe ce maĭ înălță o dată pe iubiții lui cerceloiul, șĭ inelarul, fluerându-le cu o neîntreruptă stăruință în tot timpul înălțării lor, șĭ lovindu-se, în tot intervalul acéstă, quând cu capul de unul din stîlpii șureĭ, quând dând cu piciórele pene în genuchi în lăcșorul unde sĕ scălda șĭ sĕ adă-pa regimentele lui sburătore, avu îngrijirea, diserăm a sĕ îmbrăca cu tot ce putu găsi maĭ curat saŭ maĭ presintabil, atât în fundul lăcjeĭ sale quât șĭ pe la buniĭ vecini quari ’i împrumuta adese quâte o haină de eșĭt în lume. Anteĭul dar lucru ce ’l făcu demnul nuntaș fu de a șĭ rade barba șĭ fruntea, șĭ a șĭ pep-tena perul lins, aducendu’l pâne la cddele ochilor în drepta șĭ în stânga șĭ redicând în sus partea de pe frunte ca o crestă de cocoșu. Dup’ acăsta șĭ puse un fel de pantofi în picióre șĭ o părechiă de pantaloni albaștri închișĭ cu crețuri din ainte, o jiletă de lână roșĭa cadrilată, o cravată ce avea pe dînsa tóte culorile, un surtucu de postavu verde putredu, șĭ în-fine o capiă saŭ șepcă cu fundul taler șĭ cosorocul de pele lustrată; adăugind pe lîng’ aceste quâte-va picăture de apă de lavantă într’o basma roșĭă de bunibacu, din quare lăsase un colțu sĕ ăsă atîrnat dintr’unul din posunarele lui de la spate, șĭ o frunză de rotundidră verde la încheetore în partea peptului.

Dupe ce sĕ dichisi astu-fel Andreĭ Biloiu intră la nevastă-sa qua sĕ vadă daqua era gata șĭ ea.

Îngrijită femeĭa sĕ afla tocóna ocupată de găt la eĭ, stând pe un scaun dinaintea unui spilcu legat cu chărtiă roșĭă quare lucia p’o masă în midlocul a o sută de cutiuțe, borcănele, sticlișdre, noduri de cârpe șĭ un mucu de lumînare de sĕ ŭ aprinsă, la flacăra quăria înegria din quând în quând un ciobu de sticlă șĭ c’un micu penel de bumbacu aduna bruma cea n6gră ce sĕ forma d’asuprăi spre a o stremuta în lungul arcadelor eĭ sprâncenare șĭ a suplini perul ce ’ĭ lipsia; o spoială de dres albu șĭ alta de rume-ndlă, quâte-va murse, una pe nas șĭ doĕ pe amîndoi grumajii, doĕ bucle streĭne aședate pe capu, pepți falșĭ șĭ șolduri asemenea false, puse pe la locurile lor respective, șĭ de desubtul unui numer neterminabil de fuste scrobite șĭ întărite printr’un malacovu cu cercuri de trestiă, complecta partea ântêia a găteleĭ dómnei Biloiu. A doa parte consista într’o rochiă negră de marcelin, o părechiă pantofi cu panglicele lor rescrucite d’asupra unor ciorapi cu găurele, un guler de horbotă ordinară șĭ un șal de fulardu verde înflorat cu chefalare portocalie, d’asupra quăruia sĕ înălța capul eĭ acoperit de un bonet ce sĕ resfăța între o miiă de flori sperióse șĭ maĭ multe cordele de culdrea ca arderea Moscheĭ. Astu-fel înțoțonată șĭ întindichiată, dómna Biloiu, dupe ce șĭ trase în mâini mănușele de culdrea scorțișoreĭ șĭ turnă quâte-va picăture de pa-ciuli în batista eĭ de milino, luă brațiul bărbatului eĭ, quare în tot timpul găteleĭ femeeĭ sale nu făcuse de quât a șĭ visita de doĕ-deci de ori porumbăria, șĭ a da cu petre în pisicele pe quari le suprindea făcend ochi dulci acelor scadróne împenișate, șĭ plecă la nuntă urmată de tótă haita cățeĭlor eĭ.

Ajungend la porta caseĭ unde sĕ primia visitele de felicitare, domna Biloiu lăsă braciul soçiului eĭ șĭ sĕ pregătia sĕ intre, quând acéstă zărind pe sdcra mare în capul scării:

— Viu șĭ eŭ d’acuma, dise nevesteĭ sale; m’a vedut preot6sa șĭ nu șdde bine sĕ mĕ întorcu.

Dar îndată ce sĕ urcară pe scară șĭ fură condușĭ într’un fel de salon într’adins înserbătorit pentru dioa aceea, preotsa Dimitrana sĕ întorse către aceĭ doi nuntașĭ șĭ plângend cu hohote:

— Trebue sĕ fi audit? le dise ea; oh! Dumne-deul meu, copilița mea... Lenuța mameĭ...

— Ce ? întrebă Andreĭ Biloiu.

— Ce s’a întîmplat? dise nevastă-sa.

Dar, nici una nici alta, mîhnita mumă cădu leșĭnată în brațele visitatorilor eĭ, abia respirând, abia putend articula nemuritorea eĭ frase.

— Copila mea! Lenuța mameĭ!

— Vino-ți în simțiri, vecină, diseră amîndoi soții frecândui nasul cu degitele lor șĭ suflândui în ochi quând unul șĭ quând altul.

— Unde é Lenuța, s’o vedem șĭ noi? întrebă Andreĭ Biloiu.

— Lenuța mameĭ! dise ca dintr’o inimă sfâșĭată durerd.sa femeĭă; fata mea ... oh! la ce m’am născut, Ddmne! ce am trăit sĕ vedu, sântulețule! oh! dilele mele amărîte! cum sĕ mĕ desparțu eŭ de fetișdra mea, chĕ numaĭ pe ea o am, chĕ numaĭ una mi a dat Dumnezeu, șĭ pe asta mi o iea, șĭ de asta mĕ desparte!

— Dar pentru Dumnedeu, ce s’a întîmplat, mam’

preotăsă? întrebă pentru a decea dră Andreĭ Biloîu; dar nu vreĭ sĕ ne spui nimicu; vino-ți în fire, nu fi așa puçină la inimă; spune-ne șĭ noe ce ă, ce ați pățit, de nu sĕ ĭm noi.

— Ce sĕ fiă, ce sĕ pățim ? . . . N’am pățit nimicu, dar închipuiți-ve, sĕ mărită Lenuța, sĕ mărită puica mea, șĭ o sĕ remâiu fără ea. șĭ plânsul sĕ renoi.

— Ah! ah! ah! ah! începu sĕ plângă dómna Biloiu, șĭ amaândoĕ femeĭle ținându-se una pe alta de umeri, sĕ privia ochi în ochi vărsând lacremĕ șĭ legă-nându-se una spre alta, adesea lovindu-se în capete șĭ făcend sĕ urle casa de bocetele lor.

— Duceți-ve la dracu! dise în sine Andreĭ Biloiu, șĭ sĕ pregăti a sĕ ăsă, quând sĕ vedu întâmpinat de Lenuța quare intra sĕ afle causa plânsetelor ce le audise din camera eĭ.

Lenuța, jună șĭ furmósă, pe quare costumul eĭ de mirăsă o făcea șĭ maĭ încântătore, abia șĭ terminase gătăla, abia șĭ îmbrăcase rochia cea albă de tar-latan cu buchete de flori de portocal șĭ șĭ aședase petă-la pe capu; abia avusese timpu s’asculte, cu ochii plecați șĭ far’a respunde fidanțatului eĭ, complimentele ce’ ĭ făcea acéstă pentru gustul cu quare era gătită, abia șĭ mușcă de doĕ ori buzele șĭ șĭ surîse în spilcu cu o cochetă mișcare din sprâncănă, șĭ sĕ ducea sĕ vadă scena quare sĕ întâmpla în salon; dar întâlnind pe Andreĭ Biloiu în sală șĭ recunoscendu’l, biata fată, quare nu vrea sĕ remâiămaĭ prejos de mumă-sa în simțibilitate, îndată ce primi felicitările vecinului eĭ, începu șĭ ea sĕ plângă, sĕ suspine, șĭ în cele dupe urmĕ intră în salon unde era cele-alte doe femeĭ qua sĕ formeze un trio de bocete, quare de quare maĭ bine saŭ maĭ reu vocalisat.

In deșertu lumea începu sĕ sĕ grămădescă în încăperile aceleĭ case pentru celebrarea cununielor Lenuțeĭ cu T. Ilianu; în deșertu lăutarii începură sĕ cânte hora mireseĭ dupe ce s’a cununat; în deșertu licorile culorate umplea paharele șĭ cofeturele ploua prin casă, la or ce felicitare sdcra mare res-pundea printr’o ieremiadă șĭ mirsa printr’o ștergere de ochi cu batista.

Intre acestea lumea umplea salonul ceremonial, parte invitată de familiele junilor căsătoriți șĭ parte de nuniĭ, D. maĭor Viran șĭ soția sa, quare era șĭ sora de lapte a mireseĭ. Pîntre acea mulțimĕ a nuntașĭlor sĕ zăria D. A. Biloiu șĭ D. Pascal Torian, quari, la fiăquare intrare a sĕrvitorilor ce venia încărcați cu tave pline de cofeturi șĭ licori, le eșĭa regulat înainte, unul în drepta șĭ altul în stânga, șĭ ’ĭ despoia de marfa lor în prejudiciul celor-alte persone, făcend pe o damă betrână, scurtă, grósă șĭ înserbetorită ca o brezaiâ sĕ sĕ plângă neîncetat către vecinele eĭ pentru neomenia acestor ómeni quari nu’ĭ da șĭ eĭ pas sĕ iea o cofetură, uitând fără îndolă saŭ maĭ bine credênd chĕ vecinele eĭ nu scia chĕ acéstă femeĭa quare sĕ plângea astu-fel avea ascunsă, sub scaunul pe quare ședea, o façiă de pernă plină de diferite cofeturi ce avusese îngrijirea a le lua maĭ din ainte.

Pascal Torian, dupe ?e șĭ umplu șĭ el posuna-rele cu ce apucase sĕ iea, șĭ șĭ udă gîtul maĭ de multe ori din tote felurile de licori șĭ vinuri de Cam-păniâ, veni sĕ șĭ iea locul lîngă un june quare sta tăcut într’un colțu depărtat al salonului șĭ părea chĕ nu lua parte la nici una din veseliele de quari sĕ ocupa cea-altă lume. acestŭ june era Amlet, quare neputend resista la îndemnurile ce ’ĭ făcuse amicul sĕu , fusese nevoit sĕ ’l însoțóscă la acea nuntă, unde, cum dserăm, nu simția sĕ a maĭ mică plăcere.

Cu tóte acestea nu era scopul de a găsi vre o plăcere quare făcu pe Amlet sĕ cedeze la stăruitorea invitare a lui Pascal Torian, dar acéstă îl făcuse sĕ întrevadă dre-quare speranță, dre-quare reușĭre în proiectele misteriosului june, șĭ dea pentru-ce acéstă sĕ lăsă sĕ fiă condus acolo.

Deci, speranța ce legăna spiritul lui Amlet era întîlnirea sa cu ginerele preoteseĭ, T. Ilian, quare, cu treĭ Jile maĭ ’nainte, fusese trimis sĕ redice pe vĕduva Silvani, șĭ a sĕ sili sĕ afle de la dînsul sĕ cretul acesteĭ arestări șĭ tot ce va sci despe acéstă împrejurare.

Pascal Torian încredințase pe amicul sĕ ŭ chĕ el era capabil sĕ smulgă acestŭ sĕcret din gura acelui omŭ, quare, în dioa nunțeĭ sale șĭ cu capul aprins de vin, maĭ vîrtos, nu putea refusa acóstă mică grația amicilor sĕĭ.

Veni dară, cum diserăm, șĭ s’așecjă lingă amicul sĕu .

— Nu vreĭ sĕ ieĭ nimicu? dise el lui Amlet quare sĕ strîngea sĕ ’ĭ facă puçin locu.

— Mulțumescu, respunse acéstă.

— Ți am adus quâte-va cofeturi; bine sĕ mănînce cineva cofeturi de la nuntă... Cine scie!..

— Ce?

— Pene la anul póte vom mânca șĭ la nunta d-tale.

Junele roșĭ pene în frunte.

— Mi aĭ promis ceva, Jise el peste un minut.

— Da, s’au pus tóte la cale.

— Quând?

— Chiar acum, veĭ vedea.

— Dar unde? aci?

— Aștéptă, voiu reveni îndată, dise Pascal dând sĕ sĕ scdle.

— Ascultă-me, dise Amlet oprindu-1.

— Ce vreĭ?

— Vream . . . daqua ești șĭ d-ta de părere. . .

— Spune.

— Sunt de idea chĕ aci nu é locu pentru asemene lucru.

— Pentru-ce?

— Lumea asta. . .

— Șĭ cine a sĕ sciă ce vorbim?

— Cum veĭ deschide vorba?

— Asta nu te privesce. aĭ cunoscința lui?

— Nu.

— Ce fel? nu te am presintat? . .

— N’ai făcut nimicu, șĭ m’am mirat.

— Vorbesci sĕrios?

— Te asiguru.

— Nu é nimicu cu tóte astea, lucrul sĕ va îndrepta, ce nu s’a făcut sĕ póte face.

Peste un minut Pascal Torian sĕ înturnă șĭ luând braciul amicului sĕu , intră cu dînsul într’o cameră maĭ depărtată unde găsiră pe T. Ilianu quare sĕ ocupa scoțând dintr’o ladă quâte va sticle de vinuri streĭne.

— Scumpul meu, ’î qlise Pascal intrând cel d’ân-teĭu, am făcut o necuviință șĭ viu s’o îndreptezu; am

uitat sĕ ți presintu pe cel maĭ bun amicu al meu D. Amlet, de curând sosit de peste Carpați.

— D. T. Ilianu, adause el presintând pe acéstă amicului sĕu .

Amîndoi sĕ strînseră de mână arătându-se încântați de cunoscința lor.

— Dar pentru qua sĕ sĕ rbăm șĭ maĭ bine noua cunoscință, sunt de ideă sĕ bem una din aceste sticle negre în sănătatea nóstră, urmă Pascal.

— Bucuros, respunse T. Ilianu pregătindu-se a satisface plăcerea amicilor sĕ ĭ.

— Iea-ți un scaun, dise Torian lui Amlet du-pe ce ședu pe unul lîngă masa cu vinurile. Apoi plecându-se la urechia lui Ilianu pe quând Amlet sĕ dusese sĕ șĭ caute un scaun — é gros la cefă, adause el; șĭ n’ar strica s’aducĭ o părechiă de cărți; aĭ avâ midlocu sĕ ți scoți cheltuiala nunțeĭ.

T. Ilianu surise c’un aer de inteligință, șĭ respunse încet lui Torian sĕ iea el acâstă inițiativă.

— In sănătatea ginerelui! dise Pascal înălțând un pahar de vin de Campania șĭ călcând piciorul lui Amlet sub masă.

Treĭ pahare fură deșertate într’o clipă.

— Acum în sănătatea mireseĭ! dise Ilianu res-pundând la sĕmnul ce’ ĭ făcuse Pascal cu ochiul.

— Scii chĕ nu â de laudă vinul d-tale ? dise Pascal umplend al treĭle rând de pahare.

— Aĭ dreptate, respunse Ilianu, é quam trezit vinul.

— Ce trezit! aș putâ sĕ beau dece sticle fără sĕ simțu cel maĭ micu reu; par ’chĕ beĭ apă’gelă ; asta e un vin pentru copii. Cu tóte acestea în sănătatea amicului nostru.

Amlet fu nevoit sĕ be al treĭle pahar, dar avu îngrijirea sĕ rdge pe amicul sĕ ŭ prin sĕ mne a nu ’l maĭ sili sĕ b6.

— Pentru d-ta n’am beut încă, dlise Ilianu pregătindu-se a turna din nou.

— sĕ maĭ stăm puçin, observă Pascal; maĭ bine, eŭ unul aș juca ceva foițe qua sĕ petrecem, șĭ maĭ tărcjiu vom maĭ b6.

Cărțile fură îndată aduse șĭ jocul sĕ începu. T. Ilianu tăia bancul; dinaintea lui sĕ vedea o sumă ca de vr’o doe-deci galbeni. Pascal Torian pun ta pe cretă; Amlet privia cu cea maĭ mare neplăcere petrecerea quare ocupa pe ceĭ doi jucători șĭ la quare nu voiea sĕ iea nici o parte, dar, dupe maĭ multe sĕ mne ce ’ĭ făcu amicul sĕ ŭ vrend a’l convinge chĕ acéstă era nu midlocu sigur spre a ajunge la scopul ce șĭ propuseseră, el scóse un monetar garnit cu vr’o doĕ sute imperiali șĭ în maĭ puçin de dece minute, îi făcu sĕ tr£că în posesiunea bancherului, T. Ilianu.

— sĕ maĭ bem ! strigă Pascal trîntind pe jos pontorcile sĕ le; tornă sĕ mi maĭ scoțu din capete. Quât mi aĭ luat? adause al adresându-se la bancher.

— Nu sciu, respunse acéstă; vedi singur ce aĭ scris.

— Patru-deci șĭ una de lire! dise Torian dupe ce făcu adițiunea cifrelor însemnate cu creta. Bine ți a mers astă-di, domnule ginerică.

— Mi ar fi mers binișor, observă T. Ilianu, daqua nu perdeam deună-di treĭ-sute galbeni,

Paharele începură óră a spuma, a sĕ deșerta unul dupe altu șĭ a ameți capetele băutorilor.

T. Ilianu, quare, pe lingă esaltarea în quare îl pusese beutura vinului adaugia pe acele ce’ ĭ produ-cea_ fericirea nunțeĭ sale șĭ a câștigului de doĕ sute galbeni, simți maĭ multu efectul bețieĭ. Pascal Torian ca un esperi montat ce era în asemeni lucruri, cre-dend momentul favorabil qua sĕ șĭ puia în lucrare scopul sĕu , începu manopera în sințul următor:

— Aproposit’o, dise el lui T. Ilianu, alaltăeri pră de dimineță am venit sĕ te cautu șĭ nu erai a casă?

— Alaltă-eri, cugetă T. Ilianu. . . .

— Da, adoagă, dupe vijeliă.

— Ah! da, într’adever, lipsiam d’a casă.

— Dar pentr’un omŭ quare era sĕ sĕ însdre a trea di nu prè merg*e, scumpul meu, ceea ce te duseseșĭ sĕ faci, dise Torian privindu’l c’un surîs ironicii.

— Ce lucru?

— Lasă chĕ am aflat eu.

— Ești curios, spune ce aĭ aflat?

— La Bănăsa......

— Ce Bănesă? tronc Marico.

— Eĭ, deh, deh! chĕ nu ne aude nimini; nu sciu eŭ chĕ te aĭ dus la Bănăsa cu Falcă-prăjită sĕ ve luați cel dupe urmă adio unul dela altu, pen’anu te însura?

— Vedi cum pecătuesci! esclamă T. Ilianu, șĭ vorbesci, ca papagalul, ce eĭ fi audit de pe la uniĭ alțiĭ.

— Pentru-ce, mĕ rogu?

— Pentru ce?

— Da.

— Pentru-chĕ tocma în dioa aceea am avut ordin s’arestezu o femeĭa din strada Belvedereĭ, pe quare am șĭ redicat’o pe la ora șóse dimineța. Daqua vreĭ sĕ ți dau șĭ probe.

— N’am trebuință de probe, șĭ nici un interes de arestații d-tale.

— Sciu, dar vorba vine.

— șĭ ce a făcut acea femeĭă qua s’o arestezi?

— Ah! s’a aflat chĕ a sosit în capitală nu fiiu al eĭ revoluționar, quare nu sĕ găsesce nicăire, șĭ dupe cererea consulatului austriaca, s'a arestat muma qua s’o cerceteze.....

— S’o cerceteze consulatul! .

— Ba nu, poliția.

— șĭ a declarat pe fiiu-sĕu ?

— La cea d’ânteĭu cercetare nu declarase ni-micu; la a doa n’a vrut nici sĕ respundă. Acum, mi sĕ pare, dupe cum mi a spus temnicerul quare mi é cumnat, vor s’o trimiță peste graniță, quam așa un lucru.

Amlet tresări. Pascal vĕdênd paldrea lui îl căl-că pe picior.

— Ce ne pasă! dise el cu sângele cel maĭ rece; eŭ sciu chĕ nunta d-tale m’a costat patru-deci șĭ una de lire, șĭ daqua nu mi veĭ maĭ da vre un pahar sĕ beu, atunci mi iau căciula șĭ ți dicu optu cu a brânzeĭ.

— Numaĭ cu un pahar vreĭ sĕ te laudi? dise T. Ilianu.

— D’apoi bine chĕ nu ți oiu be toate sticlele, chĕ șĭ ce s’a beut tot eŭ am redicat maĭ multa.

— Ce vorbă!

— Chiar așa! nu te vedeam eŭ chĕ abia puneai paharul la buză șĭ’l lăsai jos, șĭ chĕ c’un singur pahar aĭ făcut patru vivate?

— Așa, tocma precum Jici.

— Vreĭ sĕ stai cu mine la beția? dise Pascal.

— Nu mĕ face! respunse T. Ilianu.

— O mică cercare: iea o sticlă șĭ eŭ alta; sĕ vedem cine o bea maĭ curend.

— La ordinul d-tale.

— La o parte, suflete, sĕ nu te înecu! strigă Pascal deșertând ântâiul pahar din sticla cea nouă-Adversarul rîse șĭ beu p’al sĕu , pe urmă amaândoĕ sticlele fură deșertate, șĭ alte doĕ începute. Dar în mijlocul asteĭ neînfrînate beuture, Pascal Torian aruncă o căutătură mușcătore asupra adversarului sĕ ŭ șĭ un rîs cu hohote sbucni din peptul lui.

— Ce rîdi iubitule? ’ĭ dise Ilianu abia susținen-du-se pe scaun.

— Ha! ha! ha! ha! urmă acéstă; vedi ce spuneam eu? acum ești numaĭ bun de ginere. Ha! ha! ha! ha!

— Vreĭ sĕ maĭ bem? vreĭ sĕ maĭ suflu o sticlă, qua sĕ vedi chĕ nici chĕ mi tună, nici chĕ mi fulgeră? dise T. Ilianu.

— Ba nu, respunse Pascal, quare nu sĕ simția dispus sĕ reîncepă un jocu al quăruia efectu îl resimția șĭ el de vr’ojumătă de oră; nu voiu sĕ maĭ beĭ, urmă el, ci voiu sĕ te cerca daqua ești în stare sĕ faci ceva fără qua sĕ te cunosci chĕ ești amețit.

— Bunióră?

— Bunióră ... sĕ vedem . . . scrie ceva pe o chărtiă, dar sĕ fia rândurile drepte, ear nu cărăuite șĭ cu partea într’o căciulă. aĭ pută s’o faci ?

— Dă-mi un peticu de chărtiă.

— Ține, dise Pascal, quare ochise maĭ din ainte locul unde sĕ afla tot ce trebuia pentru scris ; șĭ ’ĭ aduse o fdiă de chărtiă șĭ un călimăre.

— Ce sĕ scriu? întrebă Ilianu.

— Scrie. .. un cântecu; scii sĕ scrii versuri?

— Dictează-mi altu ceva.

— Atunci ce sĕ ți dictezu. . . Ah! scrie un bilet unui amicu. „Scumpul meu. .. Aducătorul acestŭia póte intra... aĭ scris?

— Da.

„ — In camera unde sĕ află. . .

— Unde sĕ află. . .

„ — Femeĭa quare s’a arestat alalte-eri, chĕcĭ garantezi pentru el. . . semnăză.

— Bine, dise T. Ilianu dupe ce scrise ceea ce ’ĭ sĕ dictase. Acum citesce, adause el arătând lui Pascal acele rânduri scrise.

— Dă înqua sĕ vedu, dise acéstă întingând mâna sĕ iea chărtiă.

— Asfăptă, maĭ aștéptă, respunse T. Ilianu eșĭnd păne în ușă, dupe ce aruurcă asupra lui Amlet o căutătură furișată, căutătură din acele ce vorbescu maĭ bine în tăcerea lor de quât o miiă de cuvinte.

Nici Pascal Torian, nici amicul sĕ ŭ nu luară sdma la acea ochiadă sĕ mnificativă a lui T. Ilianu, ci siguri de reușĭrea planului combinat de dînșĭi, quât șĭ de starea de bețiă în quare credea pe omŭl lor, așteptară acea chărtiă în quare șĭ resima speranța lor.

Peste un minut T. Ilianu sĕ înturnă în camera unde era așteptat de aceĭ doi comeseni, dar astă dată era însoțit de doi gindarmi.

— Laiați pe domnișorul de colo, dise el gindar-milor sĕ ĭ arătând pe Amlet, șĭ duceți’l îndată la po-lițiă; peste o jumâtă de oră voiu veni șĭ eŭ sĕ dau domnului prefectu cuvînt pentru acéstă faptă.

Astă purtare fu așa de neașteptată, șĭ iuț61a cu quare ceĭ doi gindarmi esecutară ordinul ce li sĕ de-tese așa de mare, înquât bietul june n’avu nici timpu a cugeta la vr’o aperare. El fu prin urmare luat în midlocul încremenireĭ în quare remase amicul sĕ ŭ Pascal șĭ vr’o quâți-va din nuntașĭi quari veniseră sĕ caute pe ginerele, ne sciind de vr’o oră ce sĕ făcuse.

In deșertu Pascal Torian, dupe ce trecu ânteĭul nor de amețdlă quare ’ĭ întunecase vederea prin acéstă strania urmare, protestă din tótă puterea eloquințeĭ ce o putu afla în momentul acela, în-deșertu aduse aminte lui T. Ilianu clie nefericitul Amlet, dupe îndemnul sĕu , sĕ lăsă sĕ p£rdă doĕ sute galbeni numaĭ qua sĕ mulțumscă cupiditatea acestŭi omŭ, quare, daqua scia sĕ profite maĭ bine, dicea el, putea sĕ sĕ înavuț£scă de la dînsul, nimicu nu stremută otă-rîrea luată de acel omŭ. Pascal sĕ vedu dară nevoit a părăsi acea casă spre a cerea vre un altu midlocu de scăpare pentru amicul sĕu . Dar dupe ce sĕ depărtă ca la vr’o sută de pașĭ el șĭ aduse aminte chĕ într’o di Amlet ’ĭ vorbise de un amicu al lui, un pre iubit amicu, pe quare îl cunoscuse în patria sa din cóle de Carpați, șĭ quare ședea în dosul grădineĭ Cișmegiului pe dlul ce o domină, într’o casă al quăria numer nu sĕ soia daqua era 66 saŭ 99, chĕcĭ vijelia de deună-di lăsând numaĭ cuiul din midlocul tăblițeĭ pe quare era scris numeral, vîntul o întorcea quând într’un fel șĭ quând într’altu.

Atunci, oprindu-se l’ac6stă ideă, Pascal quare, cu tot caracterul sĕ ŭ cel craiu, avea un suflet bun șĭ o inimă sințitore, alergă îndată sĕ anuncie lui Danibal accidentul întîmplat amicului sĕu .

CAP. XI
TEMNIȚA DE LA CURTEA ARSĂ.

La 1774, Alesandru Ipsilanti, fiiu al lui Atanase Ipsilante, născut dintr’o familia grécă fanariotă, originară din Trebizonda, dreptu resplată pentru sĕ rviciele ce făcuseră Porțeĭ membrii familieĭ sale, ca dragomani șĭ medici aĭ Sultanului, căpătă favdrea de a fi numit domnu al Principatului Românieĭ. acestŭ domnu quare prin purtarea sa omenósă, șĭ spiritul sĕ ŭ guvernamental sĕ distinsese 5re-cum între ceĭ-alți fanarioți quari ținuseră în arendă atâția mari de ani frumósa țâră a lui Mircea șĭ Mihaiu Bravul, găsind palatul domnescu de la Cur tea-Vechia cădut în ruină din causa vechimeĭ sale șĭ a maltratării Rușĭlor pe quând cu ocuparea acestŭi principat de oștirile lor, pusese sĕ ’ĭ zidâscă un altu palat pe delul Spireĭ, dâl încom jurat de viele șĭ grădinele cele maĭ frumóse, șĭ quare, învecinat cu monastirea Miliai-Vodă, pute sĕ presinte, pe lîngă frumusețea posițiuneĭ sale, șĭ un locu stra-tegicu atât pentru siguranța Mărieĭ Sale, quât șĭ pentru aperarea orașului, daqua bunele mesure de prevedere ce tot dauna au lipsit asteĭ nefericite țere, ar fi făcut qua acestŭ locu sĕ fiă dotat cu întăririle ce

însă-șĭ posițiunea sa strategică le-ar fi reclamat.

N’a fost însĕ nimicu din tóte acestea, ci la 1775 palatul cel nou a fost ursit sĕ peră de flăcările unui focu aprins dintr’un accident, ceea ce făcu sĕ sĕ nu-móscă Curtea-Arsă.

Locu memorabil pentru bravura cu quare o mână de pompieri au ținut peptu la 1848 în contra unui numer de treĭ-deci de ori maĭ mare de Turci quar1 veniseră sĕ ocupe țera milităresce, în urma evenimentelor politice de atunci, Curtea-Arsa a sĕ rvit multu timpu de casarmă pentru infanteria de garnisonă, șĭ de vr’o quâtva timpu, ca temniță pentru condamnații de maĭ multe crimĕ saŭ delicte.

Aprópe doĕ luni trecuseră de la epoca acesteĭ dramĕ șĭ măi p’atâtea din dioa arestării dónmeĭ Silvani, quând nefericita mumă ne voind sĕ declare nimicu d-lui Procuror al Curțeĭ apelative criminale în privința Aiului eĭ acusat de conspirator în principatul Românieĭ, fu condamnată la încbisdrea temnițeĭ pe doi ani.

Intr’una din încăperile acesteĭ temnițe cea maĭ largă, cea maĭ întunecosă, cea maĭ umedă șĭ necurată de quât tote cele-alte surore ale eĭ, ședea pe o rogojină vecliiă patru condamnați convorbind între dînșĭ gură în gură, c’un aer misterios, c’o voce abia audită șĭ ferîndu-se, la fiă-quare vorbă ce șĭ di-cea, de un al cincile personagiu quare zăcea în colțul cel maĭ depărtat șĭ cel maĭ întunecos al aceleĭ încăperi.

acestŭ personagiu era o femeĭa, maĭ multu be-trânâ de quât jună, quare sta cu façia întorsă către o parte a păretelui opusă cu locul unde sta la vorbă ceĭ patru criminali, șĭ sĕ nevoiea sg înțelggă mi-steriosele lor convorbiri, ocupându-se într’acelaș timpu a susține pe genuchii eĭ capul cel adormit al unui june pe quare îl cunóscem pgne acum sub numele lui Amlet, șĭ quare, pentru aceeaș crimă, îndura aceeaș asprimĕ a legilor ca șĭ mumă-sa.

— Ia fă-te maĭ înqua, nea Sóre, dise unul din ceĭ patru condamnați adresându-se către personagiul ce purta astu nume; ci fă-te maĭ înqua s’audi ce ba-snu frumos ne spune Coman.

— Ce ’ĭ técă flgnca? ise S6re apropiându-se șĭ cercându-șĭ cu degitul pipa qua sĕ vadă daqua arde. Ce maĭ ala bala, nea Comane, dupe cea lume? par’ chĕ dormiai, or ești visăros! par’ chĕ te vedu pe ronța ta belană quând dai desghinuri pîn crighina din dreptul Bolbdceĭ. Cum sta el pe o rînă, cu nasul sbîrlingat în sus, căutând erba ferului în vîrful copacilor, chĕ pe jos n’o maĭ găsia. . .

— Taci, me, chĕ nu g vorba d’aia acum, dise Coman.

— Dar de ce é vorba? nude ceĭ doi peptenați quari venia într’o sĕ ră cu patru în hățuri, de le eșĭșĭ înainte șĭ te cercașĭ sĕ te faci buturugă la rdta carului ! . . Firai al nevoilor, nea cumetre! Dii Coman șĭ’l lasă! Ha! ha! ha! ha! Quănd s’a întunecat odată unul din marțafoi către dînsul șĭ a început sĕ sĕ uiteponcișĭ la el, țin’-te, băete! p’aci mi é drumul, numaĭ o croi spre sdre resare ca un iepure de otar șĭ peri ca o nălucă! șĭ acum ce s’o maĭ fi lăudând către voi, quari nulcunósceți? Ia spune-mi, vere Vîlcene, s‘audu șĭ eu.

— Daqua așa, de ce nu stai s’asculți daqua te chiamâ cineva să ți vorbéscă? disc Vîlcenu cu tone.

— Mâi! Te-ai aprins șĭ tu ca praful de pușcă! eĭ écă, nu ve superați, am venit sĕ mi spuneți, dar sĕ ve fiă cânticul frumos, chĕ nu ve dau nici o lescaiă.

— Bine, bine, te veĭ mulțumi, respunse Sóre.

Apoi micșorându- șĭ glasul:

— Vedi tu pe gagiica aia, dise el, quare sĕ jécă cu cânepa bidiviului eĭ?

— Șĭ daqua o vedu?

— Ecă ce vrăjesce Coman: el dice chĕ a vedut cu ochii lui grubă(£) mare la dînsa, me! numaĭ sgripsori(5} pitiți într’o purcică() ce o cărăuesce(7) de ochii noștri ; sĕ ne facem candriilă) șĭ s’adormim pene ’ĭ o veni șĭ eĭ moșu Dumitru ș’apoi sĕ ’ĭ potrivim o pontorcă(10') la pițigoiu(ll').

— Ș’apoi?

— Ș’apoi quând o veni gagiul(12) cu merindele, o bună mardelățlo'), smulgeĭ spală-varza(l1) șĭ caro(15)!

— Dar sticletele(16') ?

— Dar acele doĕ piciâre de porcu(17) ale gagiului ?

— Firați de rîsul dracului tescari de cărăitori(l) !

Prin limbagiul călătorilor înțelegem ceea ce sĕ dice în limba francesă ar got franșais, argot bokemien, etc.

Adică un fel de limbagiu convențional întrebŭințat de clasea ómenilor suspecți spre a șĭ comŭnica ideele saŭ proiectele, astu-fel în quât sĕ nu fiă înțeleșĭ de aceĭa de quari sĕ tem.

(1) femeĭa; (2) perul băiatului; (3) spune; (4) bani mulți; (5) galbeni; (6) lăcriță; (7) ascunde; (8) beți; (9) somnul; (10) cheĭă; (11) lacăt; (12) stăpînul șĭ temnicerul; (13) bătaia; (14) sabia; (Io) fugi; (16) soldatul; (17) pistdle; (18) pungașĭ de

murmură încet Vîlcănu; dar daqua ne ar mirosi corabangiadty ?

— Aș! n’o vedi chĕ a șĭ început a torce pișĭcez(20); șĭ acum șĭ ciurupuesce, ochisori(22') în vis. Numaĭ ochi de vulpe(23), mĕ ! șĭ fără albituri (2

— sĕ fia a dracului! daqua n’am cel puçin busuiocu(25i) la brâu! dar șĭ p’ala mi’l luară, lua-’ĭ-ar unda Buzăului de crăcănat! pentr’un păcătos de barosanul să zăcu eŭ aci din dulcele tomnii șĭ pen’acum.

— Poi cum! observă Sore; quând ar fi numaĭ pentr’un barosan, n’ai fi stat aci, dar a fost ceva maĭ multișor, cumetrică!

— Ce a maĭ fost? chĕ nici chĕ ’l am mâncat, chĕ era într’o di de vineri quând nu sĕ mânca dulce.

— Dar p’ăl de la quare ’l luașĭ nu ’ĭ aĭ dat cu sĕ curea în capu, hai? de șĭ n’eĭ fi mâncat vinerea, dar pe gagiu aĭ sciut sĕ ’l pui bine!

— șĭ d’aia mĕ țin aci cu pranga(2ty de picid-re! piu! firar de rîs, păcătoșĭi!

— Nu te supăra, nea cumetre; facem ce amu vorbit?

— Faceți, me, cine vă stă în cale?

— D’apoi tu ?

— Apoi ... șĭ eŭ eŭ voi, respunse Vîlcenu.

Dicend acestea quâte-șĭ patru condamnați sĕ retraseră în cea maĭ putinciósă depărtare șĭ, întindendu-șĭ corpurile pe o rogojină ce le sĕrvia de așternut, sĕ prefăcură a dormi.

Atunci, vĕduva Silvani, quare nu perduse din ve-ho{i; (19) femeĭa: (20) a sforăi; (21) numără; (22) monetele; (23) galbeni; (24) bani de argint; (25) cuțitul; (2G) pantalonari; (27) curcan; (28) fere.

dere nici una din mișcările lor atât de prepuitore pentru înțelegerea eĭ, de șĭ nu pricepuse maĭ nici unul din cuvintele lor, aplecându-se asupra capului ce ’l ținea pe genuchii eĭ:

— Dormi, Telma mea? întrebă cu cel maĭ dulce glas de mumă.

— Nu, mamă, respunse aceea către quare s’a-dresase domna Silvani.

— Cum te maĭ simți ?

— mĕ simțu maĭ bine, scumpa mea mamă.

— Nu m’amăgesci?

— Cum poți sĕ credi vre o dată! . . Dar ți ar fi prè ușor a te încredința însă-ți: pune mâna pe fruntea mea sĕ vedi chĕ nu maĭ arde; pipăia mâna mea, simți quât é de recorită? Tot ce mi lipsesce ar fi aerul. sĕ dice chĕ Dumnedeu quând a dat viață ânteĭului omŭ a făcut’o suflau dui în façiă, șĭ prè adevărat: principiul viețeĭ este aerul, șĭ al morțeĭ nu é de quât lipsa acestŭi element, amaândoĕ căușele stau aci: un omŭ mortu de ftisiă è ca o moră fără apă, un omŭ quare more de apoplesiă è ca o mdră înecată.

— Fata mea, dise domna Silvani, te vedu dispusă a vorbi, asta é un sĕ ĭn nu bun, quare mĕ face sĕ credu chĕ ești întremată. Erai prè esaltată, copila mea, de bucuria ce o simțișĭ revedendu-mĕ șĭ prè impresionata de nararea întâmplărilor tele. Dar sunt cinci sĕ ptemâni de quând n’ai maĭ fost în stare a maĭ vorbi nimicu, afară din prè puçinele vorbe ce le am audit din gura ta de vr’o doĕ treĭ dile; lan-gdrea în quare aĭ zăcut nu ți permitea sĕ esprimi altă vorbă în delirul tĕu de quât vorba de mamă, șĭ un

numĕ pe quare nu ’l cunoscu, dar de quare nu voiu sĕ te întrebŭ acum.

Telma șĭ plecă ochii la pămînt qua sĕ nu i sĕ vacă roșăța.

Dómna Silvani urmă:

— A.cum dară, dise ea, pentru-chĕ te simți maĭ bine, ar fi timpu sĕ mi esplici pentru ce aĭ hiat a-cestu costumu bărbate sĕ ŭ quare te espune la multe neajunsuri, șĭ pentru ce stăruesci încă într’însul qua sĕ suferi ceea ce n’ai fi suferit, fără îndoâlă, daqua nu ți venia idea d’a adopta un rol ce nu fe al sĕ csului teu?

— Mamă, dise Telma mîngîind fruntea aceleĭa pe quare o numia astu-fel, șĭ quare, în tot timpul a-steĭ convorbiri, o ținea cu amaândoĕ mâinele lipită de sinul eĭ; mamă, nu ți voiu ascunde nimicu, adause c’o voce turburată copila; ți am spus, dar aĭ uitat, chĕ un omŭ, un streĭn emigrat în țera nóstră, quare meritase cea maĭ mare încredere a părintelui meu șĭ quăruia mĕ încredințase el în minutul morții sale spre a m’aduce în bravele tele, acestŭ omŭ mĕ însoçise pretutindine pe unde credeam chĕ aș pute sĕ ți aflu retragerea. Quât-va timpu retăcii dară cu dînsul, șĭ ve-Jend chĕ nu era putință a descoperi locul în quare te aflai, puseserăm la cale a ne îndrepta către unul din orașele de la otarele Românieĭ, de unde sĕ putem urma cercetările nóstre prin midldcele cunoscin-țelor ce avea acestŭ omŭ acolo. O fatalitate a vrut altu-fel, chĕcĭ, în minutul quând maĭ număram quâți-va pașĭ pene la frontieră, calul meu speriându sĕ de batista mea ce o fîlfîia vântul pe dinaintea ochilor lui, șĭ quare purta încă sĕ mne din sângele nefericitului meu părinte, a început sĕ fugă cu cea maĭ neîmpăcată turbare pe acele deluri șĭ văi în quât, fără idea protectorului meu, quare perdend tóte speranțele de a’l opri trase cu o armă într’însul șĭ ’l resturnă la pămînt, eram sĕ fiu asvîrlită cu dînsul din preu-nă în fundul uneĭ prepastie fatale. Dar acéstă faptă quare reușĭse a mĕ scăpa de ânteĭul meu pericol, fu causa de a da peste altu de quare nimicu nu mĕ putu scăpa într’acele momente: quând mĕ sculai dupe căderea calului mĕ vecini împresurată de o bandă compusă de șepte individi, dintre quari cinci țerani din partea locului șĭ doi jidani. Mi aruncai ochii dininstinctu în partea de unde așteptam pe amicul meu quare mĕ în-soția, un del ce sĕ înălța între el șĭ mine nu mĕ lăsa sĕ ’l vedu. Atunci adresându-mĕ către individii ce sĕ afla împrejurul meu, îi rugai în limba mea sĕ mĕ întórcă în locul unde m’astepta cineva, un frate al meu, diseĭ eu.

— „Nu credu chĕ sĕ p6te una ca asta, mi re-spunse cel maĭ betrân din jidani.

— „Pentru ce? întrebai eu.

— „Pentru-chĕ noĭ n’avem pasporte șĭ nu putem trece frontiera.

— „Dai' unde ne aflăm?

— „Pe pămîntul românescu.

— „Dar unde stau pichetele?

— „O ie! pichete nu sĕ află p’aci: ele sunt departe.

— „Atunci lăsați-mĕ sĕ mĕ ducu singură.

— „Asta nu sĕ póte.

— „Nu sĕ póte! diseĭ în culmea mirării mele? șĭ pentru ce sĕ nu sĕ pótă? ce aveți a împărți cu mine?

— „Daqua te vom lăsa sĕ te ducĭ, dise cel maĭ

june din jidani, atunci ne veĭ denuncia autorităților chĕ amu vrut sĕ trecem frontiera fără pasportu, șĭ atunci nu ne ar merge bine.

— „Dar ce am eŭ sĕ ve denunciu? nici chĕ ve cunoscu, nici chĕ aș ave vr’un interes s’o făcu.

— „Lasă chĕ seĭm noi; Mulțĭ dintr’ai noștri au pățit’o, șĭ n’amu vră s’o pățim șĭ noi.

— „Atunci ce de făcut?

— „Tot ce sĕ póte face este qua d-ta sĕ remâi cu noĭ vr’o doĕ treĭ dile în locul unde ne aflăm, pene sĕ vor întoree băeții noștri quari sĕ ducu pene într’un sat cu bre-quare marfă, șĭ quând vor reveni sĕ ne spuiă chĕ marfa a ajuns sănătósă șĭ nedeochia-tă, atunci te lăsăm sĕ te ducĭ unde ți va plăce.

Aruncându-mi ochii asupra acelor cinci țărani pe quari îi numia jidanii băeții lor, îi vĕdui în-cărcați cu fedeleșe șĭ cu diferite sticle pline cu lipitori vîrîte în glugă șĭ în traistă. Nu era prin urmare midlocu a îndupleca pe aceĭ ómeni sĕ șĭ schimbe otârirea, de dre-se era vorba de compromiterea lor; vrui dară sĕ cercu un altu midlocu.

— „Daqua este așa, diseĭ eu, s'asteptăm aci qua sĕ viă acela quare ine însoțesce, șĭ voiu remând cu voi pene veți crede chĕ é timpu sĕ ne dați drumul.

— „Cine? mĕ întrebară de o dată amîndoi jidanii.

— „V’am maĭ spus, le respunseĭ eu, chĕ eram însoțită de un altu omŭ, un consângen de aprópe, șĭ fâra quare sĕ sciți che, or ce s’ar întîmpla, nu mĕ voiu supune la propunerile vóstre.

Jidanii schimbară quâte-va cuvinte între dînșiĭ,

dar c’un glas așa de încet în quât n’audii nimica din ceea ce șĭ diseră eĭ.

Un minut dup’ acéstă, cel maĭ bătrân s’apropiă de mine șĭ mi cjise cu aerul cel maĭ natural:

— „Daqua te omŭ duce la persóna quare o aștepți ne promiți chĕ nu veĭ scóte vorbă către nimini despre ceea ce aĭ vestit aci ?

— Ve promită.

— „Juri?

— „Juru.

— „Eĭ bine, dise el, daqua è așa vino cu noi.

Șĭ făcend la stânga împrejur, luară o cale opusă cu aceea pe quare m’adusese calul meu înainte d’a fi ucis.

— „Dar unde mĕ duceți? întrebai eŭ temen-du-mĕ să nu pereĭu urma amicului meu.

— „Nu vreĭ sĕ te întîlnesci cu persóna de quare diceai chĕ erai însoțită? dise jidanul cel bătrân.

— „eĭ bine?

— „eĭ bine, temerea de a nu fi descoperiți în întreprinderea nóstră a făcut pe asociații noștri qua-ri era aședați într’o rîpă din vale a sĕ asigura de a-micul d-tale pene vom strecura marfa nóstră, șĭ a-poi a ’ĭ da drumul, precum aveam a minte să facem șĭ cu d-ta.

— „șĭ acum unde sĕ află el?

— „E la locu sigur; vino șĭ veĭ vede, respunse jidanul.

Mĕ duseĭ cu dinșĭi, nevoită fiind a crede în sinceritatea caiselor lor, dar luând o otărîre la întâmplare de a fi jucată de eĭ.

Ducerea nóstră însă era pe jos, chăci nisce cai pe quari îi credusem chĕ sunt aĭ lor era cai o-menesci, quari păscea priponiți pe cósta unde mĕ întâlnisem cu acea haită de contrabandiști.

Maĭ bine d’o oră trecu dupe apusul sdrelui, quând mĕ vedui înfundată într’o pădure de unde nu sĕ maĭ zăria nimicu șĭ nu s’ar fi putut audi cel maĭ micu glas. Mii de cugete sinistre mi sĕ învîrtia prin minte: aci credeam chĕ m’aflu în mâinele unor bandiți quari voiea sĕ mĕ omdre qua sĕ mejefuescă, aci £ră mi făceam idea chĕ umbla sĕ ine d£ în mâinele autorităților ca p’o fugară; mĕ temeam de resbunarea Românilor quari aflaseră chĕ sunt Maghiară, mĕ în-grijiam de dilele amicului meu, a quăruia sdrte n’o sciam, șĭ în-fi ne necasul chĕ am putut fi jucată de nisce jidani mĕ făcea sĕ turbezu. maĭ cercasem quâ-te-va întrebări relative la persóna pe quare voieam s’o întîlnescu, dar nu primiam altu respuns de quât chĕ îl aștepta sĕ viă cu ceĭ-alți cama radi ai lor, quari vor fi retăcit drumul, dar chĕ sĕ dusese unul din potecașĭ sĕ le arate calea cea dreptă șĭ nu va întărdia d’a veni. nóptea era în puterea eĭ quând gardianii meĭ credêndu-mĕ adormită avură următorul dialogu între dînșĭi în jergul lor german șĭ cu glasul cel maĭ misterios.

— „Isac, dise cel betrân către cel-altu, dormi? — „Nn dor mu, tată, respunse acéstă.

— „Ecă ce dicu cu: sĕ pornim băeții cu marfa astă sóră; înainte d’a sĕ lumina de clio eĭ vor ajunge la satul lor; tu îi veĭ însoșĭ acolo, ear eŭ șĭ cu Ion. quare maĭ dibaciu de quât toți, vom remând cu fata asta pene sĕ va face dioa.

— „Ce scopu aĭ cu dînsa? întrebă Isac.

— „Vorbesce maĭ încet. ècă scopul meu, ea e frumosă, cum o vedi; quând sĕ va deștepta mâine, sĕ viă Ion sĕ ne spuiă chĕ însoțitorul eĭ retăcind drumul s’a depărtat așa de multu, în quât ’ĭ tdmă sĕ sĕ întórcă sĕ nu dd de pichetele române saŭ au-striace; chĕ vĕdênd așa s’a dus la Bucuresci șĭ chĕ o invită șĭ pe dînsa sĕ viă acolo sĕ ’l întîlnóscă. mĕ pricepi!

— „Spune, spune, dise Isac.

— „Atunci mergu cu dînsa șĭ cu Ion pene la marginea cea-altă a pădureĭ unde căruța nóstră la cârciuma Radeĭ, șĭ, în locu s’o ducu la Bucuresci, o ducu la Giurgiu. mĕ pricepi?

— „Spune, adause Isac.

— „Acolo o dau cel puçin pe vr’o sută de galbeni Companieĭ nóstre sĕ crete, șĭ ea póte sĕ prindă îndoit șĭ maĭ multu de la Turcii de acindea Dunării, cum maĭ făcurăm șĭ alte dăți. mĕ pricepi?

— „Șĭ eŭ cum a sĕ mĕ întorcu pe jos daqua veĭ lua căruța? dise Isac.

— „Ticăloșĭile, ce oiu prinde pe ea împărțim jumătate șĭ jumătate, mĕ pricepi?

— „Da, da, respunse Isac sculându-se pe jumătate ; șĭ în quât pentru întorcere, voiu lua calul băiatului Radeĭ quare mi l’a dat d’atâte ori.

— „Vedi bine, tu nu re mâi pe jos, dise betrâ-nul, șĭ d’aci pene la cârciumă nu d maĭ multu de o jumătate postă, maĭ puçin, póte sĕ fia a patra parte dintr’o postă; dar nu este, tu seŭ chĕ aĭ maĭ umblat; ții tot pe de vale, pe de vale, pen’ ajungi în bătătura Radeĭ căreĭ umăreseĭ. mĕ pricepi ?

— „Bine, dar jumătate șĭ jumătate, cum aĭ dîs!

— „Pe sufletul meu!

— „Voiu întreba pe Aron ce prețu ți a dat — „șĭ pe Leĭb quare nu minte nici o dată. — „Se n’avem vorbă pe urmă?

— „Pră legea mea ți spuiu, șĭ dicu deu. . . Scd-lă dară să nu perdem timpul.

Atunci amîndoi jidanii sĕ depărtară pene la o distanță unde sĕ afla aceĭ cinci țerani spre a șĭ pune în lucrare proiectul lor. O jumătă de oră dupe plecarea lui Isac, quare fusese însărcinat cu esporta-rea lipitorilor prin potecașĭi ce 1 însoția, jidanul cel betrân sĕ înturnă recomandând complicelui sĕ ŭ pe quare îl numia Ion a prevegliă de departe sdrtea bună saŭ rea ce trebuia sĕ preside la întreprinderea lor șĭ a veni îndată sĕ ’l însciințeze despre cele ce s’ar fi întâmplat. In așteptarea acéstă, el sĕ vîrî, ca maĭ înainte, într’un sacu de pînză grósă adus pene pe d’asupra capului sĕ ŭ șĭ, înghesuindu-se într’un tu-fișu ca într’un alcovu ascuns, nu maĭ suflă nimicu.

De la începutul convorbireĭ acelor doi jidani qua-ri făcea în privința mea acele infamĕ proiecte, șĭ pene în timpul esecutării a uneĭ părți din aceste proiecte, nu perdui nici una din vorbele lor, nici cea maĭ mică din mișcările lor. vĕdêndu- mĕ așa amenințată de aceĭ tîlhari cu îndoit caracter de contrabandiști șĭ răpitori de femeĭ, nu mi maĭ remânea. de quât doĕ midldce de scăpare; aceste midldce era estreme: aurul șĭ ferul, cele maĭ sigure midldce de reușĭre de quând vocabularul lumeĭ s’a înavuțit cu aceste doĕ pecătóse cuvinte: interesul șĭ frica.

Convinsă de acestŭ adevăr, făcui doi pașĭ pen’ aprópe de locul unde sĕ ținea bătrânul jidan ascuns în sacul sĕu , șĭ scoțend din sînu-mi un mîcu junghiu ce ’l purtam nedespărțit de mine, deteĭ acelui nelegiuit quâte-va loviture șĭ mĕ depărtai în pripă lă-sându ’l în midlocul gemetelor agonieĭ sale. Atunci luai poteca pe quare venisem în ajunul asteĭ scene. Dupe quăte-va minute simții pe cineva la spatele meu; întunericul au mĕ lăsa sĕ cunoscu de cine eram urmărită, o temere superstițiósă mĕ făcu sĕ mĕ creu amenințată de umbra jidanului ucis, quare venia sĕ mi căra resbunare, dar audind glasul aceluia quare s’afiase din întîmplare pe urmele mele șĭ quare, re-cunoscendu-mĕ mĕ întrebă unde mĕ duceam, mi a-duseĭ aminte chĕ era acel Ion, pe quare bătrânul jidan îl însărcinase cu prevegherea transportului de contrabandă.

— „Tu ești, Ióne? diseĭ eu.

— „Eu sunt, domnișdră; dar unde mergi așa singură? mĕ întrebă el.

— „Voiu sĕ fugu, ’ĭ respuriseĭ fără multă ce-remoniă.

— „Dar ce face jupan Itzik?

— „Dormĕ pe sforăite.

— „Asta nu é bine, observă el; cată sĕ te întorci. Daqua sĕ va deștepta șĭ va vede chĕ nu ești acolo, ce sĕ ’ĭ respundu eu?

— „N’ai sĕ ’ĭ respuncli nimicii, chĕcĭ veĭ veni cu mine, ’ĭ diseĭ ev..

— „Apoi pe urmă?

— „Ce vreĭ sĕ dici?

— „Voiu sĕ dicu chĕ fugind d’aci voiu perde partea mea din câștigul ce ’l aștéptăm de la negoțiul nostru.

— „Quât ți sĕ cuvine, partea ta? îl întrebai.

— „Póte la vr’o patru-deci șĭ maĭ bine de galbeni, dupe socoteala mea.

— „Ecă o sută, quare face maĭ multa de quât îndoit, diseĭ eŭ puind în mâna lui un sul de galbeni în numer esactu; șĭ daqua mĕ veĭ scóte d’aci pene la un locu de siguranță, ți voiu numera încă p’atâta.

Ion luă banii, îi numera în palmă silindu-se sĕ sĕ uite la fiă-quare galben spre a sĕ încredința chĕ nu era nisquari-va monete false ce ’l ar fi tăcut sĕ comită nebunia câinelui quare șĭ lăsase bucățica din gură șĭ alerga dupe umbra eĭ ce i sĕ păruse maĭ mare.

— „Daqua vreĭ sĕ te încredințezi maĭ bine chĕ nu te încelu cu bani falșĭ, scapără, ’ĭ diseĭ eu, a-prinde o mână de gătejele de quari plină pădurea șĭ așa poți vedĕ maĭ bine.

— „Eĭ, da ! dise el clătind din capu, numaĭ asta nu sĕ póte; putem vorbi or quât de tare aci, nimini nu ne aude, dar qua s’aprindem focu, deu! nu sciu cine s’ar arde maĭ ânteĭu! Urechia merge maĭ încet, chĕ é maĭ grea, ochii, de șĭ sunt maĭ mici, dar sbdră maĭ departe.

Înțeleseĭ frica lui șĭ ’l lăsai sĕ observe la lumina cea palidă a stelelor, una quâte una, tóte mone-tele ce ’ĭ detesem.

Dupe ce făcu acéstă cercare șĭ ascunse micul sĕ ŭ tesaur în t4sca lui ce o avea aședată sub brâu:

— „Unde vreĭ sĕ te ducu acum? mĕ întrebă el.

— „Ascultă me, ’ĭ diseĭ, aș vr6 maĭ ânteĭu sĕ mi spui ce s’a făcut acela de quare eram însoțită eri quând m’am deșteptat între voi, dupe căderea calului meu? unde aș pute sĕ ’l întîlnescu?

— „Un tînĕr cu o chită cenușĭa, dise el, quare venîa călare șĭ el maĭ pe departe?

— „Chiar el.

— „Apoi cată sĕ fi apucat p’un altu drumu, pe drumul cel mare quare ’l scóte dreptu la vama românescă. Acum va fi departe. Mĕ temu de nu va fi ajuns la Breza, daqua va fi mers pen’acum.

— „Nu sĕ póte: n’avea pasportu.

— „Atunci, va fi credut chĕ ’l scóte drumul p’aci qua sĕ întîlnăscă pe domnișdra, chăci pe unde a venit domnișdra nu é drumu de cal, nu sciu cum a dat calul domnișoreĭ p’aci, chĕ noĭ d’abia trecem cu piciorul.

— „S’a speriat, respunseĭ eu,jșĭ d’aceea ’l a șĭ ucis însoțitorul meu. Dar am audit, urmaĭ eu, chĕ el s’ar fi a fi and în mâinele unora dintre voi, quari îl vegheză. . .

— Aș! întrerupse Ion rîdênd.

— „Nu adevărat?

— „Dar, adevărat, quât é bunica fată mare. Dar cum diseĭ, apucând pe drumul quare credea che’l va scote aci, a retăcit; sĕ rele era aprópe de apus, în locurile astea sórele cade numaĭ ce aĭ clipit din ochi șĭ sĕ dă dupe muchia; daqua s’a întunecat, apoi nici chă a maĭ putut nerneri aci unde ne aflăm noi; pune șĭ dălul quare te ascundea de dînsul, chăci aĭ că-dut cu calul în valea de din qudce, pare-mi-se?

— „Așa e, respunseĭ suspinând fără voiă-mi, șĭ mi urmaĭ drumul ținendu-mĕ dupe pașĭi călăusului meu.

Quând sĕ lumină de dio, mĕ vedui în bătătura uneĭ cârciume, la polele unui munte, șĭ o femeĭa rumenă șĭ grasă cu quare stătu de vorbă Ion mĕ făcu

se înțelegu chĕ in’aflam la renumita cârciumă a Radeĭ, despre quare audisem în ajun vorbind bătrânul jidan cu fiiu sĕu .

Călăusul meu ceru de mâncare șĭ vin șĭ sĕ puse cu aceea pe quare o numia cumătră sa, Rada cârciu-măresa, sĕ mănînce șĭ sĕ bă ca pentr’o căiătoriă lungă.

Nu vrui să ieau nici o parte la ospătarea lor, dar nu refusai o bucată de cașu próspăt șĭ o azimid-ră caldă ce mi sĕ dete.

Ion mâncând vorbia cu Rada sa gură în gură, șĭ la fia-quare vorbă ce ’ĭ spunea ea, el sĕ îngălbe-nia șĭ deșerta quâte un pahar de vin.

Quând nu ’ĭ maĭ remase nimicu de mâncat șĭ de băut, sĕ sculă de pe prispă, șĭ, stergendu-șĭ bubele cu mânica cămășeĭ sale:

— „Rău s’aude! dise el uitându-se la mine.

— „Ce este? mĕ cercai să ’l întrebŭ.

— „Ce sĕ fiă! respunse el, omŭl d-tale cu chita cenușĭa a sosit d’a sără la vamă, șĭ ne a descoperit autorităților chĕ umblam sĕ trecem otarul pe poteci ascunse, jefuind pe călători șĭ luându’ĭ cu noĭ pentru qua sĕ nu ne descopere. póte chĕ a vrut sĕ înțe-legă pe domnișdra, unde aĭ fost oprită de ceĭ doi jidani, adause el încrețindu-șĭ fruntea c’un aer îngrijat.

— „Dar nu ți a spus, întrebai eu, ce s’a făcut omŭl su chita?

— Sciă ’l păcatul, respunse călăusul meu supărat; dice chĕ umblă șĭ el cu pichetașĭi dupe noi.

— „șĭ acum ce aĭ a minte să faci? dLiseĭ eŭ dup’un minut de cugetare.

— „Eu? respunse el cu otărîre, ddră nu m’oiu da în gura lupilor cu mâinele legate; domnișdra pote remând în bună pace; drumul é unul pene la Bu-cureșci, daqua mergi într’acolo; pentru mine, ale potecuțe înfundate mi or scăpa pelea cum mi au maĭ scăpat’o de atâtea ori pen’acum. Remâi dară sănătosă, dom-nișdră; daqua oiu maĭ ave dile ne om maĭ vede; dar unde sĕ te cautu?

— „Dumnezeu va sci maĭ bine unde mĕ va conduce ursita, diseĭ eu.

— „Bun é Dumnezeu, munte cu munte nu sĕ póte întîlni, dar omŭ cu omŭ sĕ póte vedĕ, respunse eL șĭ dicend acéstă despăru în pădurea ce sĕ înălța la spatele cârciumeĭ Radeĭ.

Remâind singură statui sĕ mĕ orientezu, sĕ cu-getu, sĕ ieau dre-quare otărîre; nici una nu mĕ făcu sĕ mĕ oprescu la ea : sĕ plecu înainte, nu mĕ lăsa speranța de a mĕ întîlni cu amicul șĭ protectorul meu, sĕ remâiu acolo unde puteam sĕ ’l aștepta, eu, o femeĭa singură șĭ într’ un locu quare mi însufla mii de prepusuri șĭ de temeri, șĭ cine scie ce pericol la quare puteam fi espusă, nu mi sĕ părea de locu înțelepții. mĕ frămîntam dară cu aceste cugete în-doióse quând audii la spatele meu glasul uneĭ femeĭ chemându-me. mĕ înterseĭ repede șĭ vedui pe Rada cârciuinăresa.

— „Ce vreĭ? o întrebai quam superată de starea în quare m’aflam.

— „Intră maĭ bine în casă, domnișdră, sĕ nu te ploue, clieci pldia é rece pe la noi, mi dise ea.

In tr’a dever, atunci simții chĕ ploua, atât de absorbită fusesem în quât nu simțisem picăturele cele reci quari mi curgea pe umerii goli.

Urmai dară aceleĭ femeĭ quare mĕ conduse

într-o cămăruță întunecósă, dar de o curățiă muntenescă.

— „Locuesci singură? întrebai pe ospătăresa mea qua sĕ legu óre-quare convorbire cu ea.

— „Eu șĭ cu sufletul meu, mi respunse ea.

— „N’ai fost nici o dată măritată? mi pari tîneră încă?

— „Ba am fost, ardă-l’ar focul de măritișu, chĕ maĭ bine nu mĕ maĭ măritam.

— „Nu ți trăesce bărbatul?

— „Ba trăesce, dar...

— „Te a lăsat? o întrebai, vĕdênd chĕ nu șĭ termina frasea.

— „A trebuit sĕ ne desparță biserica, respunse ea; nu maĭ era de trăit c’un astu-fel de omŭ.

— „Era reu?

— „Ba, altu-fel. Era destul de bun.

— „Atunci de ce v’ați despărțit?

— „Pentru-chĕ s’a iubit cu alta, respunse ea șĭ ochii ’ĭ sĕ roșĭră ca doi cărbuni de focu. Pentru chĕ nu era destul chĕ m’a schimbat pentru alta, dar a trebuit sĕ pecătuescă șĭ cu fiiă-mea, o fată de dece ani pe quare o aveam de la ânteĭul meu barbat; ècă pentru ce ne a despărțit biserica.

Mĕ înfiorai de acestă descoperire, dar qua sĕ urmezu convorbirea:

— „Șĭ ce era omŭl d-tale? o întrebai.

— „Era preot, dise ea. Inchipuesce-ți, urmă în dată, un preot, un omŭ sânt, s’ajungă a fi împins de necuratul 1’ asemene faptă nelegiuită!

— „Șĭ ce canon ’ĭ s’a dat?

— „’ĭ s’a ras barba numaĭ. A dovedit chĕ era betu.

— „Șĭ acum ce face?

— „A trecut în țara turcóscă, dupe cum am audit. Nu sciu ce a fi făcend p’acolo.

— „Dar fiiă-ta?

— „Fiiă-mea a murit, șĭ un fiiu ce mi a remas mĕ lasă tot singură.

— „Șĭ acum numaĭ aĭ dorință sĕ te maĭ măriți?

— „Se ine ferescă Dumnezeu! maĭ bine trăescu cum mĕ vedi, cum potu, de adi pene mâine, cum mĕ va înveța sórtea mea.

— „Nu ți a lăsat nici o avere?

— „A luat tot cu dînsul, nu mi a lăsat de quât o cădriță pe quare am pus’o colea în părete, șĭ pe quare mi a dis sĕ nu o dau nimelui, afară numaĭ da-qua sĕ va înfățișa cineva de dincolo din Arde1 șĭ va jura de treĭ ori în biserică saŭ înaintea icóneĭ maĭceĭ Domnului chĕ pórtă numele aceluia quare scris în cadră.

— „Mĕ lașĭ sĕ vedu acea cadră! diseĭ eŭ tresărind de o speranță nebună.

— „Bucuros, respunse ea luând cadra din părete șĭ puind’o sub ochii meĭ.

— „Frate-meu! strigai eŭ în culmea suprindereĭ mele.

— „Cum îl chiamă? mĕ întrebă Rada.

— „Amlet, respunseĭ.

— „Șĭ maĭ cum?

— „Silvani.

— „Juri înaintea maĭceĭ Domnului?

— „Cu cea maĭ curată consciință.

Jurai dară de treĭ ori chĕ Amlet Silvani é fratele meu, șĭ îmbrățișai icóna cu tótă recunoscința ce ’ĭ o datoriam pentru daru ce mi ’1 făcuse.

— „Ține-o daqua așa, dise Rada dându-mi acea cadră.

Puseĭ mâna în portfoliul meu sĕ vedu ce mi maĭ remăsese din micul tesaur ce aveam; abia maĭ număram vr’o sută doă-dseĭ imperiali șĭ quâte-va polițe a quărora valóre nu sĕ urca la o miiă de galbeni. Impărții cu făcătorea mea de bine banii ce ’ĭ aveam în numerariu șĭ o rugai sĕ mĕ lase singură quâte-va minute spre a mĕ repausa.

Femeĭa eșĭ mulțumindu-mi de dece ori pentru ceea ce ’ĭ detesem, șĭ eŭ remâind cu fotografia fratelui men, cercetam, una quâte una șĭ cu plăcerea cea maĭ nespusă, trăsurele fisionomieĭ sale, pe quari le găsiați, tu șĭ bietul tată-meu, așa de asemănate cu ale mele.

Dar pe quând m’ocupam cu privirea acelui obiectu atât de scumpu pentru mine, șĭ în minutul quând ântêia mea suprisă trecând mi lăsă timpu a cugeta chĕ era bine să cercetezu pe acea femeĭă cum a venit în mâinile bărbatului eĭ astă fotografiă. Ochii meĭ sĕ opriră asupra unor litere însemnate în unghiul cel maĭ depărtat al cadreĭ; aste litere era așa de mici, în quât caracterele numite diamant în stilul tipograficii putea sĕ rvi de titulă pe o carte tipărită cu ele; avui prin urmare multă anevoință a descifra cuvântul: „Desfă“ pe quare ’l înțelegea acele litere. Să desfăcu dară cadra mĕ învăța frate-meu; neapărat trebuia să găsescu ascuns în acea legătură vre un sĕ cret de mare însemnătate pentru dînsul, pentru mine, pentru familia nóstră. Cu mâna tremurătore începui acea

lucrare destructivă, șĭ dupe quâte-va cercări deteĭ într’adever peste o chărtiă strînsă în optu șĭ scrisă pe quâte patru pagine. O desfășurai șĭ citii următórele:

Ploesci 1849 sĕ demóre.

„Scumpii meĭ părinți saŭ scumpă suroră,

„Or-quare din voi va citi aceste rânduri sĕ șĭ „aducă a minte de mine, de fiiul saŭ de fratele sĕu , „quare gemĕ departe de voi în România, unde sĕ du-„sese s’afle un refugiu fatal. Documentele avereĭ n5-„stre pe quari am fost însărcinat de părintele meu „se le strecoru în țera vecină sĕ află îngropate sub „zidul despre m6diă-nópte a monastireĭ Sinai, pe din „afară. Ele sunt aședate într’o lacriță de fer albu din „preună cu maĭ multe scule prețióse, șĭ treĭ înscrise „respundend la suma de doĕ sute mii fiorini argint „plătite la Bucuresci, unul de optu-deci mii, la bancherul creștin N*** * A***; al doile de șepte-deci mii „la H*** M***, bancher israeĭit, al treĭle de cinci-deci „mii, la N*** Ch***, bancher creștin.

„Ecă ce mĕ făcu sĕ urmezu astu-fel.

„Sosind în Cronstadt, unul din amicii meĭ intimi „mi a făcut cunoscut chĕ eram urmărit de inemici1 „noștri; temendu-mĕ sĕ nu cadu în mâinele lor am „plecat nóptea pe jos urmând poteci nestrebătute. „Quând am ajuns la sus clisa monastire fui prins de „nisce friguri ce m’au făcut sĕ zăcu maĭ multe dile. „Frica de a nu muri înainte da asigura averea caseĭ „nóstre, m’a făcut s’o ascundu în locul ce v’am în-„semnat.

„Quâte-va dile în urmă, quând mĕ credeam în „stare sĕ mi urmezu călătoria la Bucuresci, veni o „altă întîmplare se puia o nouă pedică întreprind ereĭ „mele. Un omŭ quare, la mișcarea patriotică de la „48 din țara acéstă, luase o parte activă din preună „cu ceĭ-alți, șĭ quare, tîrît numaĭ de vîrtejul interesului personal, trecuse sub stindardul inemicilor patrieĭ sale, vedendu-mĕ în tr acel locu la întorcerea sa „din Transilvania unde fusese trimis a spiona pe e-„migrații politici d’acolo, m’asemui c’unul din espa-„triații Români D. B., șĭ dorind sĕ facă un sĕ rviciu „patrieĭ sale, mĕ denunciă chĕ venisem sĕ revoltu țe-„ra din nou. îndată ordinul arestării mele fu dat o-„fițerului de la punctul Broza, quare, cu tóte protestările mele, nu vru sĕ mĕ credă, ci mĕ șĭ trimise „la Ploesci în primirea prefectului local spre a mĕ „cerceta. maĭ bine de o lună fui nevoit sĕ stau închis la acel arestu șĭ a suferi quâte unul șĭ doĕ interogatori é pe di. Singurul însoțitor în arestul meu „aveam un preot, acusat șĭ el pentru o crimă de qua-„re mĕ înfiorezu, dar pe quare nu mi vine s’o credu.

„Intr’una din cjile aflând de l’acel omŭ chĕ ’ĭ sĕ „detese libertatea șĭ chĕ sĕ gătia sĕ plece în satul Les-„pedi de unde era, mi aduseĭ a minte de o fotogra-„fiă a mea pe quare o făcusem pentru voi; scriseĭ „dară aste rânduri șĭ le ascunseĭ în legătura eĭ cu „îngrijire, făr’ a fi vĕdut de dînsul, șĭ ’l rugai, sĕ fa-„că or ce putință s’o d6 în primirea vre unuia din „membrii familieĭ mele, însemnâudui locul unde ar fi „putut sĕ ve găsescă. Nu sciu daqua va fi urmat „astu-fel, dar daqu’aceste rânduri vor ajunge vre o „dată în mâinele vóstre, aduceți-ve a minte de mine, „chĕcĭ în minutul acéstă, un-spre-dece óre din nópte, „o trăsură cu patru cai șĭ o escortă de casaci m’a„steptă la pórta arestului meu sĕ mĕ ducă, nu sĕ ĭn „unde, póte în vr'o temniță, póte în Siberia, póte la mórte... Fiți sănătoșĭ șĭ nu uitați pe al vostru Amlet.“

— Ecă ce citii, scumpă mamă, dise Telma amestecându-șĭ lacremele cu ale mumeĭ sale.

— Urméză, urméză, dise domna Silvani, quare, cu tóte lacremele ce versase părea maĭ multu o au-ditore rece, quare sĕ interesa s’afle desnodămîntul a-celeĭ istorie far’ a sĕ areta chĕ compătimesce cu s6r-tea fiiului eĭ.

— Atunci, urmă Telma dupe ce înecă un suspin sincer în peptul eĭ, întorcĕndu-mĕ la femeĭa quare mi detese acel talisman prețios, ’ĭ făcui întrebări peste întrebări sĕ mi spuiă tot ce maĭ putuse afla de la soçiul eĭ despre frate-meu, despre locul unde s’ar afla, despre sdrtea ce va fi avut; ni mi cu nu maĭ putui afla de la dînsa, șĭ, cu inima îndoită, cu sufletul sfâșĭat, plecai sĕ viu în capitala asta, unde credeam, în numele dreptății saŭ al aurului, sĕ potu descoperi ceva.

Intr’acel minut dómna Silvani tresări ca cel ce descopere un șerpe sub pașĭi sĕ ĭ, apoi făcend sĕ mnu fiieĭ-seĭ cu o mână sĕ tacă, puse cea altă la gură șĭ, întindend capul în partea păretelui despre stradă:

— Jucătorul de orgă! jucătorul de orgă! strigă ea ca o nebună, șĭ cădu maĭ fără simțiri în brațele fiieĭ sale.

Intr’adever, tocma în momentul acela s’audia de departe un jucător de orgă cântând o ariă maghiară forte sĕ mnificativă.

— Fiă, chĕ ți aĭ trecut sărita, moșu Dumitre ; unde ți o maĭ fi lucind ochii de nu maĭ tbree pisica astă

sâră! dise unul din ceĭ patru bandiți vĕdêndu-șĭ nimicită speranța d’a putâ jefui pe doinna Silvani.

— Astă seră nu va s’audă cum latră cățelul pământului, cise altu.

— Stați, me, chĕ a’ luat paiul cu urechia, observă al treĭle quând vecju pe muma Telmeĭ cădend leșĭnată în brațele fiieĭ-seĭ. N’o fi dat ortu popii!

— Ajuta’ĭar sân duminica de mâine, chĕ multa mi â dor de sgripsorii eĭ!

Dar atât acestŭ dialoga, quât șĭ întrebările ce făcea Telma mumii-seĭ qua sĕ ’ĭ csplice ce însemna turbu-rarea eĭ l’auirea jucătorului de orgă, fură întrerupte de sgomotul uneĭ trăsure quare sĕ opri dinainte ușeĭ aceleĭ încăperi.

Glasul unui omŭ ce părea a da ordini s’audi a-prdpe de acea ușă, pe urmă umbletul repede al unui ostașu, pașĭi ceĭ greĭ aĭ altuia quare s’apropia, apoi quâte-va momente de așteptare tăcută șĭ plină de ne-pace pentru ceĭ întemnițați urmă dup’ acâsta, șĭ în fine, de o dată cu venirea temnicerului, o cheĭă intră în brósca ușeĭ, sĕ întorse șĭ deschidend’o, lăsă intrarea unui impiegat al direcțiuneĭ închisorilor însoțit de un caporal de sĕ rginți șĭ de temnicer.

— Numerul 35 șĭ 36! dise împiegatul.

Temnicerul invită pe vĕduva Silvani șĭ pe Am-let a s’apropia.

— Sunteți liberi, dise împiegatul adresându-se către aceĭ doi individi șĭ arătând temnicerului ordinul în virtutea quăruia venise s’acdrde acéstă libertate.

Gradații sĕ dispunea sĕ sĕ bucure de libertatea ce li sĕ redetese, quând temnicerul aplecându-se la urechia Impiegatului ’ĭ spuse ceva în sĕ cret.

— Bine! respunse acéstă tare; îi veĭ conduce pe amândoi afară din temniță în localul ce Ie este destinat, pene vor înfățișa garanția pentru bunele lor purtări în viitor.

Dicend aceste vorbe, impiegatul eșĭ, pen’a nu lăsa timpii celor doi graciați a sĕ informa de la dîn-sul despre modul cel straniu al liberării lor. Atunci temnicerul adresându-se către denșĭi:

— Urmați-mi, le dise el.

— Unde? sĕ cercă sĕ întrebe vĕduva Silvani.

— Veți vede quând veți ajunge.

Dupe ce nefericiți! liberați eșĭră dintr’acel infernu unde petrecuseră aprópe doĕ luni de dile, temnicerul chiemă un gindarmu șĭ încredințândui acele doĕ per-sóne în primire, șopti ceva la urechia lui șĭ sĕ depărta mândru de consciința cu quare șĭ îndeplinise datoria»

CAP. XII.
UNUL DIN DOI.

Cea dupe urmă oră a dileĭ sunase dupe orlogîul bisericeĭ Crețulescului, șĭ nóptea începuse sĕ cuprindă acéstă parte a emisferului nostru ce sĕ află așe-Jată la 44°, 25¹, 41¹¹ de lățimĕ septentrionale șĭ 23°, 54¹, 13¹¹ de lungimĕ orientale, quând dómna Silvani șĭ cu Amlet condușĭ de gindarmul ce urma dupe dânșĭi ajunseră în strada din dosul bisericeĭ Ieni, de unde era s’apuce la drâpta qua sĕ ésă în strada Pitar Moșu, locu unde era póte sĕ se termine călătoria lor pedestră.

Un minut a trebuit dómnei Silvani spre a sĕ orienta, cu tot întunericul ce ’ĭ împedica vederea, șĭ a înțelege maĭ din ainte unde avea a minte sĕ ’ĭ ducă conductorul lor. Atunci sĕ înfioră, adăugind tremurul spaimeĭ pe lîng’al gerului ce domina în nóptea aceea.

— Ți é frigu? o întrebă Amlet în limba sa.

— Ascultă, ’ĭ dise mumă sa, scii unde mergem ?

— Nu! pentru ce?

— Pentru-chĕ vĕdu o nouă infamiă în aparința graciării nóstre.

— Ce vreĭ sĕ dici?

— Voia să dicu chă ar trebui, făr’a perde un minut, sĕ cugetăm cum vom scăpa din mâinele acestŭi omŭ, chĕcĭ, de vom maĭ înainta quâți-va pașĭ, va fi prè tărdiu.

— Esplică-te dară maĭ curând, dise Amlet spăimîntat.

— Nu è timpu de nici o esplicare, ci, ècă părerea mea: suntem tocma în respânte, apucă tu pe o stradă șĭ eŭ pe alta, dar întrebŭințăză tótă iuțăla piciórelor tele; locul è quam desertu din causa timpului celui urît; el è singur; vădându-ne fugind către doĕ puncte opuse, va alerga sĕ prindă pe una din doĕ, pe quând cea-altă va ave tot timpul sĕ scape ; or quare va reușĭ din noĭ a scăpa va îngriji în urmă pentru sortea celeĭ-alte. Daqua voiu fi eŭ prinsă sĕ scii chă am cădut în mâinele inemicului meu pe quare nu voiu sĕ ’l numescu înaintea gardianului nostru. Daqua vom scăpa împreună, locul nostru de întîlnire să fia la amicul teĭi, D. Danibal. Așa dară, la revedere!

Dicend acéstă, amândoi sĕ puseră pe fugă; vĕduva Silvani apucă strada quare dă în podul Mogoșóiei, Amlet făcu la stânga împrejur șĭ recapitulă, într’un sens invers, calea ce o făcuse până în punctul de unde sĕ înturnă.

Dupe cum o prevĕduse vĕduva Silvani astu-fel sĕ șĭ întîmplă: gindarmul sĕ lua în góna uneĭa, dar acéstă fu chiar aceea ce inventase stratagema; urmărind însă prada sa, credinciosul gardian nu lipsi d’a striga din totă puterea peptului sĕu :

— Puneți mâna pe dînsul! A apucat spre biserica Ienii! puneți mâna pe dînsul! Nu ’l lăsați să scape !

Dar vre-o doi treĭ trecători quari sĕ aflaseră pe drumu audind acéstă alarmă șĭ vĕdênd pe gindarmul fugind către un puctu opus cu acela pe quare îl numia, credură chĕ greșĭse numele stradeĭ șĭ, în locu d’a sĕ îndrepta în cotro îi invita el, veniră dupe dînsul sĕ ’ĭ dă ajutor în partea spre quare îl vedea fugind.

Dupe maĭ puçin de doĕ minute de fugă desperată, gindarmul reușĭ sĕ prindă pe fugara sa, șĭ dupe dece aprópe, nefericita captivă fu predată în mâinele asasinului soçiului eĭ, D. maior Orosin, quare resplătind cu liberalitate pe gindannu pentru ostenăla sa șĭ promitêndui un îndoit premiu daqua va descoperi pe cel-alt fugar, chiemă pe credinciosul seŭ Tetin șĭ, ajutat de dînsul, legă brațele șĭ gura victimeĭ sale șĭ luând’o într’o trăsură quare era într’adins pregătită, plecă cu dînsa șĭ cu servitorul lui pe bariera Moșĭlor.

Se lăsăm pe dómna Silvani sĕ mérgă cu inima înghiețată de frică șĭ de ger, cu întunericul nopții în ochii eĭ șĭ cu sufletul plin dn întunecimea nesciințeĭ despre sărtea quare o aștepta, șĭ sĕ întorcem luarea aminte a cititorilor la o epocă trecută, a quăria lacună credem chĕ é timpu a o umplă cu o dare de sémă atât de neapărată pentru curiositatea lor.

CAP. XIII.
O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ.

Fără îndoélă și aduce cineva a minte chē inemicul familiei Silvani suprindênd o scrisóre adresată de Amlet mumei sale prin servitorul lui Danibal, a pus mâna pe ea cu scopul infernal de a se servi de dînsa în planurile lui. Acéstă scrisóre nu cuprindea altuceva de quât aceste vorbe:

„Mamă,

„Dupe ce te am urmărit pretutindine, abia astă-di „am aflat chĕ ești aci. Óre-quari cuvinte, ce ți le voiu „esplica quând ne vom întîlni, nu mĕ értă sĕ vin în „persónă, de și înțelegi quâtă nerăbdare am de a te „vedé. Vino sĕ mĕ întîlnesci și sĕ ți esplicu purtarea „mea; aducĕtorul acesteia te va conduce în locul unde „mĕ poți găsi. La revedere.” T. S.

Baronul Orosin citind aceste rânduri și recunoscând mâna quare le a însemnat, a conceput îndată satanica ideă de a trimite acéstă scrisóre printr’nn credincios al sĕu însărcinându'l a conduce pe nefericita femeiă în locuința lui unde sĕ pótă, fără nici o temere, sĕ despóie victima sa de singurul actu quare, dupe cum ne aducem a minte, îl compromitea așa de tare, chĕci printr’însul sĕ da pe façiă tdtă infamia sa. Făr’a perde dară nici un minut, chiar în sera întîl-nirei sale cu văduva Silvani, întreprindētorul baron îndată ce sĕ înturnă a casă vru sĕ puiă în lucrare proiectul sĕu; dar scena în quare sĕ aflase cu quâte-va minute mai ’nainte, diferitele emoțiuni ce ’i turburară mințile, rescolirea atâtor suveniri sângerósĕ și criminali îl amețiră așa de multu, în quât încredințasĕ acea scrisóre chiar lui Tetin însărcinându-’l s’o ducă dómnei Silvani, și uitând un moment chĕ acestu omu intrasĕ în casa ei quând venisĕ a ’l însciința despre sosirea trăsurei ce o aștepta. Astu-fel pĕcatul ne orbesce adesĕ în quât ne face sau sĕ cădem în grópa ce o săpăm altora, or cel puçin, ne desjócă planurile prin proprie le uóstre greșele, spre a nu reuși.

Dómna Silvani primind dară acea scrisóre din mâna lui Tetin fusese îndată cuprinsă de un prepus natural; quând citi însē cel dupe urmă rând și vĕdu de cine era sĕ fiă condusă în locul unde erá sĕ găséscă pe autorul acelei scrisori, prepusul ei devenisĕ o încredințare, și nici o îndoéla nu ’i mai remăsese despre noua infamiă pe quare o întrebuința persecutorul ei în privința sa. Ce făcu dómna Silvani în urma acestei încredințări ? ea ascunse scrisórea și congediă pe Tetin quare, suprins el însu-și de stângăcia stăpînului seu și chiar de a sa propriă, sĕ dusĕ sĕ împărtășéscă baronului resultatul cel tristu al greșelei lor.

Maiorul Orosin vĕdêndu-șī speranța perdută în acéstă cale retăcită, luă alta nu mai puçin infamă de quât cea d’ânteiu, sĕ duse s’acuse pe vĕduva Silvani chĕ a dat ospitalitate unui revoluționar, quare se dicea fiiu al ei și quare, din preună cu alți complici, al quărora nume nu ’l scia, avea a minte a organisa un complot spre a ocupa armia austriacă, ce se afla în țéră în virtutea arbitrarei convențiuni încheiate cu Pórta, și sĕ lase timpii conaționalilor lor sĕ facă o nouă resculare în Hungaria.

Acéstă faptă avusese efectul prevĕdut; chiar a doa di de diminéță poliția capitalei a procedat la arestarea acusatei, quare fusese cercetată și invitată a mărturisi tot ce scia în privința acusării ce ’i se făcuse. Dómna Silvani, dupe cum scim, n’a declarat nimicu, ba încă a stăruit într’o tăcere obstinată; procesul ei a fost înaintat la o instanță mai înaltă și acusarea susținură de trei martori plătiți. Dómna Silvani fu condamnată deci la doi ani de întemnițare, și nu multu dup’acésta, Amlet veni s’o însocéscă, precum ne aducem bine aminte, în urma scenei întîmplate la nunta lui Torna Ilianu, quare ’l trimisese la arestu în temeiul simplului prepus ce avusese despre dînsul, și în virtutea paterei mài absolute de quare se bucura poliția în acea epocă.

Scim asemenea chĕ devotatul Pascal Torian, quare, cu tótă urîta sa crescere și numele cel reu ce ’l avea în cercurile societăților celor bune, nu era despoiat de óre-quari sintimente nobili și generóse pentru amicii lui, vĕdênd chĕ nu ’i fu cu putință a scăpa pe Amlet de sórtea ce ’l amenința, se dusese la Danibal sē ’i comunice acéstă împrejurare și sē cerce împreună cu dînsul vre un midlocu de scăpare pentru nefericitul seu amicu. Deci Pascal Torian sosind în casa lui Danibal și negăsindu ’l, fu nevoit a raporta astă întâmplare dómnei Daliei, rugând’o sē stăruéscă pe lîngă sociul ei spre a face tot ce putea pentru mântuirea acelei nefericite victime. Dómna Dalia aflând arestarea lui Amlet, și sufletul ei simțitor consĕrvând încă urmele unor impresiuni particulare ce ’i însuflasĕ persóna de quare era vorba, vru sĕ cerce efectul unei fapte de devotare pentru ființa pe quare, cu tot nesuccesul ei din ainte, nu ’i venia s’o uite așa de ușor. Atunci aducêndu-șĭ a minte de influința ce avea asupra unui óre-quare amicu al ei, amicu quare, prin relațiunile sele cu unele din curțile suverane represintate în România, ajunsese destul de putinte în țéră, trimise îndată sĕ ’l însciințeze despre dorința ce avea de a’i vorbi, și prinveni sĕ ’l înduplece a’i promite ertarea protegiatului ei.

Acesta omu era baronul Orosin.

Quâte-va dile în urmă Dalia fusese fericită a comunica lui Amlet ertarea ce o căpătasĕ în favórea lui, dar acesta refusă gracia ce ’i sĕ acorda, declarând chĕ fără mumă-sa va preferi sĕ remâiă în închisóre, cu tótă orórea ce dice Goethe chè ea inspiră atât eroului quât și fricosului.

Dalia aflând dară refusul lui Amlet și condițiunea ce ’i propunea, alergă din nou la midlocirea baronului. Maiorul Orosin înfăçișă acéstă cerere înconjurată de mari greutăți, dar avu îngrijirea sĕ lase midlocitórei óre-quare reservă de speranță.

Acéstă reservă era, dupe cum pretinde cronica scandalósă, qua amorul sĕ sfărame férele captivului, ca deul cel mai putinte din Olimpu. Acésta póte esplica acum stratagema întrebuințată de Titu Locrin spre a depărta d’a casă pe Danibal, făcêndu’l a crede chĕ princesa Argira avea sĕ ’i comunice ceva antingĕtor de onórea sa, vrând sĕ ferésca printr’acésta pe Dalia de supravegherea neadormitului ei Argus.

Or si cum, Dalia căpătase ertarea ambilor condamnați.

Baronul însē împlinindu-și promisiunea nu putea sĕ șĭ vadă perind singura speranță ce ’i mai remânea, de a cerca adică un midlocu estremu pentru a desarma pe dómna Silvani de actul fatal ce ’l avea in contra lui. Făcu dară astu-fel qua pe de o parte condamnații sĕ fiă liberați din închisóre, ear pe de alta, sub cuvînt de a li se da óre-quari instrucțiuni, sĕ ’i sĕ trimiță în locuința sa înaintea liberării lor definitive.

Écă dară pentru ce, în locu a se lăsa graciaților facultatea a șĭ lua fiă-quare calea ce voiea, ei fură nevoiți a urma pe aceea pe quare voiea sĕ îi conducă gardianul lor.

CAP. XIV.
STRADA BELVEDEREI.

Ântêiul cunoscut pe quare îl întîlni Amlet, îndată ce iuțéla fugei sale puse o distanță destul de respectabilĕ între dînsul și gardianul seu, fu Pascal Torian.

Pascal Torian tot-d’auna voios și plin de încredere în sine, chiar în midlocul calamităților de quari fusese adese ocolit, se ducea la un jocu de cărți cu speranța sĕ șĭ scóță din capete, dicea el, chĕci în cursul a mai puçin de o lună câștigase, în quâte-va rânduri, de la suma de trei sute galbeni pênĕ la șésĕ mii, și neputênd s’ajungă la scopul lui, de a realisa adică un capital de dece mii galbeni qua sĕ pótă trăi din interesele lui, perduse pênĕ la ultima lăscaiă din câștigul seu.

Vedênd pe Amlet în momentul quând acesta se dispunea sĕ trécă prin Pasagiul Român qua sĕ ésă în strada grădinei, se puse înaintea lui și redicându-șĭ bastonul orisontal pênĕ la înălțimea peptulul seu:

— Stăi pe locu! ’i dise c’o voce quare speriă pe fugitivul astu-fel, în quât îl făcu sĕ se opréscă fără voiăi.

— Tu ești? dise Amlet recunoscênd pe serviabilul seu amicu.

— Cum mĕ vedi cu ochii verdi, respunse acesta. Ei, dar scăpași în-fine! Bine chĕ te vĕdui scăpat, adausĕ el mài într’acelaș timpu. Dar quând și cum ți a dat drumul?

Amlet spuse lui Pascal tot ce scim despre ertarea sa și a mumei sale din temniță, și cum sórtea le pregătia o nouă captivitate, daqua stratagema inventată de mumă-sa nu reușia sĕ ’l scape.

— Ce va sĕ dică quând are cineva și quâte un Dumnedeu pe pămînt! observă Pascal. Pre legea mea daqu’am vĕdut mai mare iubire, mai multă devotare ca la femeia asta! Mĕ, dar è în stare sĕ șĭ dé și viața pentru tine, scii tu? Ești fericit, nene Amlet, sĕ fiu al dracului daqua ți mințu, asta am vĕdut’o cu ochii. . .

— Ce lucru? întrebă Amlet mergênd mereu înainte.

— Se face chĕ nu scie! ei, nu mĕ omorî, prefăcutul meu! Ce? de mine vrei sĕ te ascundi? ai și nemerit’o ca nuca în părete; par’ chĕ n’am vĕdut’o eu, quând află de la mine despre arestarea ta, chĕci nu găsii pe bărbatu-seu a casă și fui nevoit sĕ ’i spuiu ei, cu ce durere a audit astă noutate, cum ’i a perit façia, cum s’a sculat numai de quât și a scris quâte-va rânduri nu sciu cui și le trimise prin nu sciu cine, și peste quâte-va dile, écă te liberat numai și numai cu protecțiunea ei. Ce interes ar fi avut sĕ facă atâtea și atâtea, daqua nu te ar fi iubit? Dar aproposito, unde te duci?

— Vino cu mine, am trebuință de un însoçitor, respunse Amlet făr’ a se turbura de ceea ce ’i spusese Pascal.

— Pe jos? pré bate vîntul rece.

— Putem lua o trăsură, suntem aprópe de unde staționéză ele. Dar écă una liberă, dise Amlet aruncându-se într’însa.

— Negreșit vr’o întîlnire cu aceea quare ne a liberat. . .

— Taci, scumpul meu, întrerupse Amlet; daqua è vorba de Dalia, ea è o nebună ; și cu tótă frumósa faptă ce a făcut pentru mine, eu plângu pe bărbatu-seu chĕ a avut parte d’o astu-fel de femeiă.

— Ai cuvînt, bietul omu, el merita o sórte mai bună; dar și tu ești ingrat, daqua nu recunosci serviciul acestei femei.

— Nici chĕ ți trece prin minte quâtă ură mi inspiră. Dar sĕ lăsăm glumele: ia spune mi, ai mai vĕdut pe D. și dómna Biloiu? ’I amu puté găsi acasă? aș vré sĕ intru puçin în camera unde a locuit mumă-mea, m’a însărcinat sĕ puiu óre-quare rânduélă în lucrurile ei.

— Mĕ întrebi de nisce ómeni pe quari nu ’i am mai vĕdut în viața mea, de quât în séra quând eramu éră împreună și la nunta fetei preotesei, fosta dómna Ilianu.

— Ai dis fosta, și acum nu mai trăesce cu bărbatu-seu ?

— Aș! sunt quâte va dile de quând stau despărțiți. Închipuesce-ți acea fetică de doi-spre-dece ani abia, quare se bocia cu lacreme în dioa nunței sale, par’ chĕ și cobia singură! s’o vedi, frațióre, cum s’a deschis ca varza; nu’i mai plăcea sĕ umble în birje, și ’i a trebuit faeton cu livrele. și a vrut sĕ aibă loge la Operă, și casă deschisă, și sĕ fiă în visite cu case ce nu erau de nasul ei; în scurtu, în doĕ luni aprópe s’a dus și zestre și ce bruma a mai avut bărbatu-sĕu, ba încă ’l a vîrît și în datorie; și dupe ce a vĕdut chĕ nu mai avea nimicu ’l a și lăsat, și acum trăesce într’o margine a capitalei cu perdele roșie la ferestre.

— Mulți ani a trăit în doĕ luni obsĕrvă surîdênd Amlet.

— Ai dreptate; dar écă-ne ajunși la D. Andrei Biloiu și scumpa sa jumătate. - Gătesce-ți urechile, chĕ ai sĕ mai audi quâte în lună și în sóre despre porumbeii și cățeii lor. Dar uite minune! adause el peste un minut: dómna Biloiu face și pe móșa, sau s’a mutat vre o móșă la dînsa. Vĕdu o tablă d’asupra porții.

— Nu è de mirare, biata femeiă face ce póte qua sĕ trăéscă.

Intrând în casă, ei fură suprinși vĕdênd pe bĕtrâna proprietară învestită în doliu și dând cu cărțile în colțul patului unde se afla ședênd.

— Bine te am găsit mam’ Anico, diseră într’acelaș timpu Amlet și Pascal Torian, salutând pe vechia lor cunoscință.

— Bine ați venit, domnilor, respunse dómna Biloiu strîngêndu-și cărțile și dregênd colțul cerșéfului de pe pat.

— Dar numai singură? unde è D. Andrei ? Amu vre sĕ ’l vedem.

— E în pămînt, mamă; nu puteți sĕ ’l vedeți, respunse vĕduva c’un suspin ce semĕna mai multu o parodiă de quât o durere.

— Ce vorbesci, mam’ Anico! dise Pascal c’o adevĕrată părere de reu.

— Așa, mamă, ’l am îngropat pe reposatul, Dumnedeu sĕ ’l erte, de sunt acum șése săptămâni trecute; alaltă-eri ’i am făcut parastasul; Domnul mĕ scie cu quâtă greutate am putut sĕ întîmpinu și astă chĕltuélă; chĕ vai! de o femeiă quare trăesce fără umbră de bărbat în casă! quât sĕ fiă, un bărbat è altu-ceva de quât o femeiă, asta am dis’o tot-d’auna, și reposatul, quând trăia, Dumnedeu sĕ’i ușureze țĕrîna! cu tóte nebuniele lui de mi a vîndut tot pentru qua sĕ întrețiă păsĕrelele lui, biet, chĕci atâta petrecere avea și el, dar tot, unde sciam chĕ era un fior de bărbat în casă, mai luptam și eu cu necasurile, ear cum a închis ochii, par’ chĕ mi a luat cu dînsul și bucățica de la gură...

— Și de ce a murit, mamă? întrebă Amlet cu o voce de compătimire.

— Vai! sufletul meu, de ce móre tótă lumea! quare de una, quare de alta, toți trebue sĕ murim quând nu ne mai remân dile de trăit. Bietului reposat de la nunta preotesei ’i s’a tras lui mórtea. ..

— Pré era nuntă cu bocete, mama ! observă Pascal.

— Apoi d'aia șĭ au cobit pe sĕmne, chĕ nu s’a ales praful din nunta lor, Dumnedeu sĕ mĕ erte! Biata fată, quând ei căuta, nu strica nimicu, puia mamei! el, ticălosul, a eșit un spurcat și jumătate, chĕ mĕ dau și eu dintr’una dintr’alta, dar fiind-chĕ veni vorba, voiu sĕ vĕ spuiu chĕ n’a avut parte biata copiliță, chĕ de tînĕră, era destul de tînĕră, de frumósă, s’o sorbi într’o picătură de apă, de deșteptă o perdeai din ochi; parale avea, într’un cuvînt tot ce ’i trebuia qua sĕ fiă fericită, dar ce ’i faci, daqua n’are cineva parte sĕ nemeréscă un bărbat bun! s’a bucurat la sabia quare o sdrăngănia pe ale petre, a vrut sĕ fiă ofiçerésă; acum, bine è chĕ n’are ce mânca?..

— A cheltuit tot, am audit, dise Pascal Torian.

— Aș! dupe ce ’i a mâncat, domnule, tot ce a avut, biata copilă! dupe ce ’i a vîndut și cerceii din urechi și inelușele de la degite, quând a vĕdut chĕ nu ’i mai remăsĕsĕ nimicu sĕ mai vîndâ, începusĕ s’o bată, biata copilă. . .

— Ce spui, mamă! dise cu mirare Amlet, è dar un monstru!

— Uite așa, domnișorule, se îmbăta și o bătea dioa și nóptea; venia dupe mediul nopții, despre dio, de la blestemățiele lui, o găsia adormită, și din somnu o lua de códă și tăbăria pe ea: adoa-di pleca d’a casă și nu ’i lăsa o lăscaiă de cheltuélă, și biata nefericită, trecea dile întregi și nu punea nimicu în gura ei; hainele curgea strențe du pe dînsa și, timpu de érnă, dormia fără focu, domnișorii mei, daqu’ați mai audit! ...

— Și acum? dise Pascal.

— Acum veți fi audit, sunt quâte-va dile de quând a gonit’o și d’a casă.

— Și trăesce cu mumă-sa?

— Aș! dar a vrut s’o priméscă? mai suflet spurcat ca și la femeia aia! fata ei, atâta copil ’i a dat Dumnedeu, și sĕ nu vrea sĕ ’i deschidă ușea quând o scia gonită de bărbatu-sĕu și remasă pe drumuri!..

— Dar ce o făcea sĕ fiă așa de crudă cu fiiă-sa? întrebă Pascal.

— Apoi ce sĕ dici, domnule, și ea a quam greșit puçin de la început.

— Cine? preotésa?

— Ba, fata, Lenuța, voiu sĕ dicu.

— Și ce a făcut?

— Ce sĕ facă, abia trecuse o septemână de la nuntă și ’i o făcu quât de bună bărbatului ei; o prinse cu domnul cela, cum ’i dice, quare umblă într’o trăsurică cu doĕ róte și c’un cal, par’ chĕ è o saca boeréscă...

— Dinicu Floricénu? dise Torian.

— Ei! de ’i mai dice copia, nu sciu cui...

— Copia lui Don Juan.

— Tocma.

— Și el a scos’o din minți? întrebă Pascal.

— Ba și el și alți, chĕ nici ea nu era vr’o sculișóră, și destule a suferit bietul bărbatu-seu dupe urma ei; értă-mĕ una, értă-mĕ doĕ, ertă-mĕ noĕ pên’ajunsese de noĕ-deci și noĕ. Dar tóte fură cum fură, ear cea dupe urmă fu mai cu córne de quât tóte, quând șĭ vîrî códa cel cu sacaoa boeréscă, chĕci dupe ce șĭ a bătut jocu de ea, prósta! apoi o mai și fură dupe ale-alte tóte.

— Floricénu ?

— Chiar el, chĕ n’avea cine ; n'a mai fost în casă nimini de quât dînsul; el a adus’o de la teatru cu trăsura lui, bărbatu-seu era de rându în séra aceea ; cum veni a casă, biata fată și scóse sculișórele și le puse pe scrin, quând se duse pustiul de la dînsa, periră și sculele cu dînsul, par’ chĕ și pusĕsĕ dracul códa pe ele: o braçară de diamante, o părechiă cercei de briliante, un inel de rubin pe quare ’i ’l detese nașă-sa, maiorésa a lui Viran, și doĕ șire de mărgăritari mài ca bobul de năut de mari; uite, tóte au perit îndată ce s’a dus de lîngă ea, blestematul si neomenitul, chĕ n’am cum sĕ ’i mai dicu.

— Nu mi spune mie de Dinicu Floricénu, observă Pascal Torian, îl cunoscu ca p’un cal brézu, și nu è numai Lenuța quare a suferit de lungimea unghilor lui. Dar nu ne ai spus, mam’ Anico, despre reposatul, cum s’a întîmplat sĕ móră așa pe neașteptate...

— Numai în trei dile, domnule, întrerupse oftând văduva Biloiu; nebolit și nezăcut, bietul crestin.

— Din ce ’i a venit?

— Din ce sĕ ’i viă, în séra cea de nuntă a stat și el de a mâncat cu toți la mașă, eu n’am vrut sĕ stau, nu mi era bine, tótă dioa sĕ urci scări, sĕ stai în picióre, sĕ vedi de una, de alta, mi s’a tăiat midlocul, nedeprinsă de ostenéla de la un timpu înqua, am plecat a casă sĕ mi întindu osciórele. Pas’mi-te el remâind singur, n’avea cine sĕ ’l îngrijéscă, chĕ era quam lacomu, Dumnedeu sĕ ’l erte! s’a alunecat la mâncare și la bere, în quât n’a stat putință sĕ viă pên’ a doa di a casă; quând veni era din nou cărănit, m’ain speriat quând l'am vĕdut; ’i disei sĕ se culce pênĕ s’a mai tredi, dar vorbă sĕ fiă! așa cum era d’abia chĕ ’l ținea piciorele, grijea lui sĕ mérgă sĕ șĭ vadă porumbeii ; quând colo, ce sĕ vedi! și n’am fost sciut nimicu, pĕcatele mele! chĕ ’l aș fi pregătit pentru astă nefericire, o afurisită de pisică, nu sciu cum a găsit porumbarul deschis și ’i mânca, frățióre, doi porumbi, cei mai buni, pe quari îi iubia ca ochii din capu!

— Pe Cerceloiul!

— Și pe Inelarul!

— Ce întâmplare!

— Ucigă-o-ar tóca s’o ucigă, chĕ destul necas am avut! Asta fuse ca pe la eșirea din biserică; pênĕ l’amédi, numai îl audii: „Capu, capu, și éră capu!“ Îl culcai binișor pe pat, nu putu sĕ dórmă, vinul quare ’l bĕuse ’i făcea gréță; mi ceru sticla cu estractu de kirasao sĕ miróse...

— Sĕ bé, observă Pascal suridênd fără voiăi.

— Ce sĕ bé!...

— Kirasao è o licóre de beut, iar nu estractu de mirosit.

— Așa, ai dreptate, dise Anica Biloiu, vream sĕ dicu sticla cu az-buke. ’I o detei și turnă ca la vr’o jumătate sticlă în batistă pe quare o ținu la nas pênĕ adormi. În nóptea aceea îl audii sforăind cum nu’l audisem de quând ’l am luat; ’i redicai capu mai sus și mĕ dusei sĕ mĕ culcu. Adoa di quând vrusei sĕ vedu cum era, îl găsii perdut și fără simțiri; nu mĕ mai cunoscea: alergai la doctor cum putui, venii cu dînsul, quând ’i pipăi vîna, el dete din capu și eși pe ușe; înțelesei chĕ nu ’i mai da multe dile. Vai de pĕcatele mele! numai ochii mei sciu quâte lacreme am versat! Dar nu mi ajungea atâta, a trebuit sĕ mĕ ducu la preot sĕ ’i ’l aducu qua sĕ ’l grijéscă, și sĕ n’ai, cum dicu, o lăscaiă frântă. . . Vai de dilișórele mele! amare dile am fost ursită sĕ trăescu! . . Scó1ă-te nóptea târziu, dumi-te singură pe jos la popa Constantin, și ploua de se desfunda pămîntul! Daqu’am ajuns la popa cu vai cu chin, găsescu portița încuiată și lumînarea stinsă în casă, înțelesei chĕ dormia: „Mam’preotésă! mam’ preotésă!” strigai de doĕ-deci de ori bătĕnd în pórtă; d’abia dupe o sută de strigări și de bătăi vĕdui capul preotesĕi legat c’un tulpan albu eșind din feréstră și întrebând ca o turbată: „Cine dracu bate așa tare de ne a speriat somnul ?” — Mam’ preotésă, disei, fă bine și di părintelui sĕ viă pênĕ la mine sĕ împărtășéscă pe bărbatu-meu, pên' a nu ’i eși sufletul. Fii bună mam’ preoteșică, și sĕ ți țiă Dumnedeu în sémă. — „Cine ești? mĕ întrebă. — Eu sunt, mam’ preotesă, nu mĕ cunosci Anica lui Andrei Biloiu.“ — Daqua ’i am spus cine sunt, numai a trîntit feréstra dicênd: — Nu póte părintele sĕ viă; è ostenit și dórme. — „Dar pentru Dumnedeu!.. vrusei sĕ mai strigu.”— Lăsați-ne în pace, la purtanicu! dar ce è părintele? argatul dumitale sĕ umble nóptea pe astu-fel de timpu... — „Dar móre negrijit, sĕracan de mine!“ — Călătoriă bună! par’ chĕ îl oprim noi sĕ móră ?“ — Și închise feréstra cu iuțélă. D’aci înainte m’am mai cercat sĕ mai strigu, sĕ mĕ rogu, dar nu fu cu putință sĕ mi mai respundă cineva, și a trebuit sĕ mĕ depărtezu făr’ a sci unde sĕ mĕ mai ducu. Vedeți, domnule, ce dile am apucat! asta è creștinătate? asta e omenire? creștini suntem or păgâni! dar nici la păgâni nu credu sĕ fiă așa! Ia sĕ fi sciut chĕ eram mai cu dare de mână și chĕ eram sĕ ’i plătescu ostenelă, cum era sĕ șĭ iea cartea și patrahirul și s’alerge cu tótă plóia și timpul cel urît! . .

— Așa dară ce ai făcut? întrerupse Pascal Torian.

— Ce puteam sĕ făcu, domnule! m’am întors a casă, și quând m’apropiai de patul reposatului îlgăsii îngheçiat.

— Murise?....

— Nemărturisit și neîmpărtășit, sĕ ’i fiă pĕcătele în sufletul preotului Constantin!

— Onóre clerului! Și în cele din urmă, cum ai făcut? dise Pascal.

— Adoa-di mĕ dusei la altu; acum era vorba sĕ ’i vedu de îmormîntare. Mĕ dusei la popa Ion de la biserica nóstra; p’ăsta il găsii mai cu judecată și mai cu frica lui Dumnedeu. Daqua’i am spus ce am pățit cu cel d’ânteiu, și făcu crucea de mirare ce sĕ mira: „Cum sĕ póte una ca asta! dise popa Ion ; dar și daqua n’are cineva sĕ plătéscă în bani, tot nu ’l lasă sufletul sĕ nu dé ceva unui biet preot quare trăesce cu indurarea turmei sale. Bunióră, adause el, eu sciu chĕ reposatul ținea porumbei quând trăia, dumneata, parchĕ cresceai nisce căței d’âia frumoșii, mare lucru è sĕ facu îmormîntarea reposatului fără plată, și, în locu de bani, sĕ mi dai quâte-va părechi de porumbei jucători, vr’un cățeluș de cei buni, o scurteică îmblănită, măcar ceva, qua sĕ fiă pentru sufletul reposatului, și sĕ chiamă chĕ tot ați chĕltuit la îmormîntare...”— Ba lasă gluma, dise preotésa lui popa Ion, quând eși el sĕ șĭ iea cartea de rugăciuni, am audit chĕ scii sĕ faci nisce ape minunate de obrazu, te aș ruga sĕ mi dai și mie o oca de apă de castraveți, și una de cea-altă. “ — Bine, disei, scăpați-mĕ d’a sta cu mortu ’n casă și vom vedé de ce vom face. A trebuit dară, dupe ce se făcu înmormîntarea sĕ viă popa Ion sĕ mi facă catagrafia de quâte părechi de porumbei mai am, quâți căței, quâte scurteice și sĕ ’i le dau pe tóte pentru chĕltuéla înmormîntării.

— Și quât a costat astă cheltuéla ? întrebă Amlet.

— Dór’ qua sĕ mi ’l iea din casă și sĕ ’l puiă în pămînt! . .

— Dar lumînările, clopotele, grópa, și cele-alte? întrebă Pascal.

— Ce stai de vorbesci domnule! dar nu m’a pus de ’i am dat înscris asigurându ’l cu biata căscióra asta, chĕ ’i voiu plăti trei sute de lei pentru chĕltuelele ce le a făcut!

— Aci quam avu dreptate, ce sĕ ’i dici! observă Pascal.

— Așa è, nici eu nu dicu altu-fel; dar numai pentru ostenélă sĕ mĕ despóie de atâte alte lucruri! asta è dreptu?

— Mamă, dise Amlet cu glasul cel mai compătimitor, mi pare fórte rău de ce ți s’a întîmplat, și rogu pe Dumnezeu sĕ te bucure din altă parte. Acum însĕ aș vre sĕ intru în casa unde locuia mumă-mea, pentru qua sĕ ’i ducu un lucru de quare are trebuință...

— Adevĕrat, ce face dómna Silvani? a scăpat în cea dupe urmă de unde au dus’o pĕcatele, biata femeiă ?

— Da, mamă, și m’a trimis sĕ ’i intru în casă qua sĕ ’i ieau ceva, și tot de o dată sĕ ți dau și banii aceștia ca o arvună din chiria anului fiitor.

Dicênd acesta, Amlet puse în mâna dómnei Biloiu cinci-deci de galbeni înfășurați într’o chărtiă.

— Mare ajutor mi a făcut mama d-tale, domnișorule, dise Anica Biloiu calculând din ochi suma aurului ce primise. Dumnedeu sĕ ’i pórte de grije cum m’a îngrijit pe mine d’atâte ori de quând o cunoscu, chĕ în locu de o chiria mi a dat dece pên’acum, și n’am cum sĕ ’i mulțumescu, de quât rugând pe Dumnedeu s’o îndiléscă și s’o facă sĕ șĭ găséscă pe fiiă-sa pentru quare mi spunea adesĕa chĕ’i sĕ sfâșia sufletul de dorul ei. Dar t’eĭ fi grăbind, domnișorule, și eu te țiu cu vorba. Vrei sĕ intri în casa mumei d-tale; ai chĕia sĕ deschidi?

— E la mine, respunse Amlet.

— Așa dară sĕ ți luminezu...

— Nu è nici o nevoiă, am tot ce mi trebue.

Amlet eși dupe ce dise aste vorbe și, intrând în camera unde locuise mumă-sa, scóse dintr’un cufĕrel un portfoliu ce cuprindea óre-quare chărtiă pentru quare baronul Orosin era în stare sĕ șĭ dé tótă averea sau o jumătate din viața sa spre a o avé. Terminând acestă afacere, Amlet închise ușa și veni sĕ iea pe amicul sĕu.

— Unde ne ducem? întrebă acesta pe Amlel vedêndu’l înturnat.

— Scumpul meu, dise Amlet, ți am spus chipul prin quare am scăpat din măinele gardianului, quare neapărat primise ordine secrete a ne duce la o altă captivitate, póte mai aspră de quât cea d’ântêiu. Acum scii chĕ trebue sĕ îngrijescu de sórtea mumei mele. Mĕ ducu prin urmare la locul ce ni ’l însemnarăm pentru întîlnire qua sĕ mĕ încredințezu! daqu’a scăpat și ea, sau sĕ cugetu la midlócele d’a o scăpa. Mai târdiu ne vom revedé, daqua doresci acésta.

— Cum nu! din tótă inima, respunse Pascal; iubitul nostru amicu,... aș vré sĕ fiu tot d’auna împreună cu el. Dar o rugăciune aș avé sĕ ți facu, daqua nu te superi...

— Spune.

— Fii bun și mĕ împrumută cu vr’o trei-deci de galbeni, daqua poți; îndată ce mi or intra bani ți ’i aducu eu singur. Se póte?...

— Bucuros, dise Amlel numerândui suma cerută. Acum unde vrei sĕ te lasu?

— Mĕ vei lăsa unde ți va fi mai la îndemână, în piața teatrului, daqua treci pe acolo.

— P’acolo mi è drumul.

Trăsura plecă cu iuțéla cerută de timpul cel friguros al ernei și de grăbirea comandată de închirietorii ei.

Tobele casarmei de cavaleriă sunaseră de multu diorile ; vĕduva lui Andrei Biloiu, dupe ce numĕră mai de multe ori suma ce o primise de la Amlet și destinasĕ în mintea ei deferitele întrebuințări ce cugeta sĕ facă din ea, se dispunea sĕ se culce, quând de o dată preparativele ei fură întrerupte de sgomotul unei trăsure ce se opri în pórtăi.

— Șĭ a uitat póte ceva p’aci vre unul din ei cugetă ea, și acum vine sĕ șĭ îl iea.

Cugetând astu-fel, sĕ sculă și aprinêend o lumînare începu sĕ caute prin tóte colțurile camerei obiectul uitat, quând ochii ei sĕ opriră asupra unui baston de elefant cu măciuca de cornalină, pe quare Pascal Torian, distras de idea împrumutului ce avea a minte a propune amicului sĕu, ’l a uitat în unghiul format lîngă masa dómnei Biloiu.

Acésta se pregătia sĕ ’l înapoieze celui ce venia sĕ ’l reclame și pe quare acum îl audia bătênd la ușea ei, quând deschidênd se vĕdu pe neașteptate façiă în façiă c’un omu mascat ce ținea doĕ pistóle în mână și quare, dupe ce se încredință chĕ nu mai era nimine strein în acea cameră:

*

— D-ta ești móșa Anica? o întrebă c’un glas turburat.

— Eu sunt, respunse bătrâna spăimîntată de vederea acelor pistóle întinse către dînsa și de aerul misterios al acelui visitator. Dar ce vrea sĕ dică. . .

cercă ea sĕ întrebe căutând cu ochii un midlocu de

scăpare.

— Nici o vorbă! dise omul mascat, său ești mórtă; vedi aste pistóle ? sunt amendoĕ încărcate; la cel mai micu sgomot le deșertu în peptu-ți.

— Și ce vrei dară de la mine?

— Iea-ți tot ce ți trebue pentru moșit, și vino curênd cu mine.

— Unde vrei sĕ viu așa târdiu! sĕracan de mine! și unde sĕ mi lasu casa singură? adause ea aducên-du-și a minte de banii ce era sĕ ’i lasĕ departe de or ce îngrijire.

— Nu ți pasă de nimicu, vei fi resplătită cum se cade, numai nu întărdia și mi urméză mai de grabu.

Biata femeia șĭ făcu pregătirile tremurând de spaimă și se dispunea sĕ urmeze misteriosului personagiu, quând acesta, luminat ca d’o ideă nouă:

— Stai, ’i dise, nu te mișca din locu.

Și scoțênd o batistă ’i legă ochii ermeticesce ; apoi, luând’o de mână și conducênd’o la pórtă unde îi aștepta trăsura, sĕ urcară împreună într’însa.

— Întórce! dise omul mascat cucerului.

Acesta întórse.

Dupe mai multe întorsăture la drépta și la stânga ce făcu trăsura sub comanda omului mascat, al quăruia plan era învederat de a desorienta pe nefericita femeiă ce o conducea, ea se opri în-fine la o pórtă. Se deteră jos, și tot cu ochii legați, ea se simți condusă, mai multu mórtă de quât viă, pênĕ în capul scării. Acolo fu lăsată pentr’un minut de conducĕtorul ei, quare descuind o cameră ce fusese închisă cu chĕia, se înturnă și îmbrâncind pe încremenita móșă în întru, încuiă ușa la locu și trase legătura de pe ochii ei.

Écă ce vĕdu ea sau ce ’i se păru a vedé în minutul quând ’i se redică vĕlul de pe ochi :

Pe un pat din fundu ea vĕdu o femeiă a quăria façiă era mascată, dar quare gemea ca de nisce dureri de facere; în drépta era o vatră largă în quare ardea un focu în tótă puterea lui; restul tabloului nu atrase nici o luare a minte din partei.

— Moșesce acéstă femeiă, ’i dise omul mascat dupe ce ’i deslegă ochii; dar moșesce-o bine și curênd ; altu-fel vei respunde pentru or ce s’ar întîmpla.

Bĕtrâna se puse la lucru și în mai puçin de doĕ ore femeia cu mască născu un copil.

Móșa se dispunea sĕ facă ceea ce scia chĕ era de trebuință la asemene împrejurare, quând glasul cel scurtu, dar otărîtor al omului mascat ’i opri braçiul înainte d’a face ceva.

— Nici o îngrijire pentru copil, ’i dise el; fă tot pentru mumă-sa.

— Dar copilul? îngână ea.

— Vedi acel focu?

— Vĕdu, respunse bătrâna perită.

— Îl vei arunca între flacărele lui.

— Pentru Dumnezeu! urlă móșa, ce mĕ înveți sĕ facu, domnule!

— Nici o vorbă! ar puté sĕ ne audă cineva. Dar aruncă’l mai curênd, sau. . .

Omul mascat întinse un pistol către dînsa și trase cocoșul.

— Ești o féră nelegiuită! și vei da séma lui Dumnezeu pentru ceea ce faci!

Dicênd aceste vorbe, smulse copilul din scutecele în quari îl înfâșurase și, tremurând de spaimă, făcu ce ’i se dise.

Omul mascat nu ’i respunse nimicu, ci legândui ochii din nou, o reconduse jos, lăsând pe lehusă singură și într’o amețélă quare nu ’i permisese sĕ vadă cruda scenă ce sĕ întîmplase.

Ajungênd la cea dupe urmă tréptă a scării, înainte d’a se urca în trăsură, bĕtrâna móșă șĭ aduse a minte chĕ mâinele ei era încă pline de sângele nefericitei sale victime; trecênd dară pe lîngă zidu șî le sterse iute pe dînsul, făcêndui semnul unei cruci pe quare omul mascat nu o vedu din causa întunericului și a pripei cu quare se făcuse astă lucrare.

Dup’o oră aprópe de mers, în quare timpu trăsura urma aceeaș tactică ca mai înainte qua sĕ încurce căile femeei ce conducea și s’o facă sĕ și pérdă urma, omul mascat o lăsă a casă și despăru într’o clipă pên’a nu ’i lăsa timpu sĕ vadă nici numĕrul trăsurei.

Adoa-di quând Pascal Torian veni sĕ și céră bastonul pe quare ’l uitase acolo în ajun:

— Domnișorule, ’i dise Anica Biloiu, dupe ce ’i spuse cele întîmplate în nóptea aceea, fă-mi un bine, suflețelul meu, și du-mĕ cu trăsura d-tale pênĕ la piața birjilor cea mai apropiată, a de la St. Ion, qua sĕ mi ieau una, chĕ n’am pe cine trimite, și pe jos nu sunt

în stare sĕ mĕ ducu. Voiu sĕ cautu casa unde mĕ duseră a séră; d’așu sci chĕ am sĕ colindu tot orașul și de m’ar ține quât de scumpu chiria ce mi ar cere, dar asta n’o lasu jos, feréscă Dumnedeu! Sĕ viă ca un tîlhar nóptea în casa mea, pe quând eram singură, sĕ mi puiă pistolul în peptu qua sĕ mĕ facă sĕ mĕ ducu de frică dupe el, și apoi, spurcatul și păgânul! sĕ mĕ siléscă s’aruncu în focu un suflet de omu, un biet copilaș, domnule, ca un îngeraș de frumos!... Audi! audi! nu’l ar mai răbda pămîntul, or cine a fi, nelegiuitul! Du-mĕ, puișorule, pĕnê la birje, și ți oiu cunósce astu bine quâte dile oiu mai avé.

Și pĕcătósa femeiă vorbind astu-fel, tremura din tot corpul, și scotea spume de turbare, plângea și blestemă cu focu.

— Sĕ te ducu, mam’ Anico, dar ce ai a minte sĕ faci ? o întrebă Pascal Torian.

— Uite, cum spusei, domnule, respunse desperata femeiă; am sĕ umblu pretutindine, peste tot o-rașul, sĕ mi arunca ochii ca uleul peste tóte casĕle, și îndată ce voiu da peste aceea ce am însemnat’o cu sângele de pe mâinele mele, am sĕ întrebu p’în vecini quare va avé în scire cine șéde acolo, și atunci, nici una nici alta, mĕ ducu dreptu la polițiă și arătu tot ce s’a întîmplat, și dóră om avé legi și pentru astufel de nelegiuiri: dar de lăsat, nu’l lasu de mi ar pune gîtul sub rótă.

— Ai tótă dreptatea, dise Pascal Torian, și eu aș fi pré curios sĕ aflu cine sĕ fiă acela quare a putut sĕ facă așa crudime, cura nu s’a mai audit. . . Vino dară cu mine, mam’ Anico, sĕ te lasu la birjea de la St Ion; dar te aș ruga sĕ mi spui și mie tot ce vei descoperi; n’am astîmpĕr pên’ oiu afla numele acelui ucigaș...

— Ți voiu spune tot, domnule ; voiu spune la tótă lumea ; voiu striga în gura mare qua sĕ sciă toți; dar nici chĕ mĕ mai întorcu acasă; mi è frică sĕ nu viă nelegiuitul într’o ndpte sĕ mi dé una în capu, chĕ è în stare sĕ facă și asta. Pĕnê voiu găsi s’o dau cuiva cu chiriă, mĕ ducu la preotésa Dimitrana sĕ stau quâte-va dile acolo, și de nu va voi sĕ mĕ priméscă, atunci mĕ ducu și eu la fiiă-sa Lenuța quare s’a mutat pe lîngă Colțea, cum am audit. Vino dară peste vr’o trei dile sĕ mĕ găsesci acolo daqua vrei sĕ afli tot ce voiu descoperi.

Ajungênd la piața birjelor de la St. Ion, Pascal Torian depuse pe Anica Biloiu într’o trăsură ce s’a-propiasĕ la invitarea lui, și amêndoi plecară, unul la drépta și altul la stânga, fiă-quare unde îl chiema datoria sau trebuința sa.

CAP. XV.
SEMNE DE VIJELIĂ.

Cititorii noștri n’au uitat fără îndoélă chĕ acela ce stăruia încă sĕ pórte numele de Amlet, vedendu-se scăpat din mâinele gardianului ce voiea sĕ ’l ducă, atât pe dînsul quât și pe mumă-sa, într’un locu suspectu, dupe tóte probabilitățile, s’a dus dreptu la casa unde locuise o dinióră dómna Silvani, spre a pune, dupe cum disese, óre-quare rânduélă în lucrurile ei, ear dupe cum è mai de crezut, quă sĕ sustragă d’acolo actul acusator spre a nu cădé în mâinele baronului Orosin.

Dupe ce se despărți dară de Pascal Torian, de quare fusese însoçit din minutul quând se îndreptase spre locuința mumei sale, și pênĕ ce s’a înturnat de acolo, Amlet temêndu-se a nu fi descoperit de gardianul sĕu sau de vre un camaradu d’ai lui, ear pe de altă parte avênd trebuință a reclama ajutorul cuiva în favórea mumei sale, pe quare o credea, era mai multu de quât sigur, în mâinele cumplitului Orosin, cugetă quâte-va minute ce sĕ facă și către cine sĕ se îndrepteze.

El era convins chĕ daqu’ar cere midlocirea lui Danibal nu ’i s’ar refusa-o; dar ce influință avea Danibal în țéră? quari era midlócele de quari sĕ bucura? écă ce nu scia. Afară de asta, ducêndu-se la dînsul era sĕ fiă nevoit a da ochi cu femeia lui, pe quare începem a înțelege pentru ce nu putea s’o suferă. Ce se facă dară? O ideă trecu repede prin mintei, acésta era de a se duce la baronul Orosin și a’i propune rescumpĕrarea mumei sale prin actul ce ’l interesa așa de multu și pe quare îl avea în mâinele sele, dar mumă sa nu ’i ar fi ertat nici o dată acésta, și el scia pré bine chĕ ea ar fi primit mai bine sĕ móră de quât sĕ pérdă o armă așa de prețiósă quare, și d’ar fi murit ea mai ’nainte d’a se puté servi cu dînsa, ar fi remas cel puçin de moștenire unuia din copii ei spre a îndestula o resbunare, quare din ce în ce devenia mai setósă de sângele acelei fiare.

Tóte cugetările acestea n’avură altu resultat de quât acela ce sĕ întîmplă adesĕ în asemeni casuri: unde mintea nu scie ce sĕ otăréscă omul se iea dupe instinctul seu, ascultă glasul inimei sale, și inima lui Amlet îl atrăgea către Danibal, asta era singura sa speranță și póte singura cunoscință ce avea în capitala României, și pe quare s’ar fi putut resima mai multu.

Și îndreptă dară pașii către locuința acestui amicu.

Dar lucrurile ’i se părură cu totul schimbate în casa acestui omu quând intră la dînsul. Din iubitor de singurătate și de viață pacĭnică și contemplativă, Danibal, printr’o neînțelésă prefacere, devenise cu totul altu: ținea casă deschisă, era înconjurat de mai mulți amici cu quari petrecea vorbind și glumind despre tóte materiele fără deosebire, și chiar, de ne am încrede ochilor lui Amlet, dându-sĕ fără cumpĕtare la bĕuture spirtósĕ de quari era încărcată o masă împrejurul quăria ședea din preună cu amicii lui.

Nu era tot asemenea și cu Dalia, quare, din cochĕtă și nebunatică ce fusese, acum sta retrasă lîng’o feréstră, păzind cea mai profundă tăcere și neluând parte la veselia comună.

Amlet simți o săgétă de ghiaçiă chĕ ’i trecu prin inimă quând ochii lui pătrundĕtori îmbrăçișară acestu tablou quare nu ’i cobia a bine.

— Bravo! dise Danibal vĕdênd pe Amlet în minutul quând acesta s’apropiă de el; écă și fugarul nostru, quare mi promisese chĕ peste trei dile se va înturna sĕ mi spuiă finele unei istorie de quare scia chĕ mĕ interesam așa de multu, și acum vine tocma peste doĕ luni!

— Dar vei fi aflat fără îndoélă unde am fost în aste doĕ luni, și neputința în quare am fost d’a veni? dise Amlet, cu jumătate glas.

— N’am aflat nimicu, respunse Danibal; ce ți s’a întîmplat? ședi colo și ne spune.

— Mai avem timpu, dise Amlet uitându-se împrejurul.

În minutul acela, Dalia se sculă de unde ședea, și, sub pretestu de a șĭ schimba locul, trecu pe lîngă Amlet și ’i dise, făr’ a fi audită de altu cineva:

— Nefericitule, sĕ nu vorbesci nimicu de façiă cu aceste persóne; mai ales feresce-te d’a spune lui Danibal cine te a scăpat.

Amlet nu respunse nimicu, dar nu scia ce sĕ créză din ânteia parte a vorbelor Daliei.

Ușea se deschise de o dată și un omu cărunt de o taliă de midlocu, brun și puçin pĕros, intră cu aerul cele mai mari familiarități.

— În-fine, écă și scumpul nostru Ferat, strigă Danibal sculându-se în picióre și venind înaintea noului sosit.

— Bună séră, dise acesta strîngênd pe Danibal în braçe și întindênd mâna Daliei. Sunt voios chĕ vĕ găsescu pe toți la un locu; așa mi place. Salutare, frate Comnine! Domnii mei, mĕ închinu. Dar

ce vĕdu! dați-mi voia sĕ mĕ speriu: tot unul și unul! Ia, lăsați perdelele sĕ nu ne vadă cineva d’afară, frățióre: ne ar lua chĕ ne amu adunat sĕ complotăm aci!

— Ha! ha! ha! rîse Danibal. Se vede chĕ toți provincialii s’asémĕnă în curagiu.

— Provincial, eu? n’am astă fericire; daqu’aș fi provincial, cel puçin nu mi s’ar disputa atunci origina română.

— Pentru-chĕ ai avé un nume mai românescu de quât al meu, întrerupse Danibal cu ironiă. Fiți dară voi mai Români cu numele; quât pentru mine, unii m’au și scos din rândul patrioților: Danibal nu mai è liberal, dicea óre-quare deună-di. — Pentru ce? îl întrebă cineva.— Pentru-chĕ nu mai scrie cu u scurtu, fu respunsul sĕu.

— Minunată ideă, disĕ Ferat.

— Cu tóte astea è o ideă, observă Danibal; ideile sunt și ele ca plantele, quari crescu dupe qualitatea locului unde se născu: grădinele producu flori și gunóiele ciuperci.

— Veni vorba de idei, dise Ferat, sĕ vĕ făcu sĕ vĕ mirați de o trăsură de spirit a unui țeran de peste Oltu, unul din postașii mei quari mĕ conducea la Rîmnicul Vîlcei. înainte d’a ajunge la orașu și la o distanță puțin depărtată de dînsul, vĕdu chĕ se opresce trăsura de o dată, și unul din postași descălecând se nevoiea sĕ șĭ lege biciul quare desfăcêndu-se căduse jos. Într’acel timpu mi aruncu ochii din întâmplare asupra unui dél din stânga, d’asupra quăruia se înălța o biserică vechiă cu quâte-va încăperi, mai multu ruinate, și o campanilă pe quare timpul și posițiunea sa din marginea délului o apleca spre vale. Curios, întreba pe poștașul meu cum se numesce acel locu.

— „D-ta cată sĕ scii mai bine, mi respunse el aruncându-mi o căutătură oblică însoçită de un surîs ușor.

— „Cum vrei sĕ sciu, ’i disei daqua n’am mai umblat pe aste locuri!

— „Dar cum! mĕ întrebă el cu mirare: unde erai la 48 quând tótă țéra se sculase pentru drepturile ei? dóră n’ei fi dat dosul din preună cu cei ce le puția astă mișcare?

— „Ba nu, ’i respunsei, dar p’atunci m’aflam în Bucuresci, unde lucram tot pentru mântuirea țerei împreună cu alții.

— „Dar cum umblați D-vóstră sĕ mântuiți țéra p’acolo? era și în partea locului vre o tabără ca p’aicea?

— „Acolo noi lucram cu pana, ’i disei.

— „Cu pana! murmură el dând din capu c’un aer batjocoritor; cu pana! écă pentru-ce lucrările D-vóstre n’au nici un temeiu!

— „Pentru-ce? îl întrebai.

— „Pentru-chĕ sunt ușóre și sbor ca pana, respunsĕ el. La noi n’a fost așa, urmă el; și daqua n’amu scos nimicu la cale, a fost chĕ eramu în neunire unii cu alții: d-vóstră cu penele, noi cu carabinele, nu ne loviam, și lucrul a mers pe sponciu.

— „Ii! mĕ, la Troian ! adausĕ el peste un minut încălecând și plesnind cu sete din biciu. Nu mai sunt dilele lui Magheru quare șĭ ținea acum șépte ani tabăra de panduri p’aici.

Apoi urmă cântând, și caii fugind în galopul cel mai mare:

„Ii, băete, la oraș,

„Chĕ sunt ném de coconaș,

„Și nu sunt pandur codrean

„Cu mâna pe toroipan,

„Călare p’un cal bĕlan,

„Fără șé și fără frâu,

„Dar cu sabia la brâu,

„Dormind nopțile p’în grâu,

„Dioa pândind la zăvoi

„Sĕ dau gróza pîn ciocoi,

„Chĕ pré șĭ bate jocu de noi.

O aprobare unanimă primi acéstă anecdotă. Convorbirea se învîrti multu timpu asupra spiritului ironicu al țeranilor nostri și asupra caracterului lor belicos, susținând fiă-quare disele sele cu esemple numeróse întîmpinate în călătoriele sale prin țéră.

— Aproposito de călĕtorie, dise unul din cercul acelei adunări adresându-sĕ către Ferat, nu ne ai spus scopul călătoriei d-tale; și cu tóte acestea mi se pare chĕ lipsesci de vr’o trei luni aprópe.

— Scopul. . . îngână Ferat clătind din capu; m’am dus sĕ facu neguțătoria lui Nastratin-Hogea.

— Daqua nu mĕ încelu, dise altu, te ai dus sĕ desfaci nisce cărți pe quari le-ai tipărit cu chĕltuéla...

— Cu chĕltuéla mea, întrerupse Ferat cu vioiciune.

— Fiă, dise întrevorbitorul seu. Ei bine! ce ai făcut ?

— Am făcut. . . chĕ m’am întors cu ele înapoi, afară de un numĕr de esemplare pe quari le am perdut-

— Pe drumu?

— Ba nu. Sĕ vĕ spuiu sĕ rîdeți, adică sĕ rîdem de noi înși-ne quând ne vom cunósce bine cine suntem. Închipuiți-vĕ chĕ tipărind cartea mea m’a costat mai bine de doĕ mii de lei; am depus cărțile pe la tóte librăriele din capitală spre desfacere cu neauditul rabat de 20 la % ; dupe șése luni mĕ ducu sĕ strîngu banii ce credeam chĕ se vor fi adunat din vîndarea lor, qua sĕ plătescu și eu cui eram dator, chĕci mĕ împrumutasem qua sĕ întîmpinu chĕltuelele tiparului; dar ce sĕ vedeți! în cursu de șése luni abia sĕ vînduseră trei din cinci sute ce depusesem. Atunci mi am imaginat un altu midlocu de desfacere, și acesta dupe îndemnul mai multora quari mĕ încredința chĕ voiu reuși mai bine astu-fel. Trimisei dară pe la quâți amici aveam aci și prin județe quâte dece sau doe-deci esemplare, rugându-’i sĕ mi le desfacă și sĕ opréscă fiă-quare quâte un esemplar gratis pe séma lor. Dupe alte șése luni am vrut sĕ cercu resultatul cercării mele; m’adresai la fiă-quare qua sĕ mi respundă banii ce va fi strîns, chĕci, din parte-le, numi ar fi respuns nici o dată. Dupe mai multe cereri repetite de sute de ori, cei mai mulți mi înapoiară cărțile nedesfăcute, avênd însĕ îngrijirea a opri pe aceea ce li se detese gratis. Cei din județe stăruiau a nu mi respunde nimicu, și fui prin urmare nevoit a chĕltui din nou spre a ’i colinda pe lâ locurile lor respective. Sciți cu ce m’am ales? unul mi a respuns chĕ nu scia nimicu, chĕ nu primise nici o carte; al doile chĕ le a desfăcut, dar chĕ nu luase încă de la nimine nici o lăscaiă, chĕ spera sĕ iea banii și chĕ mi ’i va trimite; al treile, chĕ le a împărțit pe tóte gratis, astu-fel înțelegênd chĕ ’i ani fost scris, și, în cele din urmĕ, dupe ce mai chĕltuii o sumă de bani, abia mĕ întorsei cu o parte din cărțile mele nedesfăcute, unele citite și rupte, altele ca vai de ele.

— Cine vĕ pune sĕ vĕ faceți toți autori? dise Danibal dând din umeri. Dați publicului ce vĕ cere daqua vreți sĕ reușiți; dar voi vedeți sórtea tutulor autorilor și stăruiți, ba și vĕ chĕltuiți banii qua sĕ vĕ faceți autori, dupe cum stăruia și șĭ chĕltuia averile pênĕ mai deună-di o clasĕ din societatea nóstră pentru qua sĕ se facă pitari și sĕ sciă chĕ au sĕ móră cluceri, daqua nu ceva mai multu, și pentru qua nevestele lor sĕ ésă mai ’nainte la mir. . .

’— Mi aduci a minte o întîmplare cu mirul, din cele mai comice, dise Ferat, pentru-chĕ dintr’una sărim într’ alta. Cată sĕ v’o spuiu qua sĕ mai rideți. Dar v’o vîndu cum am cumpĕrat’o. Deună-di, în óre-quare județu, și în óre-quare biserică, într’o duminică, óre-quare damă ducêndu-se la mir, de o dată se simte îmbrâncită pe la spate de altă damă quare ’i disputa tĕrêmul cu atâta înverșunare, în quât cea d’ântêiu vĕdêndu-se astu-fel tractată, a început sĕ ’i dică o miiă de cuvinte înjurióse; în scurtu, lucrul a mers departe, și nici una din ele nevoind a ceda triumful celeilalte, au ajuns la bătaiă. Bărbații lor intervin îndată, și fiă-quare, qua sĕ apere onórea nevestei sale, începură a se bate și ei. Scandalul devenise atât de publicu înquât cel cu femeia mai insultată și ceru satisfacerea prin canalul legilor. Procesul s’a terminat plătind insultatul suma de vre-o cinci sute galbeni, mi se pare, insultătorului, quare fusese părtinit pentru deosebite privințe de quari se bucura ca înalta protegiat.

— Frumósă istoriă, într’adever, dise Danibal, dar ai uitat sĕ ne spui cuvîntul pentru quare se luaseră la cértă acele doĕ dame.

— Ai dreptate ; acesta cuvînt a fost chĕ cea d’ânteiu, quare nu era de quât o simplă cetățénă, cutezase sĕ se ducă la mir înaintea celei-alte al quăria bărbat era clucer mare.

— Ah! ah! era în dreptul ei, nobila damă, respunse Danibal rîdênd; surda va fi cheltuit bărbatu-seu stăricica lui și sĕ va fi dat tumba pe la ministri qua sĕ capete un rangu și sĕ înainteze, qua s’ajungă în urmă nevastă-sa a se mirui dupe tóte marțafóicele cele neboerite! Nu è natural, adause el peste un minut, qua omul sĕ fiă ambițios, sĕ vré sĕ sĕ deosebéscă de cei-alți, prin ce póte, prin ce ’i è dat de natură sau de sórte? unii se deosebescu prin talentele lor, alții prin avuție, prin fapte mari; quare prin frumusețe, quare prin spirit, etc.; ei bine, sunt ómeni quari ar vre sĕ se deosĕbéscă și ei prin ceva; dar prin ce? bani a început sĕ aibă tótă lumea, de multe ori industrialii cei mai de jos au dis boerului celui mai mare: „te cumpĕru de dece ori cu averea mea,” și boerul a tăcut, vĕdênd chĕ avea dreptate; alte ori un țĕran cu o taliă uriașă a fost respuns proprietarului seu quare ’l amenința: „în ce te sumețesci de vrei sĕ ți bați jocu de Român pe bună dreptate? te ieau numai c’un degit și te asvîrlu peste a muchiă de colo!” și proprietarul a tușit de quâte-va ori făcêndu-se chĕ n’aude, chĕci mesurându-se din ochi cu dînsul șĭ a cunoscut inferioritatea fisică. O altă dată un student luase, cum se dice, la trei parale pe unul din magnații noștri, în quât îl făcuse sĕ ésă rușinat și sĕ tacă neavênd ce face. Cu ce dară ar puté sĕ se deosebéscă o mare categoriă de ómeni, quari sĕ vĕdu întrecuți în talente, în forță și în aur, dar quari cu tóte aceste simtu neînfrînata trebuință, moștenescu neîmpăcata patimă de a sĕ deosĕbi, de a fi mai mari, cum dicu ei, de a domni peste cei-alți? au alergat la ranguri; au vedut chĕ óre-quari legi impuse țerei escludea pe cei fără ranguri de drepturi politice, și deci sacrifiia tot spre a le căpăta: unul prin bani, altul prin înjosiri și umiliri, acesta prin trădări, acela prin sacrificiul onórei femeei sale sau a fiiei sale, șĭ făcură o posițiune în societate și se bucurară, dupĕ idea lor, de fericirea de a sĕ deosebi între concetățenii lor. Întrebe cineva pe unii din cei ce șĭ fac paradă cu decorațiunile ce le pórtă: Ce sunt astea, domnilor, quari le purtați la gît? cine vi le a dat? ce servicie făcute patriei v’a făcut sĕ le meritați? sciu chĕ în antiquitate în Atena și în Roma se cununa cu laure cei ce sĕ însemna prin virtuțile și talentele lor, sau prin faptele lor glorióse, dar voi ce ați făcut qua s’aveți dreptul d’a purta aste semne de distincțiune ? Respundeți! Dar ei nu vor respunde nimicu, sunt sigur, afară numai, cum disĕi, chĕ și asta provine d’acolo chă nimelui uu ’i place sĕ trăéscă în sfera în quare s’a născut, ci toți voiescu, sĕ nevoiescu, și bat capul, sĕ se distingă cu or ce prețu, cu or ce sacrificiu, fiă quât de mare, quât de costător, quât de rușinos, numai sĕ se distingă, sĕ se distingă și mai multe nu. Dar întrebați-mĕ: amu puté óre sĕ fim nisce cetățeni onești mulțumindu-ne sĕ trăim cu munca nóstră, făr’ a alerga dupe ambițiuni seci și derăpenătóre. . . Ce vorbă! de multe ori amu vré sĕ muncim, dar munca ni se refusă; daqua te cerci sĕ ceri un postu, ești un miserabil, un omu fără principie, quare desĕrtezi într’o tabără și vii într’alta; sĕ ceri, nu ești făcut, și nici chĕ ți dă cineva; de avut n’ai nimicu; sĕ speri ceva, nu ți è ertat, și trebue dar sĕ peri sau cércă-te sĕ faci altu-fel, cércă-te sĕ faci ceea ce nu place societății sau legilor, numai pentru qua sĕ te supui astei necesități imperióse a naturei, quare ți strigă necontenit chă trebue sĕ trăesci, fiă și cu or ce prețu, și sĕ vedi atunci cum intervine societatea și cu legile ei, dar nu qua sĕ te mîngîie în miseria ta, nu qua sĕ ți dé vr’un ajutor, ci, qua sĕ ți dé, una anatema ei, batjocura ei, și cele d’al doile, qua sĕ ți arate temnița sau ocna! Fii bun, fii onestu, fii dreptu, fii virtuos, dar sĕ mori de fóme, dar sĕ nu ceri nimicu, chĕci atunci perdi prețul meritului tĕu; resplata è numai în cer, pedépsa è și acolo și pe pămînt. Daqua virtutea se resplătesce în cer, pentru ce și pĕcatele nu se pedepsescu numai acolo? Dar nu, aci è numai pedépsa fără resplată, acolo è și una și alta; tot-d'auna rĕul îndoit de quât binele.

Danibal vorbind astu-fel lăsa sĕ se vadă o flacără ce’i aprindea ochii și ’i roșia façia ; acésta era flacăra unei esaltări în quare îl pusese óre-quare împrejurare nefericită ce o vom afla mai la vale. Auditorii lui védênd focul cu quare vorbia și avîntul ce ’l mâna departe de cercul înțelepciunei în quare se vedea nevoit cineva a se ține în acea epocă, și temêndu-se de visita neașteptată a vre unui agent al poliției secrete, mai vîrtos chĕ toți cei ce forma adunarea lui Danibal în séra aceea era unul și unul, dupe espresiunea lui Ferat, otărîră sĕ plece.

— Mai bine sĕ schimbăm vorba, de quât sĕ vĕ duceți d’acum, le dise Danibal înțelegând mișcarea lor. Stați, domnilor, chĕ nu è încă tărdiu, adausĕ el; sunt abia dece, și mi ați promis chĕ veți remâné pênĕ la miedul nopții. La dracu! v’am amețit cu diatribele mele fără timpu; dar mi voiu îndrepta greșéla; nu stricu eu cu tóte acestea; am început sĕ vĕdu lucrurile cum sunt, nu cum mi le figuram la început. Tot omul, în junețea sa, șĭ crează în mintea lui o lume dupe capriciul și plăcerile sele, o lume în quare vede perspectiva realisării visului sĕu fericit; dar vine timpul și schimbă tot; atunci fiă-quare di smulge dintr’a-cea lume idealĕ quâte o flóre, ’i rupe quâte o frundă, o despóiă de quâte un arbure frumos, și nu lasă dintr’însa de quât un schelet uscat și urîcios: acéstă este realitatea! Atunci bietul omu spăimîntat de aspectul cel nou sub quare ’i se arată lumea sa pe quare n’o mai cunósce, remâne în sînul realității, primind de nevoiă ceea ce desprețuia mai nainte, și mulțumin-du-se cu puçin, și une-ori cu nimica, el quare refusa și multul pentru imposibilul; cu deosĕbire numai chĕ simte trebuința a suspina, a geme din quând în quând, chĕci tot adevĕrul este aci: paserea quare cântă șĭ are locuința mai sus de noi, șérpele quare mușcă è mai aprópe de omu, și cu câtă anevoință scótem aurul și mărgăritarul din fundul pămêntului sau al mărilor, cu atâta ușurință întîmpinăm în calea nóstră tina, gunoiul, și tot felul de spini quari ne înghimpă, tot felul de plante rele quari ne înveninéză. Am mai dis’o, rĕul è mai putinte de quât binele; poți sĕ strici pré lesne, dar è anevoiă, de multe ori peste putință, a pune la locu ce ai stricat... Dar vedu chĕ n’am îndreptare astă séră, urmă el stergêndu-șĭ fruntea de sudórea ce o inundase, și scopul pentru quare ne amu adunat a remas la o parte.

— Intr’adevĕr, ne ai promis sĕ ne faci o confesiune, dise unul din comeseni.

— Aveți dorință s’o auriți? întrebă Danibal a-runcând o căutătură furișată asupra Daliei, quare și trăgea pe a sa în minutul acela.

— Suntem pré curioși s’o aflăm, respunse Ferat.

— Bine; dar vĕ puiu o condițiune.

— O primim ! respunse un glas mai unanimu.

— S’o ascultați pênĕ la fine, și sĕ nu lăsați pe nimine sĕ ésa d’aci, or quare ar fi măcar.

— Quât pentru mine, dise Dalia cu óre-quare amor-propriu atins, eu nu mĕ voiu mișca d’aci.

— Mi o promiți ?

— Ți o promitu.

— Vei avé virtutea sĕ stai façiă? ..

— Și mai multu, te voiu ajuta acolo unde memoria te va părăsi.

— Mulțumescu; așa dară mĕ vei asculta în tăcere?

— Da, da, dise Dalia.

— Și noi! și noi! respunseră cei-alți făr’ a lua a minte la tonul cel amar cu quare respunse Dalia bărbatului ei.

— Pré bine, disĕ Danibal nevoindu-se a și strînge suvenirile.

Atunci restrîngêndu-se cercul împrejurul naratorului, acesta începu astu-fel.

CAR XVI.
CONFESIUNEA.

— Istoria ce v’am promis, adausĕ Danibal, è un episodu din viața mea; dar fiind-chĕ presonagele ce vom întîlni într’însa sunt de carne și de óse și prin urmare trăescu ca și voi, sĕ nu mĕ întrebați de numele lor, ci sĕ vĕ mulțumiți cu simplele inițiali de D. R*** D-na S*** etc.

— Începe o dată, disĕ Ferat c’un aer de nepace, și ți promitem chĕ vom fi discreți.

— Așa dară, urmă Danibal, sunt doi ani aprópe de quând într’o séră, pe la mijlocul anului 1850, urîn-du-mi-se cu singurătatea locuinței mele și cu tăcerea în quare trebuia sĕ m’aflu în qualitatea mea de persónă isolată, mĕ dusei sĕ mi schimbu regimul pentru quâte-va ore la un amicu, la un cunoscut qua sĕ dicu mai bine, și pe quare nu ’l vĕdusem de vr’o șése luni de dile. Pentru mirarea mea, amicul meu, D. R***, și pusese viața la rânduélă, fără qua eu sĕ fi avut cea mai mică ideă despre asta; îl găsii însurat, și nevasta lui, una din cele mai frumóse Bucurescene, plină de junețe, de vioiciune și de un caracter voios, primia în casăi pe or cine voiea sĕ ’i facă plăcerea d’a șĭ petrece serele la dînsa, afară de acele ce le consacra pentru balul mascat, Operă, Teatrul național și sĕratele de danțu unde era invitată. Din întâmplare séra aceea era una din serele ei, și asta mĕ scutise d’a mi căuta petrecerea în vr’o altă casă. Remăsĕi dară acolo încântat și încântând în privința cunoscinței mutuale ce făcurăm.

Dómna R*** sĕ ocupă de mine mai tótă sera, mĕ făcu sĕ ’i spuiu tóte aventurele mele din timpul quând m’aflam emigrat peste Carpați; din partei, mi spuse c’o naivitate rară tóte suferințele ei pênĕ sĕ se căsătorescă cu bărbatu-seu, quari suferințe provenia din temerea ce o avea chĕ părinții ei nu sĕ vor învoi cu astă unire, atât de dorită cu tóte acestea din amendoĕ părțile. In-fine ea mi spusĕ și mi mai spuse o miiă de lucruri femeesci de quari nu mi mai aducu a minte.

Quâte-va persóne quari mai veniră întrerupseră din fericire astă convorbire quare începuse a mĕ osteni. Lăsai locul meu unei dame quare stăruia să șédă lîngă D-na R*** și eu mĕ dusei sĕ m’ocupu de bărbatu-seu. Îl găsii jucând concină c’un altu amicu al lui, și se părea așa de cufundat în jocul ce’l ocupa în quât nici chĕ mĕ zări quând m’apropiasem de dînsul. O altă grupă de bărbați sta pe lîngă un cămin aprins fumând și privind într’o stare espectantĕ, de mi veți erta acestu cuvînt de cabinet. Damele formau tóte un cercu împrejurul D-nei R*** și convorbiau între ele despre modele ce erau la ordinea dilei, despre cărțile de bucătăriă, despre visele nopții trecute și despre atacurile lor de nerve. Me vecdui dară singur în-tr’acea adunare numerósă quare la început mi promisese o petrecere așa de plăcută, dar quare neținêndu-și cuvîntul ajunsese sĕ mi desplacă astu-fel, în quât nu vedeam minutul d’a mĕ depărta d’acolo.

În-fine D-na R*** înțelegând urîtul ce mĕ cuprinsese și vrând sĕ mĕ distragă, mĕ invită sĕ ieau parte la grupa din quare era și ea. M’apropiai qua sĕ urmezu bunei cuviințe și nici de cum cu speranța de a mi schimba sórtea din séra aceea.

Dar n’a fost astu-fel: sórtea pe quare o acusam în sine-mi reservase pentru mine o mulțumire quare mĕ despăgubise de tot trecutul acelei sere. Una din damele de quari vorbii, dar pe quare abia o observasem în trécêt, o fată de vr’o optu-spre-dece ani, al quâruia per negru și ochi negri ar fi făcut pe o Italiană sĕ ’i vorbéscă în limba lui Dante, al quăria surîs ce ’i încreția rubinul dupe buză ar fi făcut un fluture sĕ se lase cu tótă încrederea asuprăi spre a’i sorbi roa ca dup’o rosă, a quăria căutătură ar fi făcut pe St. Antoniu sĕ crédă chĕ satana a luat forma unui înger, acea fată, dicu, quare s’aflase din intîmplare în stânga mea, radiósă de frumusețe și de spirit, mândră de ea însă-și, plină de curagiul consciinței sale, sĕ întórse către mine și, numindu-me pe nume, mi dise aste vorbe:

— „N’ai aflat, domnule Danibal, cine a avut frumósă inspirare sĕ compuiă cânticul bravilor cruciați, un cânticu resbelicu, quare le va conduce pașii peste Dunĕre?

— „Nu, domnișóră, ’i respunsei; n’am avut nici odată curiositatea sĕ întrebu de numele poetului de quare è vorba; dar or quare ar fi, fără îndoélă cată sĕ fiă un mișel.

— „Negreșit, dise ea; și sunt sigură chĕ nu póte fi Român acela.

— „Și quând ar fi chiar, observai eu, n’ar puté fi însĕ un Român adevărat. Dar, adaugii îndată, pentru-chĕ s’a deschis astă vorbă, dați-mi voia sĕ vĕ întrebu și eu, daqua cunósceți damele quari s’au însărcinat cu cóserea a cinci sute cămăși destinate qua sĕ îmbrace pe alți atâția din acești vagabundi ?

— „Mi a fost cu neputință sĕ le aflu numele, respunsĕ ea; dar atâta sciu chĕ D-na S*** s’a fost însărcinat cu croiăla ; chĕ cumnată-sa, d-na I*** le a împărțit la mai multe din amicele ei qua sĕ le cóse; chĕ s’a format un comitet al eterieî, ai quăruia membri sunt DD. C***, G*** și X***, chĕ au dotat acestu comitet cu o casă quare se umple de bani în tóte filele, chĕci afară de D. A*** quare a depus într’însa 3,000 galbeni și de d-na M*** quare a dat și ea 250, toți egumenii monastirilor închinate contribuescu din tóte puterile lor qua sĕ se pótă arma braçele streinilor în țéra nóstră astă-di contra amicilor sĕi și mâine în contra ei. Cum ți sĕ pare starea asta de lucruri? adause ea cu o sinceră durere ce o esprima glasul ei pe quând vorbia.

— „Ar dice cine-va chĕ e demnă de o națiune deprinsă a purta jugul sclaviei și al supunerei pasive, disei eu; și cu tóte acestea ce nedréptă ar fi o asemene acusare pentru bieții Români quari au un trecut așa de glorios și plin de fapte strelucite!

— „Și quari chiar și în timpul de façiă au dat probe de cele mai nobili aspirări, de sintimentele cele mai patriotice, și acum cine scie ce sórte astéptă biata téră!

— „Bietele țere, întrerupsei, chăci una și aceeaș sórte, bună sau rea, è scrisă pentru amândoĕ; și, fiind-chĕ veni vorba de acesta, écă ce am citit de unădi în privința lor.

— „Primesci diare streine?

— „Nu, respunsei, acestea le citesce numai guvernul și DD. consuli, particularilor nu sunt tolerate; cu tóte astea un amicu din Paris a reușit a mi trimite în doĕ rânduri quâte o broșură relativă la țerele nóstre: într’una, quare è adresată Imperatului Napoleon III, și quare sĕ crede chĕ è scrisă de contele Z***, vorbindu-sĕ de reconstituirea regatului Poloniei, îndémnă pe Austria sĕ dé Galicia, și are îngrijirea a strecura minunata ideă chĕ Cursul Duneri s'ar cuveni de faptu Austriei, vrênd fără îndoélă sĕ înțelégă principatele române.

— „De sigur, dise ea.

— „În a doa broșură, urmai eu, quare è adresată Impĕratului Austriei, și al quăria autor nu șĭ a mascat numele. . .

— „Cine è autorul? mĕ întrebă ea.

— „D. Feline, respunsei. Așa dară în astă d’a doa broșură, autorul se esprimă lămurit, limpede, fără alusiuni; el è de părere chĕ pentru cedarea Galiciei, quare è cerută de imperiósa trebuință de a se reconstitui regatul polones, el propune, ca o compensare, anexarea la coróna Austriei a țerelor dunĕrene, quari ar fi fericite, dicea el, a sĕ fusiona cu elementele acelui imperiu, al quăruia guvernu părintescu le ar face o sórte mai mulțumitóre de quât aceea în quare sĕ află astă-di.

— „Dar marele publicistu întrebat’a óre daqua noi ne mulțumim cu sórtea ce ne propune? Dar crede el óre chĕ noi nu vedem și nu cunóscem starea în quare s’află confrații noștri de peste Carpați qua sĕ invidiam sórtea lor? Dar așa è de ușor qua sĕ otăréscă cineva la jugu sau la mórte o națiune de cinci milióne de ómeni quari au sciut sĕ se lupte pentru independința sa optu-spre-dece secoli făr’ a o perde un minut măcar, cu tóte opintelele ce au făcut inemicii lor și în întru și afară qua sĕ le o răpéscă? Dar è cineva quare sĕ se îndoescă de ce pot Românii, sau sĕ nu prevadă rolul cel mare ce au sĕ jóce într’o di în Orient doĕ-spre-dece milióne de Români pentru mândria stremoșilor lor și pentru lauda consângenilor lor de stirpe latină? Lasă’i sĕ scriă, adause ea peste un minut c’o inspirare mài profetică, lasă’i sĕ ne acuse, sĕ ne încarce de defăimări și de fére, sĕ ne facă sĕ suferim jugul tiraniei din întru și al invasiunilor din afară; lasă’i sĕ ne trimiță amicii și frații la Snagovu, la Kiev, la Bender și or unde, lasă’i sĕ ne sugrume din tóte părțile, sĕ ne umiléscă în ochii noștri, sĕ ne compromită în ochii streinilor, sĕ tragă danțul bacantelor la umbra crucei pe quare a spîndurat țéra nóstră, ca Țepeș quare sĕ desfĕta în aleele făcute de ómeni trașĭ în țépă ; lasă’i sĕ lucreze pentru peirea nóstră, lasă’i, noi nu vom peri, noi vom trăi spre gloria nóstră și spre rușinea lor, ear ei sĕ vor respândi pîn țerele streine și piciorul lor nu va mai cuteza sĕ calce un pămînt pe quare s'au cercat sĕ ’l vîndâ streinului pentru un prețu de Iudă. Dar mâine, sunt fórte sigură, mi vei da dreptate, quând ne vom mai vedé; cu tóte chĕ aș dori sĕ ne vedem quât de des, adause ea cu aerul cel mai încântător, qua s’am mulțumirea sĕ convorbim despre o materiă quare, sunt convinsă chĕ și pe d-ta te interesă ca și pe mine.

Promisei tot întrevorbitórei mele pentru quare începusem a simți o stimă deosebită, un interes anevoiă de descris. Cunoscința unei femei așa de rare, așa de superióre în frumusețe, spirit și sintimente alese începuse a mi lucra sufletul cu atâta putere, în quât mĕ simții forte slabu qua sĕ resistu la fermecul ei, fórte poetu qua sĕ nu mĕ inspiru de o admirare entusiastă pentru dînsa, și în-fine fórte nefericit póte qua sĕ nu mi devotezu inima unei ființe quare mi a probat quât era în stare sĕ înțelégă ce va sĕ dică nefericirea și sĕ compătiméscă cu dînsa.

Dar timpul quare trece așa de curând pentru ómenii cei fericiți arăta la un orlogiu dup’o masă mediul nopții trecut; mài tótă lumea plecase, afară de aceea cu quare convobisĕem, o mătușă a ei și de mine.

Me sculai sĕ mĕ ducu; într’acel minut noua mea cunoscută și luase séra bună de la d-na R*** și soçiul ei, și sĕ pregătia sĕ ésă cu aceea ce o însoția; pen’ a nu eși însĕ din casă, ea se întórse către mine și salutându-mĕ se depărtă dupe ce mi a dis aste vorbe:

— „Domnule Danibal, am tótă încrederea în d-ta.

— „Mĕ voiu sili s’o meritu tot-d’auna,’i respunsei eu, și ne despărțirăm.

Quând remăsei numai cu D. R*** și soçia lui, acesta mi dise suridênd :

— „Cum ți ai petrecut séra la noi?

— „Nu m’asceptam s’o petrecu astu-fel, 'i respunsei.

„Pentru-ce?

— „Pentru-chĕ. . . ce sĕ ți mai spuiu. . . aș fi dorit sĕ remâiu cum eram mai ’nainte, sĕ mă bucuru de liniscea în quare trăiam pên’ acum...

— „Și ce te a făcut s’o perdi? mĕ întrebă d-na R*** c’un surîs răutăcios.

— „Nimicu, am vrut sĕ glumescu, disei eu, fără qua să mi potu ascunde turburarea de ochii cei pĕtrundĕtori ai acelei ce arăta o viă plăcere a mi face aceste întrebări.

— „Voiu sĕ sciu, urmă ea stremutând vorba pe un altu tĕrêm, aș vré sĕ te intrebu, cum ți s’a părut domnișóra Stelaru ?

— „Quare? întrebai eu, arătându-mĕ chĕ nu înțelegeam de cine era vorba.

— „Aceea cu quare ai convorbit politică tótă séra.

— „Mi s’a părut o ființă răpitóre.

— „Așa è?

— „Asta è tot adevărul.

— „Și încă n’ai avut timpu s’o cunosci destul, observă d-na R***.

— „Nu mĕ îndoescu, disei eu.

— „Eu una aș ferici pe bărbatul quare ar lua-o, dise d-na R***.

— „Și eu sunt de părerea d-tale, respunsei.

— „Sĕ te credu?

— „Pe onórea mea.

— „Așa dară?..

— „Ce lucru?

— „Pré ’l ai luat repede! dise D. R***.

— „Pentru-ce? Nu facem de quât sĕ vorbim, respunse soția lui.

— „Așa è, dar de unde scii ce se póte întîmpla?

— „Ce sĕ se întîmple?

— „Ceea ce se întîmplă adese: pe quând noi facem asemeni întrebări d-lui. . .

— „Póte altu sĕ facă tot așa celei-alte persóne.

— „Atunci è altu-ceva, dise soçiul mulțumindu-se cu acestu simplu respuns, și lăsând pe soçia sa sĕ și urmeze conclusiunea, quare era chĕ eu iubiam pe d-ra Stelaru, chĕ ea nu mi ar refusa mâna și chă chiar de adoa-di D-na R*** sĕ însărcina a mĕ propune familiei sale.

Mĕ întorsei a casă; în contra obiceiului meu, nu vrui nici sĕ cinezu în séra aceea, nici sĕ dormu tótă nóptea; mĕ încuiai în camera mea qua sĕ nu intre feciorul meu sĕ mi turbure cugetările; eram obosit; de multe ori somnul mi îngreuia pleopele, dar de atâte ori îl depărtam, temendu-mĕ qua nu cumva alte vise sĕ iea locul impresiunilor mele ce sĕ învîrtia împrejurul acelei ființe quare absorbise de odată tot sufletul meu și tótă mintea mea. Astu-fel un copil uită somnnu, uită mâncare, uită repaos, uită tot, qua sĕ urmeze un fluturaș ale quărui culori frumóse ’i a atras de o dată vederea; fuge, fuge neîncetat dupe dînsul; è surdu la strigarea camarazilor lui, è orbu pentru or ce alte obiecte întimpină în calea lui, și nu ’i vine sĕ crédă chĕ ar mai puté fi altă fericire în lume, de quât posesiunea acelei insecte frumóse quare, pentru dînsul, è cucerirea lumei întregi.

Am iubit de multe ori în viață-mi, sau mĕ încelu, mi se pare chĕ n’am iubit nici odată, chĕci nu mi aducu a minte sĕ se fi întîmplat o astu-fel de schimbare în tótă ființa mea. Nici o femeiă n’a fost în stare sĕ șĭ așede așa de sus tronul în inima mea; nici o femeiă nu mi a inspirat cugetări mai frumóse, simțiri mai nobili, trebuința de a fi tot d’auna un cetățén onestu și virtuos, dorința de a mĕ isola de tótă lumea spre a trăi cu dînsa și pentru dînsa. Iubiam dară pentru ânteia óră, sau atunci începeam a cunósce ce va sĕ dică adevĕratul amor..

Cu tóte astea, écă ce mi sĕ întîmplă: quând fui mai înaintat în informările ce luai despre dînsa, sinți, ca o luptă quare se declară quâte-va dile d’a rândui între spiritul meu și inima mea.

Écă ce mi spunea inima:

„Iubesce-o; nu poți afla altă femeiă mai demnă „de iubit; tu nu poți trăi far’ a iubi, și nu poți iubi „de quât pe dînsa.

„Ce è o inimă quare nu iubesce?

„Ea è scheletul unei inime, o inimă mórtă, o cu-„pă deșértă de fericire, o liră fără sunet, o córdă fă-„ră vibrare, o viață fără scopu.

„Sĕ iubesci dară, chĕci glasul ei cel dulce ți a-„duce a minte chĕ trăesci și chĕ vrei sĕ trăesci qua „sĕ ’l audi necontenit; chĕci privirea ei fermecătóre „ți inspiră simțiri de religiune și de virtute; chĕci su-„risul ei încântător è un balsam la mii de suferințe; „chĕci atingerea mâinei sale è însuflețirea vieței celei „mai amorțite; chĕci sărutarea ei e premiul visat de „un martir, è o ideă despre paradis.

„Iubesce-o dară astu-fel qua de adi înainte sĕ „ți iei dioa bună de la tot trecutul tĕu; qua de adi „înainte sĕ ți verși sufletul în sufletul ei cum ai vĕr-„sa profumul într’un vas de diamante; qua de adi „înainte or ce altă femeiă sĕ fia o Canidiă pentru tine, „or ce plăcere streină de dînsa sĕ fiă streină de tine, „or ce aer nerespirat de gura ei sĕ fiă un aer înve-„ninat pentru tine, or ce lucru neatins de mâna ei sĕ „fiă de ghiaçiă pentru pipăirea ta.

„Ea și tot ea sĕ ocupe vegherile tele; ea și tot „ea sĕ fiă dulcea arătare a viselor tele.

„Iubesce o dară astu-fel cum nici un bărbat n’a „iubit femeiă mai iubită de quât dînsa...”

Écă ce respundea spiritul meu l’acestea tóte:

„Tu ești fără stare, ea è asemenea. Ai un ca-„racter gelos, adică un caracter nefericit, quare face „imposibil or ce traiu bun între doi soci.

„Gelosia atinge amorul-propriu al unei femei, „chĕci o degradă în ochii ei și ai lumei.

„Gelosia è o bólă a spiritului.

„A avut dreptate cine a dis chĕ daqua din ge-„losiă ese amorul, precum din cenușe se face focu, „gelosia stinge amorul, precum cenușea stinge focul.

„Gelosia è un verme rodĕtor pentru quare se gă-„sescu mai multe alimente în inima nóstră, de quâte „lécuri găsim noi spre a ne vindeca de el.

„Sunt rari bărbații quare sciu sĕ fiă geloși, chĕci „cei mai mulți nu sciu sĕ trăéscă de quât prin inimă.

„Gelosia è o patimă urîtă, chĕci face sĕ roșéscă „pe acela ce o simte, și cuprinde în sine pedépsa și „nefericirea celui ce o are.

„Ea șĭ așédă așa de tare tronul în inima nóstră, „în quât nu mai è putință a o destrona, ba încă ne „face sĕ credem chĕ è un instinctu de conservare dat „de Natură unor viețuitóre, ca păunii, cocoșii, tigrii, etc.

„Vai de cel ce è gelos, chĕci acela va fi cel mai „nefericit, și de o miiă de ori vai acelui ce fiind ge-„los n’are cel pucin o avere mare qua sĕ se puiă l’a-„depostul ei, de quâte ori sĕ vede amenințat în fericirea sa!

„Suflă dară lampa quare, astă dată, în locu sĕ „te lumineze pe o cale sănătósă, ți întunecă vederile „qua sĕ ți ascundă priporul în quare vrei sĕ te pre-„vălesci.

„Stinge dară flacăra, quare ți arde aripele liber „tății ca la silful smintit ce o atinge făr’ a’i cunósce „efectul ei vătĕmĕtor.

„Cunósce mai bine societatea în quare trăesci, „pretinderile ei, cerințele ei, neputința de a remâné „cineva fidel gustului sĕu pênĕ în cele din urmă, catastrofele ce se întîmplă pe tótă dioa în căsătorie, „luxul, desfrâul, contactul cel pernicios, intriga, întreprinderile infame, cursĕle întinsĕ în umbră, căința „în cele din urmă, quare nu va întârdia multu, chĕci „è mai bine sĕ nu aibă cineva nici un tesaur, de quât „sĕ ’l pérdă adoa di dupe ce ’l a avut.......”

Prin urmare spiritul meu, quare mĕ cunoscea așa de bine, mĕ îndemna sĕ mĕ ferescu d’a aprinde vre o faclă acestei divinități pe al quăria vestĭmînt sunt brodați mii de ochi și de urechi, quare ține în mână un mănuchiu de spini și calcă pe altu, și quare are dreptu emblemă un cocoșu plin de mîniă.

Inima mea și spiritul meu sĕ despărțiră fórte nemulțumiți unul de altul. Inima mea nu respunse nimicu obiecțiunilor spiritului meu, dar tăcerea ei mĕ spăimîntă și mai multu. Spiritul meu, din partei, nu mai dise nimicu, și repausul acestor doi antagonisti mĕ făcu sĕ cadu într’un somnu quare ținu pên’adoa-di.

Quând m’am desceptat eram puçin mai voios, dar ostenit ca dup’o luptă crâncenă, a quăria arenă fusesem eu, plăpânda mea ființă, scenă debilă ai quării actori sunt adese nisce uriași ce se luptă tot d’auna între dinșii și mài tot d’auna se surpă din preună cu ea.

Mĕ gătii să esu din casă, dar, astă dată, o mărturisescu, vrui sĕ dau mai multă îngrijire gătelei mele, simții trebuința unei óre-quare aparințe de luxu, de eleganță, de fanfaronadă chiar, arme triste la quari alérgă cineva qua sĕ impuiă acolo unde prepune chĕ nu póte face efectu prin alte qualități morali. Mi sĕ păru prin urmare chĕ nu era bine sĕ mai umblu pe jos, și trimisei sĕ mi aducă o trăsură. Intrai într’însa și mĕ dusei sĕ vĕdu un amicu pe quare abia îl revĕdusem de doĕ ori de la înturnarea sa din streinătate.

D. P*** era unul din acei ce luaseră parte la mișcarea naționalĕ de la 48; dupe ce a emigrat în timpu de cinci ani, se întórse în patria sa pe quând creduse chĕ totul a reintrat în ceea ce se numia p’a-tunci în limbagiul cabinetelor ordine legalĕ.

D. P*** era de un caracter cu doĕ feçe, cum se dice în comun, supus unui entusiasmu fără margini de quâte ori afacerile inimei sale ’i mergea bine, mușcător de meseriă, puçin quam ambițios, și prin urmare invidios; adese era desgustat de lume și de sine, chiar quând speranțele sele din ajun nu șĭ ținea cuvîntul a doa-di dupe cum pretindea de la ele. Gata a da concurs cu or și cine și despre or ce, quând se întîmpla sĕ pérdă victoria pe quare sĕ resima cu liniscea consciinței eroului, devenia neîndurat; atunci, vai! de bietul rival fericit! triumfătorul lui ar fi preferit de o miiă de ori sĕ șĭ pérdă cununa meritată de quât s’o plătéscă cu prețul ce ’i impunea sarcasmele învinsului sĕu, quare era în stare sĕ facă dintr’însul un altu Christu rege al Iudeilor, aureola sa s’ar fi prefăcut într’o cunună de spini, sceptrul sĕu într’o nuia de trestiă, tronul sĕu în spêndurătóre.

*

Dar era plăcut bietul P***, și eu îl iubiam numai pentru-chĕ mĕ făcea adese sĕ rîdu din tótă inima; altu-fel avea óre-quari cunoscințe despre tóte, era omu de spirit și scia sĕ surîdă la timpu.

El șĭ lua dejunul quând intrai la dînsul; mĕ invită sĕ ’l împarțu cu el, ceea ce făcui, făr’ a avé însĕ cea mai mică plăcere de mâncat.

Dupe dejun începând convorbirea, cădurăm amîndoi, din întâmplare, într'acceaș materiă de vorbă; subiectul convorbirei nóstre fu domnișóra Stelaru, a quăria cunoscință data pentru dînsul mai de multu. Astu nume pronunciat de o gură streină mi făcu o turburare, un neastîmpêr, un fel de gelosiă potu dice: mi sĕ părea chĕ altuia nu s’ar fi cădut sĕ vorbéscă de ea cu atâta familiaritate; credui chĕ vĕdu o parte din speranțele mele vestedită chiar în midlocul primăvere; ce se desvolta în sufletul meu; mĕ întristai și tăcui.

Convorbirea nóstră reîncepu peste un minut tot despre aceeaș materiă: atunci credui de cuviință a mi ascunde turburarea; amândoi esaltarăm meritele domnișórei Stelaru; dar o umbră de gelosiă, astă dată mai pronunciată, pătrunse așa de afund în inima mea, în quât, nemulțumit de astă descoperire quare învenina cele mai dulci năluciri ale vieței mele, mĕ prefăcui chĕ mĕ grăbescu și mĕ depărtai cu o săgétă rece în inimă.

O săptĕmână trecu astu-fel; eram împărțit între temere și speranță; adi mĕ legĕnam de cele mai încântătóre vise pentru viitorul meu, mâine le vedeam resturnate de intriga ce scia une ori spiritul meu a o strecura în inima mea, póte, vai! pentru binele ei!

Felurimi de planuri făceam dioa și nóptea qua s’aflu un pretestu bine scusat de a începe sĕ mĕ în-

209

troducu în casa domnișdrei Stelaru quât de des, spre a pândi un minut priincios de a ’i descoperi pasiunea mea pentru dînsa. Nebun! în locu d’a mĕ depărta de focul quare m’amenința, căutam midlóce sĕ mĕ deprindu cu flacăra lui, credênd chĕ voiu puté a mĕ juca în urmă cu acestu focu fără sĕ m’ardă cum a ars pe atâția alții!

Cu tóte acestea nu mi trecea încă nimicu prin minte; tablourile poetice pe quari mi le desemnasem la început în imaginațiunea mea înferbîntată trecênd prin censura raționamentului meu, mi lăsaseră, dupĕ părerea mea, numai partea cea neofensivă din ele, astu-fel în quât nu mĕ mai temeam de órbă călăusă a inimei mele, din minutul quând netedisem calea pe quare mĕ călĕtoriam, chĕci totu ce doriam acum și de quare simțiam o simplă, dar neapĕrată trebuință pentru viața mea, era numai de a puté s’o vedu din quând în quând, a sta cu dînsa de vorbă, și acésta tot-d’auna façiă cu martori; și astă trebuință nu mi se părea estraordinară, o puneam într’un rându cu aceea ce o simte cineva de a se duce quâte o dată la o preîmblare, la un teatru, la un amicu cu quare stă o oră de vorbă, cu astă diferință, mi închipuiam eu, chĕ o amică póte sĕ inspire tot-d’auna idei mai frumóse și sĕ facă mai plină de interes convorbirea cu dînsa.

Dile mai multe trecură astu-fel, fără sĕ otărescu nimicu, fără sĕ m’oprescu la nici unul din planurile ce făceam qua s’o întîlnescu, și fără cel puțin sĕ mai cercu a mĕ duce acolo unde era probabil chĕ puteam s’o vĕdu, adică la dómna R***.

Într’o diminéță, era 13 augustu, feciorul meu in

tră și mi aduse un afișu colosal: sĕ însciința publicul despre o serbare monstră ce proiecta întreprindĕtorul seratelor musicali, D. L. Wist, a o da în grădina Waremberg; era vorba de o iluminare estraordinară, de focuri de artificiu și de patru bande de musică: musica orchestrei, a statului-maior turcescu, a regimentului rusescu și o bandă de lăutari.

Luai otărîrea sĕ mĕ ducu și eu în séra aceea; un instinctu mi spunea chĕ voiu întîlni pe domnișóra Stelaru acolo. Instinctul meu nu m’amăgi, o întîlnii într’adevĕr, dar astă dată era însoçită de o altă femeiă, jună și ea, dar pe quare n’o cunosceam, n’o vĕdusem încă, și d’un cavaler quare avêndu-șĭ façia întórsă către domnișóra Stelaru de quare s’arăta fórte preocupat, nu ’l putui cunósce de o quam dată. Domnișóra Stelaru era plină de luare a minte la vorbele ce ’i spunea cavalerul ei, în quât nu mĕ zări quând trecu pe lîngă mine.

Simții chĕ mi se rupse ceva în inimă quând cugetai chĕ acel însoçitor al domnișórei Stelaru putea sĕ mi fiă un rival fericit; vrui s’o urmărescu credênd chĕ voiu face vr’o descoperire în privința asta, quând un strigĕt freneticu, însoțit de aplaudările a aprópe doĕ mii de asistanți quari umplea într’acea séră grădina lui Waremberg, mĕ distrase pentr’ un moment din midlocul tristelor mele cugetări; mĕ oprii sĕ întrebu ce însemna acea manifestare de entusiasmu, în timpul îndoitei ocupări militare în quare s’afla țéra p’atunci ; mi sĕ respunsĕ chĕ publicul a vrut sĕ facă o manifestare în favórea Turcilor, numai în necasul ostirei ruse pe quare n’o putea suferi. Atunci avui ocasiunea sĕ vedu acea manifestare quare în tărîtă rivalitatea Rușilor quând sĕ făcură martori la atâte aplaudări și strigĕte de bis cu quare o salutasĕ publicul; cum musica turcéscă esecută îndată imnul național de la 48, și junimea respunse c’un nou torent de aplaude quare întrece or ce putință d’a se descrie; cum musica rusescă, spre a merita și ea un semnu de aprobare din partea acelui publicu, a quă-ruia parțialitate nu șĭ mai ascundea simpatiele pentru aceia ce ’i credea amici ai lor politici, șĭ puse tóte puterile de a esecuta cele mai frumóse arie de opere, fără qua nici un glas din publicu sĕ se redice în favórea lor; cum Rușii, quari nu voiea a se crede bătuți, sĕ duseră sĕ pretindă de la prefectul poliției a îndatora pe publicu qua sĕ aplaude și rausicei lor, și în cele din urmă, cum acesta le respunsĕ chĕ el n’a-vea nici un dreptu a impune publicului qua sĕ urmeze contra sintimentelor lui, chĕ acésta privia numai pe publicu qua s’aplaude pe artiștii quari ’i plăcu și sĕ tacă în privința acelora ce nu pot sĕ ’i atragă admirarea.

Dupe ce trecură aceste quâte-va minute în quari sĕ petrecusĕ scena ce vĕ spusei, și dupe ce se retraseră aceste im presiuni din mintea mea spre a lăsa locu ântêiei mele griji ce mĕ ocupa, mi făcui pas printre mulțime qua sĕ regăsescu pe aceea quare mi detese așa de amari prepusuri pentru dînsa.

Lumea începusĕ éră a șĭ mișca pașii, a vorbi, a ride, a se desfĕta. Ỏre-quare amicu, D. S***, vedên-du-mĕ veni dreptu la mine, și dându-mi braçiul șĭ urmă preîmblarea însoçit de mine. Grupa quare mĕ preocupa trecu din nou pe din aintea nóstră; inima mi tresări din nou în peptul meu ; mi aruncai ochii în drépta domnișórei Stelaru, acelaș june o însoçia încă, convorbirea sa cu dînsa sĕ părea tot așa de înflăcărată, amêndoi semĕna chĕ uitaseră locul în quare se afla și chĕ nu mai scia daqua mai avea lumea ochi pentru dînșii, eu însu-mi fui abia zărit, quând mĕ cercasem a o saluta, dar mi se păru chĕ ea se făcea chĕ nu mĕ vede, și tocma quând o mai întîlnii pentru a trea óră, fără qua sĕ se fi schimbat nimicu în starea lor, mĕ întîmplai sĕ ’i esu așa de bine în față, în quât a trebuit sĕ mĕ vadă; atunci asceptă salutarea mea c’un aer surîdĕtor, dar eu ’i o refusai astă dată, mulțumindu-mĕ numai a ’i arunca o căutătură quare în limba uriașilor s’ar traduce prin dicerea trăsnet, și mulțumindu-mĕ asemenea chĕ am putut cunósce pe acela ce o însoçia: acesta era D. P***, amicul de quare vĕ vorbii.

Am vrut sĕ esu din grădină, de și nu era încă târdiu, dar însoçitorul meu stărui sĕ mai stau vr’o jumătà de oră cu dînsul promițând chĕ va pleca și el cu mine; ’i împlinii astă cerere, și amêndoi aședându-ne pe o bancă de lîngă bufet aprinsĕrăm quâte o țigară de chărtiă.

Atunci vĕdênd pentru a patra óră pe domnișóra Stelaru trecând alături cu noi, însoțită de amica ei și de neobositul cavaler quare n’o mai slăbia:

— „Ia vedi, mândrețe la ei! disei amicului meu abia înfrênându-mi necasul; tótă séra nu s’au ocupat nici de frumusețea spectacolului nici de rivalitățile musicelor, de quât numai de plăcerea lor de a șĭ spune focul unul altuia!

— „De cine è vorba? mĕ întrebă amicul meu.

213

— „De domnișóra Stelaru și D. P***, disei c’un aer de resbunare.

— „Asta è o istoriă vechiă, respunse el c’un surîs semnificativa quare mĕ intrigă.

Făcui mai multe întrebări amicului meu qua sĕ mi spuiă tot ce scia în privința acelor doĕ persóne.

— „Fiind-chĕ ții așa multu s’afli acesta sĕcret, dise el, ți’l voiu spune; dar pretindu sĕ fii un ascultător cu sânge rece, și daqua simți vr’un interes pentru domnișóra Stelaru sĕ n’o încriminezi pên’ a nu ți esplica în doĕ trei cuvinte astă pagine a trecutului ei.

’I promisei tot și el mi spuse chĕ într’adever domnișóra Stelaru simțise ântêiul amor pentru D. P***, quare fusese și el tot așa de pasionat pentru dînsa, dar chĕ părintele lui, quare era omu d’o mare avere, qua sĕ opréscă pe fiiu-seu d’a ajunge la o căsătoria cu o fată ce n’avea nici o stare, îl trimisese la Paris sub cuvînt d’a studia; chĕ acolo stând el quâți-va ani sĕ înamorase dup’o Francesă pe quare o adusese în Bucuresci și o întreținea cu mari cheltuele; chĕ nu è de mirare qua revĕdênd acum obiectul primului sĕu amor, sĕ ’i fi revenit idea de mai ’nainte despre o căsătoriă cu dînsa, dar chĕ pe de o parte ea, quare cunoscea intriga dintre amantul ei și Francesa sa, și de alta părintele lui quare trăia încă, erau doĕ pedice quari nimicia astu-fel realisarea acestui proiectu, în quât n’ar trebui cineva nici sĕ mai cugete l’acésta.

Amicul meu termină adăugind chĕ timpul, quare este cel mai bun consolator, a pus vĕlul uitării d’asupra acestui amor ca o mână de cenușe d’asupra unui focu, pe quare amorul-propriu atins pe de o parte, calculul pe de alta, contribuescu a ’l stinge din ce în ce mai multu.

Puçin mulțumit de informarea ce mi dete amicul meu, eșii din grădină turbând de mîniă și sfășiat de o gelosiă ferósă. Vĕdêndu-mi tóte speranțele sdrobite sub piciorul acelui rival pe quare urmam a’l crede fericit, simțiam trebuința de a ’l provoca și a ’i sorbi sângele cu setea unei fiare rănite. Dar ce dreptu aveam óre asupra ei? ea nu mĕ iubia; nu scia cel puțin daqua o iubiam eu; nici o dată cel mai micu semnu, un suspinu, o căutătură precugetată, nimicu, într’un cuvînt, nu mi a trădat inima în ochii ei. De ce sĕ pretindu dară din partei un sintiment în schimbul quăruia ea nu scia sĕ fi primit altu de la mine? De ce? am dis; écă de ce, fiind-chĕ o iubiam, fiind-chĕ omul quare iubesce cată sĕ fiă înțeles de femeia quare è iubită de dînsul, chĕci amorul nu sĕ spune, nu se desémnă, nu se probéză, ci se simte; numai semi-amorurile au trebuință de probe; un adevĕrat amor cea mai mare eloquință, chiar în tăcerea sa; el spune tot făr’ a spune nimicu, și n’are trebuință de culorile picturei qua sĕ uiméscă ochii, de rimele poetului sau de notele musicei qua sĕ fermece audul. Din momentul quând amorul se nasce în inima unui omu, înțeles mai ’nainte de femeia quare ’i ’l a inspirat, pe urmă de el însuș; ear vai de bietul amant quare, dup’ atâte silințe ce și a dat qua sĕ probeze unei femei chĕ o iubesce, ’i sĕ observă chĕ nu scie sĕ iubéscă! par’chĕ amorul ar fi o sciință și nu ne amu născut din natură cu acestu sintiment!

Dar sĕ lăsăm aceste reflesiuni la o parte: cine a primit de la natură darul simțibilității póte sĕ înțelégă dreptatea judecății mele; din contra, daqua cineva è făcut qua sĕ nu înțelégă aceste simple, dar adevĕrate cugetări, pentru dînsul or ce cercare de a’l convinge è fără efectu, chĕci inima n’are trebuință de convingere.

Întorcêndu-mĕ a casă, atunci simții mai multu desamăgirea mea, atunci, pentru ânteia óră, vedui chĕ eram singur, și singurătatea mi arăta mai spăimîntătóre starea în quare m’aflam, chĕci totul fiind liniscit împrejurul meu, mĕ făcea sĕ simțu și mai cu putere bătăile inimei mele, vijelia quare viscolia într-însa. Cu tóte acestea, lucru de neînțeles! adormii, și somnul meu ținu pên’ a doa-di l’amédi neîntreruptu și fără vise.

Desceptându-mĕ simții o ferbințélă ca de friguri în tot corpul meu; capul mi ardea ca un cuptor aprins și nu mĕ puteam mișca de slabu ce eram. Mi aduseră un medicu. El nu mi dete nici o medicină, dar mi dise sĕ esu la aer curat, sĕ nu mĕ ocupu de quât de petreceri liniscite, sĕ umblu multu pe jos și sĕ mănîncu alimente substanțióse.

Adoa-di pusei totul la cale pentru plecarea mea și întrebuințai cea mai mare pripire, necugetând așa multu la trebuința în quare se afla sănătatea mea, quât la idea de a mi resbuna depărtându-mĕ dintr’o capitală unde locuia aceea ce părea a mĕ desprețui pentru altu: atât de multu mi plăcea a crede chĕ femeia pe quare o iubiam cunoscea tótă mărimea patimei ce mi inspirase și respundênd l’amorul meu, și era s’o coste aflând depărtarea mea!

Ținta plecării mele însĕ nu era sĕ fiă departe de capitală: or și cum, speranța nu ne părăsesce pâne la cel din urmă pas al vieței nóstre; mi alesei dară locul petrecerei mele pentru restulti mpului frumos pe quare mĕ mai puteam resima d’aci înainte, simpla locuință a unui țĕran din satul Colintina quare è la marginea Bucurescilor.

Abia m’aședasem dară într’acel locaș țĕrănescu, în sînul naturei, unde, îndată ce trece cineva bariera, obiceiele, costumele, aerul, totul se schimbă, și de unde nu mai aude sgomotul cel neîntreruptu al trăsurelor și al celor 140,000 locuitori quari strigu necontenit qua sĕ șĭ arate trebuințele, aspirările, dorințele într’o monstruósă gamă cromatică de mii de nuanțe de glasuri, începênd de la basul cel mai profund și pênĕ la diapasonul cel mai putincios, abia, dicu, m’aședasem într’acea locuință liniscită și fericită, quând a trea-di feciorul meu mi dete o scrisóre trimisă de la un amicu din Bucuresci; era de la D. P***. Écă ce mi scriea:

„Am aflat chĕ ai plecat; cunoscu ce te a făcut „sĕ părăsesci capitala așa pe neasceptate. Nu mi a-„scunde nimicu; înțelegu chĕ un amor nebun te a-„mețesce de quâte-va dile, și presupuiu quât trebue „sĕ suferi, tu, quare nu trăesci de quât în amor. Pă-„rerea mea e chĕ ai face bine sĕ te întorci, chĕci credu „chĕ ai avé tóte sorțile de a fi fericit. Écă ce am „audit’o dicênd în privința ta eri quând eram la dîn-„sa: aflând, nu sciu de la cine, chĕ tu o iubesci cu „atâta patimă, ea dicea chĕ daqua un amor pasionat „scusă, o suferință, cum scii tu sĕ suferi, espiă.

Așa dară D. P*** nu mi è rival, cugetai eu dupe ce citii ceea ce mi scriea! așa dară ea póte sĕ mĕ iubescă, și eu aș fi fericit într’o di sĕ împarțu astă fericire cu ea. Și pentru ce nu! strigai de o dată transportat de o voioșiă nebună, a iubi óre è o crimă? chiar de amu iubi ce nu e și nu póte fi al nostru, este óre în mâna nóstră sĕ facem altu-fel? O!erte-mi moralitatea pentr’ un minut astu adevĕr cutezător în favórea naturei quare è aceeaș pretutindine. A iubi dară nu póte fi nici un pĕcat; aș puté fi cuprins chiar de un amor nelegitimu, quând o asĕmene nefericire ar cădé ca un trăsnet în inima mea; dar atunci suferu singur, suspinu numai pentru mine, mi împetrescu inima, o combatu, sau o deschidu la alte impresiuni, și timpul țese cu încetul vĕlul uitării d’asupra trecutului, și nimicu nu sĕ mai vede dintr’însul, de quât numai quâte-va urme perdute și neînțelese, urme reci și întunecóse ale unei patime quare, întocma ca o pasĕre neîncetat gonită din cuibul ei, rare ori sĕ întîmplă sĕ sĕ mai întórcă de unde se vede cu atâta înverșunare alungată, sau unde găsesce o nouă moscenitóre mai tare de quât ea.

Cu tótă însĕ plăcuta suprisă ce mi făcu astă nouă descoperire a posibilității de a fi fericit, și cu atâta generositate și abnegare anunciată de amicul meu, idea de a mĕ face mai dorit, mai prețios, mĕ făcu sĕ mai prelungescu șederea mea într’acel locu plin de pace și de o miiă de alte fermece în-deșertu căutate în midlocul societății orașelor.

Și quare din voi n’a asceptat adese frumosul timpu al verei, timpul cel mai frumos al tómnei din țéra nóstră, quare în privința celor alți timpi ai anului, ceea ce è crepusculul serei în privința orelor unei dile de vară, quare din voi, dicu, n’a asceptat adesĕ cu plăcere sosirea acestei stațiuni qua sĕ ésă la câmpu sĕ respire aerul sănătății și al mulțumirei, qua sĕ uite pentru quâte-va dile griji și superări, sgomotul și etichetele orașelor, și sĕ puiă la locu într’o lună viața pe quare a chĕltuit’o în cele-alte un-spre-dece luni ale anului fără nici un folos, și adesĕ cu multă vătĕmare ? Credêndu-me quât de sănătos deveniam în quâte-va dile numai, quât de ferit trăiam de persecutările unui guvernu despoticu quare ne apĕsa p’atunci, quât de apĕrat m’aflam în sînul singurătății de maltratările ostirilor streine quari turba de sĕte pentru sângele nostru și al fraților noștri, quari s’agăța adese de cel mai neînsemnat pretestu pentru qua sĕ ne pótă trimite în temnițe și în esiluri, sau sĕ ne încarce cu cele mai crude insulte, n’ați fi invidiat mai bine traiul meu cel liniscit, cel asigurat în contra tutulor amenințărilor acestora, traiu cu adevărat cel mai fericit? Tăcere ! Nu invidiați nimicu! în midlocul astei retrageri adepostite de or ce rĕu, în midlocul armoniei în quare începusem sĕ trăescu cu consciința mea, în midlocul astei fericiri ce mă învăluise cu aripele ei bine-făcĕtóre, un focu ardea încă ascuns în îndoiturele cele mai afunde ale inimei mele; astu focu, în locu a sĕ mistui și a sĕ stinge cu încetul, sĕ pregătia în tăcere pentru un incendiu otărîtor. În-deșertu mĕ cercasem s’aducu o îmbunătățire la starea sănătății mele quând mĕ depărtasem de singurul lécu ce ar fi putut sĕ mĕ facă sănătos; în-deșertu mĕ isolam prin crânguri qua sĕ vînezu, sau mĕ preîmblam cu barca pe undele frumosului lacu al Colintinei, or mĕ înfundam în-fine în încântătórea grădină a castelului ei, în aleia de tei, pretu tindeni, or unde mĕ duceam eram urmărit de figura ei, , sunetul glasului ei resuna în audul meu, vorbele din scrisórea amicului meu rescolia mințile mele și mĕ făcea sĕ trecu din otărire în otărire, fără cu tóte acestea sĕ mĕ oprescu la nici una.

O dinióră făcusem quâte-va versuri în viața mea, pe quari nu le scie de quât eu și flacăra quăria le am sacrificat; am vrut sĕ scriu și atunci ceva, dar nu mi fu putință sĕ facu un singur vers. Contrariat de musa rebelă, luai într’o di un peticu de chărtiă și scrisei următórele rânduri:

„Veniți, poeților, sĕ scriți voi, quari sciți sĕ scriți „mai bine de quât mine; veniri sĕ vĕ dictezu eu, qua-„re simțu mai multu de quât voi! Tablourile ce le „am desemnat pân’ acum sunt sterse de lacremele mele „și nu se cunoscu bine în așa stare, chĕci eu nu potu „desemna fără sĕ plângu.....“

Lipii astu peticu de chărtiă de un arbure. Cine scie în ce mâini va fi cădut, și daqua vre un ochiu se va fi oprit vr’o dată pe ea!

Dar astea tóte nu mai putea sĕ mĕ facă a prelungi șederea mea departe de capitală. Într’o di dară, o oră pên’ a nu apune sórele, disei un lungu adio acelui poetiou locu quare mi detese asilul, și mĕ întorsei în Bucuresci.

Nu țiu minte unde mĕ duceam dupe ce sosii în capitală: eram cu inima plină de un sintiment straniu; mintea mi era așa de preocupată, în quât nu ’i mai remânea nici un locu pentru memoria quare sĕ ocupă de present; atâta sciu numai chĕ retăcind quât-va timpu și fără vr’un scopu otărît pe stradele Bucurescilor, întîlnii pe amicul meu D. P***. Acesta cum me vedu sĕ opri înaintea mea, și luându-mĕ de mână:

— „Ți ai terminat cura? mĕ întrebă cu surîsul său răutăcios; or n’ai mai putut suferi sĕ fii departe de dînsa?

— „Crede ce vei voi, ’i respunsei eu; dar nu mai puteam întârdia dupe citirea celor ce mi ai scris.

— „Bine ai făcut chĕ ai venit, urmă el; ai s’o faci fericită, și credu chĕ și tu nu vei fi căit. Du-te astă séră la d-na R***, adause el; m’a însărcinat sĕ te invitu; o vei găsi acolo.

— „Unde te duci? ’i disei vĕdêndu-’l chĕ sĕ depărta.

— „Eu am alte pĕcate, mi respunse, și sĕ făcu nevĕdut.

Mi îndreptai dară pașii către locuința d-nei R***, quare nu era depărtată de a domnișórei Stelaru, chĕci adese se duceau singure și pe jos de la una pênĕ la alta. Nóptea era înaintată și fără lună; abia quâte-va stele luptându se cu norii se vedea ici și colea pe cer, și vîntul sufla măturând frundele uscate de pe jos în midlocul tăcerei ce domnia în singuratica stradă ce traversam în minutul acela.

Abia făcui o sută de pași qua sĕ esu în strada Gracielor, quând un țipet spăimîntător s’aude la spatele meu; mĕ întorsei îndată, și ce vedui? un soldat rus, bétu fără îndoélă, alerga din tètă puterea piciórelor sele dup’o fată quare, vrend sĕ fugă de urmărirea lui, prinveni a intra într’o casă ce se afla în trecerea ei: acolo ședea o văduvă pe quare o cunoscusem altă dată; soldatul vedend chĕ era sĕ’i scape fata, avu cutezarea sĕ pĕtrundă pênĕ în interiorul acelei case qua sĕ puiă mâna pe prada sa; stăpîna casĕi spăimîntată de intrarea fără veste a acelei fete urmărită de acel barbar soldat, începu sĕ strige ajutor. Atunci, făr’ a perde un minut, sĕlbaticul ostașu se repede asupra vĕduvei și ’i înfige vîrful spadei sale în peptu; victima cade îndată plină de sânge, și eu, quare intrai un minut în urmă atras de curiositatea crimei ce o prevĕdusem, întîlnii pe acel călău fugind pe scară speriat de fapta sa; quând vrui sĕ mĕ încredințezu mai bine despre crima comisă și despre persóna urmărită cu atâta înverșunare, aflai chĕ astă fată era domnișóra Stelaru quare se ducea la d-na R*** în séra aceea, pe jos și singură ca o vecină ce se duce la o altă vecină. Cerui s'o vĕdu, și servitórea vĕduvei rănite mĕ duse într’o cameră d’alăturiunde o găsii stând ascunsă și tremurând de frica persecutorului ei.

Quând mĕ vĕdu, mi luă braçiul plângênd și mĕ rugă s’o ducu a casă, dar îndată ce se vĕdu în brațele mătușei sale și pên’ a nu mĕ lăsa sĕ intru dupe dînsa, mi ceru ca o graçiă sĕ mĕ ducu a da ajutorul de quare ar avé trebuință văduva înjunghiată, și tot o dată a însciința despre acésta pe comandantele orașului.

Adoa di mĕ grăbii sĕ raportezu domnișórei Stelarul re sulta tul însărcinării ce mi detese.

— „Vĕduva a scăpat de pericol, ’i disei eu ; doi medici pe quari ’i am adus a séră qua s’o vadă m’au asigurat despre acésta; ear în quât pentru comandante, el era la teatru quând alții, înaintea mea, îl însciințară despre fapta criminalĕ a soldatului; el însĕ remase nepĕsător pênĕ la finalul spectacolului. Astă-di nici chĕ sĕ mai vorbesce de ceea ce s’a întâmplat, și nici o cercetare la facia locului nu se va face, dupe cum mĕ încredințară.

Domnișóra Stelaru era singură quând mĕ dusesem sĕ ’i dau socotélă despre misiunea cu quare mĕ însărcinase. Spaima din ajun nu ’i trecusĕ încă de tot, și eu eram acolo qua s’o încurajezu, qua sĕ ’i dau la fiă-quare pătrar de oră medicina ce ’i sĕ recomandasĕ, qua sĕ ’i țiu de vrît pênĕ la înturnarea mătușei sale a casă. Quând veni acésta, era patru ore dup’amédi; mĕ dusesem la un-spre-dece diminéța, era prin urmare cinci ore de quând ședeam cu dînsa! Orele dulci așa trecu de iute! Quând suntem în vre o nefericire, fatalitatea pare chĕ întârdiă cursul lor qua sĕ prelungéscă și mai multu suferințele nóstre. Orele dulci fug pré curând, par’ chĕ ar avé spaimă de noi, chĕ amu voi sĕ le facem sĕ sté pe locu, pe quând ele au misiunea de sus a alerga mereu.

A trebuit dară sĕ plecu dupe venirea bĕtrânei sale mătușe: era și timpu; mĕ sculai prin urmare și mi luai dioa bună de la dînsa, dupe ce mĕ făcu sĕ ’i promitu de doĕ ori chĕ nu voiu prelungi momentul d’a reveni s’o vĕdu.

Cum sĕ prelungescu acel moment, cugetam eu, fără sĕ prelungescu și suferințele mele fiind departe de dînsa! Dar n’aș mai fi putut trăi o di fără s’o vĕdu, un minut, fără sĕ cugetu la ea; astu-fel legase viața mea de a ei! astu-fel pămîntul a atras și a fixat luna la dînsul, scoțènd’o din calea ei vagabundă în quare sĕ învîrtia, și d’atunci ea nu ’l mai părăsesce, și d’atunci sĕ întórce regulat împrejurui, primind de la sóre lumina qua s’o dă lui în orele quând el ’i refusă pe a sa; dar ca luna, eram un corpu fără suflet și fără viață, eram un schelet ca al ăstui satelit, quare se mișcă numai din mișcarea corpului ce ’l tîresce dupe dînsul, quare viază numai prin viața lui, quare strelucesce numai pentru dînsul.

Acum dați-mi voia sĕ rupu quâte-va pagini din astă istoria, fiind pline numai de nisce amĕnunte de un interes curat personal pentru mine, pagini din quari, daqu’ar trebui sĕ păstrezu o mică suvenire, voiu dice în trécĕt chĕ nu cuprindu altu-ceva de quât vreo quâte-va luni de o viață plină de ilusiuni dulci quari mĕ făcea mai fericit de quât tótă lumea, de și unii mi dicea în rarele ori quând mĕ vedeau chĕ eram bolnavu, chĕ pătimiam de astă fericire.

Dar tóte au un termin pe acestu pămînt, și beția acestei fericiri în quare m’aflam trebuia sĕ se trezéscă o dată.

Astă flóre quare s’aplecase cu atâta bunătate pe fruntea mea qua sĕ mi fermece simțurile cu profumul ei, trebuia sĕ se vestedéscă o dată.

Astă barcă ce mĕ făcuse sĕ plutescu pe undele cele mai senine ale vieței, trebuia sĕ se spargă de stânci.

Astă sté luminósă quare mĕ conducea prin câmpiele cele mai înverdite trebuia sĕ péră în negura norilor, póte pentru tot-d’auna.

Dar ce me făcuse sĕ meri tu astă sórte? nu sciu-atâta sciu numai chĕ într’o di ea mĕ uitase cu totul și nu și mai aducea a minte nici de promiterile ei, nici de amorul meu.

Este adevărat chĕ nu e mai amară mórte de quât aceea ce face pe cineva sĕ móră, încă trăind, în suvenirea altora. Ne place sĕ nu ne uite ființa pe quare o iubim, qua viețuind în memoria ei sĕ putem viețui și în inima ei, sau ne place qua, dupe ce amu fost alungați din inima ei, s’aflăm cel puçin ospitalitate în aducerea ei a minte.

A mai cerca s’atingu o inima qaare mĕ făcuse sĕ cunoscu tótă asprimea ei neîmpăcată, tot caracterul ei egoistu, am credut chĕ ar fi fost un pas deșertu ba încă umilitor, aș fi semĕnat c’un rege destronat de un popor ingrat, quare vine a implora graçia de la dînsul, sau cu cerșetorul quare stăruesce sĕ bată la o ușe de unde a fost îmbrâncit; tot ce mi veni sĕ făcu a fost de a mĕ depărta éră din capitală, a mĕ duce din nou sĕ trăescu quât-va timpu la țéră, în singurătate, spre a puté sonda mai bine inima mea daqua ceea ce o ocupa acum era un sintiment de amor sau de resbunare.

Nimine nu șĭ póte cunósce mai bine inima de quât în singurătate, în midlocul naturei, acolo unde nimicu nu ’l distrage din cugetările sele, chĕci nimicu nu’i uimesce vederea, audul, mintea; acolo unde spiritul è liber, unde ochiul, făr’ a se opri pe vr’un obiectu de curiositate, chĕci pentru cine se află în midlocul naturei nu è nimicu quare sĕ ’i ațîțe curiositatea ce o are în orașe, atâtu de multu se află cineva a casă aflându-se în sînul naturei! unde ochiul, am dis, făr’ a se opri pe nici un obiectu de curiositate, póte sĕ urmeze quât de departe distanța nemărginită pe quare și mĕsóră cugetarea.

Dar la ce eram sĕ cugetu mai ântêiu ? vai! nimine nu póte, în materiă de amor, sĕ urmeze cugetarea cea mai predomnitóre făr’ a sĕ ține de o miiă alte cugetări secundare în aparință, neapĕrate însĕ despre însemnătatea lor.

Dar ânteia mea cugetare, sau cea d’ântâiu otărîre ce făcusĕm a trea di dupe ce mĕ isolasem de lume, a fost de a mĕ înturna, de a înșira într’o lungă scrisóre situațiunea mea și a ascepta respunsul desertórei mele. Făcui dară astă scrisóre de quare vĕ scutescu răbdarea, dar pe quare avui îngrijirea a o sigila c’un bulin emblematicu: astă emblemă quare era a credinței și a devotării, era un câine legat în lanțuri dându-șĭ ultimul suspin din preună cu inima sa smulsă din peptui și pusă între dinții bietului animal de mâna unui copil.

A trecut o sĕptĕmână, a trecut o lună, au trecut șĕse, și nici un respuns n’am primit de la dînsa, cu tóte chĕ ne vedeam adese la d-na R***, quare aflând întâmplarea mea compătimisĕ ca adevĕrată soră de mi ar fi fost.

într’o séră ducêndu-mĕ la D-na R*** sĕ petrecu quâte-va ore în adunarea ce se făcea la dînsa, o aflai singură; ea ședea p’o canapé ținend înmâna o carte deschisă.

— „Ce citesci? o întrebai eu.

— „Citi am poesiele lui Bolintinénu, respunse ea.”

— „Așa dară te întrerupu?

— „Ba nu, tótă dioa m’am ocupat cu lectura; astă-di am fost quam leneșă, adause ea suridend, n’am putut sĕ făcu nimicu, de și n’am dormit tótă nóptea.

— „Nu ți a fost bine?

— „Ba... da, îngână ea, dar n’am avut somnu... sĕ vedi ce mi s’a întâmplat: a séră, dupe ce te ai dus de la noi, era o lună așa de frumósă, cerul era așa de senin și recórea așa de plăcută dupe căldura ce m’a chinuit tótă dioa, în quât am eșit în balcon, m’am aședat p’un scaun sĕ mĕ bucuru de acea poesiă quare domnia în natură, și s’ascultu șoptele aerului quare mi spunea în minutele acele nisce lucruri... necunoscute pentru mine! Inchipuesce-ți, Danibal, urmă ea, m’a luat somnul în starea aceea. Abia mi am închis ochii și te visam pe tine, nu țiu minte cum, dar pe quând te visam, nisce afurisiți de lăutari trecea pe sub ferestrele mele și m’au sculat în cânticele lor. ’I am blestemat de o miiă de ori chĕ m’au des-ceptat într’un minut... în quât musica lor m’a suprins așa de slabă și fără apĕrare. . . Dar sĕ lăsăm sĕcăturele astea, spune-mi, ai vĕdut astă-di pe domnișóra Stelaru pe unde-va?

— „Nu!..

— „Nici în trécĕt?

— „Nici. Scii bine chĕ am otărît sĕ n’o mai vedu.

— „Curios caracter la fata asta! dise d-na R*** părênd a cugeta.

-— „Asta o privisce pe dînsa.

— „Negreșit, dar sĕ te refusĕ dupe un an aprópe, și pentru-ce? pentru-chĕ nu sciu cine aîncredințat’o chĕ esti un omu așa de gelos. . .

— „Ce? asta è cuvîntul refusului ei? întrupsĕi eu.

— „Nu ți am spus deună-di convorbirea ce am avut’o cu dînsa?

— „Ai dreptate, disei, uitasem.

— „În locu sĕ înțelégă, dise d-na R***, chĕ gelosia unui bărbat onestu și delicat, è scutul cel mai apărător pentr’o femeiă quare are sĕ lupte adese în contra nenumăratelor loviri ce ’i vin din afară, s’ar cuveni óre să se plângă de un sintiment ce ar proba mai multă iubire, mai multu interes pentru dînsa? În genere, o femeiă, quât de virtuósă fiă măcar, e slabă fără sprijinul interesat al unui bărbat. În quâte pericole nu se află espusă o biată femeiă fiind jună și frumósă, quând depărtată de asistarea soçiului ei, quând sĕ află înconjurată de mii de curtesani, póte mai plăcuți, mai eleganți, mai înavuțiți de quât dînsul; quând e lăsată singură în midlocul unui salon plin de luxu și de strelucire, plin de profumu și de musică, unde sĕ află de multe ori amețită de atâte laude ce ’i se adresă de pretutindine, de atâte declarări înfocate ce le aude în drépta sau în stânga ei, de atâte intrige ce ’i se fac de cei ce au interes a înegri pe bietul bărbat cu scopu de a da mai multă strelucire și mai multu merit curtesanului! O femeiă se încé1ă, urmă d-na R***, daqua crede chĕ è în stare sĕ resiste în contra atacurilor îndreptate cu atâta arte din partea împresurătorilor ei, și mai vîrtos quând a făcut nerozia de a permite unui altu bărbat sĕ trécă marginea cuviinței în quare trebuia sĕ ’l țiă. Asĕmenea è o faptă smintită din partea or quării femei a redica în ochii streinilor vĕlul modestiei în purtarea sau în vorba ei, în găté1a sau în posa ei: asemene unei cetăți quare ar dice unei armate streine ce o împresóră: „Vrei cucerirea mea? Écă partea în quare sunt mai slabă, p’aci mĕ poți învinge!“ Intr’un cuvînt, mai adause ea, è o tristă desamăgire pentru cineva quare și făcuse cele mai frumóse idei despre o femeiă, sĕ se descepte de o dată chĕ acea femeiă nu è de quât. . . .

— „Ceea ce a fost Meroe cea divină, dupe ce ’i s’a smuls masca: a remas fermecătórea Canidia, întrerupsei eu.

— „Așa e chĕ tóte raționamentele acestea n’au nici o valóre pentr’o inimă quare iubesce? dise d-na R*** privindu-mĕ c’un aer reutăcios.

— „Este adevărat, respunsei eu, chĕ pentru cine iubesce or ce logică de asemene natură è rece și fără efectu; dar daqu’alusiunea d-tale mĕ privesce pe mine, am onórea sĕ respundu chĕ nu mi o ieau de locu asupră-mi.

— „Vrei dară sĕ mĕ faci sĕ credu chĕ nu mai simți nimicu pentru domnișóra Stelaru?

— „Ba nu, nu potu dice chĕ nu simțu nimicu, dar ceea ce simțu nu mai è amor.

— „E un sintiment de resbunare, nu è așa?

— „Póte.

— „Dar resbunarea în materia de amor nu è óre sinonimă cu amorul?

— „Nu sciu; se póte s’aibi dreptate.

— „Dar quând ar veni domnișóra Stelaru sĕ ți dică mâine: Domnule: „am fost într’o eróre despre „d-ta; am fost victima unei intrige infame; m’am con-„vins despre inocința d-tale, și ca o probă chĕ te „iubescu, écă mâna mea!“ atunci ce ai face?

— „Atunci aș primi acea mână și aș uita totu.

— „Ce spui! dise d-na R*** c’un aer quare mĕ făcu sĕ citescu în sufletul ei aceste vorbe: Fii sigur chĕ acesta nu sĕ va face, pe quât voiu trăi eu.“

Mĕ înfiorai de idea asta, daqu’ar fi fost așa precum mi sĕ păruse; dar judecând în urmă chĕ d-na R*** n’avea nici un interes sĕ cugete astu-fel și chĕ nimicu nu m’autorisa pênĕ în momentul acela d’a presupune un asemene lucru, depărtai de la mine acea ideă fatalĕ.

Orlogiul sună un-spre dece ore; óre-quare temere ce nu o înțelegeam atunci mĕ făcu sĕ părăsescu pe d-na R***, înainte d’a veni bărbatul ei sĕ mĕ găsescă singur cu dînsa. Era ânteia óră în quare simții astă necuviință. Mi luai dară séra bună și plecai.

Sosind acasă stătui sĕ mi aducu a minte de tóte vorbele ce le avusesem cu amica mea, chiar prepusul ce rai trecuse un minut prin minte mi reveni, astă dată apropiându-sĕ mai multu de óre-quare probabilitate și găsind în spiritul meu o mai bună primire. Dar ce mi vorbia óre inima în minutul acela? sĕ fiă cu putință ? o iubiam ? . . Da. Dar cu ce fel de amor?.. O, asta nu se póte! .. Mi era frică de mine însu mi!.. Sĕ vedem ... de ce mi plăcea sĕ mĕ ducu în tóte serele la dînsa?.. De ce nu puteam suferi sĕ trécă o singură di fără s’o vedu? . . De ce mi rechiemam una quâte una, tóte vorbele ei, recapitulam în mintea mea, una quâte una, tóte împrejurările din quari puteam trage consequințe ce făcea sĕ mi bată inima !. Așa, tu o iubesci, inimă, disei eu; ți fórte mulțumescu, și tu me lași, minte, în prada astei inime quare m'a perdut de atâte ori, vĕ fórte mulțumescu l'amêndoĕ!. Dar nu, cugetai peste un minut; mĕ voiu lupta astă dată în contra unui amor nelegitimu; astă dată mi voiu bate jocu de tine, patimă órbă și nedemnă! Nu e încă nici un pericol; ea póte nici chĕ viseză!.. Ce m’a făcut sĕ presupuiu cu atâta ușurință?.. Voiu esamina cu mai multă luare a minte purtarea ei în privința mea, și sunt sigur chĕ voiu reuși sĕ mĕ convingu despre inocința ei.

Adormii în midlocul acestor reflesiuni.

Quâte-va dile trecură făr’a me duce la d-na R***; pe de o parte vream sĕ cercu ce efectu va produce într’însa nevenirea mea în curs de vr’o sĕptĕmână cel puțin, pe de alta, cum am mai dis’o, începusem a vedé mai limpede în consciința mea, quând era vorba sĕ desceptu vre un prepus bărbatului în contra nevestei sale.

Intr’o di, era pe la dece ore trecute înaintea amédului, audu bătênd în ușe: disei sĕ intre : era D. S*** quare venise sĕ mĕ vadă?

D. S*** era fratele d- nei R***, de quare uitasem sĕ vĕ spuiu; el era un june ca de trei-deci de ani; omu d’o onóre cercată, de un caracter tare, cu nisce sintimente nobili și pline de generositate, instruit, devotat causei naționale și amicilor lui, dar dominat de nisce idei esclusive, de nisce opiniuni particulare, de un cultu pentru amorul patriei, astu-fel în quât făcea adese admirarea celor ce ’l cunoscea și atrăgea stima tutulor quari îl scia numai din nume.

Quând intră la mine, D. S*** mĕ găsi scriind

— „Te întrerupu, mi dise el vĕdêndu-me chĕ mi strîngeam chărtiele qua sĕ le închidu în masă.

— „Ba nu, ’i disei; asta e obiceiul meu sĕ nu stau neocupat quând sunt singur.

— „Nu te am vĕdut de multu.

— „Bine ai făcut chĕ ai venit.

— „Te vĕdu quam preocupat, mi dise el peste un minut; quam tristu, quam... nu sciu cum; nu ți s’au întors toți boii a casă?

— „Ce ți pasă; ședi colo și fuméză.

— „Ai dis: ce mi pasă! nu trebue sĕ mi pese de amicii mei ?

— „N’am vrut sĕ dicu acésta, dar, și quând aș fi cum disei, ce ai puté sĕ mi faci?

— „Asfu-fel înțelegi d-ta amicia? nu sciam ; așa dară sĕ mi ieau pĕlăria și sĕ mĕ ducu, daqua eu, quare me credu amicul d-tale, nu potu face nimicu pentru d-ta.

— „Ședi chĕ nu te mănâncă nimine, și fă ceea ce fac amicii în dioa de adi: iea o dulcéță, cere o café, fă-ți o țigară, și spune din gură ce te vei pricepe. Ce vrei sĕ faci mai multu de quât atât?

— „Mi pari fórte schimbat de la un timpu înqua..

— „Se póte.

— „Aveai opiniuni mai frumóse despre un sintiment așa de sublimu ca al amiciei.

— „Le am și acum.

— „Cu tóte astea diseși chĕ un amicu nu póte sĕ facă nimicu pentru amicii sei.

— „Susțiu ceea ce am dis.

— „Esplică-te.

— „Mĕ voiu esplica la timpu.

— „Ba nu, acum îndată.

— „O pretindi?

— „Da.

— „Bucuros; dar mai înainte mi vei respunde la o întrebare.

— „Ce întrebare?

— „Ce ți pasă; o întrebare fórte simplă.

— „Bine.

— „Mi promiți.

— „Bine, bine; spune.

— „Ce înțelegi quând dici chĕ un omu póte sĕ facă ceva pentru amicii sei?

— „Of! mi ai scos sufletul!

— „Respunde-mi ai promis.

— „Ințelegu chĕ póte, chĕ è dator sĕ ’l ajute la tóte nevoiele lui.

— „Ține aci: am nevoia de o sută de mii de galbeni, mi ’i poți da?

— „Daqua ’i aș avé. . .

— „Daqua, se înțelege.

— „Ți ’i aș da.

— „Ce fel? s’aibi o sută de mii de galbeni, și s’am trebuință de ei, mi ’i ai da pe tóți? Mĕ értă, scumpul meu, dar nu te credu; și qua sĕ poți face acesta ar trebui sĕ fii nu Christu sau un nebun; așa dară Christi nu mai esistă în sĕcolul nostru, și numi vine sĕ ți făcu complimentul d’a te crede un astu-fel de nebun.

— „În-fine nu numai acestu midlocu qua sĕ și arate cineva amicia, devotamentul seu. . .

— „Mai sunt și altele, o sciu, dar nu în faptă, mai multu ne putem ajuta cu vorba, cu o intervenire morale, cu. . . Bunióră, asceptă, mi vine o altă ideă, o ideă cutezătóre, este adevărat, dar nu trebue sĕ te mire, am dis o ideă.

— „Fiă, spune o.

— „Ei bine, scumpul meu, iubescu pe femeia ta, dar o iubescu astu-fel chĕ mi perdu mințile pentru ea, chĕ aș puté sĕ moru fără dînsa; daqua mi ești amicu și vrei sĕ faci un sacrificiu pentsu mine, lasă-o s’o ieau eu de sociă; vei scăpa viața mea și póte și pe a ei daqua mĕ va iubi. Te ai învoi?

— „Nu sunt însurat qua sĕ potu a ți respunde, dar credu chĕ n’aș pute-o face, pentru-chĕ e un ce absurdu, și écă pentru-ce: daqua mi aș lăsa femeia pentru-chĕ o iubesci tu, mâine s’ar afla póte altu quare s’o iubéscă și el și pentru quare ar trebui s’o lași și tu, și urmând tot astu-fel, biata femeia n’ar mai fi ceea ce a lăsat’o natura sĕ fiă, ceea ce a voit dreptatea s’o facă, ci ar fi un simplu obiectu quare ar trece din mână în mână dupe capriciul celor ce ea ar avé nefericirea să le placă.

— „Afli cuvinte destul de tari qua sĕ mĕ convingi chĕ nu poți sĕ faci ceea ce ți aș cere, și cu tóte acestea stăruesci chĕ un amicu póte face tot pentru amicii sei. Sĕ uităm acestu esemplu și sĕ venim la altele: sĕ ți spuiu doĕ fapte quari s’au întîmplat sub ochii mai. Óre-cine ava trebuință neapărată de o sumă de bani, ghicesce de quâtă . . ? de doi galbeni ! Cu acești bani voiea nefericitul sĕ scape o familia întrégă pe quare o purta în spinare și quare muria de fóme. S’a adresat la unul din amicii Iui, omu cu stare și quare profesa cea mai prelucitóre credință de devotare amicale. Amicul d-tale ’i refusă astă binefacere, sub nu sciu ce pretestu. Peste doĕ dile acelaș amicu a numărat unui omu, de façiă cu mine, cincizeci de galbeni, cu condițiunea, de a sĕ duce într’o séră la o damă bătrână despoiat cum ’l a făcut mumă-sa. Ce dici despre acésta?

— „Dicu chĕ esemplul è bine inventat, și nimicu mai multu.

— „Ți ’l garantezu pe onórea mea. Ascultă și altu: Óre-quare june otărîse să móră, pentru qua sĕ și scape onórea, chĕci era dator doĕ deci de galbeni și n’avea sĕ ’i plătéscă: „Daqua ești otărît sĕ mori, ’i dise un omu cu destulă dare de mână, du-te mai bine în Italia sĕ mori luptându-te sub Carol Albertu pentru causa confraților noștri Italiani — „N’am midlóce, chĕ m’aș duce,“ ’i respunse acesta.— „Dă-mi parola chĕ te duci, și ți numĕru acum cinci-deci de galbeni,, ’i dise el. Ce dici dară despre un omu quare era mai dispus sĕ dé o sumă mai multu de quât îndoită spre a încuragea mórtea, de quât sĕ de mai puçin de jumătate spre a scăpa viața și onórea unui concetățén?

— „Dicu chĕ póte s’aibi dreptate în casurile ce mi le ai adus de esĕmple, dar stăruescu a mai dice și acum chĕ un amicu póte face multu, pré multu pentru amicii sei, și ți adaugu, spre mai bună încredințare chĕ eu am venit într’ adins qua sĕ ți facu un serviciu.

— „Mie? dar n’am trebuință de nimicu.

— „Te înceli ; o, cugetă bine ! consciința ta, inima ta, onórea ta chiar sunt fórte amenințate în momentul quând ți vorbescu. Un mare pericol te înconjóră.

— „Și vii sĕ mĕ scapi?

— „Da.

— „Ești sigur chĕ vei reuși ?

— „Da, ți dicu; afară numai de nu te vei lăsa sĕ te scapu.

— „Atunci esplică-te.

— „Iubesci, nu este așa?

— „Eu? nu iubescu pe nimine; cel puçin cu amor.

— „Sĕ te credu?

— „Mĕ juru.

— „Atunci esti iubit.

— „E altu ceva. Dar de cine? nu sciu nimicu.

— „Ascultă-mĕ, amicul meu, vedi quât de francu sunt cu tine; pretindu sĕ fii și tu către mine tot așa; mi o promiți?

— „Tot d’auna ai fost un omu cavalerescu, și cu astu-fel de ómeni n’am sciut sĕ mĕ portu altu-fel.

— „Ei bine dară, ascultă-mĕ: soră-mea te iubesce.

— „Soră-ta ! . .

— „Póte chĕ n’ai simțit încă nimicu, póte chĕ nu cunosci încă pasiunea ei, dar nu è mai puçin adevĕrat chĕ ea te iubesce, chĕ sufere de la un timpu înqua sănătatea ei, chĕ slăbesce din di în di astu-fel în quât familia ei a început a se îngriji pentru dînsa. Și ascultă-mĕ, nu te credu așa simplu cum vrei sĕ treci în ochii mei, nu credu, chĕ n’ai înțeles acésta: tótă lumea a început s’o simță și chiar sĕ vorbéscă; o vedi chĕ nu ’i mai place sĕ ésă din casă, sciind chĕ tu vii în tóte dilele și preferindu-te peste or ce altă petrecere; la teatru, tu esti nelipsit în lojea ei; adese ți cere braçiul s’o conduci la vecinele ei, la amicele ei mai de aprópe; quând se întórce a casă è însoțită de tine; quând nu vii într’o o di, adoa-di trimite sĕ vadă ce ai, sau te invită la masa ei; quând te îmbolnăvesci, vine singură ’sĕ te caute; quând sĕ întâmplă vre o persónă sĕ cuteze a vorbi ceva de tine, ea se face focu și te apĕră ca un scut viețuitor... Dar mi se pare chĕ sunt destule quâte ți am înșirat; ți repetu chĕ te iubesce, chĕ sufere pentru tine, chĕ starea ei ne îngrijesce pe toți... Nu mi respundi?

— „Ce vrei sĕ ți respundu? te ascultu; spune.

— „A, într’ adevăr, vrei sĕ ți spuiu serviciul ce ți am promis; écă dară acel serviciu: te juru pe onórea acestei femei, pe liniscea ei, pe a ta chiar, a nu te mai duce în casa ei. Află un pretestu óre-quare și depărtéză-te de la dînsa; astu fel vei scăpa numele ei, casa ei de scandalul ce plană asuprăi, și nu vei fi causa vr’unei nefericiri pentr’o femeiă quare è măritată și muma unui copil.

— „Ți fórte mulțumescu pentru serviciul ce vii sĕ mi faci! Voi nu sciți sĕ vindecați gangrena da quât tăind partea gangrenată sau omorînd corpul întregu; ardeți o casă qua sĕ stirpiți șóricii dintr’însa! Nu voiu serviciele nimelui : tu vrei sĕ te servesci pe tine făcêndu-mĕ a crede chĕ mi faci mie acestu serviciu.

— „Ce remâne dară de făcut?

— „Ceea ce aș dori mai ânteiu este de a puté sĕ te credu, dar pentru-chĕ mi cu neputință acésta, aș vré sĕ întrebu inima mea, într’un moment quând o voiu afla dispusă a mi respunde, daqua simte și ea pênĕ într’acestu gradu spăimîntătórea patimă pe quare a sciut s’o inspire fără voia mea și a ei.

— „Pe urmă?

— „Pe urmă să mĕ cercu a le vindeca pe amândoĕ; însĕ nu prin midlocul ce mi ai propus, nu sĕ stingu focul cu oceanul, qua scăpând de ardere sĕ dăm peste înecăciune, ci cu timpul, cu artea, cu răbdarea cu ceea ce ne vor înveța împrejurările quari sunt adese mai înțelepte și mai binevĕdĕtóre de quât noi.

— „Și de nu vei reuși? mĕ întrebă D. S*** cu tonul cel mai dureros.

— „Nu credu, disei eu.

— „Dar sĕ presupunem? . . .

— „Atunci cine va cuteza sĕ scape doĕ fire de érbă pe quari le a luat torentul în repeziciunea sa, făr’a și pericula viața? Cine va cerca sĕ smulgă din-tr’o flacără doĕ crâmpee de chărtiă, făr’ a și arde mâna? Cine va fi așa de nebun, înquât sĕ voécă a opri cu braçiul sĕu bomba quare șĭ a luat avîntul!

— „Și écă tocma ce vream sĕ preîntîmpinu, daqua va mai fi timpu!

— „Te temi dară sĕ nu fi ajuns lucrul pên’acolo?

— „Mĕ temu, chĕci sciu ce va sĕ dică amorul unei femei oneste, quând s’a încredut orbesce într’în-sul! E un focu surdu quare arde pe sub ascuns, ca focul ce se întreține sub derĕmăture dup’un incendiu, și nu se vede, și nu ’l ajunge apa qua sĕ ’l stingă, nici vîntul qua sĕ consume mai iute obiectul quare ’l alimentéză, ci trebue sĕ sbucnéscă cu atât mai spăimîntător cu quât è cu neputință a’l opri în sorgintea sa. E ca un verme neadormit și nesățios pe quare nici o arte medicalĕ nu ’l póte smulge din inima ce o râde, fără a se pericula și bietul omu ce ’l pórtă în sînui; e în fine ca vestimîntul quare a prins flacăra pe corpul unei fecióre, și cu quare trebue sĕ ardă și ea din preună, chĕci pudórea nu o lasă sĕ scape espuindu-și goliciunea la vederea ómenilor.

— „Destul, disei ; credu chĕ amu vorbit destule în acésta materiă; nu voiu sĕ mai audu mimicu; ți promitu sĕ facu tot pentru astă femeiă, dar voiu sĕ ne despărțim amici ca altă dată. Ado mâna înqua.

— „Mĕ temu chĕ ceea ce vei face nu va fi tocma ceea ce s’ar cuveni sĕ faci! Tu o iubesci, neferitule!.. nu mĕ întrerupe; sciu chĕ ai o inimă nobilĕ, dar sciu asemene chĕ inima ta se prinde lesne, cade orbesce. . . și o dată condus de dînsa. . .

— „Cum poți sĕ dici chĕ o iubescu, quând scii bine chĕ inima mea e încă plină de amorul unei alte ființe, pe quare timpul și retușul ei n’au putut a mĕ face s’o uitu pên’acum. . .

— „Te lasu, întrerupse D. S*** dar iea a minte chĕ ne vom revedé curênd. Țiu minte ce mi ai promis, nu uita nici tu ce esti dator.

Remâind singur, cugetai puçin ce sĕ făcu, ce cale sĕ ieau qua sĕ esu la ținta ce mi propusesem și sĕ împlinescu ceea ce promisesem amicului meu.

Eșii de o quam dată din casă, dar făr’a mĕ otări unde sĕ mĕ ducu. Din intîmplare întîlnescu pe D. P*** quare se ducea iute c’un sul de chărtie la subțióră: era în epoca aceea impiegat la ministerul din întru.

— „Unde te duci așa pripit? îl întrebai.

— „A! bine chĕ te am întîlnit, dise el; veniam la tine. Ascultă-mĕ, urmă el, poți sĕ vii un moment pênĕ la mine? am trebuință de concursul teu la o lucrare cu quare m’a însărcinat ministrul; è de mare urgință.

— „Aideți, disei, și eu am sĕ ți vorbescu ceva.

Ajungênd a casă la D. P***:

— „Fă bine, mi dise el, și conpune o suplică în limba francesă dupe notele ce le vedi în chărtia acésta.

— „Ce lucru è?

— „Este o suplică pe quare va s’o trimiță ministrul către Carul Rusiei. Închipuesce-ți chĕ bunul bătrân nu mai póte trăi de quâte-va dile din causa fricei ce ’i inspiră I. E. capul revolutuțiunei de la 48; nu mai dórme, nu mănîncă, n’are nici un astîmper, chĕci dioa și nóptea nu vede în ochii lui de quât fantasma marelui revoluționar și programa lui: aci ’i se pare, chĕ se repede cu doĕ gure de căpcăun qua sĕ înghiță tóte moșiele boeresci din țéră; aci îl vede sub figura lui Țepeș înălțând țepe pe tóte stradele qua sĕ tragă la țépă pe toți boerii, în quât bietul omu vĕdênd rĕul quare ’l amenință sĕ ’l omóre sau sĕ ’l nebunéscă s’a vĕdut nevoit qua printr’acéstă suplică să róge cu lacremi ferbinți și cu genuchi plecate pe împĕratul Rusiei qua sĕ se îndure de bĕtrânețile lui și sĕ ’l scape de acestu strigoiu, trimițând un ordin președintelui Republicei fransese qua să prindă pe acel inemicu neîmpăcat și sĕ ’l dé pe mâinele sbirilor sei qua sĕ ’l trimiță în fundul Siberiei, și astu-fel bietul boer sĕ pótă avé somnu și trăi în sînul fericirei lumesci pe quare ’i a garantat’o M. S. Impĕratul. Ai înțeles ?

— „Bine, disei neputêndu-mi opri rîsul ce mi produsese friea bătrânului ministru.

Compusei dară acea suplică și o detei D-lui P***, quare citind’o sĕ pregăti să plece.

— „Értă-mĕ, dise el, viu îndată; mĕ ducu sĕ ’i o ducu a casă, la șése și jumătate sunt aci. Fără adio. Ascultă-mĕ, adause el întorcêndu-se, sĕ m’ascepți negreșit, chăci am sĕ ți spuiu ceva d’un mare interes pentru tine.

’I promisei, și el sĕ dusĕ.

Atunci mĕ nevoii în-deșertu sĕ ghicescu ce ar avé sĕ mi spuiă, quare era acel mare interes ce mĕ privia. Mi aruncai ochii asupra unei pindule, ea arăta șépte făr’un pătrar; încă trei pătrare și eram sĕ aflu misterul ce mĕ intriga.

In minutul acela audii nisce pași sfiicioși urcând scara; s’apropriară cu multă ferélă, sĕ opriră vr’o doĕ minute la ușe, pe urmă o bătaia ușóră făcu sĕ sune ușea. Nu făcui nici o mișcare; dar audind repetindu-sĕ bătaia mĕ sculai, curios, s’o deschidu.

Un omu ca de vr’o patru-deci și cinci de ani se opri în pragu ținând ușa cu mâna; era quam brun și avea un portu de călĕtor.

— „D-ta ești D. . . dise numele amicului meu.

— „Nu, domnule, ’i respunsei eu.

— „Ba d-ta ești, dise el; lasă chĕ te cunoscu.

Dicênd acésta închise ușea și întórse cheia pe din întru.

Mĕ uitai la el cu mirare, nesciind ce scopu avea acésta mĕsură de ferélă.

— „Ședi lîngă mine, mi dise el aședându-se p’o canapé.

Mĕ pusei lîngă dînsul.

— „Cu cine am onóre sĕ vorbescu? îl întrebai.

— „D. conte S***, respunse el; dar d-ta mĕ cunosci pré bine. Am venit sĕ te întrebu ce se mai dice de mine? Sciu chĕ ești la putere acum; ministrul mi spunea chĕ are mare încredere în d-ta; numai Directorul te privesce quam poncișu. . . Sĕ vedi, asta mi s’a întîmplat și mie dupe ce m’am întors de la Londra...

— „Ai fost pentru cură? îl întrebai.

— „Vorbă sĕ fiă! Am făcut, ce è dreptu, și cură destul de bună, am luat sare purgativă de Epsom. Epsomul è un orașu în depărtare de 22 chilometre de Londra, în comitatul Surrey. Are ape minerali, descoperite încă de la 1613, și în toți anii sĕ fac curse de cai minunate. Dar aproposito, a întrebat Fuad Efendi de mine? seie chĕ am venit?

— „Pentru-ce? disei eu.

— „Pentru-chĕ de frica lor, adică a Turcilor, voiu sĕ dicu, am fost nevoit sĕ stau la barieră cinci-spre-dece dile; nu cutezam sĕ intru în capitală qua sĕ nu mĕ omóre.. .

— „Dar ce au Turcii cu d-ta?

— „St! tăcere pentru Dumnedeu sĕ nu ne audă! Audi ce au cu mine! dar vor sĕ șĭ resbune pentru quâte rele le am făcut; dar puçină vătămare am adus politicei lor în tot timpul quât am stat în Londra?..

— „Nu sciam acésta, disei eu.

— „Vedi bine! vedi bine! N’ai citit diarele englese sĕ vedi chĕ am publicat acolo memorandul ce ’l detesem lordului Palmerston într’una din întrevederile ce le aveam adese cu dînsul ? Aide de!.. Apoi de ce am stat cinci-spre-dece dile la barieră ! Am respuns celor ce mĕ invita sĕ intru: Nu voiu intra în capitală de quât escortat de o gardă îndestulătóre de casaci. Fără acésta mi aș pericula capul, chĕci Turcii mi o cocu! Și astă-di intrai escortat dupe cum cerusem, și dupe ce mĕ asigurară chĕ Rușii m’au luat sub protecțiunea lor și mi au garantat viața. . .

— „Cum ți a plăcut Londra? întrerupsei.

— „Pré bine, fórte bine; respunse el, scoțênd o tabletă din sinui pe quare citia: E o capitală ce n'are asemĕnare.. . Ce are sĕ facă!.. Londinum, Augusta Trinobantium ; è în comitatul Middlesex, pe Tamisa, 69 chilometre de la îmbucătura acestui rîu. Aprópe 100 chilometre pătrate suprafaçiă; peste 2,000,000 locuitori! . . nu è glumă ; 165,000 case, 9,000 de strade, 125 biserice; 120 capele anglicane, 40 temple de alte culte chrestine; 6 sinagoge; 41 curți de justițiă; 13 teatre; 14 închisori. E împărțită în șése părți principali: în centru è Cetatea (City), parte antică a orașului; dar trebuie sĕ scii chĕ n’are ziduri de locu împrejur; aci è scaunul comerciului; la Ost, West-minsterul și West-End, quartierul Curței, al lumei celei frumóse, al administrațiunilor, al parlamentului; la Est, vine Eass- End ; aci è scaunul comerciului maritimu; la Sud, e Southwark, scaunul marinei ca și cel d’ântêiu, precum și al manufacturelor; la Nordu, è quartierul Nordului, acesta è de tot modernu în quare sĕ cuprind mai multe sate. Orașul e luminat cu gazu séra, tóte stradele; cele mai frumóse strade sunt Piccadilly, Oxford, Pall-Mall, Tottenham-Court-Road, Portland, Regent’s— Street, — acolo am ședut doĕ-deci de dile, — Strand, New-Bond, Holboru și mai multe. Despre monumente, ai mai ânteiu catedrala St. Paul, abația Westminsterului, St. Ștefan, St. Martin, St. George, St. Ion Evangelistul; palatul archiepiscopului de Cantorbery; Turnul Londrei quare a ars la 1841 ; palatele St. James, Buckingham, Whitehall, Carlton-House; Tesaurul, Banca, Bursa, Noua-Monetă, Guildhall, Ospelul Duanelor, (Custom house), Somer-set-House, Escisul, Ospelul Companiei Indielor orientali; Colosseum, Pantheonul; Institutul Londrei, Museul engles, Universitatea, King’s—College, Athenaeum-Club, Opera Italiană, teatrele de la Drury-Lane, Coven-Garden și Hay-Market; Diorama; spitalele de la Bedlam, St. Bartolomeu, New-Foundling și Guy ; cele doĕ închisori de la Coldbathfield și Newgate, peniten-țiarul de la Millbank ; o mulțime de aședăminte pentru învățătură: King’s-college, quare è al doile dupe Universitate , seminar anglican ; Cresham- College pentru sciințe; șése alte colegie numite schools ; șése spre-dece scóle de dreptu numite inus; scóle medicali, militare, de desemnu și de pictură, de arți și meserie; o mulțime de societăți savante, ca societatea regalĕ din Londra, Academia regalĕ de pictură, noul Institut din Londra, Societățile Linneannă, de mineralogiă, de Zoologiă, de horticultura, de astronomiă, de matematice, de geografiă, societatea asiatică, etc.; optu-spre-dece bibliotece (Cottoniana, Regis, etc,) musee, galerie, colecțiuni diferite, mai vîrtos British Museum. Patru-deci de diare quotidiane, aprope la cincizeci foi hebdomadare și doĕ sute patru-deci reculegeri periodice. Dup’aceea sĕ vedi piețele cu grădine în centru, numite squares, o mulțime ; mai ales sĕ vedi între dînsele Grosvenor, Portman, Berkeley, St. James, Hanover, Manchester, Cavendish; sĕ vedi puntea Waterloo, Westminster, Black-Friars, Soutwark și puntea nouă a Londrei; sĕ vedi tunelul, o galeriă suterană făcută sub Tamisa: minunate docks pentru primirea vaselor și marfelor; grădine publice sau parcuri, Hyde-Park , St. James, Vauxhall, Regent’s-Park, Green-Park, grădina zoologică. Apoi sĕ vedi industria! sĕ vedi comerciu! sĕ vedi vase pe mare, sĕ te sperii! sĕ te miri de acea Londră quare, în timpul Romanilor, era numai un orășel, pe quare Erkenwin o făcusĕ residință quând a fundat regatul Essexului; quare abia sub Alfredu devenise capitală a tótă Englitera, quare la 1258 fusese bîntuită de o fómete estraordinară, quare la 1665 perduse 100,000 persóne din-tr’o epidemiă, și un an în urmă 30,000 case dintr’un focu spăimîntător; s’o vedi, dicu renăscând în urmă din ruinele ei mai streineită și mai frumósă ca nici o dată, și sĕ dici chĕ Englesii nu sunt ómeni, ci sunt altă aia! — Ai fost la Londra? A! bine dici, chĕ nu te am vedut. — Pĕcat însă chĕ n’ai putut sĕ cunosci pe Palmerston! Cu tóte chĕ n’aveai cum sĕ faci cunoscința lui, trebuia sĕ fii recomandat, și ce recomandat! de bărbați de credit mare. Dar fiă; vream sĕ dicu ce omu politicu! cum cunoscea țéra nóstră și trebuințele ei! cum te asculta quând vreai sĕ ’i esplici ceva! Țiu minte într’o séră, vorbiam de clasea nóstră boeréscă din țéră și ’i spuneam chĕ nici o clase n’a profitat țerei nóstre mai multu de quât boerii; a fost de părerea mea: — Ai dreptate, mi dise, nici o clase n’a profitat de țéra d-vóstră mai multu de quât boerii.

— „De țéră?.. întrebai cercându-mĕ sĕ stingu un surîs de pe buză.

— „A vrut sĕ dică țerei, respunsĕ el; scii chĕ Englesii nu vorbescu bine limbele streine.

A trebuit sĕ mĕ mulțumescu cu acestu respuns. D. L*** urmă.

— „Într’o altă séră, dise el, amicul nostru lordul Palmerston mi făcu o întrebare curiósă: „Daqua „vre una din puterile quari au făcut de atâte ori în-„vasiuni în Principatele d-vóstre, s’ar cerca vre o „dată sĕ viă ca amică a poporului, cum a venit alte „dăți ca amică a d-vóstre, ce ar face într’o asemene „împrejurare boerii, quari au desprețuit tot-d’auna o-„casiunea d’a câștiga simpatiele poporului ?

— „Am stat mai multu timpu sĕ cugetu ce respuns sĕ dau la o așa curiósă întrebare, dise D. L***; dar într’ acelaș minut fu întreruptu de venirea amicului meu.

Sĕ lăsăm pe D. L*** sĕ cugete la respunsul ce era sĕ ’l dé întrevorbitorului seu în numele clasei, al quăria sĕ făcuse apărător de voiă bună, și să ne ocupăm de amicul nostru a quăruia intrare neasceptată făcu pe D. L*** sĕ tresară, sĕ se scóle repede și sĕ trécă într’o altă cameră strigênd: trădare! trădare! m’au dat în mâinele Turcilor!

— „Ce este? ce va sĕ dică asta? întrebă D. P***.

Vrui sĕ ’i esplicu, dar recunoscênd îndată pe D. L*** și sciind starea de smintire în quare sĕ afla, sĕ duse sĕ ’l asigure chĕ n’avea sĕ se témă de nici un pericul, fiind-chĕ Turcii nu intra în casa lui, și, afară de acesta, avea un căpitan rus în quartier quare putea sĕ ’l apere în cas de vr’o amenințare din partea vre unui Turcu.

D. L*** se stîmpĕră, sĕ credu l'adepostul temerilor de quari fusese speriat, dar vĕdêndu-mĕ un minut în urmă alături cu sosia al meu!

— „Cine este d-lui? dise el arătând cu degitul spre mine.

— „E un amicu, respunse D. P***; n’ai sĕ te temi de nimicu; daqua ’i ai încredințat vre un sĕcret, fii sigur châ nu va eși vorbă de la dînsul.

— „Nu ’i am spus încă nimicu; de și îl luasĕm dreptu d-ta. . . Venisem sĕ te întrebu, chĕci am audit chĕ ești bine cu secretarul lui Fuad Efendi, și mi am închipuit chĕ trebue sĕ scii și d-ta.

— „Ce lucru? întrebă D. P***.

— „Am aflat chĕ a venit ordinul Sultanului qua sĕ se tragă oștirea peste Dunere, și vream sĕ te rogu sĕ mi spui daqua este adevĕrat; mi ai face o mare îndatorire.

— „Pen’ acum nu sciu nimicu, respunsĕ D. P***; dar quând voiu afla, fii sigur chĕ viu eu însu-mi sĕ ți aducu acéstă nuvelă, quare sciu chĕ te va încânta.

— „Te rogu, pré multu te rogu!.. Scii unde ședu? dise D. L*** sculându-se sĕ plece.

— „Da; cine nu scie casa d-tale?

— „Așa; vei fi bun... Daqua vom reuși în planul nostru, atunci fii sigur chĕ nu vei fi uitat. Avem tótă speranța sĕ mai ținem oștirea ruséscă pentr’un timpu nedeterminat, póte și pentru tot-d’auna daqua vrea D-deu, chĕci nu mai è de trăit cu frica revoluționarilor quari ne amenință pe tot minutul sĕ ne iea moșiele și viața. . . Avem a minte sĕ împlem Siberia cu ei qua sĕ liniscim țéra quare e amenințată; numai de Turci sĕ scăpăm o dată; dar sperăm, sperăm, și Englesii au sĕ și schimbe și ei politica o dată, asta am înțeles’o dintr’un articol din Dally-News. . . Dar te țiu cu ușa deschisă, și acum séra è quam recóre... mĕ găsesci tot-d’auna între dece și unul dupe doĕ-spre-dece. Adio... Nu te supăra, am doi casaci cu mine la trăsură, și lacheul meu è armat cu doĕ pistóle.

Quând audii urnitul trăsurei quare ducea pe D. L*** departe de locuința unde m’aflam, credui chĕ o petră sĕ redică de pe peptul meu, chĕ o céță se resipi de pe mințile mele.

— „Bine chĕ s’a dus! strigă D. P***.

— „Dar eu chĕ ședu cu dînsul de o oră și jumătate! M’a amețit făcĕndu-mi descrierea Londrei cu de amĕnuntul, și inițiându-mĕ în tóte misterele conferințelor politice ce le a avut cu lordul Palmerston pentru causa lor boeréscă. Of! simțu trebuință sĕ ieau puçin aer; daqua n’ai de lucru aideți să eșim unde-va. E o lună ca dioa, amu face o preîmblare frumósă și amu vorbi despre ale nóstre făr’ a ne teme de vr’un nou visitator sĕ ne întrerupă.

Idea mea fu primită; îndată ce eșirăm din curte. D. P*** mi dete braçiul.

— „Ce aveai sĕ mi spui? dise el.

’I spusei tótă întîmplarea cu fratele d-nei R***, quare venise sĕ mi facă mărturisirea cea straniă pri-vitóre la soră-sa, și ’l întrebai cum ’i se părea acéstă urmare, și daqua scia ceva quare sĕ legitimiteze prepusurile D-lui S***.

Amicul meu surîse.

— „Nu sciu ce sĕ ți spuiu, mi dise el; aș vré sĕ vĕ vedu pe amândoi în contactu, sĕ v’audu vorbind, qua sĕ potu judeca cine din doi are dreptate: el quare sémănă a te acusa pentru prepusul ce ’l are pentru tine, or tu quare vrei sĕ te aperi.

— „Ai un simțu destul de bun qua sĕ te încredințezi prin ochii tei, respunsei eu; și aș dori din tot sufletul sĕ viă ocasiunea d’a ne întîlni cu toții la d-na R***...

— „Ești dară otărît sĕ te mai duci la dînsa? mĕ întrerupse amicul meu.

— „Pentru-ce nu?

— „Ce fel? dupe quâte ți a vorbit fratele ei!..

— „Quând ar trebui sĕ fiu responsabil de tot ce ar prepune cineva pentru mine, fără nici un temeiu !

— „Dar te a rugat sĕ nu mai intri în casa ei, qua s’o feresci de un scandal. . .

— „Nu ’i am promis acésta; ceea ce’i am promis a fost altu-ceva, și voiu sĕ mi țiu cuvêntul, pentru-chĕ numai astu-fel credu chĕ aș puté reuși mai bine.

— „Atunci, daqua doresci ocasiunea de a ne vedé împreună în casa d-nei R***, ea nu è departe, dise amicul meu.

— „Ce vrei sĕ dici ?

— „Mâine è dioa ei.

— „Sciu.

— „Are o adunare numerósă; musică, danțu, mai sciu și eu.. .

— „Ei bine?

— „Ei bine, m’a însărcinat sĕ te invitu din partei.

— „Dar bărbatu-seu?

— „Și el asemenea. Te vei duce ?

— „Mĕ voiu duce.

— „Vei petrece mai bine de quât toți.

— „Ce scii ?

— „Negreșit, tótă lumea sĕ va ocupa de tine, mai vîrtos trei persóne, sunt fórte sigur, chĕ au sĕ se ocupe.

— „Quare? întrebai.

— „D-na R***, fără nici o indoé1ă, daqua è adevĕrat chĕ te iubesce.

— „Daqua! ...

— „Daqua, am dis.

— „Al doile?

— „Al doile D. S***, pentru qua sĕ se lumineze mai bine în prepusul sĕu.

— „Și pe urmă?

— „Pe urmă domnișóra Stelaru quare va fi gelósă, daqua prepusul D-lui S*** va strebate pênĕ în spiritul ei.

— Éră daqua!..

— „Se înțelege.

— „Atunci la revedere pe mâine, disĕi amicului meu, și ne despărțirăm.

Adoa di, optu óre și jumătate séra, cerui sĕ mi aducă o trăsură; vream sĕ mĕ ducu la adunarea d-nei R***; mĕ grăbiam sĕ o vădu, sĕ citescu în ochii ei, sĕ pătrundu în inima ei, dar vream tot o dată sĕ mai sondezu și p’a mea. — De ce sĕ nu mai asceptu? cugetai eu; è încă timpu pênĕ sĕ vor aduna; simțu chĕ inima mea nu sĕ pripesce de locu; asta è un semnu bun. Pusei mâna la inimă, o aflai liniscită; bătea ca tot-d’auna, regulat; dar cu tóte acestea mi sĕ uria și a casă, și plecai.

Quând intrai în casa d-nei R***, salonul era cu tóte acestea plin de persónele invitate, strelucitor de lumină și de tot luxul serbătorescu. Printre acele persóne zării pe domnișóra Stelaru într’un simplu costumu de salon, dar a quăruia eleganță și combinare de nuanțe bine alese făcea sĕ bată la ochiu mai multu grația și junețea frumuseței sale; alături cu dînsa, pe un fotoliu ce semăna într’ adins așezat, sta D. S*** convorbind cu ea și silindu-se, dupe tóte aparințele a o interesa în cele ce ’i spunea. D. P*** sta în picióre la spatele d-nei R*** pe quare o făcea din quând în quând sĕ surîdă cu stilul revistei sale critice ce o întindea asupra unor persóne din adunare; în-fine D. R*** făcea primirile cavalerilor quari credênd chĕ urmeză dupe tonul cel mai bun, au obiceiul de a veni, în adunările unde sunt invitați, quât de târziu le este cu putință. Dupe schimbarea quâtor va vorbe cerute de buna-cuviință în asemeni împrejurări, mĕ duei sĕ salutu pe domnișóra Stelaru și sĕ strîngu mâna d-lui S***. Acesta cum mĕ vĕdu apropiându-mĕ de dînsul se sculă și, dându-mi braçiul, mĕ invită într’o cameră laterale sub cuvînt chĕ avea sĕ mi vorbéscă.

Quând ne vĕdurăm singuri:

— „Bine ai făcut chĕ ai venit, mi dise el; écă o ideă fericită la quare m’am oprit eri cugetând acasă dupe ce ne despărțirăm: Sĕ nu încetezi încă d’a veni aci; din contra, vino mai des, și chiar de astă séră află ocasiunea d’a vorbi cu soră-mea fără marturi; ești destul de capabil sĕ înțelegi din vorbele sau din purtarea ei daqua ceea ce ți am spus adevărat, daqua ochirea mea è dréptă; ai puté chiar sĕ provoci lucrul din parte-ți: è vorba de o cercare, și mai è vorba de un serviciu pe quare ți ’l ceru și stăruescu cu dreptul meu de amicu sĕ mi ’l faci.

Promisei d-lui S*** sĕ facu ceea ce mi cerea; către acestea era și scopul meu de a mi mulțumi curiositatea, chĕci din tóte curiositățile acésta è cea mai pretențiósă, cere mai multă pripă de a se satisface și promite mai multu satisfăcĕtorului ei.

Pe quând dară compuneam în mintea mea planul atacului, D. S***, quare mĕ lăsase de quâte-va minute qua s’am timpu fără îndoélă a pune în lucrare acestu plan, se întórse ținând la un braçiu pe domnișóra Stelaru și la altu o altă damă, aceea quare o însoçia la grădina lui Waremberg în séra de 13 augustu pe quând cu pompa di festa. D. S*** conduse damele sele în a trea încăpere quare era camera de culcare d-nei R***. El era voios, întreprinzător și sĕ silia sĕ convingă pe acele doĕ dame despre adevărul celor ce le spusese.

Trecând pe lîngă mine, D. S*** mĕ invită sĕ fiu de partida sa; îl urmai fără să sciu încă ce voiea sĕ facă. Écă despre ce era vorba: D. S*** venia sĕ facă esperiința jocului mesei; ceru dară o măscióră, puse pe cele doĕ dame s’o atingă cu vîrful degitelor lor, dupe ce le făcu sĕ și scóță mănușele și inelele, sĕ puse și el la o altă lăture și mĕ invită și pe mine sĕ facu asemenea. Dupe quâteva minute, D. S*** credênd chĕ masa era destul de magnetisată, ’i ordonă sĕ se redice. Masa sĕ redică.

— „Ce voiți s’o întrebăm? dise D. S*** adresându-se către damele sele.

— „Or ce vei voi, respunseră ele.

D. S*** cugetă un minut; apoi, oprindu- se la cea d’ânteiu ideă ce părea chĕ ’i veni din întîmplare;

— „Ah! dise el, spune, masă, numele aceleia pe quare o iubesce D. Danibal.

— „Ânteia literă.

Masa bătu de trei-spre dece ori.

— „Însémnă pe M, dise D. S*** unuia din asistanți.

— „Adoa literă.

Masa bătu o dată.

— „Însémă pe A.

— „A trea literă.

Masa bătu de optu spre-dece ori.

— „Însémnă pe R.

— „A patra literă»

Masa bătu de nouă ori; pe urmă mai bătu o dată, și în fine numele eșit era Maria.

D. S*** părăsi masa surîdênd, dar nevoindu-se a șĭ ascunde surîsul de mine.

— „Acum credeți, dómnelor mele? dise el: nu

252

v’am spus chĕ masa sĕ magnetiséză și chĕ respunde la or ce întrebare ’i se face! Écă proba.

— „Dar proba chĕ ceea ce a respuns masa astă dată è un adever, quare este ? disei eu cu nepace.

— „E destulă probă; dise domnișóra Stelaru, chĕ masa a întărit prevederile ómenilor.

— „Asemeni arme n’au nici o putere încontra consciinței mele, donmișóră.

— „Ce vrei sĕ dici? dise domnișóra Stelaru vĕdêndu-se numai cu mine în adoa cameră unde trecuse qua sĕ reintre în salon.

— „Voiu sĕ dicu,’i respunsei, chĕ aceea pe quare o iubescu nu pórtă numele ce ’l spuse masa; și chĕ nimine mai multu de quât d-ta. . .

— „De ce stăruesci întru a mĕ face sĕ credu chĕ nu è așa? mĕ întrerupse ea; de ce nu vrei sĕ fii francu și sĕ spui chĕ o iubesci, de quât sĕ te ascundi de cineva quare, scii bine, chĕ nu te va intriga nici o dată qua sĕ ți strice fericirea?

— „O sciu, domnișóră, pré bine; sciu chĕ ai dori sĕ mĕ vedi fericit, nu nai sĕ nu contribui nimicu la fericirea mea; dar ceea ce nu scii d-ta este chĕ nu voiescu și nu voiu primi nici o dată o fericire quare sĕ nu viă dela d-ta.

— „Quât te prindea o dată sĕ mi vorbesci astu fel! dise domnișóra Stelaru cu glasul îngerului quare va descepta tot trecutul într’o clipire de ochiu.

— „Și acum? disei cu îndoélă.

— „Acum. . . respunse ea, acum ce speri de la mine?

— „Mĕ întrebi ce speru? ’i respunsei; nu speru nimicu ; voiu numai sĕ mĕ lași sĕ te iubescu ; voiu sĕ mi miți qua sĕ ți dau inima mea, viața mea, sufletul meu, și dreptu resplată voiu sĕ mĕ lași sĕ te vedu, sĕ te vedu în tóte dilele, sĕ sciu chĕ ești fericită, chĕ nu mĕ uresci, și nimicu mai multu. Poți a mi acorda ceea ce ți ceru? ’

— „Te mulțumesci cu atâta?

— „Quând vei vedé chĕ meritu mai multu vei pune singură cununa speranței mele.

— „Și quând voiu vedé din contra?..

— „Și quând mĕ vei vedé ingrat mi vei refusa și puținul quare ți ceru.

— „Fia! dise domnișóra Stelaru întindêndu-mi mâna, pe quare o strângeam într’a mea cu cea mai divină simțire, quând D. S*** traversând camera în quare ne aflamu spre a și face pas în salon veni sĕ ne desfacă mâinele c’un aer ce mi se păru mai multu de quât familiar.

— „Lăsați-mĕ sĕ trecu, pentru Dumnedeu! dise D. S*** nevoindu se s’ascundă în ipocrisia unui surîs un fel de turbare întunecósă quare mĕ spăimîntă.

Domnișóra Stelaru trecu în salon ; un cavaler o invită la danțu, și o vĕdui îndată despărând în rondul cel magicu al valsului, aci mascându-mi figura ei, aci éră arâtându-mi-o, de ai fi dis chĕ vedi o lună quând ascundêndu-se într’un nor, quând eșind éră dintr’însul qua sĕ șĭ dé lumina ei ochilor ce o ascéptă cu nepace.

D. S*** se opri un minut în pragul ușei salonului unde stam și eu.

— „Nu ți place danțul? mi dise el.

— „Mi plăcea o dinióră, ’i respunsei.

— „Acum umbli dupe positivu, nu è așa?

— „Póte și dup’o chimeră. -

— „Une-ori chimerele intră în dominiul positi-vului, dise D. S***, quând scie cineva s’aibă tactul trebuitor, precum și or ce ideă positivă devine o adevărată chimeră quând nu scie cineva cum sĕ urmeze.

— „Sĕ póte, disei eu.

— „Aproposito, dise D. S***, mi promiți chĕ mi vei spune astă-séră chiar resultatul descoperirei ce vei face ?

— „Ce descoperire? întrebai eu.

— „Bravo! așa lesne uiți!

— „Ai dreptate disei, ți am promis chĕ voiu provoca mărturisirea unui simtiment din partea surorei d-tale, despre quare ai avut un prepus...

— „Mai multu de quât un prepus, acum, astă séră, întrerupse D. S***.

— „Mĕ spăimînți, ’i disei.

— „Eu însu-mi sunt fórte spăimîntat, respunse D. S*** suspinând greu; dar vom vedé, mi ai promis, sĕ mĕ încredu în parola ta de onóre?

— „Sĕ fii sigur, ’i disei.

— „Bine; écă-o venind aci; te lasu cu dînsa; observă tóte nuanțele fisionomiei sale, tóte modulările glasului sĕu; cântăresce tóte cuvintele ei; ai destul spirit pentru acésta.

Dicêndu-mi acestea se duse.

D-na R*** intră în camera unde m’aflam; sub pretestul de a șĭ drege conciura la o psicheă luminată de doĕ candelabre, ea remase quâte-va minute împreună cu mine.

— „Ai danțat multu? o întrebai eu.

— „N’am danțat de locu, respunse ea.

— „Cum è cu putință! și ți place așa de multu sĕ danți!

— „Am refusat pe tótă lumea quari venise sĕ me invite; n’am fost dispusă de danțu astă séră.

— „Bine chĕ s’a întîmplat sĕ nu te invitu și eu, m’ai fi refusat și pe mine, disei eu.

— „Ai crede acésta? dise d-na R*** c’un glas nespus.

— „Pentru-ce nu?

— „Ești serios quând cugeți astu-fel?

— „Vrei sĕ cugetu altu-fel?

— „Nu sciu, respunde-mi.

— „Ce vrei sĕ ți respundu?

— „La ceea ce te am întrebat, daqua nu cunosci . . . daqua n’ai înțeles chĕ sciu sĕ facu escep-țiune între persónele quari merită amicia mea.

— „Aș vré o probă, quât de mică, pe quare sĕ mĕ întemeezu.

— „Vedi cine è dincolo, dise d-na R*** cu glas încet; mi s’a părut chĕ am audit nisce pași.

Trecui în camera lateralĕ, nu putui sĕ vedu pe nimine; era întunericu; cineva stinsese lumînările, dar o ușă quare respundea în sala d’afară mi se păru chĕ o audii închidându-se atunci. Întorsei cheia și me înturnai lingă d-na R***. Ea șĭ termina gătéla în momentul quând intram și se dispunea sĕ intre în salon.

— „Te duci? ’i disei cu mirare.

— „Mi è frică sĕ nu ne găséscă domnișóra Stelaru aci pe amândoi, și . . .

— „Și?.. disei eu.

— „Și m’ar blestema, póte.

— „Sĕ te blesteme!

*

— „St! făcu ea îndată; nu sciu cine se cércă sĕ deschidă ușa de colo; lasă-mĕ sĕ mĕ ducu.

— „Un minut, disei apucêndui braciul; mai stăi un minut, nu è nimine.

— „Lasă-me! lasă-mĕ, daqua iubesci pe Dumnezeu! Bărbatu-meu sĕ uită dreptu la mine; quând ’i ar veni idea sĕ viă aci, sau quând ne ar observa eșind amêndoi d’aci! .. Dar écă-’l! Eși pe ușa quare ai încuiat’o, sĕ nu mĕ perdi.

Ea dise și intră îndată în salon. Eu trecui dincolo qua sĕ esu prin sală, quând lumina ce pĕtrundea de dinquóci mĕ făcu sĕ vĕdu pe d-ra Stelaru stând în prenumbră în rochia ei cea albă, palidă ca o fantasmă și arătându-mi un șir de dinți din quari pica veninul unui sarcasmu satanicu.

Mĕ prefăcui chĕ n’o vedu, de și eram spăimîntat ca un asasin de umbra victimei sale; atât de mustrat eram de cuget, cu tot fondul inocinței mele. Vrusei sĕ trecu înainte, dar glasul d-rei Stelaru resună în audul meu ca glasul judelui supremu rechiemându-ne păcatele din viață: acestu glas mi imputa ultimele cuvinte ce m’audise dicêndu-i-le:

„Și quând mĕ vei vedé ingrat, mi vei refusa și puçinul quare ți ceru.”

Eșii făr’ a’i respunde nimicu.

Întorcêndu-mĕ în salon intrai p’o ușă într’acelaș timpu quând d-ra Stelaru intra pe alta. Ea surîsĕ vedêndu-mĕ. M’apropiai de ea și aședêndu-mĕ p’un fotoliu d’alături:

— „Sciu bine, domnișóră, ’i disei, chĕ ai destul spirit, și probă è chĕ de quâte ori m'am cercat a te combate pe tĕrêmul acesta m’ai învins; am vrut sĕ mĕ luptu cu inima în contra spiritului d-tale; dar în-deșertu: spiritul omóră inima; lupta nóstră dară s’a terminat, ți a remas triumful, mie mi a remas pacea consciinței.

Abia terminai astă din urmă vorbă; quând D. S*** venind lîngă mine mi dise c’un glas misterios:

— „Ei bine? . .

— „Ei bine!’i respunsei, astu-fel qua sĕ fiu audit și de d-ra Stelaru; sora d-tale è o cochetă inițiată în intrigele d-tale, quare ai vrut sĕ ațîți asupra mea ura unei persóne de quare te interesai, chĕci ai făcut’o sĕ creadă chĕ eu iubescu pe d-na R***.

— „Domnule! vru sĕ m’amenințe D. S***.

— „Nici un Domnule, disei; ați vrut sĕ jucați o comediă și vĕ trebuia sĕ plătescu eu cheltuelele re-resintării; vĕ întorcu moneta așa precum am primit’o și mi rîdu de toate stratagemele ce ați întrebuințat în privința mea.

— „Bine! pré bine! respunse D. S*** depărtându-se cu façia vĕluită într’un nor de turbare.

Remăsei singur cu d-ra Stelaru; ea se sculă și făcendu-mi semnu sĕ viu dupe dînsa, intră într’o cameră din partea cea-altă a salonului.

Eșii în sala cea din afară și traversând doĕ alte camere singuratice, intrai într’aceea unde m’ascepta d-ra Stelaru.

Atunci ea mĕ făcu sĕ ’i esplicu motivul resimtimentului meu.

’I spusei tótă intriga urdită cu atâta arte în privința ei și a mea, și scopul acestei intrige quare nu era altu de quât qua sĕ recéscă inima ei de mine și a o face prin urmare a sĕ încăldi la flacăra ce ’i reservase D. S***.

Quând se încredință de acestu adavĕr, d-ra Stelara puse mâna pe gura ei qua sĕ comprime un strigĕt de mirare ce ’i causă astă descoperire.

— „Vino mâine la noi, mi dise ea dupe ce ’i trecu ântâia întipărire a celor audite, și despăru în mulțimea ce se mișca în salon.

Eșii d’acolo spre a mĕ duce a casă. Nu țiu minte ce simțiam într’acele minute, dar quând ajunsei la locuința mea, și dupe ce încetară luptele diferitelor emoțiuni quari se combătuseră în inima mea, într’un moment de repaus al simțurilor mele, quare e ca un fel de armisticiu între simtimentele ce se ciocnescu uneori spre a și disputa triumful, spiritul meu, ca un jude aspru și neîmpăcat, începu a mi imputa mii de greșele, a mi deschide mai bine ochii viitorului și a arunca mii de sarcasme crude în contra inimei mele.

Vai! ce era culpabilĕ ea pentru tóte astea! Ce ar fi putut sĕ împace sângele meu quare ferbea ca o lavă în vinele mele, o iinaginațiune întinsă și impresionabilĕ, o simțibilitate estremă în contra quăria nu puteam nimicu! De ce ni s’au dat ochi quari se amăgia lesne, audu quare sĕ încânta de glasuri fermecătoare, pipăire quare se electrisa și chiar de memoria unei atingeri plăcute! Ce poate rațiunea în contra naturei ? cunosceam cu toate astea rĕul, dar nu mĕ puteam feri de dînsul; cunosceam binele, dar nu mi era putință sĕ ’l facu; astu-fel nefericitul quare se înécă scie pré bine chĕ valul îl înghite, chĕ limanul poate sĕ ’l scape, dar ce poate astă sciință în-contra valului? ce póte sĕ facă spre a ajunge la liman? — Nimicu! — respundea inima mea din afundimile dominiului ei, și avea dreptate; avea dreptate, dicu, chĕci chiar a doa di, uitând tot ce mĕ făcuse sĕ suferu femeia pe quare o iubi am, înfruntând tot pericolul ce m’amenința prin redesceptarea unui amor ce mĕ îmbrância spre dînsa, a doa di dupe ânteia bătaiă a diorilor de séră mĕ dusei la dînsa plin de curagiul de a mi rîde de or ce logică m’ar fi îndemnat a mĕ depărta de ea.

Sosind la d ra Stelaru, o aflai într’o cameră depărtată quare da în grădină printr’o ușă cu feréstră respundênd d’asupra unui micu balcon cu o scărișóră. D-ra Stelaru ședea pe un scăunel dinaintea pianului ei pe quare îl făcea sĕ tremure sub degitele ei conduse a lene de un simtiment de melancoliă poetică. Totul contribuia a o înfățișa astu-fel: purta o rochiă negră de mătase și peptui era prins de un acu de rubin sub quare se legĕna un mărgăritar ca o lacremă ce stă sĕ pice dintr’un ochiu roșit de plâns; perul ei în neîngrijire reproducea linele undulări ale vîntului quare abia cuteza sĕ intre pe o feréstră deschisă qua sĕ absórbă profumul buclelor sele în lipsa profumului florilor de quari tómna è atât de avară!

Vĕ scutescu de un dialogu, cel mai încântător póte, quare’l am avut cu d ra Stelaru; mĕ voiu mărgini numai a vĕ spune chĕ în urma atâtor intrige quari veniseră pênĕ la un timpu sĕ verse veninul lor în légănul născêntei nóstre fericiri, d-ra Stelaru remase așa de tare dominată de amorul meu, înquât ascultând tóte cuvintele mele de scusă pentru ceea ce numise ea, în retăcirea ei, ingratitudine din parte-mi, trădare în privința ei, ea plânsĕ astu-fel, chĕ numai o inimă de pétră ar fi fost quare să n’alerge îndată a s’arunca la piciórele ei.

Cu tóte acestea nu făcui nici o mișcare ; un simtiment straniu, vĕ mărturisescu, mĕ făcea sĕ mĕ bucuru un moment de triumful meu; eram ca sclavul quare ține sub piciorui cadavrul stăpînului sĕu de la quare suferise mii de torture.

D-ra Stelara vĕdênd nepăsarea mea, indiferința mea cea rece, nu mi impută nimicu; dar peste un minut, urmând ca dintr’un simtiment de inspirare. se puse a esecuta din piano imnul național de la 48, cu atâta focu, cu atâta entusiasmu, cu atâta pasiune, în-quât ne mai putênd resista la efectul fermecător al acelei melodie eroice, recunoscui din nou superioritatea acelei ce trebuia sĕ mĕ domine pentru tot d’auna.

Țineam încă în brațele mele ființă regăsită dup’ atâta căutare, stăm cu dînsa lîng’o feréstră de unde luna privia fericirea nóstră, eramu amândoi ca adormiți în pacea consciinței și în repausul inimelor nóstre, quând detunarea unui pistol îndreptat spre noi ne desceptă de o dată; abia avurăm timpu a tresări din locu quând o a doa detunare se făcu audită, dar astă dată surdă și îndată năbușită.

Ne aruncarăm îndată în grădină qua sĕ descoperim causa acelei fapte, și dupe puçină căutare pașii noștri fură împedicați de corpul D-lui S*** scăldat în sânge și zăcênd într’un tufișu întunecos.

D. S*** ne recunoscu îndată ce ne vĕdu. Cercetândui rana, descoperii chĕ nu era în pericol: iuțéla cu quare voise sĕ se sinucigă îl făcu sĕ nu nemeréscă locul către quare îndreptase glonțul: în locu de inimă, el fu atins la estrenitatea unei cóste din stânga făr’ a se ataca osul.

Trimiserăm îndată dupe medicu ; D. S*** vĕdêndu’l chĕ vine se întórs către noi și ne dise în secret:

— „Lăsați-mĕ sĕ moru ; è pentru binele vostru; de voiu scăpa cu viață, nu mai respundu de a vóstră, sau cel puçin nu voiu respunde de fericirea vóstră.

D-ra Stelaru recomandă medicului pe D. S***, quare, quâte-va minute în urmă, fu transportat în locuința sa și quâte-va dile dup’acestă întîmplare, fu în stare a eși din casă.

Dece dile dupe împăcarea mea cu d-ra Stelaru, amicii mei veniră sĕ mĕ salute pentru unirea mea cu dînsa.

Eram fericit; sunt puțini ani de atunci. Întrebați-mĕ și acum daqua fericirea mea è tot aceea, dulce și neturburată ca la început: vĕ voiu respunde chĕ nu: pretutindine și tot-d’auna întîmpinu urmele pașilor înveninați ai aceluia quare m’amenințase pe quând era încă plin de sângele versat de mâna sa. Figura D-lui S*** sarbedă și uscată, cu ochii înfundați, dar aprinși de un focu turbat ca ai unui strigoiu, cu pĕrul netuns și spêrlit, cu buzele vinete și deschise, cu dinții însetați de resbunare, è aci înaintea mea, quând mĕ desteptu din somnu, quând mĕ culcu sĕ dormu, quând voiu sĕ lucredu, quând sunt singur și cugetu la sórtea mea, quând mĕ ducu în lume sĕ mĕ desfetezu. Ce mĕ vrea el? Ce are cu mine? Ce ’i am făcut eu? Nu sciu; ceea ce sciu e-ste, cum v’am spus, chĕ tot ce suferu dupe urma lui, prin intrigele sele, din resbunarea sa cu quare mĕ urmăresce dioa și nóptea mâna sa nevĕdută și ascunsă de or ce ochiu, chĕci din dioa în quare a vrut sĕ se sinucigă și pênĕ acum nimine nu ’l a mai vĕdut și nu ’i a audit de nume; în ce umbră stă ascuns, cu ce arte misteriósă îndreptéză asupra mea lovirile sele, nu potu cunósce, nu înțelegu.

Abia terminase Danibal aceste din urmă cuvinte quând sgomotul unui rîs satanicu s’audi la ușa salonului quare da în sala de intrare.

— E rîsul lui! strigă Danibal înfiorat. Îl audirăți? el este. O, astă dată nu mi va scăpa, vĕ juru pe onórea mea.

Dicênd acésta, șĭ armà mâna c’un pumnal și repedindu-se spre ușă eși ca un turbat. Rîsul cel satanicu se mai audi prelungindu-se în depărtare; toți amicii lui Danibal sĕ luară dupe dînsul împinșĭ de o curiositate naturalĕ, însu-șĭ Amlet eși dupe dînșii, cu tóte invitările ce ’i făcuse Dalia de a remâné și a nu lua parte la ceea cenumia ea o nebuniă a bărbatu-seu, o ideă fixă de quare era adesea cuprins.

CAP. XVII.
ION CRESTINATUL.

Dupe deșertele cercări ce făcu Amlet de a găsi urma lui Dauibal quare sĕ luase, cum scim, dupe neîmpăcatul sĕu persecutor cu scopu de a se mântui de dînsul prin tristul ajutor al pumnalului sĕu, sĕ afla încă retăcind pe stradele nemărginitei capitale, quând, într’una din aceste strade, aceea quare comunică mai de aprópe cu suburbiul Silvestru, și unde bietul retăcitor fu suprins de a opta oră a dilei fără sĕ sciă încă nici unde se ducea nici unde trebuia sĕ șĭ îndrepte pașii, sĕ vedu de odată oprit în calea sa de una din birjele quare pe acea oră au obiceiul a eși spre a se aședa în locul stațiunei lor.

Birjarul quare conducea acea trăsură era un omu ca de vre o trei-deci și optu de ani, ai quăruia ochi crĕpui, pĕr castaniu și mustață subțire din preună cu cele-alte trăsure ale fisionomiei sale rechiema lui Amlet o suvenire confusă din trecut; dar audind glasul sĕu quând oprindu-se ’i adresă salutarea de politețe, Amlet șĭ aduse îndată a minte de acela ce sta înaintea sa și quare îl privia cu aerul simpatiei celei mai afectuóse.

— Tu ești, Crestinate? ’i dise Amlet cu acea naturalĕ bucuriă pe quare o simțim tot-d’auna quând întîlnim într’o țéră streină o persónă cunoscută din țéra nóstră.

— Eu sunt, domnișóră. . . domnișorule, dise Ion Crestinatul; mĕ értă chĕ nu sciu cum sĕ ți dicu; dar de ce șĭ a schimbat portul domnișóra? Aprópe eram sĕ nu te mai cunoscu.

— Sĕ lăsăm asta la o parte, dise Amlet; spune-mi, de multu esti aci?

— Sunt de la 50, domnișóră, de la 1850 am venit și m’am aședat aci. Domnișóra scie bine, daqua șĭ aduce a minte, de quând ne amu despărțit de la cârciuma Radei; d’atunci am mai pribegit quâte-va luni prin munții de la otarele nóstre, chĕci nu cutezam nici sĕ mĕ întorcu înapoi nici sĕ mergu înainte de frica ce mia însuflat’o cârciumărésa Rada, quare spunea chĕ s’a dovedit cum umblamu noi sĕ ducem marfa nóstră . . . mĕ pricepe domnișóra. . .

— Sciu, sciu; și d’atunci?..

— Și d'atunci, sĕ trăéscă domnișóra, cu banii ce mi ’i ai dat și cu ce am mai avut eu, daqua am intrat în țéră și am vĕdut chĕ nu mĕ supără nimine m’am apucat și am cumpĕrat trăsura asta, mi am luat cai, și mi am făcut o birje cu quare mi țiu viața acum.

— Câștigi pe quât ți ajunge să trăesci?

— Cum dă Dumnedeu ; aș puté sĕ câștigu și mai multu, dar am avut cheltuele multe, și necasuri destule. Quând am cumpărat trăsura asta, nu era nouă chĕ nu mi da mâna sĕ plătescu o sută doĕ-deci și o sută cinci-deci de galbeni; am luat una mai purtată și am cheltuit sĕ mi o prefacu mai peste tot. Quând am luat’o de la ferar, d’abia am umblat o di cu ea; a doa di poliția m’a înhățat cu birje cu tot și m’a închis. Am stat quâte-va dile la arestu de surda ; cheltuéla mergea la patru cai fără ca sĕ scoțu un ban pe quât timpu am stat la poprélă.

— Și pentru ce ai fost închis?

— Pentru ce . . . pentru-chĕ ferarul quare mi a prefăcut’o sau acela quare a văpsit’o din nou, a scris pe tăblia de la spate o figură, o femeia cu ochii legați și cu o cumpănă în mână. S’a dis chĕ astă femeia însemna Dreptatea, și póte pentru-chĕ dreptatea era alungată pe atunci din țéră și nu era plăcută nimelui, d’aceea m’a pus la arestu. S’a cercetat, s’a chiemat zugravul sĕ mărturiséscă adevărul cu ce scopu a făcut acea figură, și în urmă dovedindu-se chĕ n’a făcut’o cu vr’un cuget rău, mi a dat drumul, dar mi a sters figura de pe tăbliă. Nu trecu multu dupe aceea, quând altă nevoiă! Cumpĕrasem o părechiă de cai de la un Turcu; caii erau negri amêndoi; quând ’i am pus la trăsură, m’am dus pênĕ la obor să mi cumpĕru nisce orzu, și era o plóiă de vĕrsa cu galéta ; pênĕ sĕ mĕ întorcu a casă, unul din cai, din negru se făcu albu pe la capu și la picióre; înțelesei chĕ era negrit și mĕ dusei de grabă la Turcu sĕ ’i dau caii înapoi și sĕ mi ceru banii. Turcul rîsĕ quând mĕ vĕdu, și în locu sĕ mĕ despăgubéscă mĕ trimise sĕ mi cautu dreptatea la un boer, Dinicu Floricénu, dicênd chĕ și el ’l a cumpĕrat de la dînsul dreptu cal negru, chĕ după trei dile tot dintr’o plóiă, ’i albiseră ca și la mine piciórele și capul, și chĕ dreptatea la quare reclamase apĕrând pe D. Dinicu Floricénu ca persónă privilegiată, s’a mărginit a da Turcului voia sĕ șĭ negréscă calul or de quâte ori ’i va plăcé. — Dar nu vrea domnișóra sĕ facă puçină preîmblare? Acum nu sunt prins; tocma deséră am sĕ mĕ ducu la D. maior, pe la dece din nópte. Placă-ți, domnișóră; adi è di mai frumósă; numai pe jos è quam urît, chĕ s’a desghețat și nu poți umbla de tină.

— Unde vrei sĕ mĕ ducu? dise Amlet cu îndoélă.

— Dar măcar sĕ ducu pe domnișóra a casă. Unde șéde domnișóra?

— Eu?

— Ei.

— Nu sciu; n’am nici un locu otărît de ședere.

— Nu mai spune! dóră vei sĕ rîdi de mine! Dar unde sĕ ducea acum domnișóra?

— Mĕ duceam . . . nici eu nu sciu unde mĕ duceam; sunt streină, nu cunoscu mài pe nimine; umblu și eu retăcită de colo pênĕ colo, fără sĕ sciu astă-di unde am sĕ dormu deséră. Nu dóră chĕ n’aș avé cu ce plăti o locuință. . .

— Nu, dar! . . chĕ sciu eu chĕ domnișóra are de unde plăti.

— Dar sunt nevoită sĕ mai trăescu încă ascunsă de ochii ómenilor și ferită de căutările lor. Am suferit multe de quând nu ne amu mai vĕdut, și acum cine scie ce are sĕ mi sĕ mai întîmple.

— Dĕu, domnișóră, bine a dis cine a dis: aci e bună țéră și rea tocmélă ! chĕ așa mergu lucrurile pe aci, quât nu mai è de trăit. Acum audu éră chĕ sĕ face altă tocmélă mai bună ; chĕ, dĕu, è și de lipsă.

În minutul acela o trăsură trecu pe lêngă cei doi convorbitori; Ion Crestinatu puse mâna pe pălăria sa rotundă qua sĕ salute persóna din acea trăsură quare trecu repede.

— Asta è maiorul la quare sunt tocmit sĕ mĕ ducu în tóte nopțile, dise Ion Crestinatu.

Amlet îngălbeni recunoscênd pe baronul Orosin.

— Și unde îl duci? întrebă el.

— Ducis’ar la corbii! chĕ mĕ face sĕ degeru quât è nóptea de mare. Pênĕ mai deună-di sĕ ducea la cărți, la alte petreceri, sciu și eu; dar acolo mai era de Dumnedeu, chĕ lăsam trăsura în curte și eu intram în vr’o cămăruță de feciori și mĕ încăldiam; acum mĕ duce dincolo de obor, departe, și mĕ ține pênĕ la medul nopții; stau în frigu și mĕ plouă, și mĕ bate vîntul, și el șéde de vorbă cu o bĕtrână, pe quare o ține închisă acolo, dracu scie! și are un păditor la ușă de n’o lasă nici sĕ sufle afară din casă.

— Și de quând è închisă acea femeiă acolo? întrebă Amlet al quăruia ochiu luci de speranță ca o feréstră prin quare a pĕtruns o radă de sóre.

— Nu sciu, domnișóră, de quând póte sĕ fiă, chĕci eu m’am dus a séră pentru ântâia óră, și tot n’aș fi vĕdut nimicu, dar am vrut sĕ mi cautu un locu de adepostit, chĕ era tare ger astă nópte, și ocolind casa am vĕdut o lumină într’un beciu afundu; am crezut chĕ ședu niscai-va feciori acolo și m’am plecat sĕ mĕ uitu, quând, pe cine sĕ vĕdu! era D. maior și cu bĕtrâna, și amêndoi se certa și éră sĕ mai certa ; nu sciu ce dracu or fi avut amêndoi, chĕ nu s’audia nici o vorbă! Atunci și eu m’am întors la caii mei și ’l am asceptat pânĕ a plecat.

— Creștinate, cunosci numĕrul acelei case?

— Atâta reu! cine s’a uitat la numĕr, credeam chĕ mi scăpăra ochii de ger.

— Ascultă-mĕ daca è așa.

— Ascultu, domnișóră.

— La quâte te duci deséră sĕ iei pe maiorul?

— Quam pe la dece, mi a dis.

— Poți sĕ mĕ duci mai ânteiu pe mine și sĕ mĕ lași acolo, și pe urmă sĕ vii sĕ iei pe maiorul?

— Dar de ce sĕ nu potu, domnișóră? La quâte sĕ viu sĕ te ieau?

— Pe la optu.

— Chĕ è destul timpu pênĕ la dece! Dar unde sĕ găsescu pe domnișóra ?

— Viu eu sĕ te ieau; în ce piață sĕ te cautu?

— La mitropoliă.

— Ce numĕr ai?

— Patru sute doi.

— Sĕ m’ascepți negreșit, vei fi bine resplătit.

— Sĕ n’aibă grije domnișóra, numai sĕ via sănătósă.

— La optu.

— Punctu la optu, repeti Ion Creștinatu plesnind din biciu și depărtându-se.

Făr’ a perde un minut, devotatul fiiu sau devotata fiică, se duse sĕ întîlnéscă pe Pascal Torian de la amicia quăruia spera tot ajutorul pentru ceea ce proiecta.

Dar unde sĕ ’1 găséscă ? de quând îl cunoscea și pênĕ într’acel minut el n’aflase încă locuința aceluia quare ’i mărturisise o simpatiă așa de mare și ’i se devotase c’o iubire mai multu de quât frățéscă.

Pupe ce retăcise dară mai multe ore pe stradele Bucurescilor cu speranța d’a întîlni pe acela de quare avea atâta nevoiă în minutul acela, un instinctu ’i spusĕ sĕ ia strada Concordiei, unde audise adese pe D. Torian dicêndui chĕ avea mai multe afaceri. Lăsând dară strada Lipscanilor unde se afla în acel minut, apucă la stânga și sĕ lăsă de vale pênă la pórta ospelului ce pórtă frumosul nume al Concordiei, luat de la diarul Concordia, precum ospelul Patria luase pe al sĕu de la diarul Patria.

Ajungênd dară la pórta ospelului Concordia, Amlet sĕ adresă la ușier și ’l întrebă de Pascal Torian.

— Nu șéde aci, respunse ușierul, dar vine tot-d’auna la un domnu quare șéde la ânteiul plan, unde se adună în tóte serele pentru jocu de cărți.

— Fă bine de te urcă sĕ vedi: póte sĕ fiă aci, și aș avé mare trebuință sĕ ’i vorbescu.

— E de prisos, dise ușierul , nu sunt cinci minute de quând ’l am vĕdut eșind, era într’o birje, și quând a eșit a dis birjarului sĕ ’l ducă în dosul gradinei Publice.

— Pe mine mĕ caută! cugetă Amlet.

— Dar daqua voiesce domnul, sĕ mi lase o cartă și sĕ mi spuiă unde sĕ viă D. Pascal qua sĕ vĕ găséscă.

— Atunci spunei, te rogu, sĕ fiă la șépte ore aci în casin, și eu viu sĕ’l întîlnescu.

— Bucuros, domnule.

— Ține pentru qua sĕ ți aduci a minte.

Și Amlet strecură un galben în mâna ușierului și se depărtă pên’ a nu ’i lăsa timpu nici măcar sĕ ’i mulțuméscă pentru liberalitatea sa.

Sĕ lăsăm pe Amlet a se întîlni cu D. Pascal Torian, a ’i comunica planul sĕu, quare, dupe cum bine se înțelege, nu era altu de quât cum sĕ scape pe mumă-sa din ghiarele răpitorului ei, prin ajutorul ce ’l spera de la dînsul și de la credinciosul Ion Crestinatu, și sĕ venim la d-na Silvani quare, dupe cum scim, zăcea într’o supămîntă ascunsă, într’o căsuță singuratică și depărtată de la Obor și sub paza sceleratului Tetin, pe quare îl lăsase acolo stăpînu-seu gardian al nefericitei sale victime.

CAP. XVIII.
CREDINCIOSUL SERVITOR.

Era șése ore trecute dup’ amédi quând, Tetin, dupe ordinul ce ’l avea de la baronul Orosin, se duse sĕ inspecteze interiorul supămîntei în quare sĕ afla vĕduva Silvani și a se încredința cu ochii lui chĕ nu era nimicu schimbat din disposițiunile luate în privința acelei nefericite femei. Acéstă inspectare era îndatorat s’o facă de patru ori în douĕ-deci și patru de ore, afară de casul quare ar fi reclamat o visită estraordinară din partei!

Îndată ce deschise ușa cea cu doĕ lacăte încuiată a acelei supămînte, un gemet tristu și slăbit de suferințe veni sĕ șĭ stingă sunetul în audul fidelului gardian.

— Ce vrei? dise acesta către femeia de la quare venia acel glas plângĕtor.

— Mi è fóme, dise ea abia putênd articula acéstă simplă frase.

— N’am ce sĕ ți dau, respunse Tetin : abia mi ajunge pentru mine.

— Dar pentru Dumnedeu! nu mĕ lăsați sĕ moru.

— Ce vrei sĕ facu? nu cum-va mi ar da cineva fără bani un codru de pâine?

— Ține moneta acésta și adu-mi ceva mai curênd.

Tetin luă galbenul din mâna bĕtrânei și veni peste doĕ minute cu a opta parte dintr’o pâine.

— Écă tot ce putui căpăta, dise el.

Dar într’o clipire de ochiu bucata de pâine fu mâncată ca de o féră turbată de fóme.

— Mi è sĕte, dise peste un minut d-na Silvani întindênd o altă moneta lui Tetin; adu-mi puçin vin, te rogu; quât de puçin; apa quare mi ai dat’o astă-di, era turbure și mirosia.

Tetin eși și sĕ întórse îndată c’un păhăruțu de vin.

— Ce ți mai este acum? o întrebă el c’un surîs batjocoritor.

— Acum mi è frigu; fă-mi puçin focu și ți ’l voiu plăti quât de scumpu.

— Quât pentru focu, s'avem ertăciune, respunse Tetin; mâncarea și bĕutura nu se vede, dar focul, quând va veni D. maior și va simți căldură aci, sciu chĕ d-ta nu mĕ vei scăpa de mînia sa.

— Quât ți plătesce maiorul qua sĕ mĕ ții în iadul acesta?

— Asta nu te privesce, dise Tetin.

— Dar or quât ți ar plăti, el nu va puté sĕ te înavuțéscă, și eu quând te aș înavuți chiar, asta n’ar sminti quât de puçin averea mea.

— Sĕ póte.

— Te ai îndoi sĕ alegi?

— Nu m’am îndoit quând mi am vîndut sufletul baronului.

— Și pentru quât ’l ai vîndut?

— Ți am mai spus: asta nu te privesce.

Dómna Silvani vĕdu chĕ avea a face c’un omu netractabil, renunciă dară la or ce cercare de a șĭ rescumpera printr’însul libertatea, și frăgênd d’asupra capului ei o veliuță cu quare era acoperită, sĕ cercă sĕ sustragă de la crudul ei gardian vederile sele și membrii ei amorțiți de la asprimea gerului ce o împresura.

Tetin o lăsă într’acéstă stare quând eși de la dînsa voios chĕ ’i mersese bine negociul și în dioa aceea, chĕci ordinile ce avea de la maiorul Orosin, ’i interdicea de a se atinge de cel mai micu lucru al captivei sale. Către acestea uruitul unei trăsure ce s’audise trecênd și oprindu-se nu departe de acel locu făcuse pe credinciosul servitor sĕ crédă chĕ venia baronul, de și ora nu era aceea pe quare o fixasĕ el pentru visetele sele de nópte. Incuind dară amêndoĕ lacătele, dupe ce luă cu dînsul o mică lampă cu quare se luminase, Tetin reintră în camera sa asceptând pe stăpînu-sĕu qua sĕ priméscă de la dînsul none ordine în privința nefericitei captive ce ’i o încredințase.

Mai multe ore trecură astu-fel fără qua trăsura pe quare o audise trecênd sĕ aducă acolo persóna asceptată, quând pentru a doa óră, era pe la dece trecute, aceeaș trăsură, recunoscută dupe sunetul rótelor ei și dupe mersul cailor, veni sĕ se opréscă la doĕ-deci de pași de la acea locuință. Nu mai era nici o îndoélă, acesta era baronul Orosin ; Tetin nu se încelase, era el în ființă.

Dându-se jos din trăsură, maiorul intră mai ântêiu, dupe obiceiul sĕu, în camera fidelului servitor, se informă despre tóte, pe urmă ’i ordonă sĕ ’i deschidă încăperea suterană si sĕ se retragă dupe ce va lăsa acolo o lampă de lumina quăria avea trebuință.

Dupe terminarea acestor preparative, maiorul Orosin intră în-fine în urîciósa încăpere a captivei sale. În momentul acela ea dormia sau se prefăcea chĕ dórme, învelită peste tot cu velința sa învechită dupe cum spuserăm mai sus. Sgomotul pe quare ’l făcu baronul intrând, quâte-va tușiri intenționate ce urmară dup’ acesta, nimicu nu făcu pe nefericita femeiă, quare stăruia a se ținé liniscită de frică sau de frigu, a se mișca din locui.

În cele din urmă, baronul împins de un sintiment de nepace, s’apropiă de culcușul de paie unde zăcea d-na Silvani și mișcând’o încetinel:

— Scólă-te, ’i dise el; am sĕ ți vorbescu.

D-na Silvani nu se sculă.

Maiorul atunci eși pênĕ în usă și chiemă pe credinciosul seu servitor.

Tetin intră.

— Nu face nici un sgomot, ’i dise stăpînu-seu c’un glas misterios, o vedi chĕ dórme.

Dup’ aceea aplecându se la urechia lui, ’i șopti quâte-va minute ceea ce vom audi mai la vale.

— Pré bine, dise Tetin depărtându-se pênĕ în unghiul opus al suteranei.

— Tetine, dise maiorul încet, dar astu-fel qua sĕ pótă fi audit de aceea pe quare o prepunea chĕ nu dórme; Tetine, ce ai făcut cu fata pe quare am prins’o stravestită în costumul ei bărbĕtescu.

— Am dat’o în mâna poliției dupe cum mi ai ordonat.

— Și acum ?

— Acum, dupe încredințarea ofiçerului de gindarmi, D. Toma Ilianu, cată sĕ fi trecut otarele, chĕci fusese înaintată comandantelui austriacu.

— Ești sigur?

— D. maior se póte asigura prin D. prefectu al poliției chĕ s’a făcut întocma dupe cum am dis.

— Pré bine; ești un omu fără prețu. Acum ce scii despre fiiul bĕtrânei, quare s’a descoperit chĕ a intrat în țéră fără pasportu și făcea pe jucătorul de orgă ?

— V’am spus eri, mi se pare, întîmplarea acestui june.

— Mi ai spus ceva, este adevĕrat, dar nu mi aducu a minte; am atâtea în capul meu.

— Precum vĕ spuneam eri vĕ repetu și acum chĕ în ajunul liberării din temniță a acestor doĕ femei, fiiul bĕtrânei venise cu orga sa sĕ cânte la spatele temniței; scopul lui era qua s’adune mai multă lume împrejurui, și mai vîrtos dintre conaționalii lui, quari atrași fără îndoélă de fermecul cânticului ce ’l esecuta. . .

— Așa, cânta imnul lui Racoți.

— Tocma, și chiar acesta era scopul sĕu, cum disei, qua prin melodia astui cânticu s’atragă quâți-va Maghiari împrejurui, quărora le făcuse cunoscut acestu semnal, și prin ajutorul lor sĕ facă o năvălire asupra temniței qua sĕ scape pe mumă-sa și pe suroră-sa.

— Ah! ah! făcu maiorul rîdênd.

— Dar lucrul a eșit alt-fel, dupe cum sciți: o patrulă austriacă audind acel imnu revoluționar veni sĕ puiă mâna pe jucătorul de orgă; el și cu amicii lui cercară o deșértă resistință, săbiele fură trase îndată din partea Austriacilor și lumea ce fusese grămădită cunoscênd ferocitatea lor din alte împrejurări trecute, începu sĕ împle aerul cu strigăte spăimîntătóre. L’aceste strigări ofiçerul român, quare era de serviciu la temniță, trimise sése soldați a restabili ordinea; ei se încăerară cu soldații austriaci din quare uciseră doi și răniră șése; ofițerul român cădu scăldat în sânge, și fără bravura soldaților români, atitudinea amenințătóre a mulțimei și venirea prefectului poliției quare puse la regulă acea înverșunată bandă, conflictul era sĕ aibă urmări pré sĕrióse. Cu tóte acestea, precum sciți, printre cei ce atacară patrula austriacă, cel ce s’a espus mai multu a fost jucătorul de orgă, quare primind o lovitură de baionetă dreptu la inimă, nu se scie daqua va fi scăpat cu dile.

— Bine, dise baronul Orosin, fórte bine. Acum mai am o întrebare sĕ ți facu, și la quare voiu sĕ mi respundi tot adevĕrul.

— Asceptu ordinul D-vóstre.

— Spune-mi daqu’ai dat ceva de mâncare acestei femei pe quare am încredințat’o îngrijirilor tele.

— N’a mâncat nimica, respunse Tetin quam cu îndoélă.

— Nu minți?

— Nu mințu, domnule maior.

— Nici de beut?

— Nici.

— Sau vr’un lemnu de încăldit? . .

— D. Maior se póte încredința chĕ aci è mai frigu de quât într’un mormînt.

— Ticălosule! strigă maiorul c’un glas înfuriat, asta ți am ordonat sĕ faci?

Un degit pus pe gura baronului impuse tăcere lui Tetin quare se pregătia sĕ se justifice.

— Domnule maior, îngână devotatul servitor, se póte sĕ nu fi înțeles bine ordinile cerni ați dat, dar mĕ juru . . .

— Destul; n'ei fi înțeles, se póte; dar écă încă o dată ți spuiu, și acum vai ție! de nu mĕ vei înțelege.

— Ascultu, domnule maior.

— Ai sĕ duci pe nobila damă într’o încăpere curată, bine mobilată și căldurósă.

— Înțelegu.

— De nu vei avé alta 'i vei da pe a ta.

— Pré bine.

— Diminéța, prindu și séra ai sĕ pui la ordinile ei o masă îndestulată și alésă.

— Am înțeles.

— D-na Silvani va remâné aci quât’i va plăcé, pe urmă va fi liberă a se duce unde va voi, și tu ’i vei esecuta ordinile ca cel mai supus dintre servitorii ei. Ai audit ?

— Am audit.

— Chiar daqua va avé trebuință de bani, vei alerga îndată sĕ mi spui suma de quare va avé trebuință qua sĕ ’i o înaintedu la minut. Mĕ pricepi ?

— Da, domnule maior.

— Voiu sĕ împacu sufletul meu cu sufletul acestei femei; chĕci acum nu mi mai remâne nici un cuvînt de ură pentru dînsa: a suferit ca un martir, a perdut tot ce a avut ca un al doile Iov, și singura mîngîere ce ’i mai remăsese, doi copii pentru quari era în stare sĕ șĭ dé amândoĕ luminele ochilor, acesti copii au perit și ei.

— E de plâns biata femeiă!

— Este adevărat; cu tóte acestea aș dori sórtea ei, daqu’ aș puté fi conațional cu dînsa într’acestu moment.

— Ce s’a întîmplat?

— Tăcere! dise maiorul prefăcând un aer misterios: Ungaria profitând de ființa în principate a unei părți însĕmnate din armata austriacă, s’a revoltat, și a reușit a sfărâma pe inemicii lor. Acum tóte diarele de pretiitindine salută pe Ungaria independinte.

— Ce ai dis? urlă vocea d-nei Silvani quare, l'acéstă audire, sări dreptu în picióre împinsă d’o esaltare fără frâu .

— Am dis, respunse maiorul trăgêndu-se cu doi pași înapoi dinaintea acelei femei ca dinaintea unei fantasme amenințătóre; am dis chĕ țéra vóstră, în minutul în quare ți vorbescu, destinde stindarele sele pe d’asupra câmpielor unde au triumfat o dinióră Arpad și Atila, și chĕ eu aș fi mândru, aș avé de onóre a fi unul din cetățenii acestei țere în quare esti născută; și quare este așa de bravă, așa de eroică. . .

— Adevĕrat?

— Fórte adevĕrat, mĕ poți crede pe cuvînt.

— Ha! ha! ha! ha! rîse d-na Silvani rostogolindu-șĭ ochii mai multu ca o idiotă de quât ca o entuziastă.

Maiorul Orosin schimbă o căutătură semnificativă cu Tetin.

Acesta și întórsĕ façia spre a și ascunde ilaritatea în quare îl pusese comica atitudine a d-nei Silvani.

Ea urmă:

— Și ai fi mândru de a fi născut într’o țéră cu mine? așa ai dis?

— Da, respunse maiorul.

— Ha! ha! ha! ha! făcu din nou d na Silvani. Ei bine adu mâna înqua.

Baronul ’i întinse mâna cu îndoélă. D-na Silvani o strânse cu putere într’a sa și trăgêndu-’l într’un unghiu depărtat al suteranei :

— Ascultă-mĕ, ’i dise, voiu sĕ ți facu o mărturisire pe quare nu ți am făcut’o încă, pentru-chĕ mĕ temeam de fiiă mea și de fiiul meu; dar te-am audit dicênd adinióră chĕ Telma a fost înaintată comandantelai spre a o trece peste otare și chĕ Amlet, jucătorul de orgă, a cădut într’o luptă cu o bandă austriacă; ce mi pasă, patria mea è liberă; sĕ trăéscă Ungaria! acum potu danța cerdașul fără témă și sĕ mi în deplinescu dorințele dupe cum mi a fi voia. . . Da, écă ce voieam sĕ ți spuiu; iea bine a minte la vorbele mele: tu ai sĕ ajungi Domnu; da, Domnu în țéra asta, și curênd; nu vor trece multe dile și Românii te vor saluta de Domnu al lor, pe tine, mĕ értă, pe domnia ta. M’ai înțeles?

— Dar însĕ . . . vru sĕ dică maiorul.

— Ai dis ceva?

— Am dis dar însĕ ...

— Ai dis dar însĕ? bine ai făcut. Acum écă ce ți propuiu.

— Vorbesce.

— Voiu sĕ ți propuiu mâna mea, voiu sĕ ți fiu soçiă; soçia unui Domnu, într alte cuvinte o Dómnă, voiu sĕ fiu dómna ta. Te învoesci?

— Bine, dise maiorul surîdênd.

— Așa, sciam chĕ ai sĕ primesci; dar quând sĕ otărîm dioa de nuntă?

— Numai astă séră nu.

— Nu?

— Nici mâine.

— Nici ?

— Póte nici poimâine.

— Dar quând? dar quând? întrebă d-na Silvani c’un glas plin de nepace.

— Singură ești quare scii quând, respunse baronul.

— Eu?

— Da.

— Eu voiu acum îndată, mĕ înțelegi? chiar într’acestu minut, sau de nu, atunci nu mai voiescu nici o dată.

— Ascultă-mĕ, dise maiorul dupe puçină cugetare. Este timpu sĕ ne scutim unul pe altu de estravaganțele nóstre; este timpu în-fine sĕ înțelegi odată ceea ce voiescu de la d-ta, adu-ți aminte bine, chĕci pên’a nu mi restitui óre-quare lucru pe quare stăruesci sĕ ’l ții în mâinele d-tale, și quare fiind al meu mi sĕ cuvine numai mie a ’l avé, pên’ atunci, dicu, nu voiu face nimicu, și din parte-ți, nu vei face de quât a atrage asupră-ți și mai multu și din ce în ce mai cu asprime, ura mea de ale quării consequințe credu chĕ te ai încredințat mai multu de quât trebuia.

Voiu s’o cercu, cugetă maiorul Qrosin; voiu sĕ mĕ convingu despre efectul ce a produs asuprăi intriga ce mi am imaginat și de la quare asceptu resultatul cel mai favoritor.

Apoi frecându-șĭ mâinele ca un bancher quare trăgêndu-șĭ bilanțul a remas încântat de starea socotelelor sele, maiorul Orosin se apropiă din nou de captiva sa quare sta nemișcată în picióre ca statua sclaviei:

-— Me prindu chĕ nu m’ai înțeles, ’i dise el; mĕ prindu chĕ ai uitat tot ce s’a vorbit aci astă séră; dar qua sĕ spĕlu consciința mea de or ce respundere ar cădé asuprăi, sunt dator a ți repeti una quâte una tot ceea ce s’a dis aci, precum și a ți aduce a minte unele fapte pe quari asemenea se vede chĕ le ai uitat. Numai atunci, adică numai dupe ce mĕ vei cunósce mai bine, potu primi mâna pe quare mi ai oferit’o adinióră. Așa dară ascultă-mĕ.

Și baronul venind pânĕ la cea mai apropiată distanță de d-na Silvani, ’i dise cu glasul cel mai încet putincios:

— Mĕ cunosci bine? eu sunt quare am omorît pe bărbatu-tĕu, colonelul Oros Silvani, într’o séră quând venise în căutarea fiiei sale într’una din pădurile Turdei. Ai înțeles?

Dómna Silvani nu respunse nimicu.

Maiorul Orosin urmă.

— Eu sunt quare am făcut sĕ te țiiă doĕ luni în temniță din preună cu fiiă-ta Telma, de unde tot eu v’am scos qua sĕ vĕ dau în urmă în mâinele inemicilor voștri qua sĕ vĕ pérdă pe amândoĕ. M’ai înțeles ?

Dómna Silvani păstră aceeaș tăcere.

Maiorul urmă:

— Eu sunt quare, îndată ce m’am asigurat de voi, și vĕdênd chĕ mi lipsesce al treile și singur remas membru al familiei vóstre, voiu sĕ dicu de fiiul tĕu, ’i am scris îndată din parte ți qua sĕ viă aci, și îndată ce am aflat chĕ a sosit, am pus sĕ ’i facă cunoscut întemnițarea ta și a fiiei tale, și sacrificiul ce’i cereai de a te scăpa și pe tine și pe surorăsa cu or ce prețu. Devotatul fiiu a format planul de a se face jucător de orgă, și înțelegendu-se cu mai mulți din compatrioții lui aflați în Bucuresci, dupe desbaterea ce a avut’o cu dînșii în privința midlócelor de a vĕ scăpa, s’a oprit la idea de a veni sĕ cânte într’o di cu orga sa în dosul temniței: acesta era sĕ fiă semnalul spre a aduna poporul împrejurui, și pe complicii lui asemenea, quari strîngêndu-se toți, sĕ năvăléscă asupra temniței și sforțând’o sĕ vĕ scape. Ei bine! eu am sciut tot și am însciințat pe comandantele austriacu, quare a trimis îndată o patrulă la façia locului spre a împedica fapta. Patrula sosind s’a încăerat cu quâți-va soldați Romani; fiiu-tĕu a vrut sĕ iea parte activă într’ acestu conflictu și a fost ucis. Eu dară te am făcut sĕ nu mai aibi nici un copil din doi ce avéi. M’ai înțeles?

D-na Silvani nu dise nimicu.

Maiorul urmă:

-— Acum nu mi mai remâne de quât sĕ ți spuiu ceea ce cugetu sĕ mai făcu pentru tine. Écă dară otărîrea mea: dupe ce te voiu lăsa aci sĕ tremuri de frigu fără focu, sĕ leșini de fóme și sĕ te frigi de sete încă quâte-va dile, apoi voiu pune sĕ te stremute în Institutul nebunilor, pentru quare am și luat autorisarea de la locul cuvenit. Astu-fel dară vei deveni peste puțin rîsul și batjocura lumei, tu quare ai fost o dată . . .

Maiorul n’avu timpu a șĭ termina frasea; nefericita femeiă, quare de mai bine d’o oră fusĕsĕ jucăria machinăriilor infernali ale baronului Orosin, și quare, precum ne aducem a minte, detese quâte-va simptome de smintire, efectu fórte natural al diferitelor emoțiuni ce o turburaseră, al atâtor suferințe prin quari trecuse și al neputinței d’a resista la cea dupe urmă lovire prin quare trebuia sĕ se reverse cupa acum împlută, lăsându-se în tótă voia furiei sale, luă repede, în lipsa altei arme, lampa quare ardea liniscită pe pămîntul acelei suterane și o sparse într’o clipă în capul încremenitului maior, făcênd sĕ s’audă o rugire ca de un tigru sângerat.

Lampa spărgêndu-se lăsă suterana în întunericul cel mai complectu; vîntul mugia afară cu nisce gemete înfiorătóre; printre aceste gemete se audi un glas ce resufla mînia și resbunarea, glas fórte cunoscut baronului Orosin. Acestu glas, ca al judelui supremu în judecată cea din urmă, făcu sĕ s’audă aceste cuvinte :

„Scurtă è bucuria reilor; remușcarea lor è pênĕ la mórte !“

Glasul se stinse în sgomotul unei trăsure ce se depărta rostogolindu-șĭ rótele pe calea cea glodurósă și înghieçată ce respundea dintr’acea strădișóră înfundată în strada cea mare quare duce la bariera Moșilor,

Maiorul Orosin, spăimîntat de cuvintele ce le audise, întrevĕdu îndată sórtea ce ’l amenința; începu dară mai ântâiu sĕ strige de quâte-va ori pe credinciosul sĕu Tetin din tótă puterea peptului sĕu, dar nimine nu respunse l’acéstă chiemare. Era dară singur, părăsit în midlocul întunericului, într’acea ruină depărtată de or ce locuință omenéscă, în voia vênturilor de érnă quari sufla prin tóte găurile ce semĕna făcute într’ădins de mâna timpului pentru pĕcatele lui.

Dar astă idea,- or quât de spăimîntătóre ’i se păru la început, peri îndată ce sĭ aduse a minte chĕ în cele din urmă nimicu nu ’l amenința pênĕ într’un asemene gradu, pe quând, de și părăsit într’o depărtare d’o oră póte de capitală, de și era trecut de mediul nopții, de și, el înțelesese bine, victima lui scăpând din ghiarelei, prin aurul de quare dispunea încă din neprevederea lui, ar fi cumpĕrat pe conducătorul birjei sale al quăria sunet ’l a recunoscut quând se depărta, cel puçin acel iadu în quare se afla de o dată părăsit avea o ușă, și nici un cerber nu putea fi pus de cineva qua sĕ ’i păzéscă intrarea. Șĭ armă dară inima cu curagiul de quare avea trebuință și, mĕsurând cu minteai distanța ce ’l despărția de cea mai apropiată barieră a capitalei, quare nu putea fi mai departe de quât d’o oră și jumătate, începu a căuta pe pipăite ușa cea mântuitóre.

Se dice chĕ cine bate ’i se va deschide, dar astă dată nu fu așa pentru bietul maior, quare dupe mai multe ocóle ce detese acelei suterane, nemerind în-fine ușa, o află tot așa de bine încuiată ca în timpul captivității d-nei Silvani, cu singura diferință chĕ atunci n’avea de quât sĕ ordone și amêndoĕ lacătele ei uriașe se spunea îndată voinței sale, pe quând acum striga, se ruga, promitea tótă averea sa, fără qua nimine sĕ ’l audă, fără qua nici un glas sĕ respundă la al sĕu.

Nu mai era nici o îndoélă: el era închis acolo de o mână nevĕdută, o mână resbunătóre, și, ce è mai tristu, de o mână așa pe puçin asceptată în momentul quând se credea ajuns în culmea triumfului sĕu și cununat de cel mai sigur succes.

Dar acéstă mână nevĕdută, n’avem trebuință a spune chĕ era a fiiului devotat sau a fiiei devotate quare, cu ajutorul cel puternicu al unui omu ce întâmplarea ’i ’l scosĕsĕ înainte și de quare ne vom ocupa mai târdiu, venind sĕ înfrunte or ce pericol spre a scăpa pe acea nefericită mumă, a nemerit tocma momentul quând d-na Silvani, în desperarea sa, spărgênd lampa în capul tiranului sĕu, a înlesnit mântuitorilor ei, prin întunericul ce ’l făcusĕ, midlocul cel mai sigur d’a o smulge din acel infernu.

Sĕ lăsăm acum într’însul pe păcălitul baron și sĕ ne întórcem la o altă scenă ce sĕ petrecea în casa D-lui Danibal quâte-va dile dupe ce a despărut dintr’însa spre a urmări, dupe cum disese, strigoiul sĕu neîmpăcat de quare se credea tot-d’auna și cu atâta asprime persecutat.

CAP. XIX.
AMOR ȘI AUR.

Dup’o asceptare de mai multe dile, Dalia vĕdênd chĕ sociul ei nu mai venia, și credêndu-se în-fine părăsită de dînsul, de și nu făcuse nici un pas, nici o cercare spre a descoperi retragerea sa, sau a se încredința chĕ nu trebuia sĕ mai spere nimicu în privința reîntrunirei sale cu Danibal, vĕdêndu-se dară scăpată de un jugu ce devenise nesuferit pentru dînsa, Dalia sĕ detesĕ cu totul dupe voia plăcerilor și a petrecerilor de la quari, dicea ea, era în dreptu sĕ céră mînghîerea unei femei părăsite.

Érna era încă în culmea asprimei sale, și puçinele dile de carnaval ce mai remăseseră, Dalia nu voiea sĕ le vadă trecênd cu indiferință, fără qua sĕ tragă din ele un profit, sub tótă resĕrva bunelor cuviințe și a moralității nevătĕmate, dupe cum pretinde cea mai mare parte a publicului.

Optu óre bătuseră quând Dalia, dupe ce se înserbători cu tot ce avea mai elegant, mai frescu, mai >de bunu gustu, mai modernu, dupe ce a făcut mai de multe ori revista gătelei sale prin desele și pline de esperiință ochiade aruncate din quând în quând asupra unei psichee, în façia quăria stătuse mai multu de doĕ ore, sĕ aședă pe un fotoliu al quăruia spate se afla în vecinătate c’un cămin bine aprovisionat cu focu, și aștepta cu multă nepace și cu un neastîmpĕr învederat visita unui omu quare ’i o promisese chiar în diminéța acelei dile.

Persóna asceptată încă de la începutul înserării veni abia pe la nouĕ ore; sosirea sa resipi norii îndoelei în quare sĕ afla biata femeiă.

Acestu omu era maiorul Orosin.

— Bună séră, domnule baron, dise Dalia spre a respunde salutării acestuia. În fine te vĕdu sănătos și scăpat ca prin minune de pericolul quare te amenința. Sunt fórte voiósă chĕ ai putut înfrunta furia fantasmelor între quari ai fost nevoit sĕ locuesci în óre-quare suterană fără lumină și fără aer. Dar mi închipuescu ce temere cată sĕ fi simțit în singurătatea acelui locu spăimîntător și cu nisce óspeți, a quărora vedere singură înghiaçiă sângele în vinele unui omu. . . Ce înfiorător lucru! Bietul baron! . . Dar trage-ți un fotoliu mai lîngă focu; salonul è quam rece. . . Credu chĕ nu mĕ vei fi luând și pe mine dreptu vre una din fantasmele cu quari ai petrecut atâte dile ; așa è? Uită-te în façia mea și spune-mi daqua am cea mai mică asemănare cu compania ce ți a ținut de urît pene mai de-ună-di.

— Dómna mea, aerul de bucuriă ce ’l vedi respândit pe façia mea póte mărturisi în favórea unui omu, quare a fost scos din iadu spre a veni sĕ locuéscă în paradis din preună cu îngerii sei.

— Mulțumescu. Acum ședi colo și spune-mi mai ânteiu ce Proserpină te ai dus sĕ smulgi din iadul unde ai călĕtorit, și cum, dupe ce ai stat închis și ferecat, nesciut de nimine și fără nici un ajutor de nicăire, ai putut sĕ faci pe amicii d-tale a se bucura revĕdêndu-te în starea cea mai de dorit?

— Nu mĕ îndoiam, dómna mea, chĕ amicii mei vor împărtăși simtimentele ce le am pentru dînșii.

— Adevĕrat? Ai avut tot-d’auna meritul, domnule baron, d’a sci s’alegi vorbe galante pentru sexul frumos în genere. . .

— Și pentru d-ta în particular, întrerupse maiorul.

— Așa dară? dise Dalia dup’o cochetă înclinare de capu.

— Aventura mea?

— Mĕ interesă pré multu; adică voiu sĕ dicu interesă curiositatea mea.

— Dar cu tóte acestea mi ai dat sĕ înțelegu chĕ o cunosci, dupe quâte spuneai adinióră.

— Am audit ceva, este adevĕrat, dar un ce fórte imperfectu...o parte numai.

— Bunióră?

— Chĕ adică. . . Nu voiu sĕ prejudicu nimicu și nici chĕ presupuiu chĕ tot ce sĕ vorbi a împrejurul meu despre acestu subiectu este sau ar puté fi adevĕrat ; ceea ce mi a venit numai să credu a fost chĕ. ..

— Chĕ?..

— Cum chĕ ai vrut. . . chĕ ți a plăcut sĕ imiți pe óre-quare împărat din antiquitate, voiu sĕ dicu pe Comodu, Țepeșul Romei în felul sĕu, și ai inventat fiare sĕlbatice spre a avé gloria chĕ le ai ucis.

— Asta ai vrut sĕ credi, dómna mea?

— Ți o mărturisescu.

— Și prin urmare erai sigură chĕ voiu învinge fiarele mele și nu vei întârdia de a mĕ revedé?

— Póte.

— De nu mĕ vei fi credut mai bine sfâșiat de ele!

— Ba nu, biletul d-tale pe quare ’l am primit adi diminéță m’a încredințat chĕ trăesci încă, cu tóte acestea . . .

— Cu tóte acestea nu te asceptai la venirea mea, sau chĕ nu o doriai de locu?

— Nu voiu sĕ dicu tocma acésta; dar felul introducerei d-tale mi ar da óre-quare dreptu sĕ credu chĕ ceea ce te a făcut sĕ vii nu è altu de quât chĕ ai promis. Și apoi, fără egoismu, mĕ mustru singură sciind chĕ eu sunt causa pentru quare ți întrerupi alte mulțumiri, ce nu datédă de multu și pe quari am avut probe chĕ le ai preferit mai bine de quât... sĕ ți perdi timpul cu mine, quare . . .

— Quare nu mai è dispusă a mĕ face fericit.

— Fericit! cum poți sĕ dici vorba asta! omul quare șĭ află fericirea și fuge neîncetat de ea! fericire, aceea quare ți suride cu atâta bunătate și pe quare o refusi cu atâta desprețu! Încă o dată, cum poți vorbi astu fel, d-ta quare n’ai fost nici o dată în stare sĕ înțelegi valórea acestui cuvînt!

— Mi se pare, dómna mea, chĕ nu è tocma memoria d-tale quare ar avé dreptul la lingușirea cuiva, ceea ce mĕ face sĕ credu chĕ memoria è astu-fel ursită qua sĕ șĭ aducă a minte mai multu de relele ce sufere de quât de vre un bine. . .

— De minune! dise Dalia ridênd c’un aer de triumfu și bătênd în palme ca o nebună. Așa dară, dupe idea d-tale, daqua sunt ómeni quari uită binele ce’l au primit de la cineva, sunt alți quari șĭ îl aduc a minte și nu roșescu de a ’l spune în façia cui ’l au făcut.

— Mĕ értă, dómna mea, dar n’am vrut sĕ dicu tocma acésta. . .

— O, nu, domnule, scusele nu șĭ au locul aci; vorbele d-tale au fost așa de lămurite, înquât or ce ai mai adăugi nu te mai póte îndrepta în ochii mei... Ridi, nu è așa?.. Ai dreptate.

— Dalio. . .

— Me értă, domnule, dar te înceli daqua credi chĕ o asemene purtare ar puté trece fără qua sĕ lase vre o urmă neplăcută dupe dînsa.

— Ești seriósă quând vorbesci astu-fel?

— Pré seriósă.

— Atunci nu înțelegu altu-ceva de quât chĕ ai dori o desfacere între noi, și nimicu mai multu. Daqua ți am ghicit cugetul, apoi spune-mi qua sĕ sciu.

— Singur ai provocat astă desfacere, de se va întâmpla. Dar sĕ lăsăm asta pentru altă dată, sau daqua vrei sĕ mai stâruescu în acéstă materiă ți voiu aduce și eu a minte chĕ nu è ântâia óră chĕ suferu din parte-ți nisce alusiuni ce nu le meritu. Vedi cum îndulcescu amărăciunea purtării d-tale?

— Mulțumescu, dómna mea.

— Și chĕ de multe ori, și chiar façiă cu altă lume, a trebuit sĕ mĕ prefacu chĕ nu luam asupra mea alusiunile d-tale mușcătóre, pe quari alta le ar fi făcut sĕ fiă scumpu plătite.

— Sunt fórte sigur.

— Asa dară, de ce nu vrei mai bine sĕ fii o dată francu? sunt atâte maniere qua s’ajungă cineva la scopul ce șĭ a propus.

— Și acele maniere, dómna mea, ai puté sĕ mi le spui ?

— Doresci sĕ le afli?

— Pentru curiositate numai.

— Stenfi, sunt abia de doĕ-deci de ani, și ești îndoit de quât mine; ai cutrierat, cum mi spuneai o dată, peste șépte țeri și șépte mări; ai scos apă din pétră fără bageta lui Moise și ai întors pămîntul fără sĕ ți se dé în cer locușorul cerut de Archimede; tóte ți le am credut quâte mi le ai spus, dar nu te pune cu o femeiă quare te a prins chĕ îmblai s’o înceli. . . Sciu, dupe cum sĕ esprimă poporul, și quâte fire ai pe capu.

— Sĕ vedem, scumpa mea, ce mai scii?

— Vrei sĕ ți spuiu tot ce sciu?

— Aș dori într’ adevĕr. . .

— Și nu ți trece prin minte? . .

— Nu, mĕ juru.

— Ești nesuferit.

— Asta vreai sĕ mi spui ?

— Bine faci chĕ ești voios! de ce n’am și eu caracterul d-tale, aș fi mai fericită!

— Fericită! cum poți, dómna mea, sĕ dici vorba asta!

— Taci, taci! nu te prinde de locu a imita vorbele altora, d ta quare ai vrut cu or ce prețu sĕ treci de original.

— Ei bine, scumpa mea, dise maiorul îndulcindu-șĭ tonul și apropiându-se de fotoliul Daliei; ei bine, nu înțelegi nimicu din tóte astea?

— Ce sĕ înțelegu?

— Nu înțelegi chĕ am venit într’adins c’un óre-quare scopu ascuns, și quare n’a fost altu, de quât sĕ te facu sĕ te superi puçin, sĕ te aprindi, qua în urmă sĕ te roșesci ? Quând ai sci ce bine te prinde quând ești roșiă! Și roeele, qua sĕ sĕ rumenéscă n’au trebuință de vînt, de plóiă, de puçină vijeliă? Acum dară chĕ mi am mulțumit un micu capriciu, écă-mĕ éră la piciórele tele, asceptându ți ordinile spre a mi face din ele religiunea mea. Spune-mi ce vrei? ai trebuință de amorul meu? lasă-mĕ sĕ te iubescu; ai nevoiă de aurul meu? lasă-mĕ sĕ ’l cheltuescu pentru plăcerile tele ca resipitorul ce ar merita cununa modelului între resipitori. Vorbesce.

— O! bărbații! bărbații! dise cu durere Dalia, abia atingênd pe amantul ei îngenuchiat înaintei cu privirea ei amorțită. O! bărbații! repeti ea dup’ un minut; ți place sĕ ’i audi vorbind, și te temi sĕ ’i credi; te simți fericită vĕdêndu’i la piciórele tele, dar te cutremuri închipuindu-ți chĕ mâine sau quât de curênd rolurile se vor schimba, și, de unde ’l privesci ca o suverană pe sclavul ei favorit, mâine póte sĕ fii nevoită a cădé tu la piciórele lui, cercându-te în deșertu a căuta în ochii lui graçia pe quare tu adi ești mândră chĕ poți a o da! . . Fiă! adăugi ea dup’o scurtă tăcere; pré bine, Stenfi; mi ai oferit doĕ lucruri, doĕ năluci suverane, al quărora fermecu atrage or ce femeiă qua s’o pérdă mai târdiu, precum strelucirea luminei atrage tot-d’auna pe silful cel în-credĕtor, făcêndu’l sĕ se prevăléscă și sĕ péră în flacăra ei mistuitóre; așa dară ți declaru chĕ am trebuință de amêndoĕ lucrurile prețióse pe quari mi le oferi. Mai ânteiu mi trebue amorul tĕu: voiu sĕ mĕ iubesci multu, audi tu? nu voiu sĕ mĕ mai faci sĕ te asceptu aci în deșertu, stând singură între patru pereți și sciindu-te în sînul altor petreceri din quari eu nu ieau nici o parte, sau, și daqua ieau, aceea este partea gelosiei și a invidiei ce remâne de la ospețul fericiților pentru qua sĕ fiă culésă de céta nedreptățiților de sórte sau de ómeni. Al doile, am trebuință și de . . . midlóce spre a puté trăi; bărbatu-meu, cum scii póte, m’a părăsit de quâte-va dile, făr’ a mi face cunoscută causa acestei purtări și fără qua sĕ sciu unde s’a dus și de s’a făcut. Astea tóte te pot convinge quât de multu mĕ fac sĕ depindu de tine. Sciu bine chĕ nu è acesta limbagiul unei femei către amantul ei, dar è limbagiul cel natural al inimei, poți singur sĕ înțelegi.

— Dalio, n’ai nevoiă de atâta eloquință qua sĕ convingi un omu quare è convins numai de amorul tĕu; dar qua sĕ potu realisa pe deplin dorința ta, quare è și a mea, o singură favóre ți ceru, acésta è d’a mi lăsa timpul trebuitor pênĕ voiu împlini un faptu fórte neapĕrat esistinței mele, chĕci de la acestu faptu depinde onórea mea, viața mea, acea viață pe quare voiu s’o destinu adorării tale. Ceru dară sĕ mi lași acestu timpu, quare va fi scurtu, te asiguru, și fără de quare. . .

— Fără de quare nu ți va fi cu putință a mai urma intriga d-tale cu óre-quare fiiă a unei d-na Silvani, acea streină pripășită aci în țéră de quât-va timpu, quare te a amețit de nu mai scii ce faci. Nu è așa?

— Ți o mărturisescu.

— Așa dară nu te ascundi! ai brutala franchețe d’a mi spune în façiă chĕ prepusul ce ’l am avut despre o rivală fericită este adevĕrat?

— Ba nu; n’am dis acésta, și nici chĕ mi a trecut prin minte chĕ ai puté crede vre o dată o altă femeiă demnă de a ți răpi tronul ce ’l ai aședat în inima mea; dar aceea pe quare ai vrut s’o credi de rivală è inemica mea de mórte, ea și cu tótă familia mea ține în mâna lor firele dilelor mele, și n’are de quât sĕ facă o mișcare, l’acea mișcare voiu fi perdut. Din fericire însĕ acésta nu sĕ póte face acum îndată; astă-di o mână de fer ține închisă acea gură turbată și nu o lasă sĕ verse d’asupra capului meu lava quare va sbucni de sigur, îndată ce va despăré pedica de quare è ținută în respectu. Din parte-mi, nu potu sĕ facu nimicu de façiă pentru apĕrarea mea : o altă mână fatalĕ mĕ ține legat în locu și pe mine; astu-fel înquât amendoi temêndu-ne unul de alta, suntem nevoiți a căuta ușa mântuirei nóstre acolo unde calea è bătută de paîii intrigei ascunse, și, roșescu a o spune, de chiar pașii cei negri ai trădării.

Într’una din aceste cercări quare credeam chĕ mi va ceda pasul triumfului, și quare era sĕ fiă cea din urmă cercare, eram , cum scii sau cum nu scii, sĕ plătescu cu capul meu neprevederea mea; am cădut însu-mi în cursa ce o întinsĕsĕm altora, pentru gloria acestei masime evangelice. Acésta ți esplică acum călătoria ce mi ai imputat chĕ am făcut’o în iadu qua sĕ ieau dintr’însul, o nouă Proserpină. Acea Proserpină era viața mea; dar quând credeam sĕ esu din iadu cu dînsa, doi cerberi de fer aședați la ușă de mâna inemicului meu mi au disputat eșirea astu-fel, înquât doĕ-deci și patru de ore pe quari le am petrecut în acea blestemată suterană, asficsiat de lipsa aerului, degerat de frigu și fără speranță de scăpare, am credut chĕ m’aflam încă de viu închis în mormîntul ce singur mi ’l am căutat.

Cele doĕ-deci și patru ore de tortură se mai prelungiră încă, și cu ele suferințele mele, quând, pe neasceptate, un gemet înfundat și dureros veni sĕ mĕ descepte din amorțirea mea; tresării de spaimă sau de o speranță nebună, nu țiu minte sĕ ți spuiu, și apropiându-mĕ de ușa închisórei mele, pusei urechia s’asceptu repetirea acelui gemet, cu inima sfâșiată de neastâmpĕr și tremurând de nesciința în quare m’aflam. Mai multu d'o oră trecu astu-fel: peptul meu resuna într’acea tăcere de bătăile cele iuți ale inimei mele ; eram ca un criminal ce ascéptă sĕ ’i se citéscă sentința pe quare consciința sa îl face s’o întrevadă fórte aspră pentru dînsul. Dupĕ trecerea acestei ore, quare singură prețuia quât un an, chĕci fiă-quare secundă dintr’însa o număram cu sfâșierile sufletului meu, dupe trecerea acestei ore, disei, acelaș gemet se făcu din nou audit, dar astă dată mai înțeles, mai limpede și mai prelungit. O bucuriă trecu iute ca un fulger pe din aintea ochilor mei și mi turbură mințile recunoscând glasul lui Tetin.

— „Deschide-mi, Tetine, mai curênd, ’i strigai eu.

— „Ah! domnule maior, respunse el abia putând sĕ pronuncie aceste vorbe.

— „Ce ai, Tetine? îl întrebai cu óre quare temere.

— „Nu potu sĕ mĕ mișcu din locu.

— „Nu poți sĕ te misci! dar pentru ce?

— „Mĕ junghiară tâlharii... sunt rănit în peptu ... mi a curs un mar de sânge.

— „Bietul omu! . . Ascultă, Tetine, cércă-te, cum vei puté, sĕ te têresci pênĕ afară și sĕ strigi vre un trecĕtor, sĕ viă sĕ ne ajute, qua sĕ nu perim amêndoi aci.

Atunci nefericitul servitor sĕ sculă qua sĕ îndeplinéscă ordinul meu; din locul unde m’aflam îl audii têrêndu-se cu multă anevoință, gemênd de durerile sele și oprindu-se la fiă-quare tréptă a scării ce se nevoiea s’o urce.

Era încă întunericu și mai trebuia pênĕ sĕ se lumineze de dio; nici un sgomot nu turbura tăcerea mormîntalĕ quare domnia împrejurul meu, de quât acela ce ’1 făcea vîntul viscolind d’asupra temniței în quare m’aflam.

Mai multu de doĕ ore trecură astu-fel, quând în-fine sgomotul unor pași grei ce descindea scara mĕ făcu sĕ înțelegu chĕ ajutorul cel cu atâta neastâmpĕr asceptat sosise pentru mine.

Într’adevĕr, un omu se opri 'la ușa infernului meu; quâte-va loviri de secure ce urmară îndată, dup’acésta făcură acea ușă blestemată a se supune voinței mântuitorului meu.

În-fine écă-mĕ scăpat. Resuflam de quâte-va secunde aerul cel plăcut al libertății, quând aducêndu-mi a minte de servitorul meu, întrebai pe acela ce venise sĕ mĕ scape.

— „Unde è feciorul quare te a trimis aici?

— „Nu póte sĕ viă, mi respunse el; d’abia s’a têrêt pênĕ la mine și mi a arătat locul unde sĕ viu, și a cădut îndată pe schînduri de slăbit ce era.

— „Și acum ce face?

—- „’L am lăsat în îngrijirea unei bĕtrâne ce șéde la noi de quâte-va dile.

Un prepus trecu îndată prin mintea mea.

— „Cine è bĕtrâna de quare vorbesci? cum o chiamă ? întrebai eu.

— „E o móșă ; ’i dice móșa Anica; altu-fel nu sciu cum ’i a mai fi dicênd.

— „E din țéră, sau è streină? adăugii.

— „E Română d’aci din Bucuresci; nu è nici o streină.

— „Ai puté sĕ mi arăți unde ședi ? disei eu dupe quâte-va minute de cugetare.

— „Sĕ ți arătu casa mea?

— „Da.

— „Acum nu se póte, domnule, respunse el.

— „Dici chĕ nu se póte?

— „Nu, domnule.

— „Și pentru ce?

— „Pentru-chĕ . . . nu mĕ ducu a casă . . . Adi è di de obor, și am și eu quâte-ceva de făcut.

— „Bine! disei; atunci du-te de ți vedi de interese.

El se duse.

Îndată ce se depărtă, eu îl urmării quât colo qua sĕ vĕdu unde intră; prepusul meu crescuse din ce în ce mai multu, și dorința d’a cunósce adevĕrul ce mĕ interesa așa de aprópe mĕ făcea sĕ înfruntu tot pericolul la quare mĕ espunea viscolul ce nu încetase încă.

La o distanță de vr’o cinci sute pași de la locul unde mĕ despărțisem de liberatorul meu, începui sĕ întrevĕdu mulțimea trăsurelor și a ómenilor ce se întîlnia într’acea di de tîrgu qua sĕ șĭ îndestuleze trebuințele unii prin alți. Omul meu se ducea dreptu înainte, făr’ a șĭ întórce capul sĕ vadă daqua era urmărit de mine; din parte-mi, mĕ feriam quât putém de a ’i da cel mai micu prepus despre acésta, și amêndoi urmamu calea nóstră neîntrerupta de vr’o jumătà de oră, quând, pe neasceptate și spre mirarea mea pentru astă nepĕsare, vĕdui pe acel omu intrând într’o curte, în fundul quăria sĕ afla o căsuță simplă, dar d’o aparință fórte curată și frescă. Însemnai îndată numĕrul ei și mi îndreptai pașii spre capitală.

CAP. XX.
CINE SĔ FIĂ ÓRE?

Chiar într’acea séră pusei la cale sĕ dau în urma descoperirei ce voieam sĕ facu.

— Și ce interes aveai sĕ afli cine era bĕtrâna aceea? întrebă Dalia.

— Ai dreptate, dise maiorul; nu ți am esplicat prepusul meu. Bĕtrâna de quare mĕ întrebi am credut pentr’un minut chĕ era acea ființă de trei ori blestemată, quare scăpase din mâinele mele și acum prepuneam chĕ și va fi căutat adĕpostirea sub acoperĕmîntul acelui omu.

— Ce ideă!

— Ar fi fost óre cu neputință? . .

— Ba nu; urméză.

— Mĕ dusei dară chiar în séra aceea qua sĕ mĕ încredințezu daqua prepusul' meu era întemeiat, dar astă dată avui îngrijirea de a mĕ căpătui cu o perechiă de pistóle încărcate pentru or ce împrejurare.

— Cui clipescu ochii în sóre îi închide și la stele, observă Dalia suridênd cu o ușóră ironiă.

— Se vede chĕ așa trebue sĕ se întîmple.

— În-fine ?

— În-fine sosind la pórta căsuței unde credusem chĕ locuia liberatorul meu, vrui a mĕ informa despre acea bĕtrână quare conlocuia cu dînsul și pentru quare avusesem prepusul meu.

— Pe cine cauți? mĕ întrebă un glas quare mi se păru chĕ venia de la spatele meu.

— Mĕ întorsei îndată qua sĕ vedu pe cel ce mi adresă aste vorbe, și, pentru cea mai mare suprisă a mea, vedui o figură palidă și vestejită, cu ochii în fundul capului și mărginiți de un cércăn vînĕt, cu perul vîlvoiu și c’un vestĭmînt lungu pe dînsul de o culóre cenușiă. Astă figură s’arătase la o feréstră, cea mai depărtată a acelei cășcióre la quare stăm cu spatele întors într’acel minut.

Recunoscĕnd glasul ce mi vorbise dupe figura ce o vĕdusem, alergai îndată la feréstră unde apărusĕ și quare nu era multu redicată de la pămînt qua sĕ dau cunoscință acelei persóne așa de cunoscută. Mișcarea mea nu reuși; apropiându-mĕ de locul acela, figura despăru; un minut în urmă audii înce-

301

putulu unui blestemu din gurăi și sgomotul unei ușe ce se trînti dupe dînsul mĕ împedică d’a ’i audi finalul.

— Dar cine era acel omu?

— Asta è întrebarea.

— Ce fel? mi se pare chĕ aiurezi!

— Pentru ce ?

— Dar pe quât țiu minte, spuneai chĕ era o persónă cunoscută. . .

— Am dis acésta ?

— Ești minunat!

— Da, ai dreptate, dise maiorul aducêndu-și a minte ; cu tóte astea . . .

— Ce vrei sĕ dici ?

— Dalio, nu te grăbi sĕ afli ... te rogu. . .

— Bravo atunci nu trebuia sĕ mi ațîți curiozitatea, domnule!

— Ai o miiă de cuvinte . . . dar curiositatea unei femei, precum scii, a făcut pe ântâiul omu să pérdă paradisul.

— Asta è vechiu ca și cartea unde ai citit’o. Ei bine, Stenfi ?

— Ei bine, Dalio, ți voiu spune tot ce vrei s’afli de la mine, dar jură-mi mai ântâiu chĕ mi vei ține secretul, chĕci daqu’acel omu va afla chĕ îl scii de la mine, el e capabil . . .

— Sĕ te omóre.

— Ceea ce n’aș dori sĕ se întîmple, ți o mărturisescu.

— Așa dară?

— Așa dară acel omu nu è nici mai multu nici mai puțin de quât D. Danibal.

— Bărbatu-meu! esclamă Dalia cu o mirare anevoiă de descris.

— Însu-șĭ el.

— Dar nu înțelegu, urmă încremenita femeiă, de quând acéstă pasiune a putut sĕ ’1 smintéscă pênĕ într’astu punctu, înquât el, cel mai consciințios, cel mai onestu. . .

— Sciam pré bine, întrerupse maiorul, chĕ nu vei înțelege acésta, și prin urmare sunt gata a ți esplica tot. D. Danibal, dupe cum m’am informat destul de bine, întreține o femeiă, o streină quare è venită aci în țéră de quât-va timpu de peste Carpați. Acéstă femeiă sau acéstă fată, pentru cuvinte cunoscute de dînsa, stărue a purta un costumu ce nu è al secsului ei, póte spre a ascunde mai bine misterul în quare învĕlue pasiunea sociului d-tale pentru dînsa și a ei pentru D. Danibal. Amorul lor è cu atât mai puternicu, chĕ datéză din timpul pe quând consórtele d-tale sĕ afla emigrat peste Carpați în urma mișcării de la 48. Nu cunoscu mai multu origina cunoscinței quare a apropiat pe acești doi inși unul de altu, dar atâta sciu chĕ ei se iubescu, chĕ fata e avută în țéra ei, chĕ, în minutul în quare ți vorbescu, ei forméză planul de a se strecora de ochii aceleia, quare ar avé tot dreptul de a nimici planul lor, qua sĕ trécă Dunerea și sĕ șĭ iea cea mai favorabile cale către Elvezia, unde sĕ se pótă bucura de amorul lor și de averea ce speră s’o moscenéscă.

Renunciăm la or ce descriere a întipărirei produse asupra Daliei prin descoperirea ce ’i făcuse maiorul Orosin; ne mărginim numai a arăta în trécĕt chĕ desamăgirea în quare a cădut biata femeiă, quând a aflat chĕ soçiul ei, pe quare, de și nu ’l mai iubia ca mai înainte, dar de quare voiea sĕ fiă mereu iubită, chĕ soçiul ei, dicu, pe quare credea adi mâine chĕ ’l va revedé înturnat în sînul penaților lui, și chĕ póte cu timpul, armonia și buna înțelegere s’ar restabili între ei, chĕ soçiul ei în-fine dup’atâta amor ce ’i a probat s’o părăséscă sub cel d’ântâiu pretestu, pentru qua sĕ se espatrieze de bună voiă și sĕ se ducă a trăi în óre-quare colțu de pămînt depărtat de patria sa, de familia sa, din preună cu o streină și quare ’i a fost ei rivală încă pên’ a nu sĕ însoçi cu el și ’i va fi și d’acum înainte pe quât va mai trăi.

— Stenfi! Stenfi! dise sau mai bine strigă ea cu cea mai adevĕrată durere; multu rĕn mi ai făcut, fără sĕ vrei póte, prin descoperirea ce mi ai făcut. Ar fi fostu multu mai bine daqua nu veniai astă séră, sau ... nu sĕin ce sĕ mai dicu . . .

— Daho, mĕ értă, . .. întrerupse baronul sculându-se și prefăcêndu-se forte câit de ceea ce făcuse; dar, precum scii...

— Nu è nimicu, Stenfi; nu strici d-ta; daqua n’aș fi stăruit eu, póte nu mi ai fi spus nimicu. Dar ascultă-mĕ... O! încetéză cu scusele.. Fă-mi un bine...

— N’ai de quât să ordoni.

— Dă-mi trăsura d-tale; cucerul cată sĕ cunóscă locul unde dici chĕ sĕ adĕpostescu acei doi...

— Fără îndoélă, întrerupse maiorul.

— Ei bine! voiu să mĕ ducu sĕ ’i suprindu, și întîmplă-se or ce s’ar întîmpla în urmă.

— Astă séră? întrebă Orosin c’un aer de mirare prefăcută.

— Da.

— Însĕ nu judeci, dómna mea. . .

— Ce sĕ judecu?

— Chĕ è cu neputință ceea ce cugeți sĕ faci.

— Într’adevĕr, n’am cugetat chĕ ar fi cu neputință, dar, și chiar așa, voiu sĕ mergu înaintea neputinței... voiu... în-fine ești dispus sĕ mi faci binele ce ți ceru?

— Nici o îndoélă; dispune de tótă ființa mea, n’ai de quât sĕ voiesci. . .

— Pré bine; atunci mĕ vei ascepta aci? întrebă Dalia pregâtindu-se.

— Voiu face tot ce mi vei dice.

— Ascéptă-me dară aci; cine scie de nu voiu avé trebuința cea mai mare de ajutorul unui amicu, și póte cea din urmă trebuință, adăugi ea mușcându-șĭ buzele cu amărăciune.

— Nu te voiu așa, Dalio, dise maiorul luând una din mâinele acelei femei și aducĕnd’o la gura sa. Mai ânteiu n-aș vré sĕ te vedu așa puçină la inimă, pe quând s’ar cuveni sĕ treci mai cu mândriă peste tot ce s’ar cerca sĕ ți o umiléscă; al doilea, aș avé și eu dreptul a ți aduce a minte chĕ în qualitatea mea de amant nu pot suferi a mĕ vedd sacrificat rivalului meu, cu tóte datoriele ce te légă cu dînsul.

— Stenfi, dise Dalia suspinând, quând m’ai iubi ca dînsul, sau quând ’l aș iubi cum te iubescu pe tine, aș puté fi o criminalĕ fericită sau o femeiă onestă. Dar minutele trecu. La revedere.

CAP. XXI.
UN TALISMAN.

Quând remase baronul singur: — Biată femeiă! dise el, ai dreptate sĕ dici ce ai dis. Dar din nefericire, acum è târdiu qua sĕ se mai pótă ceea ce viséză capulu teu esaltat! . . . Dar . . . dar, eram aprópe sĕ uitu motivul pentru care am venit aci ... Într’adevĕr sĕ profităm de aste puçine minute . . . Sunt dece și jumătate; avem timpu. O jumătà de oră pênĕ sĕ se ducă, încă p’atâta qua sĕ se întórcă, quât va sta sĕ caute pe bărbatu-sĕu, pe care mĕ juru chĕ nu’l va găsi unde am îndreptat’o; și apoi cucerul meu cu quare m’am înțeles mai din ainte, tóte acestea ne vor produce doĕ ore bune. Avem dară tot timpul. Ce dice scrisórea impiegatului poliției din Viena ? . .

Și baronul scoțênd din portfoliul sĕu o scrisóre strînsă cu aceeaș îngrijire cu care se păstréză în ordinar polițele de o mare valóre, citi ceea ce urméză:

„Scumpul meu baron!

„Vei face un mare serviciu unei persóne quare „singură are dreptul la moscenirea averei remasă de „la reposatul colonel Oros Silvani. Acestu serviciu „consistă întru a pune mâna pe un document virtutea quăruia va susține dreptul sus-disei mosceniri. „Documentul de quare è vorba se află încredințat în „mâinele unui Român, fost emigrat politicu în statul „Austriei; numele acestuia è Liviu Danibal ; locue-„sce în délul grădinei Cișmegiului ; și acéstă chărtiă o „vei găsi pusă într’un micu portfoliu roșu de marochin, „quare se închide cu o cheiță de aur ce e legată de „dînsul. Reușind, vei avea dreptul la recunoscința „moscenitórei quare prin ajutorul d-tale va intra în „posesiunea giustei sale averi ce sĕ urcă la peste un „milion de fiorini, și pe quare è în risicu d’a o per-„de din lipsa acelui document escamotat de aliți.

„Se ascépta tot de la zelul și dibăcia cu care vei „proceda

„Servul și amicul d-tale ... etc.”

Dupe ce reciti aste rânduri, maiorul Orosin stătu un minut sĕ se orienteze în privința modului cu quare ar proceda în descoperirea talismanului ce 'i se cerea. Se uită dară împrejurui qua sĕ se încredințeze chĕ era singur; apoi, dupe ce a ascultat la tóte ușele ce respundea într’acea încăpere și a vĕdut chĕ nu era spionat de nimine, întórse cheile și începu sĕ scotocéscă în drépta și în stânga cu o iuțélă și o îndemânare din cele mai de mirat.

Cu tóte acestea, minunata activitate dezvoltată de maiorul Orosin în acea întreprindere nu’i reuși întru nimicu, și scumpul talisman pe quare îl căuta cu atâta talent pe quâta ’i era dorința de mare, stăruia mereu a se ascunde de ochii lui. Perdênd dară tótă speranța pe tĕrêmul în quare sĕ afla, pĕtrunse iute ca un fulger în a doa cameră, apoi în a trea și în cele din urmă într’o mică încăpere quare fusese o dată cabinetul de studiu al lui Danibal, lăsându pretutindine urmele celor mai minuțióse căutări.

Dar în midlocul stăruitórelor lui silințe, și într’un moment pe quând atâte cercâri deșerte începură a’l despera asru-fel, în quât de dece ori ’i venise idea sĕ se lepede de întreprinderea sa, sau cel puçin s’o amâne pentru o di mai fericită, întîmplarea a vrut, (chĕci întîmplarea póte adese și va puté tot d’auna ce u’a putut mintea sau voința omenéscă) întîmplarea dară a vrut qua într’un moment în quare maiorul, desperat de a ajunge la resultatul cel dorit al căutărilor sele, sĕ nevoiea sĕ scóță una din cheile, cu quari venise aprovisionat, din cutia unei mese de scris pe quare o scotocise cu un minut mai ’nainte, acea cutiă, ne putênd resista la forța cu quare fusese trasă, esi din locul ei si ochii baronului întîlniră în fundul ei, remas descoperit, un obiect quare nu ’i mai lăsă nici o îndoélă despre identitatea sa.

Acestu obiectu era portfoliul cel roșu ; chĕița de aur se afla atîrnată de el; maiorul îl deschise tremurându de bucuriă; căută prin tóte despărțiturele lui și găsi într’un colțu, cel mai ascuns, o chărtióră pe quare desfășurând’o citi ceea ce urméză :

P. M. S.

SPRE APUS

PATRU PAȘI DEPARTE DE ZIDU.

TREI PALME AFUNDIME

AIBI ÎN DRÉPTA

BRADUL CEL USCAT.

— Bine! dise maiorul, de și cu un ton de nemulțumire; de o quam dată sĕ dereticăm lucrurile în casă, și apoi vom vedé daqua acestu tesaur va puté sta multu timpu ascuns în misterul cu quare 'i place a se înfășura . . . Duce-mĕ-voiu óre, sau sĕ asceptu înturnarea Daliei ? prin ea aș putea afla tot . . . Dar ea cată sĕ fiă focu pe mine quând va vedé chĕ am amăgit’o trimițênd’o dupe icre verdi . . . Ba nu, è mai înțeleptu sĕ ocolescu furia unei femei încetate, și dupe trecerea acestei furtune voiu veni sĕ puiu în lucrare planul meu.

Dupe ce făcu aceste reflesiuni, baronul se pregătia să ésă, quând Dalia sĕ urca pe scară repede și grăbindu-se a apuca înaintea unei alte persóne de quare era însoçită.

Maiorul Orosin se dete îndata dupe ușa salei de intrare spre a nu fi vedut.

O secundă dupe intrarea acelor doi veniți, baronul descinse scara în doĕ săriture și se urcă în trăsura sa.

— Sĕ fiă cu putință! dise el în sine dupe ce sĕ depărtă; D. S*** din preună cu Dalia! și ea îl aduce în casa ei pe quând scia chĕ eu eram la dînsa asceptând’o ! curiósă femeiă !

CAP. XXXV.
MARIANA.

De la nouĕ ore diminéta salónele maiorului Viran erau pline de lume, consângeni, amici, cunoscuți si necunoscuți, quari veniseră sĕ șĭ iea dioa buna de la nefericita femeiă ce zăcea pe patul morții.

Mulți din acei triști vizitatori nu sĕ învoiau încă sĕ crédă chĕ Mariana era mórtă, ba unora li sĕ părea incă viă, dar scufundată intr’un somnu profundu, din quare asceptau s’o vadă peste puҫin desceptându-se: atât de ușure au cătat sĕ fiă pașii morții pe acea flóre plăpândă, atât de puҫină suflare a întrebuințat vȇntul quare culcase la pămȇnt acea érbă delicată! culórea vieței n’avusese încă timpu sĕ se stérgă de pe faҫia ei, și coralul buzelor séle nu sĕ învinețise încă de genrul morții!

Cu tóte acestea ea era mórtă; nimicu n'o mai putea întórce la viață: nici plânsetele copiilor îngenuchiați la capul ei, la piciórele ei, pe peptul ei, nici durerea cea profundă ce sĕ vedea săpată pe figura soҫiului ci, nici suspinele cele sincere ce ’i adresa tótă lumea ce o afla împrejurul ei. Acea frumusețe perise în punctul cel mai plăcut al aurorei ce încununase anii ei tineri; vocea ei cea dulce, quare inspirase atâta simpatiă celor ce o audiseră pe quând era încă în viață, sĕ stinsese pentru tot d’auna; acea ființă plămădită într’o simțibilitate copilăréscă, dotată cu o rară estetică și distinsă printr’un caracter așa mărețu și nobil, trecuse pragul eternității si șĭ țesea cu încetul sudanul uitării d’asupra ei. Noi nu o vom uita însĕ, chĕci poetul, mai multu de quât un soҫiu, mai multu de quât un frate, mai multu de quât o mumă chiar, are misiunea d’a eternisa memoria în scrierile lui; poesia quare cântă pe strepăsați póte nemuri suvenirea lor mai multu de quât lacremele ce curgu astădi și sĕ svȇntă mâine! Dar sĕ lăsăm lucrurile a șĭ urma cursul lor, noi quari nu putem sĕ schimbăm o literă sau o virgulă din ceea ce e scris pe paginele vieței nóstre, și sĕ admirăm acea înaltă inteligință quare a avut o îngrijire așa de binefăcĕtóre pentru omenire, quând ’i a dat uitarea ca un balsam pentru relele trecutului și speranța ca un scut pentru luptele viitorului, înquât or de quâte ori omul șĭ întórce privirile înapoi, nu ’i place sĕ vadă de quăt cadrele cele mai surîdĕtóre in quari șĭ a reflectat sufletul sĕu, și quând cugetă sĕ pĕtrundă prin céța ce ’i ascunde viața sa fiitóre, nimicu rĕu și nici un pericol ce ascéptă pe omenii quari sĕ retăcescu prin mări necunoscute și stincóse nu sunt posibili pentru el, și de și a vĕdut mulți perind în asemeni căi, pentru dȇnsul înse nu va fi de quât senin și pace, bucuriă și fericire.

Cu tóte acestea era o suvenire tristă, o suvenire durerósă remasă dupĕ mórtea Marianei în sufletul soҫiului ei; el șĭ aducea a minte de rĕul cel mai mare pe quare îl póte face o femeiă bărbatului ei; acestu rĕu e pe quare îl produce infidelitatea, și consórtea maiorului fusese culpabilĕ înaintea soҫiului ei de acéstă crimă, singura pată quare întina fruntea cea mai curată, singura urdóre quare vestezia frumusețea cea mai aprobată de gustul societății nóstre.

Mariana iubise un june locotenent din statul-maior, a quaruia curte n’o căutase, al quăruia amor nu ’l dorise, precum nu dorise în viața ei nici un amor nelegitimu, dar a quăruia cuuoscință o făcuse din întâmplare, mai multă din fatalitate, amu puté dice.

Cată s’o mărturisim pentru rușinea moralității și a crescerei nóstre, chĕ adunările rĕu alese și seratele danțante răpescu pe fiă-quare an o parte din femeile nóstre cele mai june, cele mai frumóse; viața este espusă la toți periculii ce face cortegiul morții; inima remâne fără nici o aperare încontra atâtor curse ce ’i se întindu de pretutindine; d'o vom lăsa singură, în voia ei și departe de influința cea binefăcetóre a rațiunei, ea ne va conduce, fără nici o îndoélă, la o peire sigură, altu-fel dicȇnd, la desonóre, la disolusiunea familiei, la o mórte prematură.

Astu-fel se întâmplase cu nefericita femeiă: un pecat, o fatalitate, cum am mai dis’o, o adusese o dată la o serată ce o da o vară a ei; lumea era multă și alésă in séra aceea, costumele feerice, musica încântătóre, tóte provocau danțul, plăcerea, fericirea: sunt momente în quari inima omenéscă e deschisă la vȇntul cel înveninat ce vine sĕ ’i sufle miĭ de cuvinte fermecătóre quari o amețescu, o încântă, o măgulescu spre a o perde în urmă, precum sunt une-ori porii corpului deschiși la vȇntul quare vine sĕ ’i recoréscă căldura quare la ’nceput se arată plăcut, dar quare pĕtrundȇnd într’însul ’i aduce recélă, bólă și adesea mórtea; amĕndouĕ casurile se întîmplă în urma ferbințelei ce ne coprinde; inima asudă și ea ca și corpul; è înțeleptu cine evită tocul de or ce natură.

Într’unul din aceste mòmente, ore rele, ore nefaste se aflase Mariana quând locotenentul de stat-maior, Ornescu, june ardinte, figură plăcută, spirit profumat, ’i se presintă pentru prima óră spre a’i face cunoșcința. Mariana n’avusese timpu sĕ și ascundă impresiunea ce ’i produse acéstă cunoșcință și ’i făcu primirea cea mai frumósă; junele șĭ vĕduse imaginea in cristalul ochilor acelei femei și, fericit chĕ a putut găsi un fotografu quare, făr’a fi lingușitor, îl pȇnĕla așa de frumos, aflase o plăcere nespusă a se reflecta mereu în acel spilcu magicu. El fusese cavalerul preferit, dȇnsa trecea de regina balului, amȇndoi danțaseră împreună mai tótă séra, amȇndoi șĭ comunicaseră ideile și partea cea putinciósă a simtimentelor sufletului lor în tot timpul ce nu danțaseră și pe quând cea — altă lume sĕ ameția în vîrtejul danțelor și al intrigelor ce o privia.

Mariana dupĕ ce plecă, de la serata verișórei sale (și în tótă calea ce făcuse pȇn’a casă, cugetând la evenimentul ce venise sĕ restórne tótă esistința ei cea pacĭnică și liniștită, prevĕdȇnd cu mintea ei cea dréptă o parte din tristele consequințe ce era sĕ tragă dupĕ sine un amor quare provenia dintr’un simplu capriciu de gustu, făr’a fi basat pe nici o necesitate logică, șĭ promise chĕ nu va mai vedé pe curtesanul ei, chĕ, spre a fugi ocasiunile de a da ochi cu dȇnsul, sĕ va închide în casă pentru quâte-va dile, și qua sĕ scuse și mai bine internatul ei, sĕ prefăcuse chĕ suferia de óre quare indisposițiune femeéscă.

Se încélă fórte multu o femeiă, quare, dupĕ ce a făcut imprudința de a asculta vorbele cele tinere, frasile cele dulci pe quari un amant, cel mai simplu chiar, scia sĕ le dé cu atâta arte la adresa inimei ce voesce s’o captive! sĕ încélă amar femeia quare crede chĕ ’i è permis a asculta tot ce ’i sĕ dice, a respunde la tóte adresele ăst-fel cum sĕ nu șĭ compromiță spiritul, a privi diferitele pose, tóte variațiunile ce suferă figura unui curtesan, a atinge mâna sa, braciul sĕu, a surîde la tóte nerodiele ce le spune sub etichetă de vorbe de spirit, a aplauda gusturile séle, a nu ’i refusa ore-quari propuneri ce n’au aparință vătĕmătóre, si, în-fine, a da dreptul fiă-quăruia de a ’i face tóte laudele putincióse pentru gătéla ei, pentru gustul ei, pentru spiritul ei, pentru frumusețea ei; sĕ incélă de tot, daqua crede chĕ astea tóte nu fac nici un rĕu, sau vrea sĕ se lase a se incela; ast-fel dară Mariana n’a putut sĕ șĭ țiă nici una din promiterile ce șĭ le detese, și chiar de a trea di a început sĕ revadă pe amantul ei.

Ei sĕ revĕdură de atâte și atâte ori, în quât ajunseseră a sĕ convinge chĕ a nu se mai vedé ar fi un ce peste putință, un ce absurdu.

Amorul cel mai periculos nu è acela de quare fuge cine-va, cu tóte quâte s’au dis în privința lui, amorul cel mai periculos è acela de quare nu se teme omul, de efectele quăruia n’are nici o consciință, de quare ne apropiăm adese ca de o curiositate sau de un obiectu de petrecere inocinte

Dar lucrul ajunsese unde căta firesce s’ajungă. Soҫiul Marianei, dupĕ mai multe prepuse ce concepu despre acéstă intrigă se convinse pȇnĕ în cele din urmă de fatala realitate.

Nefericitul sociu nu ’i era destul chĕ șĭ perduse tótă fericirea, chĕ șĭ vĕduse sfărâmat tot viitorul seu, tóte speranțele séle, dar trebuia, spre culmea desperării sale, sĕ sufere și deriderile, sarcasmele, alusiunile cele mai umilitóre ale rivalului seu, de quăte ori se întȇmpla sĕ dé ochi cu el pe undeva. De o sută de ori ’i venise idea sĕ ’l provóce într’un duel de mórte, dar o logică ce s’ar păré póte strania societății dise civilisată, îl făcuse a nu face nici un asemenea pas. Sĕ temea póte de mórte? Ce ideă! quare barbat, — afară de quăte-va escepțiuni monstruose, — quare bărbat, quare șĭ a iubit cu sinceritate femeia, quare a primit o crescere mai distinsă, în vinele quăruia curge un sânge de o qualitate moscenéscă, quând se vede trădat cu atâta neomeniă de obiectul adorării sale, quare perde intr’un minut tótă perspectiva viitorului seu și se vede nevoit sĕ reprobe cele mai dulci suveniri ale trecutului din quare șĭ adapase fericirea, ca dintr'un vas ce află chĕ a fost spurcat, quare bărbat, umilit, degradat în ochiĭ tutulor, ar mai ține la viața sa ca la o cătușă ce róde gîtul unui sclavu! Dar precum sclavul, de și șĭ uresce acea legătură de fer quare ’i ține legat de condițiunea cea mai infamantĕ din lume, cu tóte acestea speră se sfărame capul tiranului sĕu cu însăși acea cătușă, asemenea un omu quare portă pe fruntea sa semnul rușinei celei mai infame, ține sĕ mai trăéscă, spre a șĭ resbuna în contra trădătorilor sei. Un duel în asemenea casu, am mai dis’o, è ceea ce ar esplica proverbul: «Dupe mórte și spȇndurătóre* quând insultatul póte fi și omorît, și trădătorul sĕ aibă un îndoit triumfu.

Condus dară d’o asemenea logica,* maiorul Viran nu făcu nimicu in privința satisfacerei ce ar fi fost în dreptu s’o céră de la rivalul sĕu; abia avu quâte-va momente de esplicare cu femeia sa, dupĕ quari nu mai zisese nimicu, de quât șĭ îndoise presidiul de nópte și agințiĭ salariațĭ de dio.

Cu tóte acestea Mariana simțise cea mai sfășietóre remușcare in fundul inimei sale; ea închisese ochiĭ, cum se dice, și otărîse sĕ nu mai vadă pe nimine, sĕ n'audă nici pronunciându-se numele aceluia pe quare î1 adora încă. Sunt femei quari, de și alunecă fără sĕ vré intr’un asemenea abis, dar nu întârdiă d’a șĭ veni îndată în fire, d’a recunósce cu sinceritate erórea lor, d’a avé oróre de ceea ce au făcut și a se îndrepta îndată pe calea din quare s’abătuseră; dar quând o femeiă a comis o asemene crimă, și in locu d' a sĕ căi, în locu a șĭ mărturisi singură chĕ a făcut rĕu, în locu a fi recunoscătóre pentru generositatea acelora quari ’i értă ântȇia greșélă, o vedi, din contra, chĕ è tristă, supĕrată, nefericită, pentru — chĕ nu mai póte dispune de libertate spre a urma înainte rolul ei de prostituită, atunci, oh! atunci...

Mariana, mustrată de cuget pentru fapta sa și purtând în sînul ei fructul cel prohibit al amorului ei, cădu la așternut; pe de o parte acesta fusese pretestul qua sĕ pótă sĕ sté în casă și sĕ nu vadă pe nimine, ear pe de alta, qua sĕ pótă cugeta, în liniscea singurătățiĭ, ce ’i remânea de făcut și ce cale căta s’apuce pe viitor. Calea dară pe quare sĕ otărîse fără stremutare s’o apuce era calea firéscă la quare ne scóte adesea asemeni urmări necugetate, asemeni fapte smintite; ea proiectate sĕ móră: un pas rĕu aduce dupĕ sine mai multe pasuri rele. — Écă dară cum cugetase Mariana sĕ puiă în lucrare proectul ei fatal. Ea trimise sĕ ’i aducă o móșă, móșa ei de casă în quare avea tótă încrederea. Cum o vedu, móșa o făcu sĕ înțelegă chĕ starea in quare sĕ afla o compromitca in ochiĭ soҫiului ei și în ai societățiĭ, ast-fel în quât sĕ vedea nevoită sĕ șĭ plece capul înaintea fatalitățiĭ quare cerea neaperat sĕ lepede copilul, quare ar veni mâine s’o acuse ca p’o criminală de infidelitate și s'atragă pe capui tótă greutatea unei responsabilități amare; cu modul acesta, cugetase ea, nu s'ar strica nici căsătoria lor, și s’ar înlătura și or ce scandal de quare familia ei n'avea de o quam data nici un prepus, dar quare eșind la lumină ar da ocasiune sociului ei a șĭ deprinde tótă asprimea caracterului sĕu cu drept întărîtat.

În-fine móșa convingându-se de nefericirea Marianei, ’i prescrise beutura cea omorîtóre cerută de acea fatalĕ necesitate. Mariana sĕ credu un moment fericită vedȇndu-se posesóre acelei bĕuture; punȇnd măna pe dȇnsa ea o beu de uă dată: nimine nu scie daqua Mariana urmase ast-fel din vre o eróre, nețiind minte dosa și modul administrării, sau daqua o făcuse într’adins cu scopŭ d’a se sinucide. Adevĕrul este chĕ dupĕ puҫine dile de suferințe, și fără cel puҫin s’aibă timpu a inspira cea mai mică umbră falsă sociului ei despre inocința sa, Mariana deveni victimă a unei nebunie quare căta sĕ tragă dupĕ sine alta și în-fine s'ajungă pȇnĕ la mórte, singurul refugiu al unor femei fără judecată, quari credŭ chĕ prin mórte vor reuși sĕ șĭ atragă simpatiele celor ce remân dupĕ dȇnsele și sĕ stórcă uă lacremă din ochiĭ celor ce ’i au ultragiat trăind — Dar sĕ ertăm pe cei ce nu mai sunt.

Deja preoțiĭ rostiau rugăciunea morților la capul ei; ultimul adio ’i s’a adresat din tóte părțile și in mid-locul torțelor funebre, in sunetul clopotelor lugubre și al unei bande militare quare împlea aerul cu cea mai plângĕtóre melodiă, ușa eternității sĕ deschidea qua sĕ priméscă sufletul cel mai căit, quare părăsise un corpŭ din cele mai frumóse ce s’au vĕdut.

CAP. XXXVI.
MORI TU, SAU MURIM AMȆNDOI?

Clopotele nu încetaseră încă d’a acoperi capitala cu sunetul lor de doliu; musica funebră tot sĕ audia în depărtare quând, pe una din ușele remase deschise în casa maiorului neconsolat, intră repede un oficer de stat-maior; acesta era locotenentul Ornescu. Cu faҫia palidă și brăzdată de lacreme, cu figura speriósă și selbatică, s’apropiă de fotoliul maiorului stergȇndu-și fruntea de sudorile ce o inundaseră. Maiorul șĭ ținea capul cu amȇndoĕ mâinele rezimate pe o masă, ochiĭ lui erau înfipți în pămȇnt și mintea lui retăcită îl purta departe de presința streinului quare venise sĕ ’l caute.

Cu tóte acestea locotenentul punȇndu-se în faҫia lui dise c’o voce tremurătóre, pe quare sĕ nevoiea s’o facă aspră și împuitóre.

— Ce însemnéză acésta, domnule maior?

Maiorul șĭ redică ochiĭ, dar vedȇnd figura celui ce ’i adresase aceste vorbe șĭ întórse capul, ca cum ar fi căutat vr’un midlocu d’a se ascunde de vederea acelui omu.

— Nu ți întórce ochiĭ în-deșertu, adause locotenentul clătind diu capu; uită-te la mine și spune-mi daqua este adevĕrat chĕ ți ai omorît soҫia, precum sĕ dice.

Maiorul se înfioră, crîșni dinții cu turbare și concentrând tot sufletul sĕu în ochi se mărgini a '1 aținta în tăcere.

— Vrei sĕ mi arăți chĕ tăcerea ți è respunsul! urmă locotenentul c’un sarcasmu amar. Bine! acum sum dator sĕ ți mai spuiu chĕ unul din noi doi cată sĕ se convingă chĕ è de prisos în lume, póte chiar și amȇndoi. Mĕ înțelegi.

— Vii sĕ mi propui un duel? dise în — fine maiorul c’o voce sécă și fără cel mai micu timbru omenescu.

— E tot ce ne mai remâne de făcut, respunse locotenentul.

— Vrei sĕ mĕ omori, sau vrei sĕ ți cauți mórtea?

— Cum va decide destinul.

— Destinul! numesci destin quând vii singur sĕ cadi asupra cuțitului meu sau sĕ mi înfigi pe al tĕu! Dar óre cine ești, quare ți iei un asemene dreptu asupra dilelor mele ? Cine ești tu quare, dupe-ce mi ai răpit amorul soҫiei mele, dupĕ ce mi ai veștezit onórea, dupĕ ce ai făcut sĕ móră muma copiilor mei, vii acum armat încontra vieței mele și mi propui a mĕ face victima ta sau călăul tĕu? Cine sunteți voi pe quari nici o lege nu vĕ condamnă quând veniți s'aduceți turburarea și desonórea în sînul familielor liniscite și oneste, quari trăiți din traiul nostru, ve adăpați din sângele nostru, pentru qua s’aveți dreptul sĕ rîdeți de noi pentru plăcerea unei societăți quare v’aplaudă astă di și pe quare o veți batjocori mâine la rôndul ei! Cine sunteți voi pentru quari autoritatea è mută, neputinciósă, tolerantă, nepĕsătóre, și pentru quare cuvânt ea condamnă pe un biet săracu quare fură o pâine qua s’astîmpere fómea copiilor sei, și nu vĕ trăsnesce pe voi quari ne furați fericirea, quari ne spargeți casele, quari ne stigmatisați cu sigiliul batjocurei vóstre, pentru qua sĕ vă îndepliniți o plăcere efemeră, un capriciu de nimicu ? cine v’a dat acestu privilegiu qua s'aduceți cele mai mari calamități pe capetele nóstre, și cu tóte acestea sĕ fiți neatinși și nesupĕrați și de legi, și de biserică, și de societate, și de nimine? și cu tóte aceste, spre culmea crudimei, și qua sĕ pui vîrfu barbariei tale, vii sĕ mi impuți mórtea sociei mele, mie! ha!... Ornescule, nu ți vine sĕ te mărturisești ca autor al acestei catastrofe! Dar credi chĕ ți vei satisface pe d’întregul dorința, nevoia d’a mĕ vedé și pe mine perind din lume ... ei bine! voiu muri și eu, dar nu de mâna ta, nici de a mea, nici de a altuia, voiu muri quând degitul Celui ce m’a creat me va arăta morții dicendui chĕ è timpu sĕ mĕ înapoieze de unde am venit; voiu muri, chĕci am început sĕ urescu lumea în quare nu mai găsescu ceea ce mĕ ținea de ea; voiu muri pentru — chĕ dȇnsa, quare a părăsit pămȇntul unde tu mai esisti, mĕ chiamă sĕ viu lȇnge ea, acolo unde trădarea nu va mai puté sĕ turbure fericirea a doi soҫi ce s’au iubit în viață și quari vor urma cu a sĕ iubi și in eternitate ... Audi ? audi tu glasul ei quare mĕ chiamă ? vedi tu sufletul ei cel albu plutind pe d’asupra acelui nor daurit de radele sórelui? îl vedi tu cum s’aplécă spre mine sĕ mi surîdă? Nu vedi nimicu din tóte astea? Așa, ție nu ți è dat sĕ le vedi, chĕci tu ești un strein pentru ea; sufletul ei nu te a iubit, de quât numai quât s’afla încă sub influința corpului ei quare suferise un minut efectul magnetismului tĕu; acum acestu suflet desfăcȇndu-se de materiă, nu șĭ mai aduce aminte de tine, car corpul ei cel culpabil îl lasă vermilor pămȇntului, conlocuitori cu tine. Du-te sĕ ’l mai încăldesci în braҫele tele; du-te sĕ împedici prin puterea ta magnetică putrezirea sa. Du-te, eu voiu muri, chĕci, fără dȇnsa, viața nu mai è viață pentru mine.

Maiorul, era învederat, sĕ perdea din ce în ce mai multu în delirul durerei sale; trăsurele fisionomiei sale represintau quând statua Estasei quând pe a Amărăciunei : aci sĕ înălța pȇnĕ dincolo de ceruri cu convingerea unui martir quare ascéptă lovitura de graciă qua sĕ se potă urca în paradis, aci sĕ lasă în jos, în jos pȇnĕ în țĕrȇua realității, și atunci vĕdȇndu-se cu ochiĭ lui de omu șĭ simți amȇndoi ochiĭ împluți de lacreme. Maiorul plângea pentru ântȇia óră dupĕ perderea consórtei sale; locotenentul Ornescu îl lăsă sĕ plângă în voiă, plânse și el, apoi înturnându-șĭ privirea pretutindine și vĕdȇnd deșertul ce ’i se păru a domni împrejurui șĭ aduse a minte de ilusiunile ce și făcuse rivalul sĕu și se înfioră, setea de resbunare ’i aprinse peptul și mai multu, și adresând din nou către maior aceste cuvinte mușcătóre:

— Și ești sigur, ’i dise el, chĕ femeia d-tale te a iubit?

— Daqu’ar fi iubit pe altu, era sĕ fiă a lui, respunse maiorul c’un aer întunecat.

— Și de unde scii chĕ... n’a fost a aceluia pe quare ’l a iubit sau a aceluia quare a iubit’o? chĕ nu s’a dat lui? chĕ ți a fost fidelĕ?

— Acel altu sĕ póte linguși acum, quând ea nu mai trăesce, cu idea ce vrea sĕ dé lumei despre esistința unui amor . . .

— Acel altu, întrerupse locotenentul, ar puté sĕ dé probe învederate despre ceea ce dice.

— N’am nevoiă sĕ le sciu.

— Nu è acésta fotografia ei? o cunosci? nu è acesta pĕrul ei? privesce ’l; nu è mâna ei quare a scris aceste rȇnduri? citesce.

Și locotenentul, far’ a ținé în sémă refusul maiorului de a vedé acele probe, puse sub ochiĭ lui acele trei obiecte quari acusau pe nefericita lui soҫiă.

Maiorul sĕ sculă repede și părăsindu-șĭ fotoliul, puse mâna pe un cuțit de vĕnătóre și făcu quâți-va pași spre camera în quare locuise Mariana pȇnĕ în ajunul acelei dile.

— Unde te duci? îl întrebă locotenentul Ornescu tăinduĭ drumul; nu scii chĕ ea nu mai este ? écă unde s’ar cuveni sĕ lovesci daqu’ ai vr’o sete de a ți resbuna.

Și șĭ desfăcu sînul înaintea turbatului fer quare arma braҫiul maiorului.

Acesta sĕ opri în locu, se uita mai ântȇiu perdut l’acela ce ’i adresase aceste cuvinte, apoi surîdȇnd c’un surîs desprețuitor ’i întinse pumnalul dicȇnduĭ:

— Ține, daqua doresci cu adeverat sĕ mori.

— Mi o dai acésta armă?

— Fă ce vrei cu dȇnsa.

— Ad'o înqua.

— Iea-o, dar se mi promiți chĕ mi vei lăsa acel pat d’acolo nesupĕrat și neturburat de vederea ta, numai pentru trei dile; acesta é patul ei nupțial... Mi o promiți ?

— Ai dreptul sĕ dispui de casa d-tale și de lucrurile d-tale.

— Ei bine! ți dau și eu dreptul sĕ dispui de acéstă armă, afară din casa mea.

Locotenentul smulse cuțitul din mâna maiorului și eși repede din camera lui și din curtea acelei case. Maiorul sĕ duse șovăind pȇnĕ la patul de quare fuse vorba, șĭ înălță ochiĭ către imaginea sântei fecióre quare sĕ afla atîrnată la capul patului și făcȇnd semnul crucei:

— Fiă voia ta! murmură din gură, și sĕ ghemui într’un colțu al patului ascundȇndu-șĭ capul în gluga mantalei sale militare, cu faҫia întórsă la părete și în midlocul întunericului nopții ce înaintase.

CAP. XXXVII.
SÓRTEA ARE FAVÓRE PENTRU UNII, DISGRACIĂ PENTRU ALȚI.

Mai multe dile trecură dupĕ trista întîmplare quare aruncă doliul în casa maiorului Viran, quând neimângîiatul soҫiu sĕ găsi în patul ce și alesese de zăcere neînsuflețit și rece, far' a șĭ schimba pusa ce șĭ luase și fără qua nici unul dintr'ai casei, copii sau servitori, consângeni sau amici ce ’l vizitaseră în timpul zacerei sale, sĕ fi audit o singură vorbă din gurăi sau cel mai micu gemet de suferință fisica sau morale.

Quât pentru D. Ornescu, el fu mai fericit, chĕci putu sĕ uite și sĕ se console, cum uită și se consolă toți amanții quari nu șĭ alegu de patriă paginile romanelor sau scenele dramelor, afară de cei ce sĕ intîmplă sĕ móră din causa vre unei complicări de patime cronice ce datésă mai de multu, dupĕ cum o pretinde spiritul cel mușcător al secolului, și afară, putem adăugi, de unele femei quari nu au întru nimica sĕ înghiță un acu, sĕ iea sticlă pisata sau semințele Venerei spre a șĭ da mórtea, dar și acesta nu din causa perderei vre unui amant sau soҫiu, ci una vrȇnd sĕ șĭ resbune în-contra bărbatului quare n’a vrut s’o ducă la vr’o serată dantantĕ, alta qua sĕ facă în necasu unui craiu de tobă, pentru chĕ a cădut cu vorbe dulci și gând la gând cu picior de jos de ghindă; quare, pentru chĕ nu sĕ póte întîlni lesne cu regele cel nelegitim al inimei sale, și quare, pentru chĕ . . . în-fine, pentru chĕ n’are tesaure nesecabili spre a șĭ puté satisface tóte gusturile și tóte capriciele pe quari imaginațiunea femeéscă ultra egoistă și ultra vanitósă le creasă neîncetat.

Dar, qua sĕ revenim la subiectul nostru, repetim chĕ puҫine dile dupĕ mórtea Marianei și a soiҫiului ei, intr’una din dilele tinóse și recoróse ale primăverei, vechia nóstră cunoscință, Anica lui Biloiu, trecea singură pe jos strada Radu-Vodă și sĕ îndrepta spre suburbia Tabacilor, quând o trăsură cu doi cai vineți rotați ’i tăiă drumul tocma în momentul quând bĕtrână umbla sĕ cotéscă bisericuța St. Tănase ce sĕ înalță pe o movilă în faҫia monastiei Radu-Vodă. Anica lui Bilioiu făcuse atâta cale de la locuința sa din strada Belvederei și pȇnĕ s’ajungă acolo, și acum speriată de caii ce ’i eșiseră înainte pe neasceptate, sĕ simți de odată coprinsă d’o astu-fel de spaimă, chĕ ’i peri tótă puterea și cădu la piciórele cailor; dar bunul lor instictu îi făcu sĕ sté în locu, inquât cel ce se afla în trăsura, vĕdȇnd întîmplarea, avu timpu sĕ sară jos și sĕ dé ajutor nefericitei femei.

Proprietarul trăsurei era un omu ca de vre o trei-decĭ de ani aprópe, de o statură marțialĕ, arătos mai multu de quât frumos, de o fisionomiă francă și părea de o putere atletică. Vĕdȇndu’l, Anica lui Biloiu vru sĕ scóță un strigĕt, dar un simtiment de îndoélă o făcu îndată sĕ tacă; din contra, acela quare venise sĕ ’i dé ajutorul sĕu apropiându-se de dȇnsa ’i dise cu tonul celei mai intime familiarități:

— Te ai lovit dóră pe unde-va, mam’ Anico?

— Ba, dete Dumnedeu de nu mi s’a întîmplat nimicu, respunse bĕtrâna deschidȇndu-șĭ ochiĭ mari asupra acelui omu.

— Dóră nu mĕ mai cunosci acum, mam’ Anico, adause acesta peste un minut. Așa è chĕ m’am schimbat! cum dici?

— Par’ chĕ te aș cundsce, dar nu pré m’ajută aducerea aminte; pĕcătósele de betrăneți nu vin nici o dată singure... ba le mai ajută și necasurile și supĕrările... Dar, daqua nu mĕ încelu ...

— D’apoi uitat’ai pe Ion Creștinat? întrerupse cel ce șĭ da numele acesta.

— Lasă-me pecatelor! or vrei sĕ rîdi de mine ? .... Póte...sciu și eu? póte ei fi semănând cu dȇnsul, dar d-ta ești un domnu mare...

’— Ba su’ chiar eu cu ochi și cu sprîncene, mam’ Anico; Dumnedeu a vrut și cu mine de m'am ajuns și eu.

— Bine a făcut Dumnedeu sĕ te ajute, chĕ ai fost tot d’auna un bun suflet de omu; dar pe mine, pecătósa și amărîtan de mine! Dumnedeu sĕ vede chĕ m’a uitat de șĭ a tras mâna de la mine; nici eu n’am spȇndurat pe tata sau pe mama, dar ce folos! am ajuns în sapă de lemnu; am tot tricat ce am avut; nici quât negru sub unghiă nu mi a remas; o biată căscióră, și aia mi o vȇndură, mamă! și daqua mai ședu într’ȇnsa, è chĕ ține cu chiriă una din încăperile ei un biet pĕcătos ca și mine, și eu ședu la dȇnsul qua se’i ingrijescu d’o fertură, de un maturat, un spĕlat, și îmbucu și eu cu el ce dă Dumnedeu. ia ca vai de capu meu!

— Dar ți o fi plătind și vre o simbriă.

— Da, simbriă! quâte trei-deci de dile pe lună.

— Atunci cum ai intrat la el ? ...

— Cum sĕ intru! m’a adus cu sosele, cu momele, chĕ è bun de gură, și eu, próstă, m’am luat dupĕ gura lui; chĕ daqua n’am mai avut ce face, m’am otărît într'o luni diminéță sĕ me ducu în tîrgul Cucului sĕ intru în vr'o casă, quând, din pĕcatele mele, mi a eșit el înainte; numai îl vedui venind la mine și întrebându-me ce chĕltuescu pe lună pentru chiria casei, mâncare, spelătura, lemne și alte trebuincióse; ’i spusei; atunci el mi dise: ”—De ce nu vii mai bine la mine, bĕtrâno? sĕ ți dau casă, sĕ ți dau de mâncare, lemne, apă, săpun, tot ce ți trebue, fără qua sĕ plătesci nici o lăscaiă. Ai, ce dici? „ Mĕ uitai la dȇnsul și judecai cu miutea mea a sécă, chĕ tot è o mare economiă pentru mine qua sĕ fiu scutită de atâta chĕltuélă și în cea dupĕ urmă cine m’ar vedé și m’ar cunósce sĕ nu mi dică chĕ am ajuns bucătărésă sau spélătorésă, chĕ am fost și eu o dată cu casa mea și cu dichisurile mele! hai-hac!... Așa dară primii și mĕ dusei cu dȇnsul. Écă-me din nou aședata în căscióra mea! dar mi veni sĕ plângu quând me vĕdui în casa mea ca într’o casă streină. Atunci el sĕ întórse către mine și imi dise: “ — Acum sĕ ți spuiu, bĕtrâno, ce ai sĕ faci.»— «Ce sĕ facu? îl întrebai eu.« — quând ți ei ferbe ceva qua sĕ manînci, sĕ fiă pentru amȇndoi; quând ți ei deretica patul, sĕ deretici și p’al meu; quând ți ei spĕla rufele, sĕ speli și p'ale mele. Quât pentru focu, făcȇndu’l pentru d-ta me încădescu și eu, chĕci ședem amȇndoi într’un locu. Precum vedi, nu te puiu la vr’o ostenélă pentru mine, ci făcȇnd tóte ale casei pentru d-ta, ieau și eu parte la ele.«— «Di mai bine chĕ m’ai bagat bucătarésă, femeiă în casă și spĕlătóresă, ’i respunsei eu; dóră chĕ nu mi plătesci nici o simbriă»

— Și acum unde te duceai ? întrebă Ion Creștinat vrȇnd sĕ curme o convorbire quare începuse a ’l monotonisa.

— Unde me duceam?... Oh! quând ai fi bun sĕ mi dai ajutorul d-tale! închipuesce-ți chĕ o ducu intr’o superare, adi scapu de un necasu, mâine dau peste altu...

— Ce ți s’a întîmplat?

— Pe quând ședea la mine fratele tînerului ... îl cunosci d-ta, acel strein pe dincolo...

— Amlet?

— Așa, dar nu el, fratele lui; a stat și el quâteva luni cu chiriă în casa mea și tot d’auna mi a plătit dreptul meu pȇnă la o para; dar quând fu câștul dupĕ urmă, n'a mai avut putere bietul creștin sĕ mi’l rĕspundă; așa, qua sĕ nu mĕ lase neplătită, mutându-se de la mine mi a lăsat un câine de vĕnatóre dreptu plată. Am fost nevoita sĕ ’l primescu; ba chiar adoa di venise un Italian de la teatru quare vrea sĕ mi ’l cumpere. mĕ invoescu cu dȇnsul sĕ mi dé trei sute de lei și remăsese sĕ viă astă-di sĕ aducă banii; quând, caută câinele, câinele nicăiri. Bré! întrébă în drépta în stînga, du-te pe la vecini, alérgă într’un suflet la vătaful Șerban, mi era chĕ mi ’l o fi prins sĕ mi’l omóre; nu è și nu è. Eram sĕ me întorcu a casă cu inima sfâșiată de necasu; quând écă un biet băiat quare mĕ cunósce de quând trăia reposatul, ’i a vȇndut de multe ori porumbei jucători... — Ce ai, mam’ Anico, de te vedu supĕrată „mi dise el; ’i spusei.”— Nu ’l mai căuta p’aci, urmă băiatul; daqua vrei sĕ’l găsesci du-te In Tabaci, chĕ am vĕdut ast’diminéță pe Tetin, feciorul maiorului, quare ’i a dat o bucată de pâine, și a plecat cu el qua sĕ ’l dé pîn turbacéla; ’l am și întîlnit acolo și mai erau și alți câini mulți, pe quari îi ascepta aceașĭ sór-te.“ Mulțumii băiatului și detei fuga sĕ întîmpinu rĕul quare va fi asceptând pe bietul câine. Dumnedeu te a scos înaintea mea! quând ai avé atâta bunătate pentru mine !...... ce sĕ făcu eu singură, o biată femeiă bĕtrână și neputinciósă, cu nisce spȇndurați ca aceia?

— Și unde sĕ află locul de quare vorbesci!

— Nu è departe d’aci; daqua om merge împreună, eu cunoscu tóte cotiturele p’aci...

— Urca-te în trasură, daqua è așa.

— Ba nu, urcă-te d-ta, eu viu pe jos.

— Ce vorbă, mam’Anico! Dóră nu mi o cădè nasul daqua oiu ședé alături cu d-ta. Óre daqua m’am ajuns, pentru-chĕ așa a vrut Dumnedeu, bine è sĕ mi o ieau asupra-mi, qua sĕ facu pe voia dracului ?

— Tot bun și plin de omeniă cum te am cunoscut, dise bĕtrâna femeiă urcându-se în trăsură și luând locul ce ’i însemnase Ion Creștinat. dupĕ aceea trăsura plecă cu iuțéla cailor ei ce părea nerăbdători de a sĕ pune pe fugă.

CAP. XXXVIII.
PENTRU CE SE DAU CÂINII PRIN TURBĂCÉLĂ

Românii moscenind tradițiunile strebunilor lor păstréză încă multe din ele; jocurile numite capitoline, instituite în onorea lui Joie, fiind-chĕ apĕrase Capitolul pe quând era împresurat de Gali sĕ ține și pȇnĕ în dioa de adi; acésta ceremoniă sĕ facea onorând gâscele quari, simțind apropierea soldaților lui Brenus, deteseră alarma prin strigătul lor, astu-fel înquât mica garnisonă de Romani retrasă în Capitol avu timpu a se apĕra și a scăpa locul retragerei lor, și bătȇnd câinii quari adormind un somnu greu neîngrijiseră a ’i însciința prin lătratul lor despre pericolul ce ’i amenința.

Într’o di quam anologă, poporul român șĭ face o plăcere a prinde un numĕr óre-quare de câini și a le face diferite torture, menite mai multu a ațita rîsul spectatorilor, quari află tot d’auna o petrecere nespusă într’un asemene spectacol.

Scena descrisă mai la vale ne póte da o ideă despre acéstă ceremoniă.

Trei lemne lungi, puse în forma unui p cirilicu sau a unei spȇndurĕtori antice, sĕ înălțau în centrul unor curți întinse și desgrădite; de midlocul lemnului ce era pus în curmedișĭ peste cele doĕ picióre ce'l susținea sĕ vedea atȇrnând o funiă lungă, redicată de vr’un stînjin de la pămȇnt; de căpătâiul acestei funie era legat un câine cu capul în jos; mai multă lume sĕ afla adunată împrejurul nefericitului animal și ascepta, plină de o voiósă curiositate, sĕ vadă terminându-se lucrarea resucirei acelei funie, pe quare unul din acei teribili actori o învȇrtia într’o parte pȇnĕ la estrema posibilitate; funia ajungȇnd l’acéstă estremitate sĕ lăsa în voia ei și desfășurându-se atunci din ce în ce mai repede, bietul animal sĕ învȇrtia fără voia facȇndu-și fel de fel de violințe qua sĕ scape și urlând ca un turbat de amețéla ce ’i producea teribilul jocu la quare era espus.

Chiar într’acestu moment sosise Anica lui Biloiu însoҫită de Ion Creștinat. Vederea câinelui ei quare suferia acéstă maltratare neomenósă o făcu sĕ înfrunte or ce pericol la quare sĕ espunea și a sĕ vîrî printr’acea mulțime de selbatici curioși, spre a sĕ apropia de scena de quare vorbirăm.

— Pandur! Pandur! asta este; écă bietul câine de quare ți spuneam, striga bĕtrâna adresându-se către protectorul ei.

— Dați pace câinelui, tâlharilor! dise acesta către cei ce împresurau mai de aprópe pe nefericitul animal.

— Cine o mai fi și ala de sĕ pune judecător fără léfa pentru câinii omenesci? sĕ întrebară unii din călăii câinelui rîdȇnd.

— Ei! domnule! ăl cu barba roșcovana pusă în proțapu ca un ștergar de țapu, ia cară-te d’aci, sĕ nu ți facu o tobă din spinare sĕ 'i s’audă bătaia tocma în țéra nemțescă de unde ai venit, audause altul.

Mulțimea rîse cu hohote.

— Nerușinaților, daqua nu veți da drumul câinelui vĕ facu sĕ ’l plătiți quât nu face pelea vóstră, dise Creștinat cu amenințare.

— Pelea nóstră!... eu n’am tor pe a mea, dar nici a ta nu mĕ ține vr’o chĕltuéla: de nu ne vei da pace, nici eu nici tu nu vom remâné cu ea sănătósă.

Într’acestu minut unul din mulțime, cel mai cutezător din toți, sĕ dispunea sĕ repete jocul învȇrtirei câinelui, qua sĕ satisfacă dorința publicului manifestată prin stăruitórelei îndemne, quând, mai iute de quât cugetarea, Ion Creștinat sĕ repede c’un cuțitas deschis și taiă sfóra de quare era Pandur legat. Câinele vĕdȇndu-se liber sĕ refugia îndată la piciórele betrânci sale stăpîne, quare luându’l dupĕ sine sĕ urcă cu el în trăsura lui Ion Creștinat; acesta voi s’o urmeze, dar, apucat fiind de doi inși, cei mai arțăgoși din glótă, fu nevoit a alerga la midlócele estreme spre a scapa de ghiarele acelor selbatici; luă dară pe unul din ei în braҫele lui de fer și asvȇrlindu’l peste cel-altu îi lungi pe amȇndoi la pămȇnt, cinci pași departe de el. Lucrul nu sĕ termină aci; alți trei sĕ repedu înjurând și amenințând, și, în midlocul sberetelor asurditóre a doĕ femei quari sĕ bociau la capul celor doi căduți, ca cum ’i ar fi aflat morți sau răniți, și începu a șĭ juca bâtele cercându-se a ’l lovi din tóte părțile. Ion Creștinat, quare era uul din cei mai renumiți ciomăgași dintre Mocanii din quari făcuse o dată parte, avu óre-quare greutate pȇnĕ se smulgă ciomagul unuia din adversarii lui; îndată însĕ ce sĕ vĕdu posesor al acelei arme quare distinge pe Românii mocani, începu lupta de atacu și apĕrare cu acea sciută îndemânare ce face adese pe unul singur a înfrunta doĕdeci de năvălitori, a ’i pune pe fugă chiar, fără qua aceștia sĕ ’l potă atinge quâtușĭ de puҫin cu bâta sau cu cuțitul lor. Ast-fel se întîmplă și în acéstă împrejurare; adversarii lui Ion Creștinat sĕ îmulțiseră din ce în ce dar curagiul sĕu, fórța sa erculeană și dibăcia cu quare mânuia ciomagul au sciut sĕ reducă numărul lor așa de multu și cu atâta iuțélă, înquât, dup’o resistință de mai puҫin de o jumătà de oră, ne mai fiind cine sĕ ția peptu cu dȇnsul, el părăsi câmpul de luptă triumfător și veni sĕ se urce în trăsura sa unde îl ascepta bĕtrâna sa protegiată și câinele pe quare îl scăpase cu atâta bravură.

Trăsura plecă urmând direcțiunea mai jos însemnată: dupĕ suburbia Tabacilor, strada Radu-Vodă, strada St. Ecaterina, strada Bibescu-Vodă, strada Craiovei, strada francesa, strada Mogoșoieĭ, strada Belvederei. Aprópe de estremitatea acesteia din urmă, trăsura sĕ opri dinaintea unei căscióre pe quare n'au uitat’o cititorii noștri.

— Unde suntem aci? întrebă Ion Creștinat.

— Dar nu ți mai aduci aminte de fosta mea locuința? dise Anica lui Biloiu.

— Așa, ai dreptate. Și acum tot într’ȇnsa locuesci ?

— Nu ți am spus chĕ ședu c’un fel de stăpîn quare me ține de quâte-va dile...

— Dĕn, ai dreptate... păcătoșii cu quari m’am luat la cértă m’au făcut sĕ uitu. Așa, mĕ bucur chĕ am putut sĕ ți facu un micu bine...

— Și eu n’am cu ce sĕ ți mulțumescu chĕ ți ai pus viața pentru un câine.

— Ce am făcut, am făcut pentru d-ta; și d-ta ai puté face pentru mine ceva ... Ascultă-mĕ, ai pe cineva în casă? aș vré sĕ ți vorbescu.

— Aideți în întru, chĕ nu è nimine. Aș! el vine quând apune sórele și sĕ culcă îndată, qua sĕ nu ardă lumînare.

— Sĕ intrăm dară.

CAP. XXXIX.
UN AVAR, MODEL NOU.

Bĕtrâna conduse pe însoțitorul ei intr’o cămăruță din fundul curței.

Creștinat vedu o mare prefacere în interiorul acelei încăperi, pe quare, cu tótă neaverea sa, cu tótă minoria sa, putem dice, Anica lui Biloiu o ținuse intr’o stare destul de bună și de curată pe quând s’afla încă proprietară a căsuței sale. Acum nu se vedea altă mobilă, de quât un pat de lemnu necioplit c’un braҫiu de paie d’asupra și o pătură vechiă în locu de așcernut, fără nici o pernă și nici un căpătȇiu, nici un scaun, de quât o masă albă cu trei picióre de lemnu, și în locul celui d’al patrule picior, quâte-va bucăți de cărămidă puse una peste alta pȇnĕ la înălțimea mesei, quare era apropiată de pat cu scopu, fără îndoélă, de a servi patul în locu de scaun la nevoiă. Qua sĕ complectăm mobilarea aceléi miserabili încăperi vom adăugi o cofă de apă și o cană verde de pămȇnt pusă pe o strachină roșiă tot de pămȇnt.

— Cine dracu póte trăi în ticăloșia asta! dise Ion Creștinat scăpărând qua sĕ și aprindă o frumósă pipă de spumă ce o avusese spȇndurată de un nasture al paltonului sĕu untdelemniu închis.

Permite-mi-se de a scuti pe neputinciósa bĕtrână de a mulțumi curiositatea aceluia ce ’i făcuse astă întrebare, și a luă noi sarcina de a da cititorilor informările ce ar dori s’aibă despre persóna ce locuia acolo.

Persóna dară quare ședea cu chiriă în fosta căsuță a bĕtrânei Biloiu se numia Pană Doian.

Pană Doian! écă un nume ce bate în prosaismu; se póte, dar cuvȇntul pentru quare n'am ales un altu nume mai meritos pentr’un roman este chĕ chiar personagiul cel adevĕrat, originalul aceluia de ua tractéză acestu capitol n’are un nume mai puҫin prosaicu de quât acesta, ba încă el însuș e o ființă din cele mai prosaice quari au esistat pȇn’ acum între spirituoșii fii ai Dunerei, și daqua, cu tóte acestea, ’i am dat óre-quare parte activă în acéstă istoriă a fost chĕ am aflat într'ȇnsul un interes demnu de luarea a minte a cititorilor noștri.

Și cum n’ar merita deosebita lor luare a minte un personagiu a quăraia originalitate de caracter è, amu puté dice, unică în felul ei?

Dar, în-fine, cine este acestu Pană Doian ? ce lucru sĕ fiă el qua sĕ insufle un așa mare interes?.. El?... è un omu de carne și de óse ca or-quare altu, a fost un împiegat inferior la prefectura poliției capitalei, è un avar în tótă puterea cuvȇntului, și écă în cele din urmă ceea ce ’l distinge de toți semenii sei.

Dar un avar nu è un caracter nou, veți dice, și, dupĕ Arpagonul lui Moliere, cine a mai cutesat a crea sau descrie un asemene caracter, făr’a trage dupĕ sine consequințele plagiatului? A crea, nu într’adevĕr, dar a descrie, écă ce ne amu cercat a face în spaҫiul acestui capitol, și cu atâta mai multă siguranță, chĕ avarul nostru è, cum am dis’o mai sus, un tipu în felul sĕu, chĕci nu è avar numai pentru sine, pe séma sa, dar, ceea ce è mai curios, mai de mirat, este chĕ el simte acéstă patimă și în privința celor-alți de asemenea ca și pentru dȇnsul.

Écă pe scurtu o aruncătură de ochiu asupra acestui personagiu; dialogul ce urméză ne va da o mai întinsă lumină despre ore-quari particularități curióse ale eroului nostru.

— Și cine dracu póte trăi în ticăloșia asta! fuse-se întrebarea lui Ion Creștinat, la quare ne amu cercat sĕ respundem quâte-va vorbe, qua sĕ pótă înțelege cineva ca ce fel de omu ar fi în stare de a locui într’o așa miseriă.

— Precum vĕdu, nu pré te afli în sînul lui moșu Abraam în locuința asta! adause Ion Creștinat.

— Ce sĕ facu, Ionică..., mĕ órtă, domnule Creștinat... sau cum sĕ ți mai dicu acum, nu sciu...

— Nu face nimicu; dar daqua ți è mai bine pe placu, di-mi Cristian. Am făcut și eu ca lumea, mi am schimbat numele îndată ce mi s’a schimbat sórtea.

— Ce vrei dară sĕ facu, domnule Cristian? unde sĕ mĕ ducu și cine sĕ m’ajute, pe mine quare nu mai sum bună de nimicu, nici chiar sĕ me mișcu din locu, quând vin de m’apucă afurisitele de junghiuri în picióre...

— Atunci credu chĕ remâi și nemâncată - cine sĕ ți férbă ?...

— O! bătute-ar sănătatea sĕ te bată! dar daqua nu glumesci, apoi vrei sĕ rîdi póte!

— De ce, mam’ Anico ?

— De ce... Apoi în alte dile ce mănîncu? am ce pune la focu qua sĕ facu vr'o fertură? afară de o cójă de pâine uscată, mai îmbucu într’o di și într’o nópte?

— Dar domnișorul cu quare ședi ?

— Ardă-’l ar focul! dar unde ’l am vĕdut vr’o dată cumpĕrând o bucățică de carne, un cârnat, o legumă sau vr’un lemnu măcar! quât a fost frigul de mare, tótă érna dormia fără focu; une-ori quând era pré rebegit de ger, numai se scula pȇnĕ in dio și sĕ ducea pe malul ghîrlei spre St. Elefteriu, apoi nu trecea multu și sĕ întorcea cu o chîrpă plină de surcelușe, bețisóre, crăculițe, coceni de porumbu, tot ce putea găsi pe mal și le păstra de făcea une-ori focul de diminéță quând nu mai era frigul de suferit. Alte-ori venia a casă cu o mulțime de cuie vechi adunate dupĕ plóiă; are un sacu plin de cuie rupte și alte bucățele de fer găsit. Cumpĕră pâine tot rece, chĕci o iea cu prețu scădut, și dintr’o pâine mâncăm amȇndoi ó sĕptămână; pâine și apă, nimicu mai multu. Deună-di s’a întimplat și o istoriă: peste drum de noi, mai la vale puҫin, s’a deschis un birtu; el sĕ întorcea de la cancelariă, chĕ è éră la polițiă; trecȇnd pe la birtu și aruncându șĭ ochiĭ pe feréstră, zăresce pe unul din cunoscuții lui quare mânca, omul, la o masă; ce o fi mâncat el scie, chĕ o dată începu ăsta sĕ ’i bată în feréstră; eu stam în pórtă și mĕ uitam; peste un minut vĕdu pe cineva eșind din birtu și cum vedu pe al meu, numai scóse un țipet și intră éră în întru trîntind ușa dupĕ dȇnsul; al meu 'i făcu la feréstră cu degitul ca un fel d’amenințare și veni a casă: «— Ce avuseșĭ cu bietul omu? îl întrebai quând sĕ mai apropiă.“ — Așa, vedi bine; are nas sĕ mănînce la birtu, un biet scriitoraș ca el cu optu-deci de lei pe lună! dise el supĕrat. Dar ’i voiu arăta eu cum sĕ respectéză banul, și o plecă éră. Ei bine, ce ți închipuesci! alergă din nou la feréstră birtului și începu sĕ strige în gura mare: « — Eși afară! eși afară! chĕ spargu tóte ochiurile de la feréstră! Eși, ți dicu, chĕ te pândescu pȇnĕ la dio și nu te mai scapă nici dracu din ghiarele mele.

— E un nebun! dise Ion Cristian cugetând.

— ’I lipsesce o dógă și o sâmbătă, luar’ar departe d’ăstu locu.

— Pe urmă?

— Pe urmă... s’a dus bietul creștin, a eșit pe din dos și trecȇnd p’aci qua sĕ sĕ ducă a casă — șede mai în dél —se opri’ în pórtă sĕ mĕ întrebe daqua s’a întors smintitul — așa ’i dicea «Nu s'a întors,’i respunsei; dar ce a avut cu d-ta?“—Ce sĕ aibă, mamă! dise bietul băiat; sĕptĕmâna trecută ’l am întîlnit în piața teatrului; vream sĕ mĕ ducu și eu o dată într’un an sĕ vădu pe Baba Hîrca; toți mi o lăuda, și eu n’apucasem s’o vĕdu nici odată. Cum mĕ intîlnii cu el, d’odată ’i trecu prin minte chĕ vream sĕ mĕ ducu la teatru: «— Unde mergi? mĕ întrebă uitându-se la mine, par’chĕ ar fi vrut sĕ mĕ mănînce cu ochiĭ! nu vrusei sĕ ’i spuiu adevĕrul, dar ’i tăiai o minciună chĕ m’a chiemat directorul poliției a casă qua sĕ ’i lucrezu nisce chĕrtie, „—Bine! dise, dar stătu în locu și mĕ urmă cu ochiĭ; eu mĕ strecurai pîntre mulțimea trăsurelor și vream sĕ esu pe din dosul teatrului pȇnĕ s'o duce dracului d’acolo; quând sĕ intru in teatru pe partea stângă, mĕ zări, ucigă’l tóca și sĕ repedi la mine cu bastonul în aer sĕ mĕ spargă, -- „A! ticălosule! strigă în urmă quând vădu chĕ ’i am scăpat, vrei sĕ ți bați jocu de bani risipindu’i dupĕ petreceri! teatru ți mai trebuia, mână spartă ce ești! Ascéptă-mĕ chĕ nu m ĕvoiu mișca d’aci pȇnĕ vei eși d’acolo, și atunci te oiu învĕța eu sĕ ți mai arunci banii pe ghîrlă.“ A trebuit sĕ esu cu mulțimea a mare și s’o ieau pe altă parte făcȇnd îndoit drumu, qua sĕ nu dau ochi cu dȇnsul. Astu-fel de îndrăcit nici chĕ am mai vĕdut! chĕ pentru el, nu chĕltuesce nici o lăscaiă, nici chiar pentru cea mai mare trebuință.

— „Dar ce dracu sĕ chĕltuescă! disei eu; cine scie de quâte ori pe an mai vede paraoa în ochi!

- „El?

— „D’apoi?

— „Te înceli, mamă! Aida-de! caută’l sĕ vedi chĕ pórtă la dȇnsul, lipită de pele, o legătură cu vr’o optu sute de galbeni într’ensa.

— „Nu mó nebuni!

— „Cum te vĕdu și mĕ vĕdi. Uite, a strîns para cu para pȇnĕ a ajuns la suma asta...“

— Voiu sĕ ți spuiu, adause bĕtrâna femeiă, chĕ nu mi s’a întîmplat sa vĕdu un omu mai cumplit, sĕ ’i fiă necasu și pe banii streini quând sĕ chĕltuescu; nu è destul chĕ cu un așa capital sĕ ’l vèdi chĕ móre de fóme și de frigu, și s’ajungu și eu, din pĕcatele mele, pe astu-fel de mâini.

— Écă tocma ce aveam sĕ ți vorbescu, dise Cristian ; lasă, dracului cocióba asta din preună cu cociorobul quare șéde în ea și vino la mine. Eu am casă destul de mare, destul de încăpĕtóre; acum m’am și însurat în carnavalul ăsta, și soҫia mea are novoiă de o femeiă credinciósă cum ești d-ta.

— Și di, te ai însurat, domnule Cristian? dar pe cine ai luat?

— Pe fata cea mai mică a d-nei Păunei Vătrénu.

— Pe Patana?

— Chiar așa.

— Dar rogu-te, s’a mai măritat vre una din ele?

— S’a măritat cea marc.

— Tilica?

— Antilica; a luat pe doctorul Mirian Roscol, adause Cristian rîdȇnd.

— Nu me omorî!

— Nici de cum, ți am spus tot adevĕrul

— Și a lăsat el pe Didina! el quare o iubia ca un nebun, de dicea chĕ daqua n’o lua pe ea nici chĕ sĕ mai însóră sĕ iea pe alta...

— Credi chĕ o iubia dupĕ cum voiea s’arate? lui nu ’i era aminte de quât sĕ puiă mâna pe starea ei; e numai interesul quare vorbesce în inima lui; și daqu’a vĕdut chĕ Didina nu ’l vrea cu nici un chipu șĭ a întors ochiĭ către cea mare; ea n’a refusat partida și intr’o sĕptămână s’a cununat cu ea și a și plecat în Constantinopole pentru tot d’auna.

— Dar biata Didina, a remas cu mumă-sa... Biata cocóna Păunica! cum aș dori s’o vĕdu...

— N’o mai dori, mam’ Anico, biata femeiă, sunt dece dile adi...

— Or a murit! întrerupse bĕtrâna c’o suprisă durerósă.

—S'a dus sermana! Dumnedeu s’o erte! chiar puҫine dile dupĕ măritișul fetelor ei... într’o nópte s’a culcat cu o durere de capu nespusă și pȇn’a doa di un atacu de apoplesiă a răpit’o din sînul familiei... Dar sĕ le lăsăm acum, quând vei veni la noi vei afla aceste amĕnunte. Bun! urmă Cristian uitându-se la orlogiul sĕu, écă cinci trecute. Așa dară, mam’ Anico, nu mi ai respuns daqua primești propunerea ce ți am făcut.

— Sĕ viu la D-vóstră?

— Așa.

— Viu chiar acum daqua vrei; nu sîn datóre nimului nimicu; de ce sĕ nu viu.

— Atunci urcă-te în trăsură.

— Un minut, domnule Cristian, sĕ mi ieau o legăturică. Pandur, ține aci! adause bĕtrâna dând câinelui sĕ țiă în gură o legătură de cîrpeturi. Biata Păunică! urmă ea; dar nu mi ai spus ce s’a făcut Didina, unde șéde?

— Șéde cu noi. Dar și eu uitasem sĕ te întrebu ceva. Voiu sĕ mi spui unde aș puté găsi pe tînerul quare locuia o dinióră în casa d-tale, quare avea o mumă bĕtrână și quam pătimașiă...

— Streinul quare è de dincolo?

— Chiar așa.

— Șéde cu frate sĕu, acela quare mi a dat pe Pandur, quând n’avu sĕ mi mai plătéscă chiria.

— Ei bine! dar în ce locu șéde?

— Cum sĕ spuiu... daqua scii la Cuibul cu Barza...

— Sciu. Departe de biserică?

Nu pré departe; cum te lași de vale, pe mâna dréptă, o căsuță verde cu doă ferestre.

— Înțelegu, înțelegu.

— Scii casa?

— O quam sciu, adică o potu nemeri lesne. Aideți acum.

— Cum vii despre biserică ...

— Bine, bine. Aidețĭ!

Și trăsura sĕ depărtă ducend cu sine pe Cristian și pe Anica lui Biloiu, quare sĕ tot uita sĕ vadă daqua Pandur purta mereu mica ei gardarobă ce o ținea în gură.

CAP. XL.
PRIVIRI RETROSPECTIVE.

Locuința în quare ședea Ion Cristian, (quăruia ’i vom da de aci înainte numele ce ’i a plăcut sĕ șĭ il iea dupĕ prefacerea sórte sale, cum dicea el,) era o casă din suburbia Radu-Vodă, cu doĕ planuri și o frumósă grădină în fundu.

Ion Cristian, graciă întreprindĕtórei sale inteligințe și a probității cu quare s’a purtat în tot d’auna către cei ce îl întrebuințaseră la or’ ce întreprindere de vre un negociu, a putut în puҫin timpu sĕ șĭ facă o avere independintĕ, și din simplu Ion Creștinat, quare fusese o dinióră încurcat într’o companiă de jidani contrabandiști, faptă a quăria memoriă o condamna și acum, a devenit D. Ion Cristian capitalistu de vr’o doĕ deci mii galbeni, avere a sa propriă, afară de aceea ce ’i adusese nevastă-sa la nunta ei și quare putea sĕ facă mai multu de șese mii galbeni valóre totală.

Mai ântȇiu îngrijitor la o'moșiă de vr’o 650 clăcași, de unde ’i sĕ da doĕ mii cinci sute lei pe an; cu acestu capitalaș și cu vr’o trei mii lei ce ’i avusese mai ’nainte, întreprindȇnd pe séma lui diferite specule pe acea moșiă, fu ajutat de sórte a sĕ alege în puҫin timpu cu o sută cinci-deci de chile de grâu de ântȇia qualitate. Realisând aceste producte într’o sumă rotundă do noĕ sute galbeni, Ion Creștinat întreprinse pe dată o că lĕtoriă prin quâte-va sate, cele mai putincios apropiata de schela Brăilei și arvuni producte pentr'o valóre de dece ori suma de quare dispunea. Ager și nestătut, plin de midlóce și de o pricepere de or ce cercare, în mai puҫin de o lună de dile el vendu tóte productele arvunite cu un beneficiu de cinci-deci la sută, quare, dupĕ quantitatea prinsă de dȇnsul, căta sĕ ’i producă profit curat, ceva ca la optu mii de galbeni.

Cu o parte din acestu capital el luă în arendă moșia D-nei Vătrénu unde sciu sĕ șĭ créscă averea așa de repede, ear cea altă parte o avea vîrîtă în negoҫiu de vite ce le trimitea în Austria și în Turcia, negoҫiu ce tot d’auna îl favorisa și quare, era sigur, dicea el, chĕ ’l va face curȇnd a rivalisa cu cei d'ânteiu capitalisti din Bucuresci.

Femeia lui Cristian, bună menageră și închinată nu mai bărbatului ei și casei ce o administra, se ocupa în acel moment la cusătura unui frumos tapet de masă lucrat a lésă. Soră-sa Didina sta alături cu dȇnsa și urmma cu ochiĭ undréoa pe quare Patana o făcea sĕ apară și sĕ despară cu atâta iuțélă în câmpul cel înflorit pe quare înșira lânurile ei culorate; amȇndoĕ surorile erau în costumu de doliu dupĕ mórtea mumei lor.

— De ce a fi întârdiat cumnatul? întrebă Didina pe soră sa.

— Oh! quând ar reuși sĕ găséscă pe afurisita de zigancă, aș suferi trei dile nemâncată, respunse Patana.

— Cum credi chĕ va puté sĕ dé peste ea! cine scie de n’o fi trecut în țéra turcescă.

— Nu credu sĕ fi avut timpu: sunt ordine date pe tótă linia Dunĕrei cu semnalementele ei, și dupĕ sciințele ce avem, încă nu s’a arătat la nici un punctu.

— Ei bine! fă-mĕ sĕ înțelegu, surióră, cum sĕ nu scim noi pȇn’ acum chĕ nevasta lui Mitu...

— Taci, daqua mĕ iubesci, surióră, nu potu sĕ mai audu astu lucru. Mai ântȇiu nu sĕ scied e sigur nici acum; tot ce dă un óre-quare prepus este chĕ dupĕ mórtea lui Mitu și a Siei, s’a găsit între lucrurile lor o chărtiă; era o scrisóre scrisă de mâna reposatei mame; ea scriea lui fiiu-sĕu, un moment pȇn’a nu și da sufletul, chĕ aceste trei morți au provenit din causa unei zigance a nume Sanda.

— Ba, eu am audit altu-fel, dise Didina, chĕ dupĕ mórtea reposatei s’a găsit un epitafu scris de dȇnsa și lăsat sĕ se puiă pe pétra mormântului în quare sunt quâte trei îngropați.

— Și ce fel de epitafu era acela?

— Sĕ vedu daqua mi aducu aminte ... stăi... da, așa scriea: ‘Aci zace muma și fiul, bărbatul și nevasta, fratele și surora, bunica și sócra’ și mai nu sciu cum.

Patana șĭ lăsă lucrul qua sĕ șĭ stergă doĕ lacreme de pe ochi, Didina o imită; dupĕ cinci minute de tăcere ea dise către soră sa suspinând:

— Patano, ce bine ai făcut tu de nu te ai dus sĕ 'l vedi quând s’au găsit morți quâte trei!... Vai! și acum mi aducu a minte și mĕ cutremur’!

— Erau urîți?

— Ce sĕ ți spuiu, surióră! închipuesce-ți nisce figure vinete șĭ selbatice ...

— Asficsiați de cărbuni ... și sĕ nu fiă cineva sigur de adevĕr!

— Ce fel?

— Așa; unii dicu chĕ din greșélă, chĕ, adică, fiind, frigu în nóptea aceea, Mitu a pus capacele qua sĕ țiă căldura în casă și a uitat sĕ stingă focul; alții vor sĕ presupuiă— și asta e părerea mamei — chĕ Sia, quare nu dormia pe quând reposata făcea lui Mitu acea fatală descoperire, trăgȇnd cu urechia la vorbele lor și încredin ându-se chĕ ceea ce prepusese era un adevĕr și voind sĕ scape de torturele ce ’i făcea mustrarea ei de cuget a pândit pe Mitu pȇnĕ ’l a vedut adormit și a pus singură ea capacele dupĕ ce împlu soba de lemne.

— Dar mama cum s’a găsit între ei pe urmă?

— Mama ... nu scii? vedȇnd adoa-di chĕ nu venise Mitu sĕ o iea de la îmormȇntarea Marianei, dupĕ terminarea paradei cum fusese vorba, s’a dus la ei...

— Ai dreptate, întrerupse Didina, focul nu sĕ stinsese încă, și camera fiind închisă a trăsnit’o mirosul, în quât a cădut îndată pe spate amețită, și pȇn’ adoa-di s’a dus și ea, Dumnezeu sĕ ’i ușureze suflețelul!

amȇndoe surorile plângeau încă în tăcere quând ușa sĕ deschise și lăsă intrarea lui Ion Cristian quare, precum scim, venia din preună cu Anica lui Biloiu spre a o stabili în casa lui, în sînul familiei sale, ce avea așa mare nevoiă de serviciele ei, dupĕ cum sĕ va vedé mai târziu.

CAP. XLI.
FAMILIA SILVANI.

A doa-di dupĕ instalarea bĕtrânei servitóre, și pȇn’a nu cere încă de la dȇnsa serviciul pentru quare o adusese în casă, Ion Cristian șĭ aduse aminte de familia Silvani, quăria sĕ afla așa de devotat, cum avurăm ocasiunea sĕ vedem în trecut, și se pregăti sĕ se ducă, dupĕ informările ce ’i sĕ deteseră, a șĭ vedé pe vechii sei amici de quari împrejurările ce supraveniseră în viața sa îl depărtaseră quât va timpu fără voia lui.

Era pe la optu ore aprópe quând în căscióra cea verde din valea suburbiei Cuibul cu Barza, amȇndoi frații Amlet și Telma, erau aședați lȇng'o masă de lemnu albu și șĭ vorbiau cu óre-quare ferélă, întorcȇndu-șĭ adese capul către un pat din fundul camerei, pe quare se afla adormită o femeiă, quare, dupĕ figura ei uscățivă și spițelată, dupĕ facia ei brună și fruntea ei încruntată, sĕ putea lesne recunosce de muma celor doi juni, d-na Amfistela Silvani.

— Amlet, dise Telma adresându-se către fratele ei, ții minte, Amlet, de quâte ori mi ai promis sĕ mi spui întîmplările tele, de quând te au răpit casacii din temnița de la Ploesci și pȇne în dioa quând te a întors Dumnedeu în sinul surorei tale și al mumei nóstre? Sum curiósă sĕ sciu daqu’ai suferit mai multu de quât noi, adică de quât mine și de quât mama.

— Vei fi mulțumită, surióra mea, dar cu o condițiune.

— Fiă, spune-o.

— Sĕ mi esplici și tu motivul quare te face sĕ stăruesci într’acestu costum strein sexului tĕu, mai ales acum quând noi toți te scim cine ești, și quând, chiar cea ce scusa pȇnĕ mai de-ună-di fantasia ta nebună, astă-di nu mai esistă, dupĕ cum singură ai mărturisit’o faciă cu mama și cu mine.

— Asta am dis! ...murmură Telma.

— Ce ai vrut sĕ dici?

— Ți voiu esplica tot

— Atât mai bine. Sĕ vedem.

— Speru încă.

— Nebună! ce mai speri de la un omu însurat și quare și iubesce nevasta ca un fermecat.

—Dar ea nu’l iubesce, și asta întreține încă speranța mea.

— Maiorul Orosin nu sĕ mai duce de multŭ pe la dȇnsa; sĕ dice chĕ de quând a prins’o cu D. Stroescu, el nici chĕ vrea sĕ ’i mai audă de nume.

— Dar dupĕ sinuciderea lui Stroescu relațiunile au reînceput între amȇndoi amanții cu turbarea ce urméză tot d’auna în asemenea casu.

— Ilusiuni din cele mai nebune: Danibal nu sĕ depărtéză un pas de lȇngĕ dȇnsa, nu se absentéză un minut d’acasă; ce crede chĕ ar puté un amant incontra unei asemene apĕrări fanatice? nimicu de quât se va descuragia, daqua nu sĕ va fi descuragiat pȇn’acum, atât el quât și or quare altu s’ar încerca sĕ facă curte aceleĭ femei ast-fel păzită de un cerber neadormit și nestătut ca Danibal.

— Ai fi avut dreptate póte, daqua nu sĕ întîmpla ceea ce s’a întîmplat de-ună-di în acéstă căsătoria, ceva quare a venit sĕ dé acestei uniri lovirea dupĕ urmă sau lovirea de graciă cum sĕ dice în vocabularul călăilor.

— Ce lucru? nu sciu.

— Sciu eu și ți voiu spune îndată.

— Sum curios sĕ aflu.

— Este aprópe o lună de dile de quând muma Daliei s’a întors de la o călĕtoriă ce o făcuse în streinătate pentru căutarea sănătății sale. Chiar in dioa sosirei sale în capitală, ea s’a dus îndată sĕ șĭ vadă pe fiiă-sa. Dalia simțindu-se în braҫele mumei sale a început sĕ se plângă do crudimile soҫiului, de sclavia în quare o ținea, de maltratările ce ’i făcea, și a vĕrsat lacreme cu prisos în sînul părintescu. Muma șĭ a permis sĕ facă ginerelui ei mustrările ce ’i plăcuse sĕ crédă chĕ era în dreptu a i le face, și ca mai tóte mumele din țéra acésta quari vor sĕ și vadă fiicele fericite cu or ce prețu, a luat pe Dalia sub protecțiunea ei. Din momentul acela, ea venia mai în tóte dilele sĕ iea pe fiiă-sa qua s’o plimbe sau s’o ducă pe la adunări, procurându’i astfel tóte petrecerile putincióse.

Într’o séră Dalia primesce un bilet prin care D-na B***, una din ilustrațiunile țerei dise aristocratice, o invita sĕ iea ceaiul la dȇnsa unde era și altă lume adunată în séra aceea.

Era într’o duminică; Dalia face cunoscut bărbatului ei chĕ nu putea sĕ refuse o asemenea invitare, ce era venită mai ales din partea unei dame dintr’o clasă așa de înaltă; bărbatu-sĕu ’i respunde chĕ nu voia sĕ audă de acésta și chĕ daqua dȇnsa, nevastă-sa, avea vre o dorință de a petrece în séra aceea, el 'i propunea sĕ viă cu dȇnsul la teatru unde putea afla mai multă mulțumire de quât bȇnd o tasă de ceaiu într’o companiă de patru cinci persóne și conversând cu ele mode sau cine scie ce frivolități nesăbuite. Dalia ese plângȇnd din cabinetul sociului ei și făr’ a perde un minut, scrie mumei sale rugând’o sĕ viă cu trăsura ei qua s’o iea chiar în contra voinței lui bărbatu-sĕu; ast-fel se și făcu. Dalia sĕ pune in trăsură cu muma sa și plécă amȇndoĕ pân’ a nu prinde de veste Danibal despre plecarea ei.

Muma Daliei lasă pe fiiă-sa la D-na B*** unde fusese invitată, și ea sĕ duce a casă, făr' a ordona cucerului sĕ viă sĕ reiea pe Dalia de unde o lăsase și s’o întórcă a casă.

Danibal află de la un servitor al lui chĕ Dalia eșise, dar află acesta pe la dece ore de nópte. Turbând de mânie și indignat în contra sócrei sale, quare sĕ pusese cu tot dinadinsul sĕ semene discordia în casa lui încuragiând pĕcătósele aplecări ale fiiceĭ sale, nu la a pas rațiunei sĕ ’l domine, ci, cedând primului sĕu instinctu se duce dreptu la D-na B*** unde era sigur chĕ va găsi pe nevastă-sa.

Pentru marea sa mirare, intrând în curtea D-nei B***, află de la ómenii ei din casă chĕ dómna lor din preună cu vr'o încă alte trei, între quari era și soҫia lui, plecase de vr’o oră la o moșiă a D-nei B*** ce era depărtată de capitală cale ca de vr’o jumătate de postă. Danibal cu tóte stăruințele lui nu putu afla mai multu de la acei ómeni, și plecând iute d’acolo, s’aruncă în cea d'ânteiu trăsură publică ce ’i eși înainte și sĕ îndreptă către bariera de la strada Craiovei. Ajungȇnd acolo află de la căpitanul barierei, dupĕ întrebările ce ’i făcu, chĕ D-na B*** cu o altă d-nă într’o trăsură și încă doĕ dómne în altă trăsură, asceptaseră vr’o jumătate de oră afară din barieră venirea a doĕ alte trăsure în quari sĕ aflau patru tineri, dintre quari declarase el chĕ n’a cunoscut pe altu de quât numai pe Titu Locrin.

Danibal mulțumi căpitanului de barieră pentru informările ce ’i detese și luă iute calea Găescilor, pe șoséoa quăria sĕ afla moșia d-nei B***.

Pȇn’ a nu s’apropia de casa proprietarei, Danibal se dete jos din trăsură, găsi un flăcău din sat, ’i dete quâte-va monede de argint și ’l luă cu dȇnsul qua sĕ ’i arate pe unde ar puté intra în curtea proprietarei făr’ fi vĕdut de nimine. Junele ’i arătă grădina. O parte din grădină era mărginită de șosea, pe marginea quăria se înălța uu pavilion chines; călĕusul condusese pe Danibal spre partea aceea; amȇndoi săriră șanțul plântat cu arbori și se îndreptară către pavilion. Dar acestu locu nu se păru favorabil lui Danibal pentru scopurile lui; dupĕ ce stătu dară quâte-va minute spre a se orienta mai bine, congedià pe conductorul sĕu recomandândui o tăcere resplătită.

Era întunericu; luna resăria pré târziu și norii nu lăsa sĕ se vadă nici o sté pe cer; numai ferestrele de jos ale salonului d-nei B*** sĕ vedeau singure luminând printre crăcile uscate, dar dese ale diferitelor plantațiuni ce s’aflau între casă și pavilion. Vȇntul sufla din quând în quând cu furiă și, măturând uscăturele de pe pămȇnt, producea efectul unor fantasme quari fugiau de apropierea unui omu sau de lumina ce o întîlniau la a cele ferestre în retăcirea lor. Danibal cercă sĕ facă quâțiva pași înainte; apropiându-se de casă, ’i se păru a audi un sunet de musică, apoi quâte-va glasuri omenesci și in cele din urmă rîsul cel desfrînat al Daliei; inima ’i se strînse și stătu un minut în locu; dar un chiot ascuțit și urmat de mai multe hohote de rîs îl desceptă ca din somnu și ’l făcu a s'apropia mai mult de casă și a se opri la una din ferestrele ei; nici o perdé nu era lăsată și ochiĭ lui Danibal putură vedé tot ce se petrecea într’acea casă. Écă ce vĕdu el: patru dame și patru cavaleri stau împrejurul unei mese, mâncau și beau și goliau sticlele de vin pe neresuflate; o bandă de lăutari cântau din gură și din instrumentele lor la ușa salonlui și primiau quând un pahar de viu cu quâți-va galbeni in fund, quând un pahar de vin vĕrsat in ochi, ceea ce făcea pe spectatori sĕ dé quâte un chiot de voioșiă. Întîmplarea făcuse qua Dalia sĕ se afle ședȇnd cu spatele spre feréstra la quare privia soҫiul ei și Danibal nu o putea vedé bine, dar putea vedé pe cavalerul ei din faҫiă, quare arunca într’ȇnsa cu bucățele de miezu de pâine și primia și el de la dȇnsa o parte din aceste bombe ce le a adoptat Amorul în arsenalul sĕu, de quând moda nu ’i mai permite întrebuințarea sĕgetelor cu quari vulnera mai bine o dinióră.

Danibal recunoscu în cavalerul Daliei pe fostul amant al Lenuței sau es-dómnei de A***, Dinicu Floricénu, cei alți trei erau Titu Locrin, D. Z*** și Alesandru Foscu, proprietar mare; ear damele, afară de proprietară și de Dalia, una era Lenuța și alta d-na P***, femeia unui bancher din Bucuresci.

Cu tóte acestea Danibal se încelase credȇnd chĕ Dinicu Floricénu era amantul femeei sale; acesta făcea de multu curte d-nei P***, cu quare se afla în relațiuni fórte intime; Lenuța avea de curtesan pe Alesandru Foscu; d-na B*** făcea ochi dulci lui Z*** și Dalia respundea la ai lui Titu Locrin.

Către acestea vinul, căldura și voluptatea quari ardeau în inimele comesenilor ca trei urne înflăcărate de un focu sodomicu, la flacăra quăruia se lumina acea pompă de feste dată de bacanții și bacantele Bucureștilor ajunseră în culme, astu fel înquât toți părăsiră masa și se sculară șovăind a se aședa pe scaunele și pe canapelele de lȇngĕ ferestre. Scena începuse a lâncezi, quând d-na B*** se sculă repede de pe fotoliul ei qua se puiă în lucrare o ideă nouă ce ’i inspirase beția vinului și a plăcerei. Ea ordonă sĕ se redice masa, sĕ se încuie ușele tóte și sĕ nu intre nimine făr’ a fi chĕmat, ear lăutarii sĕ esecute din instrumente și sĕ cânte din gură cânticele cele mai obsene, pe quari le a creat spiritul invidiei spre a satirisa și parodia talentul quare ’i lipsesce.

Esecutându-se ordinile d-nei B***, ea veni pe urmă și lăsă tóte perdelele ferestrelor, făr’ a sĕ îngriji a le închide ermeticesce pe tóte. Danibal trecu la a doa feréstră unde remăsese un colțu redicat și de unde putea vedé tot așa de bine ca mai ’nainte.

— „Se trăescă plăcerea! strigă d-na B*** adresându-se către compania ei,

— „Și libertatea quare’i dă viață! adause Dinicu Floricénu.

Atunci... Dar,scumpul meu frate, condamnă, daqua vrei, miserabila licență quăria acele ființe pĕcătóse ’i deteseră sântul nume de libertate, și ertă-mi mie pe aceea pe quare mĕ vedu nevoită a o lua qua sĕ descriu tótă scena infernalĕ ce se petrecu în urmă în acel lupanar improvisat.

— Spune tot, surióra mea, făr’ a omite nimicu; nu è culpabil cel ce spune pĕcatele altuia, culpabil è cel ce le face.

— Atunci, urmă Telma plecându-și ochiĭ la pămȇnt, póte qua sĕ se feréscă de a vedé roșața ce ’i acoperia faҫia, atunci, dicu, toți, atât bărbați quât și femei, lepădară vestĭmintele lor pȇnă la pele, și fiă quare cavaler luând quâte o damă, începură sĕ danțe cancanul cel mai desfrânat.

— Ce oróre!

— Dupĕ cancan începu valsul; fiă-quare cavaler ua quâte o damă și dupĕ ce danța cu ea, cădeau amȇndoi de amețela vinului și a esceselor.

— Și în tóte astea ce făcea Danibal?

— Ceea ce umbla sĕ facă era ceva spăimȇntător daqua sórtea n’ar fi pus altu fel la cale. Danibal avu idea cea funestă sĕ dé focu acelei case de prostituțiuni, și, armat c’un pumnal, s’amenințe pe cine s’ar fi cercat sĕ ésă dintr’ȇnsa.

— Nebuniă! ce era sĕ facă încontra atâtor ómeni și a servitorilor proprietarei!

— Am dis’o și eu.

— În-fine?

— îÎn-fine o întîmplare veni sĕ’i schimbe tot planul. Dinicu Floricénu, quare cu tótă beția lui, mai conservase puҫină consciință de ceea ce făcea sau umbla sĕ facă, nu vru sĕ’i scape acéstă ocasiune, făr’ a trage dintr’ȇnsa profitul la quare sĕ deprinsese dintr’un învĕțu contractat din copilăriăĭ. El șĭ amintise chĕ Dalia venise la acea petrecere decorată cu quâte-va scule de petre scumpe, și, profitând de amețéla în quare veduse pe toți căduți, sĕ sterse binișor dintre ei și făcȇndu-se a șĭ căuta țigărele lăsate într'unul din posunarele lui, reuși sĕ facă puiul de giol ce ’l proiectase. O brățară de briliante, o perechiă de cercei și un șir de coral gros de cea mai preferită qualitate cădură în mâna industriosului cavaler, quare, spre a șĭ le asigura mai bine, trecu într’o cameră lateralĕ, deschise o feréstră, sări în curte și căută un locu favorabil qua sĕ le încredințeze discresiunei sale. Ce se întimplă! Dalia quare cunoscea multe din antecedentele acelui omu, îndată ce ’l vĕdu scotocind prin lucrurile ei, quari tóte se afla grămădite într'unul și acelaș locu, pe urmă vĕdȇndu’l chĕ trece în altă cameră, nu se mai îndoi de adevĕr și se luă dupĕ dȇnsul. Ea '1 ajunse tocma în momentul quând el sĕ lăsa pe feréstră și uitând starea ei de goliciune și frigul ce domnia, eși dupĕ dȇnsul alergând prin tótă curtea qua sĕ ’l prinda.

Într’acel moment dă cu ochiĭ de soҫiul ei. Danibal sta în umbră ca o fantasmă ucigașă, cu ochiĭ înflăcărați, cu dinții descoperiți, cu mâna pe arma sa; Dalia scóte un strigĕt și cade leșinată în braҫele bărbatului ei. Quâte-va minute trecură pȇnĕ qua ea sĕ șĭ viă in fire și el sĕ otăréscă ce trebuia sĕ facă. Sĕ dice chĕ numai perspectiva unei resbunări, atât în contra ei quât și in contra rivalului seu de ocasiune quáre șĭ ascepta prada din minut in minut, chĕ numai idea de a nu lăsa nici pe unu nici pe altu sĕ se bucure de criminalele lor dorințe, decisese pe Danibal sĕ șĭ iea soҫia chiar în starea de goliciune complectă în quare se aflase, șĭ sĕ o puie în trăsură cu dȇnsul qua s’o readucă a casă.

— Ce ideă de resbunare!

— Nu o credi?

- Nu.

— Dar ce credi?

— Credu... ceea ce mĕ face Danibal sĕ credu despre dȇnsul, credu chĕ e simțualistu: vederea uneĭ femei în starea Daliei è o turbare pentru un bărbat; idea chĕ acea femeiă, quare era a lui, era peste un minut sĕ fiă a altuia, e culmea turbării amestecată cu o gelosiă în gradul cel maĭ cumplit; nereușirea rivaluluĭ prin accidentul supravenit și căderea acelei femei în braҫele acelui bărbat è un delir în superlativu.

— Taci! taci! îl întrerupse soră-sa punȇndu’i mâna la gura.

— Am tăcut, dar vedi chĕ am avut dreptate quând ți am spus chĕ nu mai ai nici un cuvânt locigu de a mai stărui in strevestirea asta necuviinciósă sexului tĕu?

— Mulțumesce-te dară chĕ ai dreptate, respunse copila suspinănd.

— Bine, urméza.

— Nu maĭ sciu nimicu.

— Serios?

— Vrei sĕ mĕ jurŭ?

— Ba nu, te credŭ.

— Acum ți è rôndul sĕ mi spui și tu ceea ce asceptŭ sĕ aflu de la tine.

— Așa, ai dreptate, dise Amlet. Écă dară ceea ce ți va mulțumi curiositatea; citesce acestu pachet de scrisori; le scrisesem cu scopu d’a vi le trimite, ție saŭ mamei, și neavȇnd nici un midlocu d’a le face sĕ prinviă pȇnĕ la voi, le am păstrat, nici eu nu mai sciu pentru ce, póte qua sĕ’ți servéscă ție în momentul acesta.

Și Amlet scóse dintr'un portofoliŭ mare un pachet de scrisorĭ pe quare îl dete suroreĭ sale.

În minutul acela bĕtrâna Silvani sĕ făcu chĕ sĕ descéptă.

— Telma, dise ea, te juru sĕ nu le citesci fără mine, chĕci și eu am dreptul sĕ fiu inițiată în ceea ce domnișorul frate tĕu a vrut sĕ facă un mister pentru muma sa.

— Nu mĕ încrimina, mamă, daqua am vrut sĕ condamnu uitării un trecut quare mi umple sufletul de fiorĭ.

— Bine, bine, Amlet, sĕ lăsăm acésta, și spune-mi ce speranță maĭ aĭ despre sórtea nóstră? vĕdu chĕ totul ce am avut s’a perdut; ieri mi aĭ adus trista nuvélă chĕ tesaurul nostiu de la Sinaia a fost descoperit de nisce bandiți, quari aŭ fost cu tóte acestea prinși de autoritățile locali, dar quari au mărturisit procurorului la interogatoriul ce le făcuse, chĕ au fost și eĭ jefuiți de nisce soldați austriacĭ ce le eșiseră in cale; o descepțiune; astă séră Telma mi a făcut cunoscut chĕ un boer usurar de la quare avea sĕ iea o sumă de bani cu poliță, quând sĕ duse la dȇnsul sĕ ’ĭ céră baniĭ, el ’i luă chărtia din mână și o înghiți qua sĕ despară or ce probă de daravere între el și casa nóstră, și dete afară din casă pe biata fată; a doa descepțiune. Maĭ remăsese o speranță pentru noi, și acésta era în bunul nostru amicu Ion Creștinat, ale quăruia merite D-deu le-a resplătit; dar interesele luĭ sĕ vede, îl țin departe de noi, înquât è mult de quând nu ’l am vĕdut și nicĭ chĕ scie unde ne aflăm mutați; écă și acéstă speranță nimicita! Acum ce ne mai remâne de făcut? și cum vom duce esistința, quând nici pentru dioa de mâine n'avem o lescaiă pentru o bucățică de păine!

D-na Silvani oftă cu durere, copii eĭ plecară ochiĭ la pămȇnt.

Într’acel minut s’audi o bătaiă la ușă.

— Cine este! întrebă Amlet.

— Ómeni buni, respmise cineva d’afară.

— Intră! repeti fiiul D-nei Silvani.

— Écă-me, eu, sînt. dise noul venit intrând.

— Cristian! D. Cristian! esclamară muma și copii; D-deu tot nu ne-a lăsat.

CAP. XLII.
TESAURUL

— Urezu sănătate, dise Cristian aședându-se pe scaunul ce ’i oferise Amlet.

— E timpu de quănd nu ne am vedut, domnule Cristian, și te doriamu cu toți, atât pentru d-ta quât și pentru noi, dise d-na Silvani luând o posa cuviinciósă pe patul ei. Ai vre o nuvelă bună sĕ ne dai?

— Nuvela! sĕ vedem, póte chĕ sĕ va afla vreuna quare sĕ vĕ placă»

— Adeverat?

— Așa credu.

- Ce spui, domnule Cristian!

— De bună sémă.

— Tesaurul!!! întrebară amȇndoi fii cu muma din preună.

— Tesaurul! Ei, nu 'i am lăsat sĕ'l pape, chĕ pré era mare și le strica stomachul. Dar a fost p’aci p’aci sĕ ’l facă puiu de giol bandiții maiorului; ear eu am fost acolo și am oprit brósca de a intra în gura șerpelui. Lasă pe mine!

— Bunul Cristian! dise bĕtrâna Silvani cu o sinceră efusiune de inimă, mare serviciu ne ai făcut!

— Dómnă bună, respunse Cristian luând mâna bĕtrânei și sărutând’o cu respectu, tot ce am făcut a fost pentru domnișóra Telma, quare are un suflet îngerescu și quare a suferit așa de multu.

— Nici o dată nu voiu uita pe veghetorul de nópte. Nu ți am spus, mamă, chĕ s’a făcut veghetor de nópte numai qua sĕ mĕ vegheze pe mine și sĕ pótă descoperi tot ce mĕ privia d’aprópe.

— Dumnezeu nu lasă pe ómenii cu astu-fel de suflet, dise bĕtrâna.

— Dar spune-ne o dată, domnule Cristian, dise Amlet, cum ai făcut de ai scăpat averea nóstră; spune cu de amĕnuntul daqua nu te grăbesci sĕ ne lași de acum; suntem fórte curioși sĕ scim și noi.

— S’apoi credu pré bine chĕ este așa.

— Așa dară?

— Așa dară cunósceți bine cele trecute și n’am nevoiă sĕ vĕ mai spuiu...chĕ baronul primise o scrisóre de la Viena, quare ’ĭ scriea despre acéstă avere; chĕ, spre a afla locul în quare era ascunsă, căta sĕ puiă mâna pe un portfoliu roșu în quare era însemnarea cu amĕnuntul despre acel locu și quare portfoliu sĕ afla în mâinele D-lui Danibal, dupĕ cum sĕ vede, lăsat în păstrarei de domnișóra Telma..

Copila roși; dar peste un minut:

— Așa è, dise ea; eram singură, streină, nu cunosceam pe nimine de quât pe dȇnsul, cui eram sĕ mĕ incredu pȇnĕ sĕ potu afla o ocasiune favorabilĕ?...

— Bine, bine, Telma, dise d-na Silvani, ai făcut ce ai vrut. Urméză, domnule Cristian.

— Chĕ, am dis, urmă Cristian, acel portfoliu se afla la D Danibal; chĕ baronul, qua sĕ ’l pótă cănta, a profitat de lipsa acestuia d’acasă și a încelat pe nevastă-sa făcȇnd’o sĕ crédă chĕ soҫiul ei petrecea cu altă femeiă; chĕ ducȇndu-se Dalia sĕ ’l suprindă, baronul a scotocit pân' a dat de telismanul căutat; chĕ pe urmă a însărcinat pe credinciosul seu Tetin a’i găsi ómeni Întreprindĕtori și de încredere qua sĕ se ducă la locul arătat și sĕ desgrópe tesaurul, și cele-alte și cele-alte.

— Astea le scim. Zise Amlet, chĕci tot d-ta ni le ai spus.

— Bun! acum ceea ce nu sciți este, 1° ca ce siguranță avea baronul chĕ servitorul lui și bandiții pe quari ’i a pus în complotul lui erau sĕ ’i aducă tesaurul, ear nu, punȇnd mâna pe atâta bănet, sĕ dică: „P’aci ne è drumul!“ și c’o minciună românéscă sĕ trécă în țéra unguréscă, și pas’ de ’i mai prinde pe urmă. 2° ceea ce nu mai sciți este ce am făcut și ce am dres, cu subsemnatul mai jos subscris. chĕci sus n’am avut locu, qua sĕ le tragu condee la toți și sĕ le deochiu planurile, și sĕ le încurcu căile ca la baba órba?

— Așa, într’adevĕr; écă ce vrem sĕ scim, diseră auditorii lui Cristian.

— Mai ântȇiu cată sĕ vĕ spuiu chĕ îndată ce-am simțit planul baronului, adică îndată ce luând locul veghetorului de nópte din colțul unde stă taraba Mirei, și trăsei cu urechia la tocmelele dintre Tetin cu bandiții ce ’i găsise acolo, chiar în nóptea aceea mĕ strecurai cum putui în casa baronului și ascundȇndu-mĕ dupĕ perdelele patului sĕu, stătui ghemuit și abia trăgȇndu-mi sufletul pȇnĕ sĕ lumină de dio. Bun! Écă intră cineva în întru; cine era? Tetin; el venise sĕ dé baronului socotélă despre ceea ce pusese la cale. Acum écă ce ’i audii vorbind pe amȇndoi.

— „Ce ai făcut? întrebă baronul

— „Am găsit pe cine mi a trebuit, respunse Tetin.

— „Ce fel de ómeni?

— „Tot unul și unul; d’ăi quari dă cu barda in Dumnedeu; n’aveți grije pentru asta.

Baronul tăcu; ce vede chĕ cugeta ceva în mintea lui.

— „Bine! îngână el peste un minut; dar ce tocmélă ai avut cu dȇnșii?

— „Tocméla a fost asta: ei trei și cu mine patru și cu un al cincile, pe quare n’am vrut sĕ ’l numescu, sĕ împărțim în cinci părți tot ce vom găsi.

— „Cum! urlă baronul ca un nebun; sĕ m’alegu numai cu a cincea parte! Ești un vȇndĕtor!

— „Domnule maior, n’am dis chĕ vom împărți cu adevĕrat, asta a fost o vorbă între mine și între ei; altu-fel cum puteam sĕ ’i facu sĕ mi dé ajutorul lor la o asemene întreprindere? Remâne în urmă sĕ le dam ceea ce...

— „Și cum credi chĕ ’i vei încela? întrerupse baronul.

— „ Asta nu è vr’un lucru greu.

— „Dar sĕ vedem.

— „ Pe urmă îi voiu imbĕta pe quâte trei la cea d’ântȇiu cârciumă ce vom întîlni și în midlocul somnului lor...

— „Pĕcătos plan ți ai făcut! întrerupse din nou baronul.

— „Domnule maior! lasă pe mine chĕ ’i adormu numai c’o litrișóră de vin, de nu sĕ mai descéptă quât lumea.

— „Taci, smintitule, sĕ nu te audă cineva.

— „Am tăcut.

În minutul acela s’audiră nisce pași în camera d’alături; baronul sĕ întórse repede la o masă de scris și luând o chĕrtióră strînsă ca un sul o dete lui Tetin adăugîndui încet:

— „Ține acești dece galbeni pentru cheltuéla drumului, plecați mai curȇnd; eu voiu porni mâine dupĕ voi și v’asceptu chiar la monastire. Ține și însemnarea locului qua sĕ nu greșiți și sĕ perdeți multu timpu cu căutările vóstre. Quând voiu înțelege chĕ è timpu voiu veni în ajutorul vostru.

Servitorul se uita pe însemnarea dată de stăpînu-seu și nu se depărta încă.

— „Dar, intr’adevĕr, adause baronul, tu nu scii sĕ citesci latinesce; și luând un condeiu scrise pe o chărtiă traducerea acelei însemnări repetind fiă-quare cuvȇnt cu vîrful buzelor:

P. M. S.

Spre apus,

patru pași departe de zidu.

Trei palme afundime.

Aibi în drépta

Bradul cel uscat.

Tetin eși din casă; baronul scóse capul pe ușă qua sĕ vadă cine venise la dȇnsul, quând audi aceste vorbe: — „Suntem gata. —„Plecați mai iute“ dise baronul către cei ce făcură sĕ s’audă vorbele de mai sus, și pașii se depărtară.

Baronul reintră, sĕ duse la o ferăstră qua sĕ vadă pe acei ómeni eșind, și dup’un minut aprópo:

— „Mai ântȇiu aurarii, dise el, și pe urmă ferarii!

Nu putui scóte nici un înțeles din aceste cuvinte, dar ceea se adause el în urmă vorbind în sine mĕ făcu sĕ pricepu fatalul plan ce ’l proiectase.

— »Cu modul acesta, cugetă baronul mĕsurând distanța camerei sale cu pași calculați, cu modul acesta nu vor puté ei sĕ me încele, quând ar cugeta s’o facă. Șese ómeni armați purtând uniforma naționalității lui Amlet, vor pândi ascunși înturnarea vĕnătorilor aurului căutat, le vor eși înainte, le vor impune cu armele lor, îi vor ucide și le vor răpi tesaurul. Va merge sgomotul chĕ nisce soldați unguri au descoperit acel tesaur și ’l au luat: unii vor spune chĕ au jefuit monastirea; alții vor crede cum le va plăcé; numele meu va fi scăpat cu averea din preuna; așa, cu averea, chĕci eu voiu fi cu acești din urmă, și ei nu vor cuteza sĕ înfrunte uniforma mea. Către acestea, am un acu și pentru cojocul lor qua sĕ facu sĕ péră or ce urmă de prepus ce m’ar vătĕma.«

E de prisos sĕ vĕ mai esplicu ceea ce proiecta baronul in privința acestor din urmă nefericiți, chĕci bine înțelegeți cu quâte victime îmbla sĕ se înavuțéscă cu o avere ce nu era a lui.

Acum ce mi remânea de făcut! Asceptai plecarea lui d’acasă qua sĕ potu eși și eu din ascundĕtórea mea.

În-fine sĕ duse, și eu, puҫin dupĕ dȇnsul, făr’ a lăsa cel mai micu prepus în urma mea.

Ajungȇnd a casă, statui quâte-va minute sĕ mi adun mințile și sĕ cugetu bine pȇn’ a nu mĕ pune p’o cale; chĕ nu sunt tóte căile bune, nici tóte sigure pe quari le urméză unii ómeni! cale cotită, par’chĕ te ar face sĕ credi chĕ è menită a te feri de vr’o întîmplare rea, ascundȇndu-te de ochiĭ ce te pândescu, dar tot pentru acestu cuvȇnt nici tu nu poți vedé pe cel ce te pândescu și poți cădé mai ușor in ghiara lui; calea glodurósă ți fărâmă carul; calea ce merge pe văi și pe déluri pare a fi mai frumósă la vedere, dar è adese plină de pericoli; unde sunt multe inegalități, acolo è și resturnișiu; din tóte, calea dréptă è mai bună, chĕci è mai scurtă și mai sigură, chĕci poți vedé dreptu înainte unde te duci și ce ai sĕ strebați; asta è dară calea ce mi alesesem; n’am întrebuințat nici o cale cotișă, nici un midlocu pedișu, nici o intrigă de dramă, ci tot ce am făcut a fost de a lua eu mine doi ómeni de credință, bine armați și otăriți a mi da tótă ascultarea și tot ajutorul de quare aveam nevoia, dóră chĕ le am pus pe spinare un fel de uniformă vechiă ce o luasem de la nisce jidani vȇndĕtori de vechiture pentru or ce întîmplare; numiți acésta stratagemă, numiți o intrigă sau cum veți voi, dar mai târdiu am vĕdut quâtă dreptate am avut bătând pe baronul cu armele sele, și écă cum. Am fost nevoit sĕ mi facu tóte pregătirile de quari am avut nevoiă; ómenii baronului mĕ întrecuseră dară cu o di și jumătate, afara chĕ ei, dupĕ cum vedui în urmă, croind’o peste câmpuri și peste muchi scurtaseră drumul cu încă o di aprópe și afară de timpul ce mi trebuia pȇnĕ s’ajungu la Sinaia, ceea ce făcu chĕ, pe drumul dintre Câmpina și Bréza, întîlnii oștea baronului întórsă de la căutarea tunsurei sale de aur.

Sórele scăpătase de vr’o cinci minute, și eu pusei caii pe fugă, qua sĕ nu lasu timpu briganților din céta lui Tetin sĕ tragă tot profitul întunericului în favórea lor. Écă-mĕ la o cârciumă singuratică de din colo de Bréza; se întunecase de tot; ómenii mei pe quari îi aveam cu mine în trăsură fură de părere sĕ stăm puҫin qua sĕ mai resufle caii; într’adevĕr, bietele mîrțóge începuseră sĕ sté de greutatea drumului; oprii dară trăsura și disei unuia din ei s’aducă o oca de vin pentru noi toți; omul meu sĕ întórse fără vin dicȇnd chĕ n'a găsit nici cârciumar nici cârciumărésă, fără numai un strein pe quare îl vĕdu pe la spate tȇrȇnd un sacu mare pȇnĕ la marginea unui pripor și lăsându’l sĕ cadă în abis; el vru sĕ mi mai spuiă ce vĕduse, dar eu, pĕtruns d’o ideă repede, nu ’i mai detei pas sĕ urmeze, ci, dându-mĕ jos din trăsură, mĕ dusei spre cârciumă, ferindu-mĕ quât puteam de a fi vĕdut de cineva. Ajungȇnd acolo, mi aruncai ochiĭ pe feréstră, o luminare ardea într’un colțu, dar nu lumina nici o ființă omenésca qua s’o potu vedé; pusei urechia, nici un sgomot nu s'audia; m’alăturai de ușă, nu vĕdui pe nimine; dar peste un minut audind pașii unui omu quari s’apropria, m’ascunsei iute dup’ acea ușă și mi ținui resufiarea qua sĕ nu fiu descoperit și sĕ potu vedé ceea ce era sĕ se mai întîmple.

— Ei bine! dise d-na Silvani quare manifestase mai multă curiositate.

— Ei bine! respunse Cristian, persana pe quare o vĕdui intrând era un omu de o taliă înaltă, mustăҫios și cu o figură sebatică; purta un costuma mitocănescu și părea de o putere estraordinară. De doĕ ori mi veni sĕ mĕ repedu la el și sĕ ’i puiu pistolul în peptu, daqua s’ar fi cercat, a șĭ întrebuința cuțitul cel mare cu quare era armat, dar cugetând chĕ n’aș fi reușit cu violința, am asceptat sĕ vĕdu ce desnodămȇnt lua ăcea scenă misteriósă quare mĕ intrigase. Făcui pré bine, chĕci, intrând în cârciumă, acel omu chemă cu un glas încet pe un camaradŭ al sĕu pe quare îl numia Radu.

— «Mă, Radule! dise el; unde ești, mă? Al dracului, s’a pus sĕ scurgă butea tótă!

— „Nu striga, mă! respunse cel ce purta acestu nume făr’a eși de unde părea a fi ascuns.

— „Dar unde te ai pitit, afurisitule ? Uite al dracului, chĕ nu ese la lumină! Uo!!!

— «Vîlcene! dise Radu ca din fundul pămȇntului.

— „Ce è, mă?

— «Singur ești?

— „Dar cu cine sĕ fiu, pĕcătosule? am venit cu potera sau cu vr’o căprăriă de dorobanți! scóte capu din vadră și adu-mi și mie una sĕ mĕ spelu pe ochiĭ gîtlejului, chĕ nu te mai vĕdu de setos ce sînt.

L'aceste vorbe vĕdui ușa vinăriei redicându-se încetinel, și un capu îndesat în fundul unei căciule din óiă négră apăru pȇnĕ la midlocul ușei deschise și se uită sperios împrejurui.

— „Nu mai è nimine strein? dise el.

— „Firai de rîsul dracului! eși mai curȇnd cu omor, chĕ mi s’a lipit limba de cerul gurei!

Radu eși de tot.

— „Ai pus bine pe ciocoiul? întrebă el.

— „Du-te sĕ ’l vedi cum îl spală Prahova în fundul priporului, respunse Vîlcénu.

Înțelesei chĕ era vorba de Tetin.

— „Dar cărciumărésa nu s’a mai întors? mai întrebă Radu.

- «Rada?

— »Ci ea?

— „S’o bată stelele! chĕ n’oiu mai ascepta-o se viă qua sĕ mi dè de bĕut

Și dicȇnd aceste vorbe, deșertă ocaoa mai pe nere suflate.

— „Bé ce-ei mai bé și ai s’o ștergem, dise Radu, mie nu s’ce mi puté astă-séră p’aci.

— „Ai nebunit? amu venit trei și vrei sĕ ne întórcem doi?

— „Ba venirăm patru, daqua è vorba! Dar de ce dici?

— „D’apoi Sóre, capu secu!

— „Oh! firar al dracului de băiatul Radei! par'chĕ mi spune inima ce mi spune!

— „Băiatul Radei, fiiul sócrii sei, rîse Vilcénu turnându-șĭ singur un litroiu de vin. Bé, mă și tu pȇn' or veni ei; cată sĕ pice acu; ce credi tu chĕ numai quât te ștergĭ la mustață sĕ ingrópă un bănet ca ăl de'1 scóserăm de la Sinaia? hei! hei! dar numai pȇnĕ puserăm bine pe ciocoiul ce ’l prinserăm cu burienele lui îndrăcite pîn vinul nostru, și pȇnĕ mĕ nimerii sĕ ’l dau în primirea dracului, tot a trecut mai bine de doă-deci de minute. Hai ?

Într’acestu timpu s'audi un glas femeescu cântând în dosul cârciumei; glasul s’apropia din ce in ce mai multu și în cele din urmă Rada intră singură în cârciumă.

- „Unde è nea Sóre? întreba Radu Tudor.

— Écă și nen’tu Sóre! respunse Vilcénu quare vĕduse venirea camaradului; ce mai ala bala, mă, dupĕ a lume ? ‘1 ați îngropat pe reposatul?

— »’L amu îngropat, Dumnedeu se’l erte!

— „Bine, mă? sĕ nu dé dracu sau pópa peste el?

— „Doră n’o fi dracu mai al dracului de quât noi! I' am săpat grópa de patru palme și l’amŭ pus între cei doi nuci din vale, amu pus pe d’asupra un buștén de o jumătá de stînjin de lungu și quât mine de gros; dup’ acea ’l amu afurisit sĕ nu ’l găséscă de quât cine o tăia peste el un cocoșu negru și o avé gura plină cu apă nencepută.

— »Bine, mă! sĕ ne fiă pĕcatele ertate și vămile plătite, chĕ și eu ’l am îngropat pe al meu dândui cu piciorul pȇnĕ in fundul priponului din dos, sĕ ’i pórte dracu sâmbetele, chĕ îmbla sĕ ne încele pe toți, sĕ ne adórmă cu buruenele ce vrea sĕ mi le puiă în vin, mânca'l ar vermii! Dar cum ’i simții apucăturele nu ’l mai lăsai sĕ se laude cu spiҫeria lui, fleonc! ’i vîrîi cuțitui pȇnĕ ’n prăsele de n’a dis nici cr!

Într’acestu minut Radu Tudor eși pȇnĕ in bătătură; Vîlcénu ceruse de mâncare, Rada cărciumărésa punea masa qua sĕ ospeteze pe óspeții ei, quând Radu Tudor sĕ întórse s’aducă alarma intre confrații lui.

— Ce este, mă? întrebă Vîlcénu.

— „Ce è, nu è bine, respunse Radu.

— „Ai vĕdut pe cineva?

— »Am vĕdut șése soldați venind înqua cu pas iute, ear la marginea drumului stă o căruță cu patru cai și doi ómeni armați într’ȇnsa, quari sĕ tot uită spre noi.

— »Sĕ ne abatem din calea vîrtejului. Remăi sănătósă, cumetriă! îngrijesce de suflețelul reposatului ca o bună creștină și părtașă la moscenire. Mâine poté să ne mai vedem. Peste muchi, mă, chĕ n’a mai încolțit secu de codru.

Dicȇnd așa, Vilcénu eși pe ușa cărciumei din dos urmat de cei-alți doi bandiți; atunci profitând de momentul în quare Rada însoҫise pe Sore pȇnĕ in fundul bătăturei qua sĕ șĭ iea dioa buni de la el, eșii din ascundĕtórea mea și îndreptându-mĕ spre trăsură. me întîlnii faciă in faҫiă cu céta celor șése soldați a quarora vedere alarmase pe Radu Tudor.

Quând m’apropiai de ei, mĕ coprinse mirarea recunoscȇnd pe baronul nostru între ei. El avea costumul sau mai bine dicȇnd uniforma celorlalți și venia pe jos cu ei, nu putui înțelege bine nevoia acestei mĕsure și schimbarea celor proiectate de baron, dar, qua se scapu obiectul întreprinderilor mele de ghiara acelor bandiți,le detei de lucru însciințând céta baronului chĕ nisce huganți quari se înturnau de la monastirea Sinaia, dupe cum îi audii vorbind între dȇnșii din întîmplare, făr'a fi vĕdut de ei, nu sunt cinci minute de quând simțind apropierea lor și temȇndu-se de dȇnșii nu sciu pentru quare cuvȇnt au apucat pe acea muchiă ce sĕ vedea in drépta lor.

— „Quâți erau? mĕ întrebă baronul.

— „Erau trei, 'i respunsei făr' a mĕ arăta chĕi ’l recunoscu.

— „Nu se póte, dise el; cată sĕ fi fost patru.

— „Dar ’i audi dicȇnd de un al patrule, a nume Tetin pe quare '1 ar fi ucis, fiind-chĕ simțiseră chĕ îmbla sĕ îi incele.

Baronul spumă de turbare.

— „Ei sunt! ei sunt! dise el. Și pe unde dici chĕ au apucat?

— „Pe acea muchiă din drepta; abia sunt cinci minute.

— „Bine; ți multumescu pentru-chĕ mi ai spus. Dar acum puté-vei sĕ mi faci un serviciu? vei fi resplătit cum nu ți trece prin minte.

— „La rôndul meu, ți mulțumescu și eu, dar n’am nevoiă de resplată. Daqua è vorba a te însoҫi în góna lor, mi este cu neputință, chĕci mĕ grăbescu s’ajungu în nóptea asta la Ploesci unde am mâine o înfățișare la tribunal, pe quare o voiu perde de nu mĕ voiu afla, la timpu acolo, ear de aveți nevoiă de ajutor ve dau acești doi ómeni ai mei, quari au arme bune și sunt de un curagiu cercat.

Baronul mĕ prinse în braҫe mulțumindu-mi de o sută de ori; eu disei ómenilor mei sĕ ’l însocéscă adaugîndu-le la urechiă chĕ pȇnĕ în dio sĕ viă sĕ mĕ găséscă la cârciuma Radei, unde aveam a minte sĕ petrecu nóptea aceea. Dup’acésta ne despărțiram.

Remâind singur, mĕ pusei in trăsura și disei cuierului sĕ tragă la cârciumă.

Rada ne eși înainte.

— Séra bună, cumetrică, ’i disei cum o vedui

Ea sĕ uită lungu la mine și dupĕ ce ’i se limpedi vederea prin aducerea a minte a fizionomiei mele:

— „Cumetre Ióne. d-ta ești ? dise ea.

— „D'apoi cine? Nu mĕ mai cunosceai?

™ „Eram aprópe sĕ nu te mai cunoscu. De quând nu te am vĕdut!...

— „Ai dreptate, sunt vr’o quâți-va anișori. Dar ia spune, mâncați-aș ochișorii, voiu sĕ mâiu astă nópte, la tine; ai fîn și greunțe pentru cai?

— „S'o găsi ce s’o găsi.

— „Dar pentru mine ai ceva de mancare ? nu mănîncu multu, dóră sĕ mi astȇmperu fomea, numai vin bun d’ai avé.

— „Vin de délul Mare.

— „Se traesci, cumetrică. Vedi mai înainte de cai și pe urmă de mine: ântȇiu sĕ ne incălțam piciórele și apoi sĕ ne punem căciula pe capu. Așa, cumetrică! Acum ședi colea și mânîncă cu mine, chĕci singur nu potu mânca. Bea și tu în sănătatea mea. Așa. Acum bea și însănătatea nevestei mele

— „Te ai însurat?

— „Așa am făcut, cumetrică, mi am pus viața la rônduélă; am găsit o fată de casă bună și cu lovele destul de bunicele, am vĕdut chĕ potu sĕ facu sat cu ea și am luat’o. — În sănătatea ta, cumetrico! — Peste quâte-va luni am sĕ fiu și eu tată.

— „Să ți ajute Dumnedeu!

— „Să mi ajute, dar scii chĕ vinul ți è quam trezit. Scóte și tu un vin mai rece sĕ mi recorescu sufletul, chĕ dóră ți ’l oiu plăti pe netocmite. Ai, cumetrică, sĕ póte?

— „Ce nu sĕ póte pe lumea asta! dise ea sculându-se și luând luminarea de pe masă.

Biata femeiă avea dreptate; și cu tóte acestea era așa aprópe de adevĕrul massimei sale, chĕ nici ar fi credut vr’o dată sĕ ghicéscă așa dreptu!

În-fine descinse treptele ce conduceau în vinăriă; eu mĕ luai dupĕ dȇnsa pretestând chĕ mi era urît sĕ stau singur fără luminare. Rada adăugind quâte-va pahare de vin, pe quari le deșertase cu mine, pe lȇng’ acele ce bĕuse cu bandiții ei, abia se ținea pe picióre; este adevĕrat chĕ nu puҫin contribuise întru a o doborî ostenéla ce șĭ detese cu ascunderea tesaurului furat, ce îl îngropase cale de un pătrar de fugă de cal, urcând și coborînd locurile cele mai grele de strebătut, pe un vânt rece al unei nopți de primăvară, quare pentru regiunile muntóse nu diferă de érnă de quât prin numele lunei în quare ne aflam.

— Scii ce, cumetrică? disei Radei pe quând scotea vinul din bute, mi a venit un gustu sĕ béu vinul chiar aci: é mai adĕpostu; aci nici vântul nu bate și vinul è mai rece. Mai tórna-mi; cumetrică. În sănătatea ochilor tei! Bé și tu, încă unul, cumetrica. Oh! par’ chĕ sĕ ’nvȇrtesce locul cu mine! Cine dracu m’a pus se mĕ însor! bine trăiau alt’ dată cu tine! Hai! tiu, chĕ tot am sĕ mai béu daqua mi ei ține și tu de urît. Împle colea, chĕ oiu sĕ dau dracului pe popa quare m’a cununat! împle și p’al teu, fĕ! Așa! În sănătatea merișórelor quari le porți în sîu! Așa. Acum stăi sĕ ți spuiu un basmu, Răduța, quare sĕ ți placa și ție; pune capul colea pe genuchii mei și asculta.

Atunci începui sĕ ’i spuiu o istoria lunga și monotonă, quare nu întardiă de a și arăta minunatul sĕu efectu.

Într’adevĕr, Rada dormia pe sforăite; 'i pusei capul p’un cojocu ce ’l găsii sub mână, mĕ sculai din locu și părăsii acea supamȇntă umedă și întunecósa.

Quând eșii afara, vedui chĕ lumina de dio; atunci me întorsei la ușa vinariei și încuind’o cu cheia, trăsei ușa cârciumei și disei cucerului meu sĕ înhame caii la trăsură.

Abia fură caii înhămați, quând écă cei doi ómeni ai mei veniau de peste muchiă și se îndreptau spre cârciumă. Le eșii înainte șĭ aflai de la dȇnșii chĕ mergȇnd în góna acelor bandiți, dup’o cale de doĕ ore aprópe, îi întîlniră prinși de o cétă de dorobanți având în capul lor pe ajutorul suprefecturei de la plaiul Ialomiței, unde voiseră sĕ trecă și pe quari bandiți îi luase dreptu alți ce făcuseră un omor asupra persónei unui preot dintr’un sat apropiat. Destul chĕ pentr’o crimă sau alta, blestemații căduseră în mâinele autorității, ear baronul sĕ întórse a casă din preună cu gonacii lui desperat chĕ nu putuse reuși, cu tótă combinarea planului ce șĭ făcuse.

Lasai dară dreptatea lui Dumnedeu și a ómenilor sĕ se indeplinéscă dupĕ marea înțelepciune a unuia și dupĕ putința celor-alți, și me dusei din preună cu omenii mei sĕ desgropu aurul ascuns de acei briganți. N’avui nevoiă de multă muncă de a descoperi locul ales pentru ascunderea bietului tesaur: semnele puse d’asupra acelui locu mi erau cunoscute, chĕci le audisem chiar din gura lor: țineam minte valea din dos, între doi nuci un bușten gros pus d'asupra; pămȇntul era încă nou; lucrarăm cu iuțélă și cu multă ușurință; transportarăm totul în trăsură, așezarăm semnul la locu qua sĕ nu sĕ cunósca nimicu și mĕ dusei înaintea plecării mele d’acolo sĕ descuiu ușa vinăriei în quare zăcea ca o captivă nefericita cârciumarésă.

Altă minune a trebuit sĕ mai descoperu.

Quând detei sĕ intru în cârciuma, ușa nefiind bine închisă, remasere data de perete; un câine simțind sgomotul ce ’l făcui intrând, eși de sub pat qua sĕ fugă pe ușa; trecȇnd pe lȇnge mine, il vedui ținȇnd în gură o bucată de cărne, a quăruia culóre și forma mĕ înfiora; mĕ uitai mai cu luare a minte și ce vedui! o mână de omu pe jumătate rósă de dinții câinelui ! mi aruncai ochiĭ sub pat și atunci me încredințai și mai bine de adever...

— Ce lucru? întrebară frații amȇndoi.

— Era cadavrul unei femei de curȇnd asasinate.

— Du-te încolo, domnule Cristian, vrei sĕ împli istoria descoperirei tesaurului nostru cu minuni din o miă și una de nopți, dise bĕtrâna Silvani.

— Nici de cum, dómnă bună, mĕ potu jura pe onóre chĕ è precum v'am spus.

— Și ce ai făcut atunci? întreba Amlet.

— Eu n’aș fi făcut nimicu, chĕci ce puteam sĕ făcu? dar provedința quare póte tóte a făcut ea mai bine de quât mine.

— Așa, dise d-na Silvani suspinând.

— Pe quând dară stam la îndoéla despre ce aveam de făcut, o căruță cu doi cai albi trecea pe drumul cel mare; cum o vĕdui ’i făcui semnu sĕ se oprésca; trăsura stătu; mĕ dusei spre ea; vĕdui într'ȇnsa doi ómeni; la început mi sĕ părură necunoseuți, dar uitându-me mai bine la ei, mi adusei aminte chĕ era D. Stroe Cescu și Lică Cescu, tatăl și fiiul. Se întorceau amendoi de la Cronstadt, dup'o vȇndare de porci ce făcură acolo, și sĕ îndreptau spre Ploesci qua sĕ se duca in capitală. Quând le spusei cea ce descoperii în acea blestemată cârciumă, bĕtrânul Cescu șĭ făcu crucea și scuipă în sîn, apoi dându-se jos din căruță, intrarăm cu toți în cârciumă, făr’ a ne arăta chĕ aveam cel mai micu prepus despre nimica. Rada eșise din suterana ei și punea la rônduélă instrumentele beției, quari sĕ aflau risipite dupĕ bĕutura din ajun. Ea nu manifesta nici o suprisa pentru-che dormise în vinăria, și părea chĕ nu și aducea a minte de cele petrecute de cu séra.

— Sĕ ne dai ceva de mâncare, dise Stroe intrând.

— „N'am nimicu de postu, respunse Rada.

— „Fă-ne ceva de dulce.

— „Adi, mercuri și postul mare!

— „Ce ți pasă ție!

— „Atunci, o friptura pe grătar, altu ceva n’am de o quam data, dise cârcimărésa.

— „Dă-ne ce n’ei da, chĕ nu te védu de fóme.

Rada sĕ întórse cu spatele spre noi armată c’un cuțit de bucătăriă și plecându-se sub pat cu tóta feréla putinciósă, șĭ vîrî mâinele de sub și lucră astu-fel, chĕ nici unul din quâți eramu acolo nu putu sĕ vadă cel mai micu lucru.

Cu tóte acestea ea sĕ sculă cu o bucată de carne taiată de la cópsă, și ținând’o acoperită cu palma ei cea stângă făcu quâți-va pași spre vatră.

— „Ce fel de carne ne dai? întrebă bĕtrânul Cescu.

— „De porcu, dise Rada îngălbenind puҫin.

— „E óre curat locul în quare o ții?

— „Vai de mine! dar mai curat sĕ póte!

— „Stăi sĕ vĕdu și eu, adause Stroe îndreptându-se către pat.

Rada lăsă sĕ ’i pice carnea din mână și sĕ resimă de privită.

Bătrânul Cescu trase o albiă de sub pat în quare sĕ vedea un capu de femeiă, și restul corpului, fără un braҫiu și carnea de pe picióre.

Ne înfiorarăm toți quâți fuserăm acolo.

— «Nelegiuito! strigă D. Stroe punȇndu'i un pistol în peptu, spune pe cine ai omorît sau mi încarcu sufletul cu tine!

Pĕcătósa tăcea, dar ochiĭ ei sĕ retăciau de la cadavru la pistolul ce ’l vedea îndreptat asuprăi.

— „Nu vrei sĕ spui? urmă Stroe întindȇnd cocoșul.

— „Spuiu tot, murmură ea, dar numai d-tale.

— „Pré bine, vom remâné singuri.

„Tată, dise Lică. vedi sĕ nu pați ceva d’ei remâné singur cu ea în casă.

Rada ’i aruncă o căutătură ca un fulger.

— „Taci din gură, bré! chĕ nu mĕ speriu eu d’o femeiă.

Eșirăm toți.

Dupe cinci minute bĕtrânul Cescu veni sĕ mĕ întîlnéscă.

— „Ce ai aflat? îl întrebai.

— „Ceea ce am aflat mi a redicat pĕrul măciucă, dise Stroe. Ți ar fi trecut prin minte o astu-fel de nelegiuire ?

— „Dar ce lucru?

— „Iadul è pe pămȇnt; sĕ nu ’l mai căutăm aiurea; aci în lume unde trăim è și raiul și iadul Dumnedeule, értă-mi pĕcatele, daqua pĕcătuescu!—Mi a mărturisit tot, ardă o ar focul din cer!....

— „Che, adică?...

— „Hm! écă pentru ce am vrut sĕ ți vorbescu în particular: scii ce mi a propus, afurisita?

— „Ce lucru?

— »Va sĕ ne cumpere tăcerea cu o cofă plină de aur. Cum ți se pare?

Începui sĕ rîdu.

— „De ce rîdi ? mĕ întrebă Stroe. Nu è așa chĕ vrea sĕ ne amăgéscă? De unde atâta aur la o biată cârciumărésa din fundul munților! Eu n’am vrut s’o credu; scii ce mi a respuns? „Lasă-mĕ sĕ mĕ depărtezu pentru o jumătà de oră numai, și daqua n’oiu veni cu banii, puteți sĕ faceți ce veți voi cu mine.“

— „Vrea sĕ fugă, nu o înțelegi? ’i disei.

— „Așa credu și eu.

— „Dar în cele din urmă ce ți a spus?

— „Ah! ai dreptate; mi a mărturisit chĕ ea a omorît’o cu mâna ei, chĕ sĕ iubia cu bărbatu-seu și n’avea pas nici putință sĕ șĭ satisfacă o patimă quare o domina cu atâta putere, numai pentru-chĕ simțise fiiă-sa.

— „Fiiă-sa! fiiă-sa! întrerupsei eu în culmea mirării, ai dis fiiă-sa, domnule Stroe, or mi s'a părut?

— «Așa, frățióre, respunse bĕtrânul făcȇndu-șĭ crucea; Îndrăcita a ucis sângele ei pentru...

— Daqua respecți pe Dumnedeu, taci, dise betrâna Silvani c’o înfiorare, par’chĕ ar fi trecut umbra morții pe dinaintea ochilor ei.

Cristian tăcu. Amlet vĕdȇnd pe mumă sa prada a spăimȇntătórei intimpăriri ce ’i făcuse atea narare, ’i propuse sĕ ésă împreună și sĕ se ducă cu toți 4 visita pe d-na Cristian spre a o felicita pentru căsătoria ei. D-na Silvani pretestă o durere de capu și sĕ scusă pentru sera aceea. Amlet eși cu Cristian quare îi invitase a intra in posesiunea averei sale. Telma remăsese sĕ resfoiéscă pachetul de scrisori ce'l primise cu atâta plăcere de la frate-seŭ.

Dar, pȇn’ a nu încheia capitolul de faҫiă, ne credem datori a termina relatarea lui Cristian, întrerupta de bĕtrâna Silvani, în privința cadavrului descoperit în cârciuma Radei.

Ceea ce voiea dară Cristian s'adauge era chĕ bĕtrânul Stroe Cescu, a quăruia tăcere sĕ cercase Rada s’o cumpere cu aur, nu se înduplecă l’acésta infama propunere, ci, ducându-se la cea mai de aprópe autoritate denunciă crima. Culpabila fu prinsă și nevoită a mărturisi chĕ, dupĕ îndemnul dracului, disese ea, înamorându-se dupĕ ginere-seŭ Sóre și intimpinând in fiiă-sa cea mai mare pedică la amorul lor, a făcut într’o nópte sĕ despară din lume acéstă pedică superătóre; chĕ din causa îmulțirei căletorilor quari trăseseră la cârciuma ei neavȇnd timpu a imormȇnta cadavrul victimei sale, avisase la un altu midlocu, adică de a ospĕta cu din carnea ei pe toți trecătorii ce ’i ar fi cerut de mâncare; chĕ, de și era bétă quând făcuse acéstă crimă, dar tot quând șĭ a venit mai târdiu în simțiri, jurase înaintea icónei maicei Domnului chĕ, afară de mercurile și vinerile de peste tot anul și afară de tóte posturile legei nóstre, sĕ mai postéscă și tóte lunele d’aci înainte, sĕ dé patru-deci de sărăndare, sĕ facă o biserică, sĕ mărite trei fete și sĕ scóță nouă condamnați de la închisori, ear pȇnĕ la anul, de la data faptei sale, sĕ se tragă la o monastire spre mântuirea sufletului ei de pĕcatele ce a făcut în orbirea tinereților ei; dar chĕ tóte acestea nu o putură scăpa de rigórea legilor, și Rada fu judecată și condamnată la Ocnă pe viață.

Écă ce era s’adauge Cristian spre terminarea narării sale.

CAP. XLIII
DANIBAL.

Cunósceți acum pe Danibal?

Ați făcut cunoșcință bună cu dȇnsul? Sciți o parte din trecutul lui? o altă parte din suferințele lui? putut’a el sĕ vĕ inițiese destul în ideile lui, în principiele lui, în simtimentele lui? Credeți chĕ semnalementele fisice și morali cu quari ne amu cercat a schița pe eroul nostru nu sunt de ajuns de a vĕ face sĕ ’l cunósceți mai bine, spre a puté aprecia pȇnĕ la drépta sa valóre tot ce a pus Dumnedeu bun sau rĕu într’ȇnsul? Ei bine! écă-ne dispuși a complecta îndoita sa fotografiă, și daqua nici acum nu vom reuși a ’l penela cu tótă artea cerută, ne vom convinge chĕ adesea è mai greu a imita de quât a crea.

Cu tóte acestea sĕ ne facem datoria adăugind chĕ abia în etate de trei-deci de ani, cum amu arătat într'unul din capitalii precedinți, Danibal părea cu cinci sau șése ani mai bĕtrân, așa de profunde erau urmele suferințelor morali ce trecuseră pe fruntea sa, frunte pe quare multe din cele mai frumóse femei ale Bucurescilor puseseră o dinióră cununa amorului și a preferinței lor.

Cu tóte acestea nu era greu de vĕdut chĕ timpul quare ștersese o mare parte din frumusețea și vioiciunea acestui bărbat, a respectat încă multe semne învederate din acea frumusețe; el poseda încă cu mândriă un păr negru, puvҫin încrețit și lucios, quare contrasta cu ochiĭ lui, a quărora culóre se perdea între verde și albastru; o frunte deschisă și de albețea marmurei; o gură, deși nu pré mică, dar ale quăria buze rumene luau intr’un minut o sută de forme diferite, dupĕ diferitele emosiuni ce veniau sĕ le inspire, astu-fel în quât un spirit licențios vorbind o dată despre dȇnsul, a dis chĕ buzele lui erau cugetătóre; nisce trăsure nobili și mișcătóre ce se luminau sau sĕ întunecau dupĕ seninul sau vijelia ce trecea prin sufletul sĕu, neîncetat în luptă și neîncetat în visare; îndoita armoniă a căutăturei sale dulci ce se resfrângea pe tótă fisionomia sa și a vocei sale quare făcea sĕ înfloréscă pe buzai cel mai încântător surîs. Tóte aceste daruri ale unei nature generóse și părtinitóre el le poseda încă, făr’ a se preocupa quât de puҫin de ele.

Se intîmpla însă adesea chĕ acea fisionomiă radiósă la sórele mulțumirei, acea armoniă quare resuna din fundul sufletului sĕu și sĕ respândia ca un profumu împrejurui, acea blândețe angelică și quașicopilăréscă ce era revărsată în tótă ființa sa, remășițe ale celor dupĕ urmă dile din primăvara inimei sale, sĕ prefăceau într’o vijeliă spăimȇntătóre de quâte ori vre o patimă selbatică venia sĕ ’l rescoléscă; atunci fruntea ’i se acoperia de norii cei mai negri, in ochiĭ lui șerpuia fulgerul cel mai fioros, sufletul lui devenia un vulcan în quare ferbea o lavă aprinsă, vocea lui era o imitațiune a tunetului, și numai espresiunea trăsurelor lui turbate era destulă qua s’aplece ochiĭ celui mai nefricos omu.

S’ar încela cu tóte acestea cel ce ar fi crezut chĕ Danibal, astu-fel vĕdut, era un omu rĕu; nu, el nu cunoscea rĕutatea, de quât, echou viu al durerei sau al plăcerei de quare sĕ impresiona une ori mai multu de quât or quare altu, lăsa quând pe una quând pe alta sĕ vorbéscă cu putere într’ȇnsul limbagiul lor cel natural și neprefăcut.

Ca omu publicu, Danibal sacrificase adesea posițiunea sa pentru dorința de a remâné onestu; era patriot dintr’un simtiment de religiune pentru țéra sa și profesa principiele unui liberalismu înțeleptu și neafectat, fără sgomotul și fanfaronanda celor ce ’l profesă pentru vre o popularitate calculată, spre a ajunge printr’ȇnsul la scopurile lor personali.

Ca omu al vieței intime, el șĭ închinase tótă fericirea în adorarea femeei sale și în dorința de a face binele, servind pe unii cu bani, pe alții cu consiliele sele, și pe toți cu ce putea.

Geniul sĕu cel straniu sĕ afla intr’o activitate mereu productivă; suferințele lui îl făcuseră visător, și era o voce într’ȇnsul quare i cerca realisarea viselor sele, chĕci el sĕ deprinsese sĕ vadă unele lucruri p’o faҫiă cu totul nouă și necunoscută de alți ómeni; scia de multe ori sĕ descopere defecte acolo unde alți ar fi descoperit vre un merit și vice-versa, și de quâte ori întîmpina quâte o ușă închisă în calea lui, el tot d’auna afla o cheiă spre a o deschide.

Danibal ședea in camera sa, în noua locuință unde sĕ mutase de curând pe calea Craiovei, și era împresurat de quâțiva amici quari veniseră sĕ șĭ iea céiul la dȇnsul. între acești amici sĕ afla D. Ferat, poetul Odofice, Comnin și alți.

— „Ce sĕ dice pîn lume? ce mai nou sciți? fură întrebările ce șĭ adresară amicii lui Danibal îndată ce sĕ vĕdură adunați la un locu.

Danibal nu vorbia nimicu, dar învȇrtia între degitele lui o scrisóre sigilată pe quare șĭ ațintia privirile triste, dar pe quare nu cuteza încă s’o deschidă.

— Suntem tocma în epoca noutăților, dise Comnin; se vorbescu multe, sĕ proiectă destule și ne aflăm în ajunul unei ere noue pentru țéră.

Comnin vorbia sub impresiunile epocei, atunci quând diarele de pretutindine anunciau triumful armatelor aliate în Crimea și întrețineau speranțele Românilor cu cele mai frumóse perspective pentru viitorul patriei lor.

— Scim ce scriu fiarele, întrerupse Ferat pe Comnin quare începuse a ’i citi un articol din Independința Belgică relativu la România; spune-mi numai daqua scii ceea ce vom face a doa-di dupĕ ce ni sĕ va recunósce autonomia nostră, și vom remâné stăpîni în casa nóstră; cum avem s’o dereticăm, ce ziduri sĕ ’i înălțăm qua s’o ferim de călcarea ómenilor rei ce ar veni sĕ ne prade, și ce ușă sĕ deschidem amicilor și bine voitorilor noștri, cu quari avem nevoiă a ne întîlni, a ne consulta, a ne întrajuta.

Părerea mea, de me veți întreba, urmă Ferat, este chĕ cu quât vom deschide mai multe uși, cu atâta mai mare număr de amici vor puté intra în casa nóstră, și cu quât le vom închide ușile, cu atâta ei ne vor părăsi și, o dată remași singuri, nu sciu ce amu puté face!

— Acum sĕ vedem și părerea d-vóstrĕ, domnilor? — Eu nu sciu ce uși ai vrut sĕ înțelegi, respunse un omu cărunt, gras și quare n’ascundea nici una din patentele clasei privilegiate din quare făcea parte; afară numai daqua voiesci sĕ faci alusiune la libertate; dar, dupĕ părerea mea, a da cineva de odată tótă sau pré multă libertate unui popor quare s’a deprins cu sclavia, și pe quare, c’un pistol in mână îl va puté conduce or cine unde ’i va plăcé, mi sĕ pare o faptă impolitică și vătemătóre.

— Faci nedreptate Românilor, credȇndui astu-fel, întrerupse Ferat. Sĕ vĕ spuiu o istoriă, o anecdotă, sĕ dicu mai bine.

La o înconjurare a palatului domnescu pe quând cu Matei Basarabu, Domnitorul întrebă pe marele sĕu armașu, Radu Vărzaru, ce însemna acea rescólă.

— „Acésta însémnă, Măria Ta, respunse marele armașu, chĕ poporul s’a resculat în contra vistierului, quare a scumpit pâinea și carnea, și ’i cere capul; dar nu te îngriji, Măria Ta, de un popor simplu și desarmat; n’am de quât sĕ deșertu un pistol încărcat numai cu érbă, și glóta se va risipi Îndată.

— „Credi? dise domnitorul surîdȇnd.

— „Mai multu de quât sigur, Măria Ta; eu cunoscu poporul român.

— „Fă-o dară.

Pistolul fu deșertat, dar, în locu de a spăimȇnta pe acea mulțime, ea sĕ înverșună și mai multu și petrundȇnd pȇne chiar in ântâia sală a palatului, strigă cu stăruință se ’i se dé cutezătorul quare, în locu de a ’i face vr’o dreptate, s'a cercat sĕ ’i verse sângele.

Nici un midlocu întrebuințat spre a stȇmpĕra turbarea acelor fiare nu reuși. Atunci Domnitorul vĕdȇnd chĕ sĕ îngroșa gluma:

— „Du-te și fă mai bună cunoșcință cu poporul român, dise armașului dandu’l în judecata lui.

Dar în-fine sĕ mai ascultăm și altă părere. Rôndul d-tale, domnule Odofice; ca fiiu al Muselor române cum ți ar plăcé óre se cânți patria română, quând vei fi liber d’a o cânta?

— Ca fiiu al Muselor cosmopolite, ear nu numai române, elementul meu è acolo unde è luxul și magul ficința: lira mea resuna în palate mărețe, córdele ei de aur sunt mai melodióse și sunetul lor mai plăcut,quând s'amestecă cu rîsetele voióse ale banchetelor somptuóse musa mea rece și indiferintĕ la aspectul cel urîcios al miseriei sau al simplității, sĕ inspiră mai bine de subiecte trase din viața principilor sau a patricianilor ce ’l înconjóră, chĕci lumina sórelui è mai viă și mai strelucitóre de quât mucul de lumînare al săracului quare è înecat de umbrele întunericului ce'l copleșéscu...

— Te am ințeles, te am ințeles, întrerupse Ferat surîdȇnd; vrei sĕ dici cu alte cuvinte chĕ regimul aristocrației è acela quare convine musei d-tale, și numai l'a d-tale, chĕci amu face nedreptate celor alți poeți daqua îi vom crede necapabili de nisce principie mai nobili, de nisce simtimente mai frumóse. Fiă s'ascultăm înainte.

— E vorba de formă sau de fondu ? întrebă Comnin.

— E vorba de amȇndoĕ, daqua ți place; è vorbă de tot.

— Atunci dați-mi, daqua puteți, țéra din timpul lui Mihaiu Bravul și mĕ mulțumescu.

— Vrei un altu Călugĕreni qua sĕ te strelucesti întro asemene gloria militară, sau doresci un al doilé Mihaiu Bravu, quare sĕ împarță campoducilor lui pămȇntul moșnenilor?

— N'ai dis chĕ è vorba de doĕ lucruri!

— Bravo! mi place farsa; s'o însemnăm cu tóte acestea; și acum observați chĕ daqua amu avé în mijlocul nostru un omu din cler, un negociant și o opincă, s’aru mai adăugi încă trei păreri, tot așa de diferite între ele ca și cele ce le culeseram pȇn’ acum. Dar, ce vĕdu! urmă Ferat întorcȇndu-se către Danibal quare nu părăsise încă scrisórea ce o ținea în mână, fără însĕ a cerca sĕ vada coprinderca ei. Érta-mĕ, frate Danibal, dar vĕdu chĕ singur tari și nu dici nimica, și cu tóte acestea îi fi avȇnd și d-ta o părere quare sĕ fiă a d-tale propriă, lovéscă-se sau nu cu ale nóstre, dar pe quare vei bine-voi se ne o comunici și noĕ.

— Părerea mea! murmură Danibal, și ce ați înțeles de veți afla ce cugetu eu în materia de quare tractați? și ce valóre póte avé părerea unui omu quând nu è în posițiune de a opune în lucrare?

— Mĕ értă, domnule Danibal, dar quând aru dice toți așa...

— Quând aru dice toți așa, întrerupse Danibal cu vioiciune, atunci ar remâné sĕ triumfe părerea sau mai bine voința celui sau celor ce sĕ află in putere de a o face!

— Bine è? te întrebu.

— E mai bine de quât a fi de o suta de ori întrebat și nici o dată ascultat, sau și daqua nu è mai bine, e tot așa de supĕrător pentru țéra întrégă ca și pentr'un individu în parte. Ascultă-mĕ, ascultați-mĕ toți quari v'aflați aci faciă. Me credeți óre așa de rece, așa de nepĕsător quând è vorba pentru țéra mea și pentru binele ei? vĕ trece prin minte și ați puté crede chĕ am lăsat sĕ trécă ocasiunea în quare aș fi putut face vr’un serviciu țerei mele, și n’am voit sĕ ’i ’l facu?

— Nu credem asta și n’amu credut’o nici o dată din partea lui Danibal, diseră auditorii sei mai în una nimitate.

— Și ați credut adevĕrul credȇnd astu-fel, respun sĕ Danibal. Écă, mi aducu aminte de quâte ori m’am cercat sĕ plătescu tributul ce ’l datórescu patriei, ce mi s’a respuns? mai adese mi s’a refusat; pentru-ce? odată chĕ contribuiam cu o sumă pré mare, ceea ce scandalisa pe alți contribuitori; altă dată chĕ dam pré puҫin, eri chĕ nu era moneda cerută de patriă aceea ce oferiam; astă-di chĕ țéra nu putea sĕ priméscă de quât de la aceia ce sunt înscriși în tabela ei oficialé, și altele asemeni. Nu è destul, am vĕdut chĕ adesea bărbații quari au fost însărcinați a ne face legi, au fost fórte rar fericiți de a dice chĕ au reușit sĕ dé țerei legile ce i trebuiau, drepte la cumpĕnă, esacte la mésură și con forme cu cele presupuse în mandatele ce le aveau sau căta sĕ le aibă de la națiune. Am vedut legi inspirate de pasiune, dictate de ignoranță, impuse de vr’un interes ascuns; Am vĕdut asemenea chĕ de multe ori o eróre, o culpă mică, adesea inocința chiar, sunt condamnate de unele legi, și alte ori adevĕrata crimă, rĕul real, faptul quare coprinde în sine o greutate mare pentru a ne scio se dé fiă quărui lucru drépta sa valóre. erau adesea necondamnate, tolerare chiar, și am dis: écă ce va sĕ dică a ucide bivolii cu nueoa și muscele cu secura! i éră am mai dis: Ce amu fost datori sĕ suferim pentru plăcerea sau nesciința altora! Ce au fost unii datori a peri in miseriá, a șĭ vedé póte talentul ucis de apatia unei societăți blasate și de persecuțiunea unui guvernu antinațional! pentru ce se lasă virtutea sĕ cadă în tina unde sĕ ingrópă viciul și nici o lege sĕ fiă quare s’o scape! Pentru-ce încrederea a fost ucisă mai tot d’auna, astu-fel înquât un pătimaș sĕ se témă de medicul său sĕ nu ’l omore din nedibăciă. un sĕracu sĕ n’aibă un credit pe munca lui asigurată la un bancher, un păcătos sĕ nu mai créda în Dumnedeu nemai credȇnd în preoții bisericei sale, un popor sĕ nu sĕ încréda în guvernu, un guvernu sĕ nu se încrédă în poporul sĕu, un bărbat sĕ nu se încrédă în femeia sa, un stăpîn în servitorii sei, etc. etc, etc! De unde vine acéstă neîncredere ucigașă și paralisatóre, și pentru ce nu vine o lege s’o lovéscă cu aceașĭ armă cu quare a ucis ea încrederea cea bine făcĕtóre și dătătóre de viață și de fericire! Descins'a óre un legiuitor pȇne în regiunile unde trăesce mulțimea, minoritatea poporului? urcatu-s'a pȇnĕ în acelea unde locuesce flórea, minoritatea acestui popor, qua sĕ tragă cu urechia și sĕ cunósca mai bine quari sunt nevoile și trebuințele acestui popor, quari sunt aspirările sele logice și dorințele lui legitime? Ținut'a el socotélă de tot ce sĕ dice și se vorbesce în lume despre cutare sau cutare lege, despre cutare sau cutare aședămȇnt, cum sunt ele privite, cum sĕ primescu. cum sĕ critică, de multe ori cu o logică sănătósa. c'un simțu destul de bun. astu-fel qua adunând părerile unora și altora sĕ înțelege acelea quari sĕ vor găsi bune și drepte, practice și posibili, sĕ fiă încredințat chĕ la elaborarea unei legi ce va eși din mâna sa n’a predomnit de quât equitatea, utilitatea, prevederea și garanția ce è în dreptu fiă-quare cetățén s’o prețindă de la legi!

Sciu toți ómenii sĕ dé tot d’auna adevĕrata in terpretare unui cuvȇnt, unui simplu cuvȇnt, dar de la quare cuvȇnt depinde adesea sórtea unui omu ca și a unui stat! De esemplu, bună e libertatea, chiar și quând devine o armă de atacu în mâna cui-va, și rea è ceea ce numim tiraniă, chiar și quând sĕ face un scut de apĕrare? Póte — sĕ numi tiraniă o ușă încuiată de frica tîlharilor și a făcetorilor de rele, nisce ziduri înălțate de temerea inemicilor, nisce șanțuri săpate pentru a feri o grădină de vitele vătematóre, pedica inventată pentru a nu lăsa o trăsură sĕ se prevăléscă în vale? Póte — sĕ numi libertate dreptul de a călca cine-va o mĕsură luată pentru garantarea liniscei și a ordinei publice?

„Daqua è ceva quare me omóră, dicea odată óre-cine, è chĕ tótă lumea vrea s’aibă dreptate. Quând amorul patriei mi inspiră binele ce ’i datorescu, și voiu sĕ ’i ’l facu din tótă inima și din tótă convicțiunea, nu voiu s’aibă nici un omu dreptate înaintea mea!“

Cum vi sĕ pare acéstă logică?

— Daqua sĕ caută scopul, ear nu midlócele, atunci è o logică, respunse Ferat.

— Așa, è o logică, urmă Danibal, dar din nefericirea omenirei, nu tóte logicele au patenta aprobării din partea guvernanților sau din partea publicului, precum sunt și mulți ómeni destul de bravi, destul de tari, dar n’au dreptul sĕ porte uniforma unui ostașu, chiar de ar fi cel mai fricos și cel mai necapabil de arma ce ’i s’a dat. Nu è o logică aceea quare face pe pudóre sĕ céră o lege penalĕ pentru scandalul ce o face a roși pe tótă dioa aspectul copiilor de Zigani ce îmblă despoiați pe strade, vederea vómenilor ce sĕ scaldă în gârlă fără sfială de a se espune în tótă goliciunea lor in ochiĭ femeilor oneste ce se întîmplă sĕ trécă pe din aintea lor, vorbele nerușinate, înjurăturele, cânticele obscene ce se cântă în audul acelei pudori de femei sau de copii ce șĭ compromit crescerea sub ademeni impresiuni abiecte, vederea tablourilor ce represintă scene și pose bacanali ? Nu è o logică aceea ce ne face sĕ cerem de a se supune la o penalitate aceia ce se vĕdu îmblând beți pe strade, sărind și chiuind și făcȇnd mii de necuviințe pentru batjocura și degradarea demnității de omu? Nu è logică quând pretinde cine-va nu numai netolerarea prostituirei și a adulterului, ci și rigórea legilor pentru asemeni culpe, din quari se nascu cele mai mari nefericiri pentru omenire? Pe de altă parte, n’ar fi logică legea de încuragiare ce ar pretinde-o talentul, virtutea munca? Sciu mai din ainte chĕ mi veți respunde da, și eu respundu ca D-vostră, dar cercă-te sĕ le propui locului cuvenit, sau cel puҫin sĕ propagi aceste idei și o, miiă alte de natura acésta sau de or quare altă natură te vor numi nebun, visător, utopistu, absurdu și mai cine scie cum.

— Este fórte adevĕrat chĕ scepticismul ne face pesimiști, observă Comnin.

— Dar è pesimismul quare face sĕ nască scepticismul, replică Danibal; deprinderea de a vedé tóte lucrurile tot d’auna în rĕu, ne face a ne îndoi de tot, de a nu mai crede nimicu, de a despera chiar...

— Ba nu, ba nu, frate Danibal, întrerupse Ferat; a te îndoi de present, a nu crede într’ȇnsul, è permis sĕ o dici, sĕ o și simți chiar, dar a despera de viitorul unei țere quare, de și a trecut prin mii de fasi nefericite, pȇnĕ în cele din urmă, ajutată de steoa ei cea bună, a scăpat ca o bravă, asta nu o permitu nimului și dĕ-mi voia de a nu te crede quând o dici.

— Fiu bine-cuvȇntată buza quare a pronunciat a ceste cuvinte și inima quare le simte! Și mie mi place sĕ credu în stéoa cea bună a României, chĕci n’am dequât sĕ deschidu paginele istoriei spre a mĕ convinge de acestu adevĕr, și n’am de quât sĕ rechiemu în memoria mea fapte intîmplate în dilele mele spre a mi închide gura singur cu mâna mea; astu-fel și eu speru în stéoa ei și numai în stéoa ei; ceea ce me desperă însĕ nu è acesta, nu è stéoa țerei mele, sunt ómenii ce o locuescu, fii ei, cum amu dice; ei și numai ei sunt quare mĕ fac a mĕ îndoi și a me despera. Nu vedeți pȇnĕ la lucrurile cele mai mici și neînsemnătóre cu quâtă eloquință vin sĕ susțiă acestu adevĕr fatal ? Sĕ ne uităm pucin împrejurul nostru, în facia nóstră, pe d’asupra nóstră, sub piciórele nóstre; sĕ ne mărginim a cerceta quâteva punturi numai, cele mai esențiali, din viața quare o trăim cei mai mulți pe acésta părticică a pamȇntu lui ce o numim patria nóstră; sĕ ne luăm pe noi de esemplu. și ca noi sunt cei mai mulți locuitori din orașe; sĕ restrîngem cercul, spre a puté face analisea mai ușóră, și sĕ vorbim de categoria nóstră în locul în quare ne aflăm, adică în capitala ce e menită a deveni într’o di capitala României-Unite, cum sĕ speră. Sĕ vedem cine suntem și cum trăim. Mai ântȇiu d-ta, dom nule Ferat, quare ești un bărbat bine crescut, dotat cu simtimente frumóse, onest și instruit; ai muncit din copilăriă qua sĕ înveți carte, cum sĕ esprimă vulgul; te ai ocupat vr’o doi-spre-dece ani mereu cu a înavuți literatura română cu o mulțime de scrieri; ai cheltuit O sumă de bani qua sĕ le publici; cine ți le a cumpĕrat? nimine; quâți bani ai scos pe ele? nici a decea parte; cine te consideră sau apreciază meritul d-tale? guvernul? te lasă sĕ mori de fóme; publicul? te iea în rîs, sau, cel mai multu, nu sĕ ocupă de d-ta; în resumat, ți ai perdut junețea, ai ajuns omu de patru-deci de ani trecuți, ți ai chĕltuit timpul în-deșertu și nu ți remâne, ca perspectivă pentru bĕtrânețe, un venit de dece lei pe lună sau un asil filantropicu qua sĕ nu peri de fóme în sînul avutei țere in quare te ai născut. Sĕ venim la d-ta, domnule Comnine. Ai fost un împiegat bun, activu, onestu, devotat guvernului, nu cercetezu ce fel de guvernu, dar ’i ai fost credincios si așa sĕ cădea sĕ fii. te au ținut într’un postu șése luni, s’a schimbat ministerul, te a scos ca p’o măsea stricată, értă-mi espresiunea; ai stat trei ani fără funcțiune; a venit altu minister, te ai rugat, te ai căciulit, ți a dat un post peste Oltu, doĕ-spre-dece poște departe de capitală; te a ținut acolo doĕ luni, te a mutat la Brăila, doĕ-deci și trei departe de unde te aflai; ai căutat sĕ primesci; abia te ai aședat acolo, te a ridicat și d’aci și te trimite la Pitesci, șépte-spre-dece poște de unde crai; te ai plâns, te a dat afară, acum tai câinilor frundă, și daqua nu mai aveai puҫină stăricică, n’ai fi avut cu ce plăti datoriele cu quari te ai ales pentru cheltuelele ce te au costat atâte stremutări fără nici o necesitate, fără nici un cuvȇnt. —

D-ta, domnule Vădene, ai fost un comerciant onorabil, quare ai făcut comercial de vr’o cinci-spre-dece ani în capitala nóstră, ești Român și pe lȇnge acéstă titulă adaugi pe aceea de a avé mai multe qualități frumóse; ai contribuit cu alți din preună din clasea D-vóstră pentru trimiterea unui june Român în streinătate. spre a șĭ face studiele acolo; ai ajutat o parte din emigranții politici conaționali ai d-tale și ai noștri, quari muriau de fóme in Transilvania și o parte din ei quari sĕ retăciau prin Paris; la or ce contribuțiune patriotică te am vĕdut, cum sĕ dice, tu capul fóiei sau alături cu sumele cele mai mari. Ei bine! unde ți e capitalul? undo ți è magazinul înavuție cu o marfa de dece sau doĕ spre dece mii de galbeni? Ai perdut tot și nu mai ai nimicu; pentru-ce? pentru chĕ consumatorii d-tale cei mari șĭ făcea provisiunile lor din magazinul d-tale pe credit, și pȇnĕ în cele din urmă nu țĭ au plătit nimicu, și d-ta te ai adresat la legi și ai cerut ajutorul lor, și legile au lăsat nasul în jos îndată ce au vĕdut chĕ erau trimise s'atace persóne ce sĕ diceau privilegiate și apărate prin urmare de acțiunea lor. Dar în-fine, sunt numai astea? è vre un termin unde sĕ ne putem opri? è ceva pe quare sĕ punem ochiĭ și sĕ dicem: asta cel puҫin è bine! quare è acel bine ? sĕ'1 vedem; sunt óre stradele nóstre strâmbe, strîmte și intortochiate, pavate cu petre de rîuri, pe quari le pui adi și esu mâine, și se fărămă, și nu ți presintă de quât gropi, pulbere și noróie; quând îmbli pe jos ți blestemi sórtea, quând mergi în trăsură, te deșélă, ți musci limba din gura sau ți sare căciula din capu: quând întîlnesci quâte un strein de curȇnd sosit, ți è rușine sĕ vada in ce miseria trăim, în ce stare primitivă ne aflăm: iei un palat, colo o baracă derîmată, mai încolo un locu mocirlos și verde intr’o grădina quare s'a făcut cu sume mari, și quare în așa curȇnd timpu e în pericol sĕ cadă în ruină; mai departe o piață publică unde se vȇndu lĕgume vestedite și póme necópte, unde carnea și pescele infectă aerul de nu poți trece fàră sĕ ți ții nasul; ici câini morți qua ri sĕ lasă quâte trei dile pe strade in midlocul verei, din colo bălți quari nu se mai usucă nici o dată; pâinea scumpă, carnea scumpă, cu tóta abondanța în quare ne aflăm; legumele aduse de țerani, cumpărate de precupeți, ni se vȇndu cu îndoit prețu: cumpĕrăm o jumătate de stînjin de lemne dreptu unul întregu; tot negociul țerei în mâinile streinilor, tóte speculile în mâinelele jidanilor de quari suntem inundați; de vei călători prin țéra, ești în pericol sĕ te îneci prin rîuri pe quari le treci fără poduri sau se te mănînce lupii érna sau sĕ te jefuéscă și sĕ te maltratese făcătorii de rele; de ți vei căuta fericirea in cásătoriă, ai sĕ ți plângi sórtea quât vei trăi, chĕci nu e nimicu respectat la noi, nici chiar căminul cel sacru al familiei, nici legile, nici biserica, nici însu-și Dumnedeu.

— Suntem încă departe de adevĕrata civilisațiune, observă Ferat suspinând.

— Suntem și vom fi incă pentru multu timpu, chĕci nu mi se lasă midlócele d’a ne civilisa, adause Comnin.

— Tiranul quare vrea sĕ împedice civilisațiunea în statul seu, face imprudințu sitlului, quare vrȇnd sĕ stingă lumina se pîrlesce pe sine, dise Danibal întindȇnd din nou mâna pe scrisórea ce era încă sigilată.

În momentul acela un servu intră aducȇnd o tavă încarcata cu qute-va tase de ceiu»

— Serviți-vĕ, scumpii mei, dise Danibal, și ertați-me pentru cinci minute, pȇnĕ voiu respunde la scrisórea ce o vedeți în mâna mea.

Dicȇnd acesta, Danibal trecu in camera sa de culcare.

CAP. XLIV.
SCRISÓREA.

Écă ce citi Danibal dupĕ ce deschise în-fine scrisórea ce o primise în momentul quând începură sĕ ’i viă amicii.

„Livi)“

„Nu sciu ce vei fi cugetând sau ce vei fi proiectând în minutul de faciă, cu tóte chĕ sum convinsă chĕ, „dupe atâte esplicări ce amu avut împreună și dupĕ informările ce ți s’au dat, te ai încredințat îndestul despre căința mea și mustrarea mea de cuget. Mĕ credu „însă datóre și simțu o mare nevoiă de a ți scrie ceea „ce fatalitatea nu mi mai permite d’aci înainte de a ți „spune din gură ca altă dată. Află dară, nu numai chĕ „sum căită pȇnĕ în suflet de purtarea mea către tine, „dar chĕ nu mi voiu erta nici o dată astă purtare quare „póte sĕ dé or și cui măcar dreptul de a mi fărâma „capul cu petre; și daqua vedi chĕ nu o făcu eu însă „mi, mi am cuvintele mele, singurele cuvinte póte ce le „am avut în viața mea!... Cunoscu quât de orbită am „fost de a patimă nebună și fără judecată, și quât de „mare rĕu ți am făcut ție, quare te ai nevoit din tóte „puterile a mĕ face fericită: dar ce mi folosescu acum „mustrările și lacremele mele, suferințele și desperările „mele! Cine mĕ crede daqua suferu, pe cine'1 dóre da „qua plângu smulgȇndu-mi pĕrul din capu! Quare mână generósă mi sĕ va întinde qua sĕ me scape din braҫele desperării mele dicȇndu-mi:

— „Tu quare mĕ vei iubi d’aci înainte cu sinceritate; tu quare mi vei sacrifica plăcerile tele, mulțumirile tele, viitorul teu; tu quare te vei uita la mine ca „la un sóre, tu quare vei fi mai fericită la piciórele mele „de quât o împerătésa pe tronul ei, écă mâna mea pe „quare tremuri d’a o strînge la buzele tele și a o uda cu lacremele căinței tale, ea te értă și ți promite uitarea nebunielor tele din trecut.”

„Vedi în ce mi ar sta fericirea acum? Vedi ce speranță órbă me mai ține în viață, și cu quâtă fericire „aș termina acéstă viață miserabilĕ sciind chĕ moru ertată de tine!

„Oh! dar din parte-mi fii ertat pentru quâte suferu și eu acum! Nu meritu sĕ ți vorbescu de mine, „o sciu; nu meritu sĕ ți întîlnescu ochiĭ quând întîmplarea m'ar aduce vre o dată faҫia în faҫiă cu tine, „Nu ți mai întina dară memoria cu o pecătósă ca mine; nu mai suferi s’audi numele meu resunând la urechia ta; sfaramă or ce obiectu ai în casă, quare sĕ „ți aducă a minte de mine; uită-mĕ cu spiritul ca și „cu inima; pune sĕ sânțéscă or ce lucru scii chĕ a fost „atins de mâna mea de Iudă; urașce-mĕ, desprețuesce-„mĕ, dar értă-me, și nu mĕ mai vedé în ochiĭ-ți!

„Am dis sĕ nu me mai vedi în ochiĭ-ți, dar fiind-chĕ suntem nevoiți a ne despărți pentru tot d’auna, „értă-mă să-ți mai spuiu doă cuvinte înaintea acestei „fatale despărțiri. Te am iubit cu credința unui sclavu „supus și devotat; te am iubit cu gelosia turbată a unui Maur quare șĭ resbună și móre, și daqua mai trăescu, cuvȇntul è chĕ resbunarea mea n’a avut altu efectu de quât amara mea remușcare. Așa, resbunarea „mea singură m’a perdut, chĕci daqu’am cădut din datoriele mele către tine, a fost adoa-di dupĕ ce m’am «încredințat chĕ sunt trădată de tine pentru amica ta, «quare sĕ întrodusese în casa nóstră strevestită în portu „bărbătescu, pentru a se puté ascunde și mai bine de ochiĭ nevestei tale......

— Ce vrea sĕ dică! esclamă Danibal în culmea mirării sale. Sĕ fiă cu putință!... Telma!... Oh! nu nu! asta è o finețe, o gelosiă prefăcută sub quare a vrut sĕ adepostéscă perfidia ei. Sĕ vedem ce mai dice.

„Cu tóte acestea inima mea, or quât de vulnerată „fiă, è inima unei femei quare a fost a ta, și cu tótă „turbarea ce o simte de quâte ori șĭ aduce a minte de „insulta ce a suferit’o, ea nu te póte uita și nu se póte despărți de tine, și daqua vre o dată... Ba nu, ba „nu! nici o dată, nici o dată! daqua ai puҫină mândriă, „puҫină demnitate, uită o miserabilĕ quare... oh! quare te iubesce................................................

„Dalia “

Danibal remase quâte-va minute în picióre ascundȇndu-și fruntea și ochiĭ cu mâna sa stângă, pe quând cea dréptă în quare ținea scrisórea o avea lăsată în jos.

O miiă de cugete ’i traversară mintea, o miiă de otărîri sĕ succedară una dupĕ alta, fără qua nici una din ele sĕ ’l pótă fixa, quând, cedând unui simtiment de indignare, luă scrisórea cu amȇndoĕ mâinele și sfâșiând’o o aruncă astu-fel in flacăra căminului seu.

Abia făcu trei pași dup’a ceea qua sĕ ésă din camera sa, quând o altă ideă îl mai ținu în locu.

Acéstă ideă fu de a scrie un bilet și d’a ’l espedia la adresa lui Amlet Silvani. Scopul acestei misive era de a se încredința daqua era adevĕrat chĕ acela ce trecuse în ochiĭ lui dreptu fiiul d-nei Silvani era însăși Telma, dupĕ cum ’i spusese Dalia în scrisórea ei, și nu era vre o stratagemă inventată de soҫia lui prin quare a voit póte sĕ justifice ceea ce numia ea drépta ei resbunare, spre a sĕ scusa óre-cum în ochiĭ bărbatului ei, pe quare voise sĕ ’l constitue causă a abaterei sale.

Amlet primind biletul lui Danibal înțelese îndată chĕ adevĕrata adresă era a surorei sale, ear nu a lui; și următorul dialogu se ținu intre amȇndoi frați.

— Ce va fi avend sĕ ți vorbéscă Danibal? întrebă Amlet pe Telma.

— Fără îndoélă vrea sĕ ’l desfăcu de o datoriă, nisce bani ce mi împrumutase, acum șése luni, la o trebuință ce aveam, și pe quari n’am putut încă a’ĭ plăti, respunse Telma.

— Ce te face sĕ presupui acésta!

— Ceea ce mĕ face sĕ credu așa, e chĕ peste cinci șése dile plécă în streinătate ...

— Adevĕrat ? întrerupse Amlet ne cugetând a masca óre-quare satisfacere ce se trădă prin tonul întrebării sale.

— Da, respunse Telma, și pentru mai mulți ani, adause ea c’un aer descuragiat.

— Singur? întrebă Amlet.

— Ba nu.

— Se duce cu nevastă-sa ?

— Așa.

— Va sĕ dică se află în buni termini amȇndoi?

— Se vede, murmură Telma distractă.

— Și ce ai a minte sĕ faci? dise Amlet dupĕ o scurtă tăcere.

— Eu?

— Da.

— Pentru-ce mĕ întrebi?

— Așa... adică voiu sĕ înțelegu daque te vei duce sĕ ’l vedi dupĕ invitarea ce ți a făcut sau nu?

— Nici eu nu sciu; cuviința însĕ ar cere sĕ mĕ ducu. Quare è părerea ta ?

— Eu aș dice sĕ nu te duci.

— Pentru ce?

— Pentru-chĕ... sĕ nu credă chĕ o faci de interes, qua sĕ ți plătéscă ce ți è dator...

— Nu m’ai înțeles, întrerupse Telma mulțumită de erórea ce comisese frate-sĕu.

— Ce fel!

— Așa; nu mi è dator el, ci eu ’i datórescu lui banii ce mi ’i a împrumutat, și astu-fel credu chĕ ducȇndu-mĕ aș depărta de la el or ce ideă urîtă ’i ar causa refusul meu de a mĕ duce.

— Atunci è altu ceva, dise Amlet cu tonul celui ce se simte bătut pe terȇmul ales de dȇnsul.

Convorbirea remase aci; Amlet tăcu quât-va timpu, dupe quare eși din casă lăsând pe soră-sa scufundată în diferite cugete ce nu 1ĕ cunoscuse încă.

Înturnându-se a casă, frate sĕu o găsi plânsă cu ochiĭ roșii, dar sĕ prefăcu a nu observa nimicu și nu ’i mai făcu nici o întrebare. Bĕtrâna Silvani eșise la o vecină a ei. Începuse a însera, era a doa-di dupĕ primirea biletului ce ’i trimisese Danibal.

Telma sĕ pregătia sĕ ésă: Amlet vedea aceste pregătiri și nu dicea încă nimicu, dar quând veni ea sĕ ’l îmbrățișeze pentru plecarea ei, o sărută pe frunte și luând’o de amȇndoĕ mâinele:

— Unde te duci, Telma? o întrebă el.

Telma avu greutate sĕ respundă.

— Te duci la el? adăugi Amlet.

— Cată sĕ vedu ce are sĕ-mi dică, respunse Telma cu anevoință.

— Dar n’ascepți sĕ viă ântȇiu mama?

— Voiu trece mai nainte pe la dȇnsa .

— Și nu vrei cel puҫin sĕ te însoțéscă frate-tĕu?

— Nu, Amlet, mulțumescu; mai bine ședi cu mama sĕ nu remâiă de tot singură.

Tonul cu quare Telma disese aceste cuvinte din urmă și melancolia ce sĕ vedea respândită pe tótă faҫia ei nu augurau de bine fratelui ei, quare se nevoiea din tótă puterea sa sĕ pĕtrundă prin ochiĭ surorei sale cugetul ce ’l ascundea póte de dȇnsul; pe de altă parte, ne aflând de cuviință a o contraria, o lăsă sĕ se ducă, dar, îndată ce o vedu depărtându-se puҫin, vru s’o urmăréscă astu-fel qua sĕ nu fiă vedut de dȇnsa.

Amlet era sĕ pâșésca pragul ușei quând o chârtióră strînsă cu îngrijire și quare se afla cădută lȇngă ușă ’i atrase privirile. El o luă îndată, o deschise și vĕdu într’acea chârtióră un bilet scris de o mână tremurată. Biletul coprindea liniele următóre.

„Domnule Amlet,

„Plecu în Italia pentru mai mulți ani, dar, qua sĕ „nu lasu nici un regret în dĕrĕtul meu, te rogu sĕ vii „mâine séră la șépte ore la mine, calea Craiovei unde mĕ „scii chĕ locuescu, chĕci dorescu s’am ultima esplicare „cu d-ta într’o afacere quare ți è cunoscută. “

D. ***

Dupĕ cum o bine vădut, biletul era al lui Danibal, dar nu da mai multă lumină îndoelei ce o simția Amlet de quât vorbele ce le audise de la soră-sa.

Astu-fel se decise a pune în lucrare proiectul sĕu de urmărire.

CAP. XLV.
O TRĂSURĂ DE DIPLOMAȚIĂ.

Ne întórcem la Dalia.

Astuțiósa femeiă vĕdȇnd chĕ scrisorea ei nu făcuse nici un efectu asupra soҫiului ei quare, precum scim, nu voise nici sĕ ’i respundă măcar doĕ vorbe, fiă chiar și de refus, ear pe de altă parte calculile ei combinate cu ale mumei sale neertândui a remâné fără bărbat espusă la vorbele lumei și la rîsul ei, alergă la una din acele fineți ce fac adesea fala acestor femei, făcȇndu-le sĕ credă chĕ sunt superióre bărbaților, pentru chĕ dȇnșii sunt mândri de a întrebuința aceste arme înjositóre. Ea trimise dară un unchiu al ei, omu avut și influint, sĕ propuiă din partei, soҫiului ei chĕ daqua stăruia în otărîrea lui de a numai trăi cu nevastă-sa, atunci sĕ priméscă a șĭ da între dȇnșii un înscris de desfacere, pentru qua sĕ pótă, dȇnsa, în virtutea acestui aședămȇnt, sĕ șĭ céră divorciul și a se mărita de al doile, mai ales chĕ ’i s’a și presintat un partit destul de bun și pe quare nu voiea sĕ ’l refuse. Danibal respunse chĕ ’i trebuia quât-va timpu spre a cugeta cum era mai bine de făcut.

— Nu è timpu de amânat, dise unchiul Daliei; acela quare voiesce sĕ iea pe nepótă-mea nu póte întărdia ; el è din Moldova și mâine va sĕ se întórcă; s’a întîmplat sĕ vadă pe Dalia, ’i a plăcut, chĕci, ce e dreptu, altu-fel è plăcută fată. Cum dicu, se vĕdură, sĕ plăcură și se și ajunseră din cuvinte. Nu cere nici stare, nici nimicu; el are cu ce sĕ trăéscă, măcar s’am și eu ce are el, doĕ spre-dece mii de galbeni venit din moșie! Cu tóte acestea el mai e în vorbă, dupĕ cum spunea, cu o fată din Roman, și daqua nu va termina cu Dalia in doe trei dile, atunci va fi nevoit sĕ iea pe cea-altă. Așa dară ești destul de cu minte și cu judecată qua sĕ nu te faci causa stricării unei căsătorie pe quare nu ți convine a o urma din parte-ți. Dă-mi cuvȇntul d-tale și spune-mi quând sĕ viu cu nepótă-mea qua sĕ terminăm amicalmente acéstă afacere.

— Și daqua nu voiu fi dispus a o termina dupĕ cum este placul D-vóstre? dise Danibal.

— Atunci.... vom alerga la protecțiunea legilor.

— Puteți s’o faceți.

— Ce vre sĕ dici ? chĕ nu ți pasă de legi ?

— Ba nu, asta ai dis’o d-ta, nu eu.

— Ascultă-mĕ, domnule Danibal, eu nu înțelegu alta, de quât chĕ vrei sĕ cicălesci pe nevastă-ta, împins de un simtiment de resbunare în privința ei, pentru chĕ n’a putut sĕ te facă fericit pȇnĕ în gradul ce vei fi pretins de la dȇnsa....

— Hm! făcu Danibal.

— Ce vrei sĕ înțelegi?

— Nimicu, urmeză.

— Bine, sĕ urmezu; și nu ți a plăcut sĕ judici chĕ ceea ce pretindem de la alți suntem datori și noi sĕ facem pentru ei, altu-fel ar fi o pretensiune egoistă, absurdă, nedreptă, tiranică.

— Bine, pré bine pen’ aci.

— Daqua è bine, apoi cum ai crezut d-ta chĕ ți a fost permis sĕ faci ceea ce ai vrut sĕ condamni în femeia d-tale?

— Nu te înțelegu.

— Nu ! ai uitat chĕ n’ai avut o nevastă neródă quare sĕ nu fi simțit intriga de bal mascat sau de teatru, daqua ți place mai bine, și în misterul quării intrige ascundeai sau credeai chĕ ascunzi amorul d-tale cu o fată maghiară, quare, strevestită în costum bărbătescu, putea sĕ ți intre în casă, sĕ eșiți împreună și sĕ nu vă sciă nimine?

— Ba nu, într’adevĕr, n’am uitat chĕ nevastă-mea are un óre-quare fel de vicleniă pe quare femeile de acéstă categoriă le place sĕ o numéscă spirit și, cu ajutorul quăruia a inventat ceea ce te a făcut sĕ credi și pe d-ta și pe alți, pentru qua sĕ ’i dați dreptate quând veți afla frumósele d-ei purtări.

— Acum Dumnezeu sĕ le alégă mai bine, dise unchiul Daliei, unul le aruncă în spinarea altuia, ceea ce mĕ face sĕ credu mai bine chĕ nu è altu nimicu între voi, de quât o neînțelegere născută dintr’un esces de gelosiă, quare tot d’auna orbesce pe ómeni...

— Nu tot d’auna îi orbesce, întrerupse Danibal, Argus vedea mai bine cu sutele lui de ochi, și Argus nu è altu de quât păunul quare era simbolul gelosiei și pentru acésta, paserea iubită a Junei, dea cea mai gelósă din Olimpu.

— Cu tóte acestea susțiu, replică unchiul Daliei, chĕ gelosia ne orbesce făcȇndu-ne sĕ vedem și ceea ce nu esistă.

— Eu credu chĕ è mai bine sĕ vadă cineva șĭ ceea ce nu este, de quât sĕ nu vadă și ceea ce este, afără numai quând va otărî cineva sĕ închidă ochiĭ și sĕ nu mai vadă nici albă nici négră.

— Eh! suspină unchiul, sciu chĕ è bine cine póte sĕ fiă mai filosofu!... Dar în-fine, qua sĕ revenim la vorba nóstră, adause bĕtrânul diplomat sculându-se în picióre, cată sĕ otărîm într'un fel: or ți iei nevasta îndĕrĕt și vă lăsați de nisce copilărie ce ar face pe or cine sĕ rîdă, sau vă desfaceți între voi, ceea ce credu chĕ è și mai bine pentru amȇndoi; altu midlocu nu găsescu putincios, omenesce vorbind.

— Nu?

— Mĕ crede chĕ eu, unul, nu găsescu altu.

— Ei bine, sĕ ți spuiu eu unul pe quare semeni chĕ ’l ai uitat.

— Quare? despărțirea bisericéscă? asta o sciam și eu, dar acéstă nu è cu putință.

— Pentru-ce ?

— Pentru-chĕ... hei... nu veți puté basa cererea pe vr’unul din casurile prevĕdute de legile bisericei.

— Dar daqua!...

— Atunci mĕ închinu. Dar atunci fă-o cel puҫin, chĕci nu mai póte dura lucrul astu-fel.

— Na vĕdu nici un zor.

— Nu vedi nici unul! dar îl vĕdu eu; ți am spus, mi se pare, chĕ nepótă-mea nu póte remâné nemăritată, și chĕ eu nu voescu sĕ perdu partitul ce ’i s’a presintat.

— Și quând ar trebui sĕ ți respundu cu tótă franchețea, scii ce aș spune la vorba asta?

— Ce?

— Aș respunde chĕ asta nu mĕ privesce.

— Ce ți pasă, într’alte cuvinte, nu vrei sĕ dici asta ?

— Ai ghicit’o, è chiar cum ai dis, și permite-mi sĕ ți repetu, ce mi pasă de sórtea ce va avé nepóta d-tale; ce mi pasă de fericirea sau nefericirea unei femei quare șĭ a rîs de mine; ce mi pasă de amenințările ce mi ați face, pe quând sciu chĕ mâine aș puté s’aducu in familia d-vóstre scandalul cel mai mare cu probele ce le am despre infidelitățile și desfrȇnatele purtări ale protegiatei d-tale!

— Ții dară s’o declari înaintea legilor ? vrei sĕ se desonorese famila ei întrégă? dar atunci cum ar numi lumea pe un om quare lovesce o familie cu desonórea?

— Cum vrei sĕ se numéscă?

— Póte fi om cu onóre acela ce aduce o desonóre altuia? te întrebu.

— Vrei sĕ glumesci punând questiuuca p’un asemenea tĕrȇm: cel ce omóră pe altu è or ce ți va plăcé, dar numai mortu nu poți sĕ ’i dici chĕ este; asemenea și cel ce redică onórea cui-va, merită póte un altu nume, ear nu acela de desonorat, pentru cuvȇntul chĕ nu póte fi cineva și activu și pasivu în acelas timpu.

— Așa dară stăruesci în refusul d-tale? dise unchiul dupĕ ce făcu quâți-va pași prin cameră.

— Așa mĕ învață interesele de o quam dată.

— Interesele ! mĕ prindu chĕ nu ți le cunosci bine, daqua è vorba de interese.

— Ce te face sĕ credi astu-fel?

— Ce mĕ face? vrei sĕ ți spuiu?

— Spune, sĕ mĕ convingu și eu.

— N’ai dat de-ună-di unuia din aceia pe quari îi credi chĕ ți sunt amici, nu ’i ai dat toți banii ce ai avut, tótă starea d-tale în quare era și aceea a nepótei mele, vr’o patru mii de galbeni peste tot, nu ’i ai dat lui cu împrumutare și ți a dat o poliță cu girul unui bancher din piață? Așa è, sau nu è așa?

— Ei bine, e așa; pe urmă?

— Ai căutat sĕ vedi daqua mai ai acea poliță ?

— Ba nu, dar trebue sĕ esiste unde am pus’o.

— Ia caut’o și pe urmă sĕ vorbesci.

— Danibal căută, scotoci, rescoli tóte chărtiele lui în deșertu; polița nu mai esista nicăiri.

— Ei bine ! întrebă unchiul c’un micu surîs de triumfu.

— Ai avut dreptate, respunse Danibal.

— Cu tóte acestea nu te îngriji, ea è la bun locu unde se află.

— S’ar puté ?....

— E în mâinele nevestei tale.

— Nu mĕ îndoescu din partei; è capabile de or ce.

— Scopul scusă midlócele, nu scii? a vrut sĕ te aibă la mână, și acésta ți va proba chĕ ea ține la d-ta mai multu de quât amicii d-tale, în quari te încredi orbesce și quari ți vin în casă qua sĕ ți fure vorbe și a doa di sĕ le denunțe poliției pentru qua sĕ te pédă.

— Calomnia! dise Danibal c’un aer desprețuitor.

— Așa? Atunci mĕ nevoiesci sĕ ți spuiu tot, sĕ dau pe faҫiă ceea ce m’ai făcut a mĕ interesa sĕ tacu, pentru qua sĕ mi resbunu și eu de purtarea ce ai avut’o către mine.

— Spune ce vei voi, sunt dispus s’ascultu tot.

— Biue daqua è așa; dar atunci ar trebui sĕ nu ne întrerupă nimine, chĕci ceea ce am de spus è de o mare importanță.

— N’avem de quât sĕ încuiăm ușa cu cheia, respunse Danibal sculându-se sĕ puiă în lucrare ceea ce disese.

Dar în momentul quând se dispunea sĕ puia mâna pe cheia, ușa se deschise și un oficer al poliției intră în cameră.

— D. Danibal! dise oficerul.

— Eu sum, respunse Danibal c’un aer neturburat.

— D. prefectu al poliției vĕ invită a casă la d-lui.

— Mĕ voiu duce, dise Danibal'

— Mi a ordonat sĕ mergem împreună, adause oficerul poliției.

— Atunci di mai bine chĕ ți a ordonat sĕ mĕ ridici!

— Chiar așa mi s’a ordonat

— Bine; ascéptă-mĕ dară puҫin sĕ mĕ gătescu.

— Domnule Iliene, dise unchiul adresându-se către oficerul poliției, mi sĕ pare chĕ mĕ cunosci?

— Cum sĕ nu vă cunoscu? respunse Toma Ilianu încinându-se înaintea bĕtrânului boer.

- Fiind-chĕ dară mĕ cunosci, fă bunătatea și spune d-lui prefectu chĕ D Danibal sĕ află sub protecțiunea mea, pentru quare eu garantesu chĕ va veni la polițiă or quând va fi cerut, ear quât pentru acum, nu se póte, chĕci am o afacere fórte importantĕ cu d-lui. M’ai înțeles, domnule Iliene ?

— Am înțeles.

— Ascultă-mĕ, spune domnului prefectu mai bine așa, chĕ viu eu ȇnsu-mi la d-lui peste o oră sĕ ’i esplicu tot.

— Pré bine, respunse oficerul poliției și se dispuse sĕ esă, dar, asupra unui semn ce ’i făcu bĕtrânul diplomat, în locu sĕ esă pe ușă, se strecură dupĕ paravȇntul ce masca un pat ce se afla dupĕ ușă. Remâne bine înțeles chĕ tóte acestea se făcură în timpul pe quând Danibal trecuse într'o cameră lateralĕ spre a șĭ face pregătirea pentru visita polițienéscă.

Unchiul avu fericirea sĕ anunțe lui Danibal serviciul ce ’i făcuse, și întorcȇnd ȇnsu-și chĕia de la ușă veni sĕ șédă lȇngĕ nepotu-sĕu cu cel mai mare aer de satisfacere..

— Acum sĕ vorbim, domnule nepóte, și ascultă-mĕ cu sânge rece pȇnĕ voiu spune tot ce am de spus.

— M’am promis auditor pasivu.

— Nu voiu pasivu, din contra, avem sĕ discutăm împreună pȇnĕ ne vom ajunge din cuvinte. Ai vĕdut chĕ or ce ți am spus n’am mințit; ai înțeles, mi sĕ pare, chĕ ți portu interesul ca pentru ȇnsu-și fiiul meu, póte și mai multu, și vei vedé îndată pentru-ce; mai ântȇiu pentru chĕ ești omu de capacitate, ești omu de onóre, nutresci cele mai frumóse simtimente pentru biata țărișóra asta, quare a avut o miiă de pĕcate și sĕ vede chĕ nu șĭ le a espiat încă pe tóte, și pe urmă ți mai portu interesul și te stimesu pentru-chĕ... dar nu ți spuiu acum vorba acésta, o lasu mai târdiu. Acum ți mai spuiu chĕ aș dori din tot sufletul sĕ te vĕdu împăcat cu nevastă-ta, dar daqua nu sĕ póte, nu mĕ mai cercu sĕ făcu nici un pas în privința asta, de quât ți dicu numai: deschide-ți ochiĭ bine qua nu cum-va un capriciu de cea mai dupĕ urmă însemnătate sĕ viă a te vătĕma într’un interes multu mai mare, și cu atât mai mare, chĕ nu va fi numai interesul tĕu, ci și al nostru tutulor, și al acestei țere pe quare sum sigur chĕ o iubesci mai pré sus de or ce.

— Unchiule, me uimesci. Cine sum eu și ce aș puté face pentru țéra mea, pe quând, ai vĕdut singur cu ochiĭ d-tale, chĕ fără protecțiunea ce mi ai dat, eram sĕ fiu tĕrît la polițiă ca cel mai mare criminal convins de crima ce a comis. Țéra dară nu è a mea și nu e a poporului, ea è a d-vóstre, quari sunteți cei mari și cei putinți ai epocei.

— Nu vorbi așa, mai ales d-ta, quare scii și cunosci pré bine ce viitor ascéptă acéstă țéră, pentru quare semeni chĕ ți ai perdut tóte speranțele d’a o vedé fericită. Ai aflat disposițiunile cele frumóse ale celor șepte puteri în privința patriei nóstre.

— Le sciu.

— Autonomia ei ’i sĕ va recunósce, privilegiele și rangurile vor cădé, aristocrația nu va mai esista, arbitrariul și abusul de or ce natură vor înceta, spre a șĭ da locul dreptății, libertății și egalității...

— Scii, unchiule, chĕ mi sĕ pare a visa audindu-te vorbind astu-fel?

— Sĕ pote, scumpul meu, dar înțelepciunea ne învață quând a ne purta cum n’è vorba, quând a vorbi cum n’è portul.

— Acum te înțelegu mai bine.

— Și eu nu m’ascundu de locu; dar ce vrei sĕ facem noi, aceștia, pe quari ne numiți cei mari și cei putinți ai țerei, quând veți veni mâine voi la putere și noi nu vom mai avé nimicu din fosta nóstră mărire, din vechia nóstră strelucire, nici chiar dreptul de a ne puté numi între bunii voștri concetățeni, quari vor veni sĕ ne impute mii de pĕcate, mii de abusuri, trădări, apĕsări și cine mai scie ce!

— Eh! dar pȇn’ atunci veți mai avé încă timpu a vĕ înavuți și a nu mai avé nevoiă de noi, desculții, spre a ne cere un codru de pâine.

— Mulți au urît avuția, dar gloria nici unul.

— În-fine?

— În-fine, écă de ce este vorba; sci unde ne aflăm și cunosci unde avem s’ajugem, dar qua s’ajungem mai curȇnd unde dorim, ne trebuescu midlóce, fără de quari nu vom reuși, sau vor reuși alți, ear nu noi. Iea a minte la ce voiu sĕ spuiu.

Și prefăcutul unchiu s’aplecă quât putu la urechia lui Danibal și micșorându-șĭ vocea:

— Scii ce sĕ urdesce în cercurile cele înalte ? dise el; nu scii; ei bine, sciu eu: sórtea quare se pregătesce țerei nu place tutulor, și spre a desjuga planul Europei în privința ei, vor sĕ próvoce o nouă invasiune în țéră prin resturnarea tronului, și armele cu quari vor sĕ se serve sunt acelea ce le au găsit în concesiunile acordate de Domnitor supușilor austriaci din țéră. Sĕ citesci raportul prefecturei de Ilfovu din 7 februare No. 1120, prin quare sĕ plânge la minister, chĕ în cele mai multe părți din județul sĕu, mai vîrtos la Oltenița și Negoesci, aceste concesiuni au produs un efect pré scandalos, fiind-che cei mai mulți săteni șĭ au procurat patente austriace și nu mai vor a sĕ supune regulelor stabilite pentru locuitorii țerei. Acești săteni erau veniți în țéră de dece și cinci-spre-dece ani, unii chiar de trei-deci, sunt însurați cu pămȇntene și înscriși în roluri cu cei-alți contribuabili.

Acum sĕ lăsam chĕ rĕul sĕ întinde și póte sĕ se lățéscă peste tótă țera, în quât sĕ ne fiă amenințată naționalitatea, dar, qua sĕ se întâmpine și cel-altu rĕu, al vre unei invasiuni întîmplătóre, partitul cel mai înțeleptu è otărît sĕ șĭ alegă sau sĕ ceră un altu Domnu, quare negreșit urmând o altă politică, ar scăpa țéra de pericolul în quare sĕ află. Dar è singur și isolat acestu partit, și fără ajutorul națiunei nu va puté face nimicu. D-ta ai tótă influința ce ți a dat’o patriotismul d-tale ce e sciut de toți; ai amici, cunoscuți destui, ai puté sĕ interesesi pe aceia din bărbații de la 48 quari se află în țeră, și toți cu toți sĕ scăpăm patria de domnia tiranului ei.

Danibal sĕ sculă și începu sĕ se preîmble prin cameră c’un aer de nemulțumire pe quare nici chĕ se cercă sĕ ’l ascundă.

— Nu dici nimica, nepóte, urmă unchiul; nu ți dai nici o părere, d-ta quare scii multe și de quare avem așa de mare trebuință in momentul de faҫiă; taci și nu dici nici albă nici négră?

Și pe cine vreți sĕ mai alegeți de Domnu ? întrebă Danibal.

— Or pe cine, și or-quare sĕ fiă, tot n’ar fi capabil sĕ facă ce a făcut acesta.

— Scii ce? eu, unul, daqua m’aru alege pe mine, facu o suposițiune, dar daqua m’ar alege pe mine, adoa-di aș jupui pe toți alegĕtorii mei.

— Dreptu recunoștință, póte? întrebă bĕtrânul unei unchiu cu gura căscată de mirare.

— Ba, dreptu învĕțăment, qua sĕ le taiu gustul d’a șĭ schimba Domnii cum șĭ schimbă cineva rufele. Quând ai face adunarea tutulor Domnilor ce'i a avut țéra românéscă și sora ei Moldova în mai puҫin de cinci secoli, ai vedé chĕ amu puté face dintr’ȇnșii o oștire de Domnitori, pe quare s’o comande Ștefan cel Mare și Mihaiu Bravul, puși amȇndoi sub ordinile lui Mircea cel Bĕtrân. Écă părerea mea, unchiule, și daqua ți sĕ va păré straniă atribue acésta la straniele întimpăriri de quari m’aflu dominat.

— Omu curios! ’i plăcu unchiului sĕ cugete. Ei bine! nepóte, dise apoi tare, se vede chĕ n’am avut parte de cuvânt astă di la d-ta; dar fiind-chĕ è așa, promite-mi cel puҫin chĕ nu vei scóte nici o vorbă din quâte spuserăm astă séră.

— E tot ce ți potu promite, respunse Danibal.

— Dar sĕ nu faci nici ca bărbierul lui Midas, quare neputȇnd sĕ țiă secretul făcuse o gaură în pămȇnt, și de quâte ori voiea sĕ resufle, punea gura la gaură și ’i spunea secretul urechilor bietului Midas.

— Fii sigur, unchiule, chĕci nici eu nu sum bărbier nici d-ta nu ești rege.

Unchiul gustă gluma și rîse; mai făcu cinci șese pași prin casă, apoi și luă dioa bună qua sĕ plece.

— Te duci, unchiule? dise Danibal.

— Vrei sĕ te puiu în drépta?

— Ba nu, eu apucu pe altă parte.

— Atunci te lasu sănătos.

Pe urmă revenind pȇnĕ în midlocul camerei:

— Nepóte, mi am adus a minte, adause el; mĕ lași sĕ scriu o scrisóre la d-ta?

— Dispune dupĕ placul d-tale, numai sĕ mĕ erți daqua mĕ grăbescu sĕ esu.

— Nu te îngriji de mine, mi adusei a minte, cum am dis, chĕ astă-di am sĕ scriu la Iași printr’o persónă quare plécă mâine de diminéță și, unde ședu eu, è pré departe qua la șépte ore sĕ ’i trimițu scrisórea, dupĕ cum ne a fost vorba.

— Quâte sunt la d-ta?

— Șépte făr’ un pătrar.

— La mine fără doĕ-deci. La revedere, unchiule.

— Sĕ vii sănătos.

CAP. XLVI.
UNCHIUL DALIEI.

Nu ne vom cerca sĕ facem ritratul acestui personagiu, credȇnd mai de trebuință a ne ocupa puҫin de moralul acelui omu de quât de fisicul sĕu; vom spune numai în trécĕt chĕ despre fisicu, unchiul Daliei, D. Alesandru F***. era de o taliă de midlocu, cu o burtă rotundă ca numĕrul 5, avea un nas roșu și țuguiat ca numĕrul 4 și avea spatele quam boltit ca numerul 3; cititorii noștri se vor adresa, daqua vor voi, la doctorul Gali sau Lavater, spre a complecta fisionomia acestui subiectu, despre quare nu vom adăugi de quât o mică descriere a caracterului sĕu.

D. Alesandru F***, es-ministru din regimul regulamentar, proprietar mare și rusolatru înverșunat, șĭ făcuse studiele la Paris, adică învĕțase sĕ vorbéscă limba francesă și sĕ chĕltuescă quâte-va mii de galbeni în petrecerile desfrȇnate, quari fac gloria celor mai mulți foști feciori de boeri din fosta țéră-românéscă, moșia Domnilor dup’atunci și a boerilor de pȇnĕ mai de ună-di.

Astuțios, limbut, încăpățînat, încrezător în midlocele ce ’i procura ceea ce numia el espreriință sau o îndelungată practică ce o căpătase în afacerile publice, D. F*** sĕ lingușia chĕ n’a fost lucru la quare sĕ nu fi reușit îndată ce s’ar fi interesat la acéstă reușie. Acum, retras din serviciu și calculându-șĭ viitorul dupĕ cei cinci-deci și șése de ani trăiți, și concentrase tot cultul în templul plăcerilor ce le căuta în intrigele sele amoróse. Sĕ dicea unchiu al Daliei, dar nu era în realitate de quât un vĕr al doile al tatălui ei vitrigu, quare nu mai esista. Frumusețea și graciele Daliei îl captivaseră pȇnĕ într’atâta, chĕ nu ’i remăsese midlocu neîntrebuințat spre a ’i face cucerirea. Cocheta femeiă vedȇndu-se alungată de soҫiul ei, pe quare, cu tóte nebuniele ei și infidelitățile ce ’i făcuse, ea îl iubia cedând unui capriciu straniu al inimei sale, și atât acestu cuvȇnt, quât și idea de a remâné lăsată de bărbatu-sĕu făcȇnd’o sĕ doréscă o împăcare cu el, profitase de imperiul ei asupra bĕtrânului înamorat și ’i pusese condițiunea sine qua non a împărtășirei amorului sĕu, refacerea casei sale stricate.

Écă pentru ce vĕdurăm pe D. F*** venind la Danibal armat de tóte stratagemele ce șĭ imaginase, pentru a ’l puté îndupleca sĕ și reiea nevasta, sau sĕ'l perdă mai bine qua sĕ scape de el.

Dar una din aceste stratageme fusese, ca o reservă, în casu d’a nu reuși prin eloquința atâtor vorbe ce’i spusese, complicitatea oficerului de polițiă, pe quare sciuse a ’l interesa în complotul sĕu prin farmecul promisiunilor ce ’i detese. Toma Ilianu, depărtat din postul sĕu pentru motive de esces de putere și 'alte abusuri flagrante, bătea stradele de quâte-va luni de dile și urca scările persónelor influinți pentru a face sĕ șĭ recapete postul. Una din aceste persóne visitate și implorate de dȇnsul fusese și D. F***; el ’i promisese postul solicitat, dar spre a ’l căpăta, ’i adăugise chĕ trebuia sĕ ’l merite, și spre a ’l merita, trebuia sĕ facă un serviciu statului quare sĕ ’l recomande mai bine și sĕ ’l facă a uita trecutul sĕu; așa dară, ce altu serviciu mai mare putea face el guvernului, de quât arĕtându-se capabil a descoperi un complot ce se urdesce în contra lui, sau denunciândui cel puҫin pe cineva quare ’i è ostil și vătămător prin faptă sau vorbă. Danibal fusese omul ce ’l însemnase D. F*** es-sbirului polițienescu. Toma Ilianu conservase încă vechia sa uniformă de oficer al poliției; D. F*** arȇtândui midlocul de a sĕ face plăcut guvernului îl pusese sĕ viă din partea prefectului poliției a invita pe Danibal la prefectură, credȇnd chĕ Danibal, quare era spirit independint și de un caracter mândru, s’ar opune l’acéstă chĕmare; sbirul avusese ordin sĕ ’l iea cu forța, écă ocasiunea d’a face sĕ se nască un scandal: Danibal va opune forța la forță, și ar fi avut de martor pe D. F*** chĕ un funcționar publicu purtând uniforma postului sĕu a fost bătut, maltratrat de un individu. pentru-chĕ venise sĕ șĭ îndeplinéscă datoria cu quare fusese însărcinat. Pentru Danibal acéstă faptă ar ave nisce consequințe fórte urîte, și D. F*** era singurul omu quare ar fi putut sĕ ’l scape de pericolul ce ’l amenința, dar pentru qua sĕ ’i promiță protecțiunea sa era sĕ ’i puiă condițiunile sele.

Pe de altă parte, Toma Ilianu quare, precum vedem, nu era de quât un instrument orbu întrebuințat numai pentru a servi interesul d-lui F***, pe quând credea chĕ servia pe al sĕu propriu, fusese amăgit de D. F*** chĕ intrând în casa lui Danibal va avé ocasiunea sĕ descopere chĕ el complota cu amicii sei pentru resturnarea tronului, și chĕ numai la întîmplare d’a nu nemeri ómenii suspecți la dȇnsul sau vr’un altu indiciu quare sĕ '1 autorise a ‘1 denuncia ca complotistu, numai atunci sĕ și scuse călcarea domiciliară cu ordinul ce ar fi dis chĕ are de la prefectul poliției de a ’l aresta, astu-fel qua nereușind într'una sĕ le remâiă cea-altă prospectivă.

Toma Ilian urmând dară dupĕ instrucțiunile ce ’i fuseseră date, nu sĕ putu mira îndestul quând, în contra celor puse la cale mai dinainte, vedu pe D. F*** chĕ luase făҫiși sub protecțiunea sa pe Danibal, și cu tóte acestea ’i făcu lui, lui Toma Ilianu, semnu sĕ s’ascundă dupĕ patul unde sta încă fără sĕ înțélegă trebuința acestei noue mesure, de quât atunci, quând începuse s’audă subiectele provocătóre ce ’i deschisese bĕtrânul diplomat.

Danibal plecă d’acasă, D. F*** pretestă chĕ avea sĕ scriă la Iași, chiar în séra aceea, pentru qua sĕ pótă remâné cu complicele său.

— Nu făcurăm nimicu. dise acesta eșind din ascundĕtórea lui.

— Nu trebue sĕ ne desperăm, dise D. F***, quare avisase la un midlocu mai sigur, acela de a ’l perde, și quare ’i surîdea mai bine de quât de a ’l reuni cu nevasta-sa.

— Sĕ sciu chĕ nu mĕ lasu nici mortu, dar tot trebue sĕ facu ceva, respunse sbirul.

— Aideți sĕ nu ne găséscă aci, și ți voiu spune ce ai de făcut.

— Ba sĕ nu mĕ ducŭ încă, daqua voiți, s’ascultați și părerea mea.

— Sĕ vedem.

— Faceți ’i d-vóstră o scrisóre cu adresa în tótă forma; acea scrisóre sĕ fiă ca un respuns la o altă scrisóre primită de la dȇnsul; sĕ se coprindă în acea scrisóre tot ce ’l ar puté compromite în materiă politică; eu voia sta aci ascuns, și, în minutul quând va citi o ...

— Aș! aș! făcu D. F*** quare nu gustă idea complicelui sĕu.

— Atunci, cum remâne? întrebă acesta.

— Cum remâne? Remâne sĕ te silesci mai bine a pune mâna pe chârtiele acestuia; nevastă-sa mi spusese despre o corespondință a lui cu emigrații din Paris. De vei puté sĕ pui mâna pe aceste documente, fii sigur chĕ libertatea lui e compromisă, póte și mai multu de quât atât. Eram sĕ propuiu un altu plan, dar sĕ facem mai ântȇiu acéstă cercare. Eu nu potu sĕ remâiu aci, chĕci bine pricepi rolul pe quare voia și sĕ cuvine să ’l jocu în tótă intriga acésta; prin urmare nu perde timpu d’a ți face căutările trebuitóre, pȇn’a nu apuca sĕ se întórcă. N’ai sĕ te temi nici din partea servitorilor lui; mai ântȇiu el n’are de quât un singur fecior, și pentru el voiu însărcina pe al meu sĕ ’l tragă d’a casă în vre una din cârciumele Bucureștilor, quari sunt bune și ele pentru ceva. La înîmplare de a fi suprins...

— Apoi n’am și eu braҫe destul de țepene! respunse es-sbirul.

— Ține-le pentru alte împrejurări... Na, vedi de '1 adórme mai bine, cum vei sti... Dar audu pe cineva urcându-se; remâi îndĕrĕt sau ascunde-te.

Și D. F***, dupĕ ce dete o chĕrtióră strînsă în forma unui pachet de farmaciă, sĕ făcu nevedut pe ușa quare da în sala d’afară.

CAP. XLVII.
PANDUR

Toma Ilianu înțelese chĕ în pachetul ce ’i detese D. F*** se afla un narcoticu óre-quare, și se grăbi a ’l amesteca cu apa dintr’un vasu colorat din quare Danibal obicĭnuia sĕ bé nóptea. Dup'aceea neavȇnd timpu a șĭ căuta o ascundĕtóre mai sigură, trecu provizoriu în locul unde se pitise și mai ’nainte, pȇne sĕ vadă ce ’i remânea de făcut.

Ușa se deschise și doi inși intrară în casă.

Aceștia era Telma, strevestită tot în costumul bărbătescu, și Cristian, însoҫit de Pandur, câinele ce ’l luase de la Anica lui Biloiu dreptu prețul ce o costase, și quare, din momentul ce se vĕdu liberat din torturele turbăcitorilor, nu se mai deslipi de lȇngĕ mântuitorul sĕu.

Fratele Telmei eșind sĕ urmăréscă pe soră-sa, întîlni pe Cristian quare venia la dȇnsul și, temȇndu-se pentru ea mai multu din instinctu de quât din vreo prevedere, rugase pe Cristian sĕ o însoҫéscă.

Écă pentru-ce îl vĕdurăm pe amȇndoi intrând în acelaș timpu la Danibal.

— Unde te duceai? îl întrebă Telma.

— Me duceam la D-vóstră, dar vĕdȇndu-te chĕ ai apucat înqua, m’am luat dupĕ d-ta și abia te am ajuna quând intrai în curte.

Delicatețea nu ertă pe Cristian sĕ facă vre o întrebare indiscretă Telmei, de și el cunoscea fórte bine pasiunea ce sfâșia de multu inima copilei.

— Amicul nostru se vede chĕ nu e a casă, se mărgini Cristian sĕ dică.

— Nu credu chĕ va întârdia de a veni, respunse Telma, chĕci am avut de eri vorbă cu dȇnsul sĕ ne întîlnim pentru óre-quari desfaceri de datorie ce amu avut între noi, fiind-chĕ è vorba sĕ plece mâine în streinătate.

Telma șĭ întórse capul qua sĕ nu ’i se vadă palórea ce 'i coprinse faҫia dicȇnd aceste din urmă vorbe.

Cristian se ocupă de câinele sĕu. pe quare îl făcea sĕ se culce la piciórele lui și nu observă tristețea Telmei.

O pindulă sună optu ore.

— Nu è cu putință! dise Telma; nu credeam sĕ fiă mai multu de șépte.

— Ba sunt trecute de optu, dise Cristian uitându-se la orlogiul sĕu. Dar, o ideă! adausc el îndată.

— Ce ideă?

— Mĕ prindu chĕ sciu unde è Danibal acum, și nu è departe de noi; daqua ai vré sĕ mergem împreună, e numai a trea casă d’aci, la amicul sĕu Ferat cu quare pune țéra la rônduélă.

— Cum credi chĕ aș puté sĕ mĕ ducu într’o casă necunoscută, observă Telma. Ceea ce ar fi mai bine è de a mi face acestu micu serviciu, ducȇndu-te sĕ 'i spui chĕ am venit și ’l asceptu aci.

— Ai dreptate, ai o miiă de dreptăți; Écă, mĕ ducu sburând. Pandur! sĕ stai aci!

Telma remase singură și șĭ plecă fruntea pe mânai resimată de o masă. O miiă de cugete contrarie unul cu altul ’i traversa mintea; o miiă de simtimente diferite se rescula în inima ei. Astă întrevedere cu acela pe quare îl iubia ca de atâția ani, fără qua el s’o sciă, era sĕ fiă cea dupĕ urmă póte. Aci ’i venia sĕ s'arunce în braҫele lui și sĕ și smulgă masca de la ochi, aci éră amorul lui pentru nevastă-sa se desemna în suvenirea ei cu nisce-culori așa de vie, înquât se simția descuragiată în midlocul unei otărîri luate. Pe de altă parte ea scia chĕ, dupĕ scandalul cel din urmă, Danibal alungase pe femeia sa din casa lui, dar de quâte ori nu s’au repetit asemeni scene în quari tot amorul a triumfat pȇnĕ în cele din urmă!

Dar pe quând aceste cugete triste strebăteau sufletul nefericitei copile și înclinau fruntea ei sub durerósa lor greutate, Toma Ilianu, quare prinveni e a pune narcoticul seu într’o carafă de apă ce o aflase pe o mescióră de lȇnge patul unde stătuse ascuns, nu mai cugeta acum de quât cum sĕ fugă d’acolo, pȇn’ a nu fi espus de a fi descoperit și a perde astu-fel tot fructul ce sera sĕ ’l culégă dupĕ curagiósa sa întreprindere. Este adeverat chĕ el sĕ îngrijise la timpu a scóte cheia de la ușa ce da în sală și a o ascunde cu scopu, farĕ îndoélă, de a șĭ menagea intrarea putinciósa în momentul ce ’l ar crede favorabil pentru invasiunea sa nopturnă; nu ’i remânea de quât sĕ s’asigure și de cheia de la săla și a se retrage la oparte asceptând efectul beuturei bine făcĕtóre. Profitând dară de momentul în quare Telma era absorbită de cugetările ei ce o ocupau, el se strecură binișor și făr’ a fi observat de nimine, și despăru ca o umbră nevăzută și nesimțită.

Era și timpu, chĕci, doĕ minute dupĕ plecarea es oficerului polițienescu, Danibal intră din preună cu Cristian și cu câinele acestuia.

— Salutare, Amlet, dise Danibal întindȇnd mâna aceluia pe quare îl numia astu-fel.

Telma se sculă în picióre qua sĕ salute pe Danibal, dar era palidă și întunecósă ca o lampă quând se stinge.

— Ai venit la invitarea mea, adause Danibal, și nu mi faci nici imputarea ce o meritu, pentru-chĕ te am făcut sĕ vii la mine, pe quând se cădea s’o facu eu; è multă amabilitate din partea invitatului și puҫină delicatețe din partea invitatorului. Ședi, amicul meu, iea-ți locul, domnule Cristian, și sĕ stăm puҫin de vorbă qua sĕ ne trécă timpul. Écă ce mi spuse un amicu chĕ ’i s’a întîmplat de-ună-di; ascultați și sĕ rîdeți daqua veți voi, chĕci și eu am rîs la început, dar mai în urmă cugetând mai bine, mi a perit gustul de rîs. În-fine, amicul meu quare è însurat vĕduse de la un timpu înquóce o fórte mare înclinare din partea unuia din cunoscuții lui, quare voiea sĕ trécă de amicu al sĕu, și nu scia la ce s’o atribuéscă; lumea vorbia p’afară ce ’i plăcea lumei sĕ vorbéscă, chĕ adică noul amicu nu era altu ceva de quât o amică a amicului meu, quare luase acéstă mască spre a se puté feri de ochiĭ soҫiei amicului meu, quare, din partei, nu credea alta de quât chĕ amicul sĕu era un curtesan al nevestei sale, a quăria inimă se jurase sĕ o cuceréscă cu or ce prețu. Impărțit între aceste doĕ suposițiuni, amicul meu otărî sĕ rupă vălul îndoelei sale și sĕ pĕtrundă pȇnĕ la adevĕr. Spre acestu scopu, invită într’o séră pe acel amicu în casa sa și nu ’l mai lăsă sĕ ésă pȇn' a nu ’i proba adevĕratul sĕu sexu.

Danibal tăcu aci; Cristian, quare în tot timpul narării lui Danibal nu făcuse de quât a șĭ preîmbla ochiĭ de la dȇnsul pȇnĕ la Telma și de la ea pȇnĕ la Danibal:

— Și ce a mai făcut dup’aceea? întrebă el neputȇndu-șĭ stȇmpera curiositatea.

— Ce a mai făcut? dise Danibal ațintându-șĭ ochiĭ asupra Telmei, quare schimba mii de fețe, ceea ce a mai făcut am sĕ vă spuiu peste trei dile cel multu.

— Pentru ce nu acum?

—D-ta mi ai făcut acéstă întrebare, Domnule Cristian?

— Așa.

— Aș fi voit sĕ mi o facă Amlet.

Lovitura era decisivă și nu lăsa nici o îndoélă, nici chiar eticheta unei alusiuni. Telma se sculă din locu, făcu trei pași prin cameră, apoi sĕ întórse la locul ei șovăind, apoi se resimă cu spatele de un fotoliu și în cele din urmă cădu pe el mai fără simțiri. Danibal urmăria tóte efectele produse de vorbele lui făr’ a se mișca din locu. Singur Cristian nu refusa ajutorul sĕu ce ’l datoria acelei ființe pe quare o vedea suferind.

— Puҫină apă! unde ții apa? dise el retăcindu-șĭ pașii în drépta și în stânga.

— Caută lȇnge patul meu, respunse Danibal disimulând cea mai mare neturburare.

Într’acestu moment, câinele lui Cristian, quare pân’ aci nu făcuse de quât a dormi lungit în midlocul camerei, simțind pașii stăpînului sĕu, se ridică în picióre și urmări tóte mișcările lui făr’ a perde nici una din vedere, dar quând vĕdu pe Cristian apropiându-se de patul lȇngĕ quare se afla cana cu apă pusă pe mescióra ce o cunóscem, se repezi la dȇnsul și începu sĕ latre cu tótă furia putinciósă.

— Pandur! strigă Cristian, nu vrei sĕ mi dai pace?

În-deșertu, în locu a se supune l’acéstă chiemarea stăpînului sĕu, credinciosul câine ’i apucă mânica cu dinții, o lăsă éră, începu sĕ latre din nou și, prin tóte midlócele ce ’i erau date, se cerca sĕ împedice apropierea beuturei fatale de gura fostei sale stăpîne.

Cristian vĕdȇnd stăruitórea opunere a câinelui sĕu, quare nu ’l lăsa nici s’atingă vasul cu apa ce ’i inspirase atâta temere, îl îmbrânci cu piciorul și bietul animal se rostocoli pȇnĕ la cea-altă margine a camerei. Atunci, simțindu-se liber un minut și voind sĕ profite de acéstă libertate, împlu un pahar de apă și ’l aduse Telmei quare se desceptase puҫin de sgomotul ce ’l făcuse Pandur. Abia copila șĭ aplecase buzele pe paharul ce’i presintase Cristian, quând îl simți d’o dată lovit cu putere și cădut la piciórele ei. Danibal și Cristian sĕ uitară unul la altul quând vedură chĕ Pandur era quare se repedise ca fulgerul și trîntise paharul din mâna aceleia ce îmbla sĕ bé dintr’ȇnsul.

— Asta însémnă ceva! dise Danibal; sĕ vedem pȇnĕ unde merge instinctul câinelui.

Și se sculă sĕ se ducă spre patul sĕu, dar pȇn’ a nu se apropia de el, Pandur resturnase mescióra și cu dȇnsa și cana de apă quare cădȇnd se sparse în patru bucăți.

— E de mirare! dise Cristian vĕdȇnd acéstă din urmă faptă a câinelui sĕu; nu mi s’a întîmplat pȇn’ acum sĕ vĕdu la dȇnsul asemene urmare.

— Ce sĕ fiă óre! dise Danibal uitându-se cu o nedescrisă curiositate la fărămăturele canei sale de apă.

— Neapĕrat chĕ acésta însémnă o simptomă de turbare; câinii turbați sau qnari sunt în ajunul de a turba sunt afectați de idrofobiă, și frica lor de apă îi face adesea sĕ comită asemeni fapte. Altu-ceva nu înțelegu, dise Cristian. Dar fiind astu-fel, adause el peste un minut, cată negreșit sĕ luăm măsure în privința ta, domnișorule Pandur.

— Sĕ nu v’atingeți de dȇnsul, strigă Telma, quare șĭ venise acum în fire. Câinele nu è turbat; eu quare îl cunoscu pré bine vă potu garanta pentru dȇnsul. Aci, Pandur! vino la mine!

Pandur veni la glasul ce ’l chiemă manifestând o miiă de semne de bucuriă pentru privințele ce avu Telma pentru dînsul.

— Câinele è sănătos, dise ea, și, de probă, sĕ mi s’aducă o altă apă și veți vedé.

Danibal aduse apă dintr’o altă cameră și o dete în mâna lui Cristian, quare îl întâmpină în pragul ușei. Telma o primi de l’acesta și o puse la gură uitându-se la câine qua sĕ vadă ce făcea. Câinele nu se mișcă din locu.

— Vedeți ce vă spuneam, dise Telma, chĕ bietul animal n’are nimicu? de quât, luați séma bine, domnule Danibal, cu d-ta vorbescu.

— Te ascultu.

— Iea séma bine, purtarea lui Pandur póte inspira multe prepuse...

— Ce è, nu è lucru curat, întrerupse Cristian. Ce credi, d-le Danibal?

— Sĕ póte; va fi pus cine-va vre un venin sau vre un narcoticu în apă, cine-va quare se interesă a sĕ mĕ omóre sau sĕ m’adórmă.

— Și nu ’l poți ghici quare sĕ fiă acela? se cercă sĕ întrebe Telma.

— Vre unul quare în dosul unei buze surîdĕtóre scie s’ascundă un dinte mușcător, cum sunt mulți, respunse Danibal subliniând aceste vorbe.

Pentru a doa óră Țelma cătă sĕ șĭ aplece ochiĭ dinaintea crudelor alusiuni ale lui Danibal. O tăcere profundă urmă îndată dup’acésta; Cristian, cu amăndoĕ mâinele puse pe bastonul sĕu ce părea înfiptu în parchete și cu bărbia lipită de pumnii mâinelor sele, semĕna chĕ vrea sĕ țiă în locu, cu ochiĭ lui ațintați în jos, o ideă pe quare abia o prinsese și voiea mereu sĕ'i fugă: acéstă ideă era de a lua de mână pe Telma și a pleca a casă cu dȇnsa, spre a o sustrage de cursele ce părea chĕ ’i sĕ întindeau de către Danibal. Acesta ședea pe un scaun cu piciórele întinse unul peste altul, cu braҫele încrucișate pe peptu și cu ochiĭ în tavan, selbatici și preocupați, ca cel ce ascéptă sĕ vadă o cometă cădȇnd pe pămȇnt. Telma, cu cotul resimat de spatele fotoliului sĕu și cu partea dréptă a fruntei sale lăsată pe mănăi, preîmbla o căutătură vagă și nesigură de la sfărămăturele canei cu apa înveninată pȇnĕ la devotatul căine, quare sta la piciórele ei într’o posă gardiană și se uita din quând în quând la Cristian qua sĕ înțelégă tăcerea lui cea tristă.

Mai multu de jumătá de oră trecu astu-fel, quând, dupĕ ce a părut chĕ șĭ a netedit bine calea, Cristian se sculă din locui dicȇnd:

— Aideți, Pandur!

Telma se uită la dȇnsul făr’a sci ce sĕ otaréscă.

— Te duci? dise Danibal c’un aer rece.

— Ne ducem, respunse Cristian.

— Ai dreptate, ai venit cu minunatul d-tale Pandur, pentru quare păstrezu tótă recunoștința mea, dar, uitasem chĕ ai venit cu el.

— Eu și cu amicul meu din faҫiă, dise Cristian.

Telma se sculă în picióre, dar făcu acésta cu óre-quare îndoélă.

— Ce va sĕ dică asta! mĕ lăsați toți! Dar mai ântȇiu, scumpul meu, adause al adresându-se către acela ce ’l lua dreptu Amlet, d-ta cată sĕ mai remâi, știi bine chĕ avem de vorbit împreună.

— De vorbit? întrebă Cristian.

— Eh da; pentru ce astă întrebare.

— Pentru-chĕ veți puté vorbi și acum faҫiă cu mine, chĕci, credu, n’aveți sĕ mĕ spânzurați qua sĕ vĕ feriți de mine.

— Domnule Cristian, dă-mi voia sĕ nu înțelegu ce însémnă acéstă măsură din partea d-tale.

— Quare mĕsură?

— Aceea ce a pretinde s’asiști la convorbirile mele cu amicul meu.

— Amicul d-tale, dă-mi voia, domnule Danibal, sĕ fiă și amicul meu.

— Nici o dată n'am cugetat sĕ facu un monopol din amicia nimelui, respunse Danibal c’un ton înțepat: dar în acéstă împrejurare, fiind-chĕ am sĕ descurcu o afacere de onóre cu amicul meu, înțelegi pré bine chĕ nu voiu, chĕ nu se cade s’avem pe nimine de martor în confidințele nóstre.

— Un al treile amicu póte fi tot d’auna de folos în astu-fel de casuri, observă, Cristian.

— Domnule, nu mĕ cunoscu dator sĕ primescu lecțiunea nimelui quând nu o ceru eu ȇnsu-mi, și prin urmare...

— Sĕ esu afară, nu è așa?

— Nu te grăbi, domnule! și prin urmare, am vrut sĕ dicu, nu te cerca sĕ depărtezi din casa mea pe cineva de quare am atâta nevoiă ca și el demine.

— Și eu ți respundu, domnule, chĕ nu voiu eși d’aci fără persónă cu quare am venit și chĕ, daqu’ aveți ceva de vorbit sau de descurcat împreună, puteți s’o faceți faҫiă și cu mine, ear altu-fel, nu! Asta è otărîrea mea.

— Mĕ faci sĕ ridu, deu! — Dar mai ântȇiu, cine ți a dat acestu dreptu de protector asupra unei persóne quare n’are nevoiă de protecțiunea cuiva? afară numai daqua nu va fi cerut, cu un minut înainte d'a intra la mine, protecțiunea unui amicu încontra altui amicu, dar și atunci o asemene urmare nu spune în favórea cui a făcut'o nici quât ar puté a o scusa.

— Domnule Cristian, dise Telma atinsă puҫin în amorul său propriu; domnule Cristian, mĕ vădu în datoriă de a lua partida domnului Danibal, aducȇndu-mi a minte chĕ într’adevĕr amicul meu m’a invitat sĕ viu astă séră la șépte ore pentru o esplicare ce o cere do la mine și pe quare voiu, stărcescu sĕ ’i o dau. Quât pentru mine, nu mĕ ferescu nici cum de a'i da or de esplicare va voi, chiar de faҫiă cu d-ta sau cu tótă lumea: nu potu ȇnsă sĕ nu respectesu cuvintele ce le vă fi avȇnd D. Danibal de a voi qua acéstă esplicare sĕ se facă fără martori, ci între patru ochi; de acea te rogu sĕ te incredi în dreptatea mea și în midlócele ce mi le a dat Dumnezeu pentru apĕrarea ei, și sĕ m’ ascepți în sînul familiei mele pȇnĕ mĕ voiu întórce a casă.

— Atunci, dise Cristian pregătindu-se sĕ esă, te voiu ascepta unde voiu crede de cuviință. — Pandur! remâi aci. Or ce se va întîmpla, sĕ mĕ însciințesi prin lătratul tĕu.

— Mĕ face éră sĕ ridu! Dise Danibal dupĕ plecarea lui Cristian. Cu tóte acestea nu potu sĕ nu’i laudu interesul ce ți pórtă, precum și d-ta vei aproba îndată pe al meu sau îl vei defăima pentru tot dauna. Acum dară între noi, scumpul meu. Ședi colo și m’ascultă. Dar mai ântȇiu, un lucru sĕ mi spui, cel mai esențial din tóte, și n'ai sĕ te feresci de nimine, suntem singuri, numai noi; or quare ar fi adevĕrul, ce ’l asceptu sĕ mi’l spui, ți dau parola mea chĕ nu te vei căi nici o dată chĕ mi’l ai spus. Spune-mi dară cum trebue sĕ te numescu, sau mai bine, cum vrei sĕ ți citescu numele, de la stânga spre drépta or de la drepta spre stânga?

— Nu te înțelegu! dise Telma roșindu-se ca flacăra.

— Adevĕrat dici chĕ nu mĕ înțelegi?

— Ți am spus...

— Ei bine, întrerupse Danibal, atunci mĕ făcu mai înțeles și te întrebu: quare ți è numele cel adevĕrat?

— Nu’l scii? respunse Telma turburată.

— Ceea ce sciu nu mĕ îndestulésă, ci aceea quare aș vré sĕ sciu mi ar îndestula curiositatea.

— Curiositatea! însemnă Telma în mintea ei cu o pană de ghiaciă. — Nu ți am spus nici o dată cum mĕ chiamă? dise copila cu mișcare.

— Mi ai spus un nume quare sémĕnă cu altu, a trebuit sĕ te credu; acum voiu sĕ mi mai spui o dată, dar voiu sĕ mi spui astu-fel cum sĕ poțu a te mai crede și pe viitor.

— Și ce te ar face sĕ nu mĕ mai credi?

— Idea chĕ mi ascunzi adevĕrul.

— Asta?

— Ce alta?

— Danibal, ți repetu chĕ nu înțelegu nici acum quare ți è adevĕratul... scopu, ce te face... a mĕ questiona...

— Adevĕratul scopu îl voiu spune adevĕratului personagiu cu quare voiu vorbi; pȇn’ atunci, nesciind cu cine am a face, nu sciu... nu potu sĕ spuiu mai multu nimicu. Dar è deșertu s’amâni sau sĕ întârdieși respunsul ce ți ceru: ți am scris chĕ peste puҫin plecu în streinătate, póte pentru tot d’auna, și aș dori sĕ sciu, aș voi sĕ cunoscu daqua prepusul meu è întemeiat pe o umbră măcar de adevĕr, chĕci, în asemene casu, n’aș mai întreprinde o călĕtoriă quare m’ar costa timpu și chĕltuélă fără nici o speranță...

— Speranță, ai dis? întrerupse Telma cugetând puҫin la ceea ce dicea.

— Fără îndoélă... Vrei sĕ ți esplicu ce înțelegu prin vorba asta ? doresci sĕ scii quare è speranța ce mĕ va face a mĕ espatria pentru cine scie quât timpu din țéra mea, dintre amicii mei? Ei bine! speranța mea este de a descoperi în vre un colțu al patriei mele, al lumei întregi, o ființă quare, precum ți am mai spus, a fost dată de murindul ei părinte sub protecțiunea mea, quare ființă è adi perdută dintr'o fatalitate crudă, și la quare nu încetesu d’a visa di și nópte, în tot momentul, chĕci prin descoperirea ei aș face trei alte ființe fericite: o mumă orfană și neconsolată, un frate quare mia mărturit de atâte ori quât o iubesce și, în fine... Dar tu suferi! de ce ți peri faҫia?...

— N’am nimicu, spune, spune.

— Ți am spus, acum ți rôndul sĕ mi spui...

— Așa dară ești determinat sĕ pleci?

— Bine vedi chĕ trebue s’o facu.

— Si ce fel... voiu sĕ dicu, cum vei puté sĕ întreprinzi o călĕtoriă quare va avé de scopu căutarea nefericitei mele surore, daqua vei fi însoҫit...

— De cine?

— De... acea femeiă...

— Femeia mea?

— Da.

— Va sĕ dică nu scii nimicu?

— Nu! ce lucru?

— Femeia mea è mórtă.

— Mórtă!

— E mórtă pentru mine.

— Ah!

— Ce vrei sĕ dici?

— Nimicu.

— Credi póte chĕ voiu mai săruta mâna quare m’a pălmuit?

— Ba nu...

— Dar ce? chĕ voiu fi dispus a erta în tótă viața mea? Ai vré sĕ glumesci póte credȇnd chĕ aș mai puté trăi în paradisul unui demon și n’aș preferi infernul locuit de îngeri?

— Ba nu, nici acésta nu voiu sĕ credu, nu voiu sĕ credu nimicu din tóte astea; ce potu fi eu în afacerile vóstre domestrice, ceea ce am fost pȇn’acum, pȇnĕ eri, o ființă quare ardea dupĕ amicia ta, pe quând tu n’aveai pentru acea biată ființă de quât cele mai negre prepuse și pe quare o încărcai adesea cu cea maĭ amară calomniă! nu è așa? tot rĕul quare ți ’l a făcut femeia ta s’a servit cu mine qua sĕ ți ’l facă! ți aduci a minte? eu, quare mi aș fi dat și viața pentru tine, te am trădat, te am desonorat, te am făcut cel maĭ nefericit, ai uitat? Acum mĕ chemi pentr’o esplicare ce vrei s’o aibi cu mine, mi anunți chĕ vei pleca pentru tot d’auna, ai vré sĕ scii cine sînt, dup'o cunoștință de șépte ani, dup’atâte probe de devotament ce ți am arătat, dup’atâte încredințări ce ți am dat prin tot ce mi a stat în mână s’o facu, încă vĕlul quare m’ascundea de inima ta, de ochiĭ tei, de presimțirea ta, de spiritul tĕu, n’a cădut dupĕ mine, qua sĕ te facă sĕ mĕ cunosci cine sînt și pentru-ce, cu tot rĕul quare mi ’l ai făcut, fără sĕ vrei negreșit, nu mĕ potu depărta de la tine un pas, fără sĕ simțu imensitatea chĕ sĕ înalță ca o fantasmă a desperării între noi, și nu te vedu un minut, fără sĕ credu chĕ în acel minut è pusă eternitatea unde dorința cea mai mare perde sborul în deșertu, făr’ a o puté strebate nici o dată! Vrei sĕ scii cine sînt? dar acésta mĕ jurasem sĕ ți o spuiu numai în minutul cel supremu în care sufletul meu ar fi eșit îndată dupĕ descoperirea acestui mister. Cine sînt? sînt acea quare nu mai mi aducu a minte de țĕrȇna tatălui meu, daqua mai are nevoiă de a fi udată de lacremele mele; nu mai mi aducu a minte de o mumă tristă și persecutată, quare are nevoiă de a părăsi acéstă țéră, qua sĕ scape de un inemicu înverșunat quare ’i a jurat peirea pentru qua sĕ șĭ asigure viața și onórea; quare nu mai mi aducu a minte chĕ mai am un frate, o patriă și o datoriă pentru o fericire posibilă la quare aș puté s’aspiru; în-fine sînt aceea quare te iubesce c’un amor pe quare nici ea nu ’l înțelege, pe quare însă-șĭ îl dezaprobă, póte cu judecata ei, dar de quare inima ei nu se póte depărta, făr’ a șĭ compromite esistința ei atât de fatal legată de a ta.

— Tu ești dară, Telma! strigă Danibal luândui amȇndoĕ mâinele într’ale sele; tu ești ființa pe quare o căuta inima mea pretutindine, quare o cerea de la tóte femeile, pe quare un instinctu neînțeles mĕ făcea s’o iubescu fără s’am nici o speranță d’a o mai vedé! Tu ești Telma pe quare te am cules orfană din braҫele murindului tĕu părinte quare te încredințase protecțiunei mele, pe quând se pregătia sĕ trécă pragul eternității; și tu te ai ținut ascunsă de mine atâta timpu, sunt șépte ani acum, și cu tote acestea m’ai vĕdut tristu, nefericit, desperat, și nu mi ai întins mâna sĕ mĕ scapi, și în midlocul suferințelor celor crude quari sbucima plăpânda mea ființă, n’ai voit sĕ mi surîdi cu rada cu quare surîde sórele celor amenințați de negura tempestelor ci m’ai lăsat sĕ suferu, sĕ mĕ torturesu, s’ajungu póte pȇnĕ la cea din urmă tréptă a desperării mele, și atunci... atunci?...

— Am făcut mai multu de quât s’a cuvenit sĕ facu, întrerupse Telma; ți am dat amicia mea, o amiciă devotată, sinceră, neinteresată, și tu m’ai calomniat chĕ mĕ interesam de femeia ta; m'am retras qua sĕ nu ți stricu fericirea și póte chĕ, cine scie, daqua nu mi venise de atâte ori idea cea estremă, idea cea din urmă cu quare un desperat încheiă cariera vieței sale.

— Nebună! dar nu era mai logicu sĕ dici o vorbă amicului tĕu, o vorbă ca aceea ce ai dis’o acum...

— Erai însurat. Oh! trecutul!...

— Lasă trecutul în pace, el è mortu, mortu pentru tot d’auna, mortu pentru qua sĕ șĭ dé locul unui viitor plin de delicie, pe quari cerul le trimite uneori spre a compensa acel trecut trăit în suferințe și în dureri nespuse. Eh bine! amica mea, tu ești încă tristă și mi pari preocupată. Nu! departe de noi aceste cugete negre, quând ne ascéptă cea mai mare fericire pe amȇndoi; uită tot, chĕci eu nu mai mi aducu a minte de nimicu. Vedi tu? pentru mine viața începe de astă-di, m’am născut numai de quâte-va minute și nu m’am născut de quât pentru tine și numai pentru tine; tu ești stéoa quare mĕ va conduce de aci înainte, tu ești sórele quare mĕ va lumina, tu ești în-fine Telma mea dupĕ quare am suspinat ca un strein ce ĭ è dor de patria sa quând se află retăcit pe termurile cuceritorilor lui, sau ca omul quare suspină pe pămȇnt dupĕ cerul din quare sĕ află alungat.

Atunci amȇndoĕ resuflările lor se confundaseră într’o îmbrățișare strînsă și nedespărțită. Telma lăsa părul ei negru și scurtu tăiat sĕ înduese pe umerul amantului ei, quare o sorbia cu privirea; talma, quare ’i ascunsese pȇn’aci sexul, cădȇnd de pe unul din umerii ei, descoperia bustul ei femeescu învestit într’un corsagiu negru de mătase strîns pȇnĕ la gâtul ei, quare era împresurat de un guler rotundu albu ca fóia crinului, în-quât, cine ar fl vĕdut’o astu-fel costumată, n’ar fi ghicit chĕ piciórele ei ce se perdeau în îndoiturele talmei sale cu quare erau acoperite, diferiau de piciórele unei femei prin lungile bot-forte de lacu în quari erau vîrîte.

— Te credi mai fericit acum? întrebă Telma pe Danibal.

— Am uitat ce è fericirea, dise acesta; dar ce sciu è chĕ nu mi aș schimba sórtea cu nici a unui înger din cer.

— Credi chĕ va dura ea tótă viața?

— Oh! da, chĕci, din minutul quând va înceta ea, eu nu voiu mai fi.

Dar daqua vei avé mai multe dile de quât ea?

— Ah! taci! De ce cobesci așa?

— Nu eu.

— Dar cine?

— Voiu sĕ dicu chĕ n’am avut a minte sĕ cobescu, dar nu sciu quare presimțire...

— Oh! lasă aceste idei făcătorilor de romane sau de drame, quari nu mai sciu cum sĕ se facă interesanți...

— Livi! Livi! întrerupse Telma tremurând din tot corpul ei.

— Dumnedeule! ce ți s’a întîmplat! de ce ți bate peptul așa tare? Vrei ceva?

— Da, da, murmură ea c’un glas mai stins.

— Ce vrei? vorbesce.

— Iea-mă d’aci.

— Unde?

— Or unde vei voi; dar du-mă mai curȇnd; nu perde nici un minut, daqua vrei sĕ ne cruți pe amȇndoi de alte nefericiri ce ne ascéptă.

— Aideți, aideți, daqua è așa. Vrei a casă la tine?

— Oh! nu încă! încă nu! Ți voiu spune quând va fi timpul. Acum du-mĕ altu unde-va, or unde, dar sĕ fugim, sĕ fugim mai curȇnd d’aci.

Danibal sĕ sculă și luând pe Telma de braҫiu făcu quâți-va pași spre ușă.

— La o parte, Pandur! Dise el câinelui quare sta culcat lȇngĕ ușa pe quare voiea sĕ ésă Danibal cu Telma.

Câinele nu se mișcă din locu.

— Pandur! scólă d’acolo! repeti acelaș glas.

Nici o mișcare.

Danibal dete o lovitură tare câinelui.

Pandur începu sĕ latre, făr’a șĭ lăsa postul și făr’ a înceta din lătrat cu capul întors spre ușă.

In-fine așa se deschise și Cristian trecu pragul repede.

— Ce mai è, Pandur? Dise el câinelui quare se spărgea în lătrat; ai vr’o presimțire?

— Are o presimțire contrariă cu a mea, dise Telma; pentru mine e ceva quare mi dice sĕ plecu, și pentru el instinctul îl îndémnă sĕ nu mĕ lase sĕ esu.

— Daqua è vorba de instinctu, apoi câinele nu se incélă nici o dată, observă Cristian; și aci cată sĕ fiă vr’o drăciă. Sĕ vedem, dați-mi o lumînare; voiu sĕ scotocescu pretutindine.

Cristian eși cu o lumînare aprinsă; câinele se luă dupĕ dȇnsul lătrând și mirosind copoesce, quând de o dată se opri într’un colțu întunecos de sub scară unde șĭ îndoi lătratul. Cristian s'apropriă d’acel locu, dar lumînarea ’i fu stinsă în mână de suflarea unui omu pe quare nu’l putu vede.

— Cine è acolo! strigă Cristian.

Nimine nu respunse.

— Încă o dată, cine è acolo! sau tragu cu pistolul.

Aceeași tăcere.

— Taci, Pandur! aci, Pandur! Tăcere!

Danibal veni în capul scării și se dispunea sĕ descingă treptele, quănd fu întrerupt de glasul lui Cristian.

— Ai dis ceva, domnule Cristian ? întrebă Danibal oprindu-se în locu.

— Ți am cerut o lumînare aprinsă, chĕci asta mi s’a stins.

Danibal reurcă scara.

— Nu chiema pe nimine în ajutor, dise atunci un glas din umbră, sau ești perdut!

— Cine ești? întrebă Cristian.

— Întrerupe venirea celui ce ’l ai chemat daqua vrei sĕ ți spuiu.

Cristian făcu semnu lui Danibal pe quare’l vĕduse în capul scării și el se retrase.

— Écă-ne singuri acum, dise Cristian.

— Tine-ți câinele daqua ’l ai plătit scumpu, dise glasul.

— Pandur! vino lȇngĕ mine.

Câinele se supuse.

— Ei bine ?

— Ce lucru?

— Vrei sĕ mi spui acum cine esti?

— Cine sînt?

— Ei da!

— Sînt un... delegat al poliției...

— Un spion! întrerupse Cristian.

— St! sĕ nu te audă cineva.

— Și ce cauți aci?

—Nu înțelegi?

— Nici de cum.

— Amicul d-tale quare șéde aci è fórte compromis, daqua se va descopeir chĕ a dat ospitalitatea, măcar pentr’un minut, unui strein quare è de dincolo, din Ungaria, și quare è implicat într’un complot ce s’a dat astă-di pe faҫiă de către agenții Statelor vecine. Acestu strein è o streină, o femeiă, quare trăesce strevestită în portu bărbătescu, pentru a sĕ puté masca mai bine, dar, cum spusei, s’a descoperit tot misterul, și poliția, pȇn’ a nu pune mâna pe acestu din urmă membru al complotului, a vrut sĕ se asigure prin mine daqua amicul d-tale de sus è sau nu amestecat în crima pentru quare legea va lovi mâine pe cei-alți, ceea ce am putut constata, chĕci de vr’o jumătá de oră de quând m’aflu aci, am vĕdut și audit ceea ce trebuia sĕ vĕdu și s’audu.

— Și ce ți remâne de făcut?

— Hm! Vedi fluerașul acesta din mâna mea?

— Nu ’l vĕdu, è întunericu.

— Bine chĕ nu ’l vedi, dar îl vei audi daqua ți place.

— Pe urmă?

— Hei! vrei sĕ te faci american; fiă, dar de vei voi, asceptă sĕ vedi ce se va întîmpla quând voiu fluera.

— Mi chĕ n’ei fluera!

— Mi chĕ oiu fluera!

— Ba mi chĕ nu te oiu lăsa!

— Mi chĕ te oiu umfla pe tine din preună cu cei de sus, quând m’oiu vedé între doe-deci de gindarmi!

— Vom vedé, dise Cristian întorcându-șĭ spatele.

— Sĕ nu faci un pas, sau nu mai respundu de nimicu, dise glasul din umbră.

— Pandur! pe el! strigă Cristian.

Câinele, l’acéstă chemare, sări în peptul nefericitului es-ofițer polițienescu Toma Ilianu, chĕci bine înțelegu lectorii noștri chĕ acesta era quare sta ascuns și medita în umbră mii de proiecte pentru perderea sau intimidarea aceluia, pentru quare era sĕ fiă bine resplătit. De o dată corpul unui omu cădȇnd pe scînduri isbi ausul lui Cristian quare se trase îndĕrĕt cu trei pași; un strigăt dureros urmă dup'acea cădere; Cristian rechemă câinele sĕu, dar abia putu printr’o mare stăruință sĕ ’l facă a șĭ părăsi prada. Toma Ilianu se sculă abia tĕrȇndu-se către ușă, dar pân’a nu se depărta, jură cea mai amară resbunare încontra lui Cristian și amicilor lui de sus.

Cristian sĕ urcă sĕ spuiă lui Danibal și Telmei evenimentul ce ’l nararăm.

— Sĕ fugim, sĕ fugim! dise Telma, sĕ fugim pȇnĕ mai este timpu.

Dar biata copilă n’avu timpu nici sĕ șĭ termine vorba, quând sala d’afară resună de pașii mai multor ómeni ce se urcau pe scară.

— Infamul! șĭ a ținut cuvȇntul, dise Cristian.

— Veniți dupĕ mine, dise Danibal trecȇnd înainte și deschidȇnd o ușă d’alături.

— Unde ne duci! întrebă Cristian

— În florăria mea.

— Daqua credi chĕ è vr’o ascundĕtóre sigură o florăriă, grabiți-vĕ a ajunge mai curȇnd la ea, eu voiu remăné aci sĕ primescu visitele ce vĕ sosescu, qua sĕ vĕdu ce aș puté face pentru scăparea vóstră.

Ba nu, dise Danibal, daqua vrei sĕ faci ceva pentru scăparea nóstră, acéstă o poți face mai bine ducȇndu-te sĕ întîlnesci din parte-mi pe unchiul nevestei mele și sĕ ’i dai un bilet ce ți '1 voiu arunca pe feréstră.

Cristian se repedi pe ușă făr’ a șĭ arunca ochiĭ asupra persónelor ce intrau în camera din quare eșise.

CAP. XLVIII,
UN NEBUN MAI CU MINTE DE QUÂT DOI ÎNȚELEPȚI

Strada pe quare muncipalitatea capitalei a parodiat’o cu numirea de strada Gracielor póte pentru-chĕ è una din cele mai disgracióse strade ale capitalei, într’o casă de aparință modestă, dar confortabilĕ în interiorul ei locuia vechia nóstră cunoscință, Titu Locrin, quare sw mutase aci cu puҫine dile in urma plecări la Paris a ântȇiului ei locatar și quăruia o lăsase amicul sĕu, așa mobilată cum o avea el spre a locui intr’ȇnsa pȇnĕ la informarea sa din streinătate.

Era pe la optu ore și jumătate; doĕ lampe și alte doĕ candelabre cu quâte cinci lumînări și revărsau lumină în micul salon tapițat cu roșu și galbenu în quare Titu Locrin, întins a lene pe o canapé de nucu cu damasca de culórea scorțisórei cu flori ca paiul, fuma din restul unui casadores și respundea la rîsul amicului sĕu nedespărțit, Pascal Torian, pe quare îl făcea sĕ rîdă o a trea persónă ce sta mai departe pe un scaun ținȇnd o chârtiă în mâna, pe quare semĕna chĕ o citia și a quăria citire o întrerupea, pentru qua sĕ facă locu ilarității ce o producea auditorilor lui.

Acéstă a trea persónă era ceea ce unile spirite periculóse, eșite dintr’o categoriă anonimă a societății nósstre s’au învoit a ’i da numirea de nebun, nu pentru chĕ è într’adevĕr astu-fel, ci pentru-chĕ lor le place sĕ créda acésta qua s’aibă dreptul sĕ rîdă de o asemene ființă pĕcătósă și sĕ se laude în lume chĕ ei au fost capabili a o nebuni prin dibăcia lor esclusivă. Cu tóte acestea nefericitul quare se vede lovit de trăsnetul acestui epitet degradator, departe d’a se formalisa, de quâte ori se vede astu-fel arătat cu degitul, el începe din acel moment a pune data unei ere favoróse pentru dȇnsul și a șĭ crede asigurat viitorul pe acéstă cale comodă quare ’i surîde prin mii de esemple trecute și contimporane.

Nebunul de quare ne ocupăm aci era un tînĕr ca de vr’o doĕ-deci și optu de ani, de o statură de midlocu, ochi căprui, părul castaniu deschis și de nisce forme delicate; numele ce ’i se dau prin societăți erau diferite: unii ’i diceau Sărsăilă, alții Brinză-'n-bete, Filfison, Gudurică, etc; acesta din urmă era acela ce ’i da Titu Locrin și Pascal Torian mai de preferință.

— Mai di-le o dată, Gudurică, dise Titu dupĕ ce leșină de rîs dinpreună cu amicul sĕu Pascal.

—D’apoi cum! am făcut bătăture la limbă de aséră și pȇn’acum, respunse Gudurică cercȇndu-se sĕ puiă chârtia în sînui.

— Sĕ nu te duci, mă, chĕ te iea dracu! dise Pascal repedindu-se și apucând pe nebunul de mănică.

— Ei lucru ciorilor ca asta! vreți sĕ mi scóteți sufletul! quând vĕ spuiu chĕ mi s’a uscat cerul gurei de nemăncat și nebĕut de eri la prânzu... Lasă-mă, chĕ mĕ ducu sĕ dau grĕunțe stomacului și sĕ mi stropescu gîtlejul. Lasĕ-mĕ, dĕu, chĕ viu mai târdiu, fiind-chĕ sînt leșinat de fóme ca un ogar la vĕnătóre...

— Ia nu ’l lăsa sĕ se ducă! Ce? de mâncare è vorba lipsitule? stăi chĕ te îndopu pȇnĕ ei dice chĕ nu esti tu. — Lăstune! — ia sună, Pascale. Așa. Acum fă-te înqua, pĕcătosule! umblai sĕ fugi, ei ? firai cu córne! N’am eu sĕ ți dau de mâncare sĕ ți faci burta tobă, și sĕ bei pȇnĕ te or găsi năvîrliele! Ah! Lăstune, adu o mescióră aci cu trei talere și dă-ne ceva sĕ mâncăm... Ascultă mĕ, scóte și vr’o trei sticle de Medoc. Aidi curȇnd. — Te mulțumesci, Filfisóne? — Bine. Acum scóte chărtia din sîn și citesce, chĕ te umflă gaia.

— Ei, pĕcatele mele!

— Carnacsi! o liră pentru ostenéla ta.

— Sĕ ’i vĕdu faҫia.

— Na-ți-o și bagă-ți-o în ochi.

— Și de la mine incă una, dise Pascal aruncându'i moneda promisă.

— Tu sĕ ’i dai doĕ, ticălosule; ai luat a séră cinci sute și eu am perdut o sută, firar cartea dracului! Mi è témă chĕ ear furu luléoa și astă-séră! De quâte ori perdu voiu sĕ mi înecu supărarea în beutură.

— Ce spui, mă! daqua è așa, nu mĕ lasu nici eu mai jos.

Și adresându-se către feciorul quare intra cu preparativele ospĕțului cerut:

— Lăstune, dise Torian, pune-te în birjea mea și mergi s’aduci pe Marinică cu banda lui. Dar mai iute, băete!

— Un minut, un minitu dise Titu sărind pe canapé și dând fuga dupĕ fecior.

Și ținȇnd pe servitorul sĕu de umer ’i șopti ceva la urechiă.

Lăstun sĕ depărtă făcȇnd din capu un gestu de intilegință.

— Sĕ mĕ îngropi, scumpul meu! dise Pascal luând pe amicul sĕu în braҫe.

— Ce è, mă?

— Ha! ha! ha! ha! daqua mĕ iubesci, or vrei sĕ

— te feresci de mine!

— De tine! audi ideă!

— La cine ai trimis? sĕ vedem.

— La Cotoiu.

— Și la mai cine?

— La vecina ei.

— Vecina ei! daqua mĕ iubesci. N’o sciu.

— N’o scii!...

— Nu, sĕ fiu al dracului.

— Lina, mă!.,. Blonda!...

— Ah! Mazurca!

— Ce masurcă, mă! Nu ți aduci tu a minte, a de la Icónă, quând fuserăm pe plóia aia de astă tómnă...

— Da, da, da, da! Dolfa! Lina 'i dice? Nu sciam, dar fiă pe gustul tĕu și sĕ bem în sănătatea ei!

— Și eu într’a lui Cotoiu!

— Și eu într’a amȇndurora, dise nebunul golind doĕ pahare unul dupĕ altu.

— Sĕ trăesci, idole quât cióra în par! Mai crapă unul și deslégă-ți limba.

— Hm! hm! făcu Gudurică.

— Carnacsi.

— Lăsă-’l sĕ șĭ drégă glasul.

— Ei bine: te ascultăm.

Nebunul desfășură chărtia, și începu sĕ citéscă.

— Lista persónelor de qualități, citi Gudurică.

— Numĕrul I! dise Titu.

— Numĕrul 1, repeți Gudurică, D. Sugativescu, nobil, avere mare: dejună între doĕ burgonie și prândesce între patru. De diminéță pȇnĕ séră umblă pe doĕ cărări și quând sĕ culcă nu è nici o dată trézu.

— Ha! hal ha! ha! făcură amĕndoi comesenii.

— Numĕrul II, adăugi nebunul, D-na Resturnica, damă onestă; șĭ ține copii la mahala! se scólă la unspre-dece! pȇnĕ la amédi abia sĕ frécă cu șuliman și cu rumenéla, cu risticu pe la sprîncene, dupĕ ce se unge cu oue clocite pe obrazu ca o maionesă stricată; la unul è gata pentru dejun; la doĕ ese la visite; mănîncă la cinci, la șépte, vara, ese la șosé; la optu se duce la teatru; la un-spre-dece, nóptea, primesce la ceaiu. N’are de quât trei amanți, un locotenent de cavaleriă, un căpitan de artileriă și un aspirant la directoria ministerului afacerilor streine, afară de bărbatu-sĕu.

— Ha! ha! hal ha! Di nainte, sĕ vedem numĕrul III, dise Titu turnându-șĭ un pahar de vin.

— Numĕrul III, D. Codicénu, președinte de tribunal omu integru ; stă la tocmélă cu amȇndoĕ părțile ce are sĕ le judece și iea bani de la amȇndoĕ, fără sĕ ’i intórcă nici celui ce perde; șĭ a cumpĕrat postul cu doĕ sute de lire și vinde dreptatea cu or ce prețu sunĕtor; crede chĕ meritul unui magistrat stă în a purta ochelari și trage carot dintr’o tabacheră de aur suflată cu argint de China. — Mĕ dor ochiĭ, nu mai vĕdu, adaugi Gudurică inchidȇndu-șĭ ochiĭ.

— Carnacsi! Numrul IV dise Titu.

-— Numĕrul IV, dise nebunul, D-na Verigésca, tinerică de cinci-deci și optu de anișori; cochetă și luxósă; făcĕtóre de bine către toți cei ce n’au asil pentru adepostirea amorului lor; iea bani de la clienții ei spre a ’i da acelora ce ’i prinde amoresi.

— Asta te privesce pe tine, Titule, dise Pascal rîdȇnd.

— Da te dracului, sĕ nu te audă Linița, chĕ mi faci neajuns cu ea. Numĕrul V, Gudurică.

— Numĕrul V, D. Policescu, neguțător sigur, dă giruri cu plată, se împrumută cu optu la sută și împrumută cu trei-deci. In dilele trecute activul lui era de cinci milióne și pasivul de trei, cu tóte acestea a dat faliment; creditorii lui n’au luat nici doĕ-deci la sută.

— Destul, destul ăjunge, întrerupse Titu, chĕ sosescu lăutarii.

— Destul, destul, ajunge, chĕci nu mai am putere, etc, cântară lăutarii îndată ce au sosit.

— Altu ceva cum-va? întrebă Locrin pe feciorul quare intră cel din urmă in casă.

Acestă ’i șopti ceva la urechiă.

— Sĕ intre în casă; ce stau dincolo? ascéptă vr’o invitare formală?

Doĕ femei tinere, încă frumóse și d’o eleganță pasabilă intrară cu óre-quare sfială.

—Bine ați venit, turturelelor; strigă Titu venindu-le Înainte

— Mânca-v’ar neică fripte! dise Pascal luând în braҫe quând pe una quând pe alta.

— Vreți sĕ mâncați ceva, mațe flămânde? dar pĕcat chĕ n’a mai remas nimicu: daqua ne faceți sĕ v’asceptăm d’a séră șĭ pȇn’acum, cine strică! Cotoiu, fóme-ți è ție? nu è așa chĕ ești mâncată și bĕută ca o burtă de egumen? Cu tóte astea daqu’ați vré sĕ luați quâte un ceaiu, n’aveți de' quât sĕ vă puneți pofta ’n cuiu, chĕ nu mai è nici cu ce șĭ stropi măséoa un șórice; dar vin am sĕ vă îndopu pȇnĕ v’o lua dracu pe amȇndoĕ, sĕ trăéscă proprietarul lor quare a plecat la Paris și mi a dat voiă sĕ nu m’atingu de nici una din dicocturile lui, afară de casu de bólă; deci pătimind de o sete nestinsă, din patru sute de sticle negre ce am găsit în spiceria lui din fundul casei, abia m’am gargarisit cu doĕ sute cinci-deci și optu pȇn'acum, și ’i am mai lăsat încă o sută patru deci și optu qua sĕ le găséscă, la întórcerea lui, înflate de voi, mânca-v’aș ochișorii de pisică.

— Ertați-’l, dise Pascal: nu vorbesce el...

— L’am vĕdut cum am intrat pe ușă, întrerupse Cotoiu.

— Și ce fel ți am părut? întrebă Titu luând pe Cotoiu în braҫe.

—Eh! Eh! vorbiai cu dușii dupĕ lume.

— Aoleo ! luați-o din aintea mea, chĕ o sorbu dintr’o înghițitură. Al dracului Floricénu quare te a scos la lumină... Fĕ, Lino, dar tu? ia spune-mi cum ți a venit quând te a lăsat al tĕu pe jos la Bănésa pe la medul nopții, dupĕ ce tea bătut și ți a luat tóte sculele? Ia spune-mi, fĕ, nu fii a dracului! Ia taci, Marinică, s’audu ce spune. Lino, daqua mĕ iubesci, spune-mi sĕ sciu și eu...

—Iea lasĕ-mĕ în pace, dise Lina

— Sĕ mĕ îngropi, fĕ! nu te lasŭ daqua nu mi ei spune. Ei bine?...

— Astîmpĕre-te.

—- Audi acolo na! sĕ m’astîmpĕru dupĕ ce mi ei spune, dar pȇnĕ nu mi vei mulțumi curiositatea... Na, daqua mi vei spune, sĕ scii chĕ ți facu o rochiă de alpaga cu pólele lungi ca o códă de păun ploată.

j— Hm! a sĕ te ții de vorbă la St. Ascéptă?

— Ține-mĕ, Dómne! uite cum rîde, par’chĕ vrea sĕ mĕ moméscă cu trei dinți puși de mai de ună-di pe quari ’i a plătit cu dracu s’o iea. Linișóra neni, cum se supĕră ea și cum se roșesce ca o gutuiă cóptă! Vino, fĕ, chĕ ți dau și sufletul din mine în quare nu credu și părticica mea din ceruri pe quare n’a s’o vĕdu. Ah de ce n’am o stare, numai pentru voi, și mai ales numai pentru tine, sĕ te țiu în légĕn de mătase și sĕ ți dau sĕ mănînci numai creeri de canar și oue de Papagal! Bravo! mi plăcu și mie, Ei bine, ce vreai sĕ mi spui... Așa? te a luat sĕ te plimbe la Bănésa... Ce di era?... Ci spune, fĕ! și daqua v’ați dus, v’ați dat pe urmă jos din trăsură... Așa, fĕ?

— Ei, așa!

— Bravo, sĕ trăesci! pe urmă? Ai, fĕ? și te a bătut? Ah! ești nesuferită! — Și cum ți a dis!

— Sĕ ’i dică popa la urechiă! respunse Lina. Ia, mi a luat tóte sculele pe quari mi le detese și dupĕ ce m’a bătut, batu’lar mînia lui Dumnedeu! m’a lăsat singură pe jos în midlocul pădurei, trecut de medul nopții, și s’a pus în birje, și, mână, birjar! s’a dus la dracu sĕ ’l iea! și am fost silită sĕ mĕ întorcu pe jos, pȇnĕ la Icónă unde mi è casa, ia, ca vai de pĕcatele mele! Astă comediă mi a făcut pré scumpul d-tale amicu, mânca’l ai friptu!

— Dar ce aveai sĕ mai faci amor și cu dracul daqu’ai vĕdut chĕ el chĕltuiă cu tine de se stingea, bietul omu! Nu sunteți voi pĕcătóse și neomenite? Ai fugi d’aci, chĕ ești o desfrȇnătură. Quând aș avé o putere aș pune sĕ vĕ radă capul la tóte, qua sĕ vă cunóscă lumea și sĕ fugă de voi. — Cotoiașu, nene, de ce n’ai semĕnat tu cu aste ființe fără credință și fără... Ah!... vino la mine, chĕ am sĕ te lasu moscenitóre pe ce bruma va remâné dupĕ mine, și quât oiu trăi voiu sĕ împarțu cu tine tóte necasurile mele. Cotoiașu, frumósa mea! Diceți, mă! cântă, Marinică! de descofélă, mă, chĕ astă séră m’am însurat pentru a noua-sută nouă-deci și noua óră! Daqua mĕ iubiți, priviți-ne pe amȇndoi!

Și Titu luând pe Cotoiu de gut danța cu dȇnsa la sunetul lăutarilor.

Între acestea Gudurică, resimat de spatele scaunului sĕu și cu piciórele întinse pe un altu scaun, sforăia ca un vițel culcat între doĕ clăi de fȇn.

— Mă, Titule, dise Pascal Torian, scii ce ar fi frumos acum? sĕ intre o dată fără veste amanta ta și sĕ te găsésă în starea în quare te afli. Ce aș mai rîde, Titule, pre legea mea!

— Bîz! s’o vĕdu chĕ vine și las’o pe mâna mea, s’o învĕțu eu cum sĕ trateze amor cu cine nu è de nasul ei, respunse Titu trîntindu-se pe o canapé alături ca aceea pe quare o numia Cotoiu. Apoi întorcȇndu-se către dȇnsa și luând’o de bărbiă:

— Așa è chĕ mĕ vei scăpa tu, fetică, din ghiarele ei, daqua ’i o trăsni vr’o plesnaiă sĕ viă p’aci?

— Ba, aia è vorbă! nu m’amestecați pe mine în intrigele vóstre.

— Ce? vrei sĕ mĕ lași și tu, afurisito? Aidi, cară-te d’aci! — Stăi pe locu, chĕ a sĕ mi fiă dor de tine, Cotoiaș, mânca-ți-aș ochiĭ de sticlă! Iea-mĕ în braҫele tele: așa, fĕ! of! sĕ moru! — Dă-ne vin, îndrăcitule! ce casci gura ca un nătărĕu la nori!.... Ai! ce ai dis ?... Cine è mĕ ? Ia vedi cine è; di chĕ nu è nimine a casă... M’am topit!!!

CAP. XLVIV
UN SCANDAL.

O damă îmbrobodită c’un capișon albu de lână intră în casă.

Faҫia ei nu se putea vedé bine, dar se înțelegea chĕ era o femeiă jună și, dupĕ mai multe semne, se putea dice chĕ era chiar frumósă.

Ea părea înfuriată, și se nevoia în deșertu a se conține, chĕci, abia ajunsă în faҫia lui Titu Locrin, și făcȇndu-se vĕdută numai de el:

— Mĕ cunosci? ’i dise c’o voce tremurătóre dar abia audită.

— Mi se pare, respunse Titu desconcertat; daqua nu mĕ încelu... Didina nóstră ?...

— Din fericire nu ți ai perdut memoria.

— Mĕ credu pré fericit pentru visita asta, îngână Titu. — Ține-mĕ de spate, Gotoiaș chĕ mĕ iea gaia de ochi, șopti la urechia acesteia din urmă.

— Nu è vorba de fericirea d-tale, dise Didina, chĕci ea era.

— Ah! altă vorbă, respunse Titu; dar despre ce è vorba!

— E vorba, domnule, sĕ mi spui ce sĕ credu despre amorul d-tale cu astă femeiă?

— Amor! ha! ha! ha! ha ! făcu Locrin.

— Ai dreptate, d-ta și cu amorul sunteți doĕ es-tremități, și ferice cine nu crede în amorul d-tale.

— Cine în amor nu crede

N’ar mai călca érbă verde, dise Titu.

Didina clăti din capu.

— Bine! cunoscu cu cine am a face dise ea; dar aș vré sĕ sciu numai ce însemnéză asta?

— Și eu aș vré sĕ sciu ce însemnéză asta, sĕ vii sĕ mĕ întrerupi, pe quând petreceam așa de bine!

— Mĕ értă, domnișorule, daqua ți am întrerupt petrecerea d-tale cea frumósă; écă-mĕ dispusă a te lăsa pentru tot-d’a-una sĕ petreci cum ți va plăcé; dar am credut de datoria mea sĕ facu acestu pas, pentru-qua sĕ terminăm o dată între noi ceea ce bine vedi chĕ è cu neputință a mai dura, chĕci pentru mine, una, de m’ei polei cu aur, nu mĕ vei face sĕ mai consimțu a mi da mâna și inima unui omu, quare ’i place sĕ trăéscă o astu fel de viață desfrȇnată! sĕ ți fiă în scire.

— Cotoiaș, nene, fii lȇngĕ mine, chĕ acum mĕ înhață de pĕr, șopti Titu.

— Acum dară, adio pentru tot-d’auna, adăugi Didina vrȇnd a se depărta.

— Adio, n’am cuvinte, respunse Titu făcȇnd o înclinare de midlocu profundă.

— Nu mĕ speriu, domnule, de bravadele d-tale, dise Didina cu desprețu; nici sĕ credi, te rogu, chĕ nu sĕ póte afla și pentru mine cineva quare sĕ voéscă a primi mâna mea cu aceeași fericire cu quare ’i aș da-o.

— Nu mĕ îndoescu nici de cum, dise Titu. Așa è Cotoiaș, chĕ noi nu ne îndoim nici de cum chĕ o dată și o dată s’ar găsi...

— E găsit gata, întrerupse Didina roșiă de mâniă.

— D. Lică Cescu! Îl cunóscem. Nu è așa chĕ îl cunóscem, dómnă de la Cotoinburg?

— Miserabile! dise între buze Didina.

— Fórte mulțumescu. Ai sĕ mĕ împrumuți cu dece galbeni, chĕ n’am cu ce plăti lăutarii, Didinico ? și ți ’i dau îndată ce m’oiu însura.

L’aceste cuvinte dise cu tonul celei mai amare batjocure, Didina ne mai avȇnd ce sĕ dică, scuipă în faҫia lui Titu și sĕ depărtă îndată.

— A sĕ iea pe calicu de Cescu! strigă Locrin stergȇndu-șĭ ochiĭ de scuipatul înfuriatei sale amante.

— Și ce cu asta? întrebă Pascal abia ținȇndu-șĭ rîsul.

— Ce cu asta! apoi daqua o fi sĕ ți vorbescu de trézu è altu ceva, chĕci bine vedi chĕ spuma dracului cu quare mi a uns fruntea m’a trezit numai quât am clipit din ochi; așa dară vorbind pe treziă, n’am cel mai micu gustu sĕ mĕ stricu cu ea și sĕ perdu ca un nătărĕu perspectiva unei averi de cinci mii de galbeni, ce ’i simțu d’acum sunându-mi prin posunare.

— Și pe quari ai dori sĕ ’i spȇnduri.

— Mai ântȇiu de gâtul creditorilor mei, quari s’au mulțit de la un timpu înqua ca frunda și ca érba, și pe urmă de al acestor creștine, ființe plămădite cu lapte și cu miere pentru plăcerea cui scie sĕ prețuéscă meritele lor necontestate quari au ajuns de notorietate publică. Astu-fel dicȇnd, mĕ ducu sĕ tragu un condeiu rivalului nostru quare umblă sĕ ne lege la gardu pe noi, eșiți cu diplomă din scóla lumei dibace. — Pascale, plătesce tu lăutarii pentru mine și trage trei palme nebunului quare sforăe ca un porcu p’ale doĕ scaune. Dăi-le sĕ le simță, daqua mĕ iubesci. — Adio, suflețelelor, mĕ ducu și mĕ întorcu. Ah! te ai sculat, Gudurică? Vino cu mine, lipsitule, chĕ am nevoiă de ajutorul tĕu.

CAP. L.
NEBUNUL.

A ucide pretutindine principiul vieței morale, a introduce pe acela al unei morți lente, dar sigure, a persecuta tot ce è bun, onestu, virtuos, patrioticu, capabil, a încuragia, din contra, tot viciul: trădarea, ipocrisia, inoranta, servilismul, tot ce è mai rĕu într’o societate, écă ce s’a nevoit influința streină sĕ facă cu quați-va ani înainte în țéră nóstră, și acesta è midlocul cel mai sigur de a perde o națiune și a o cuceri la cea d'ântȇiu ocasiune favorabilĕ.

Acéstă influință fatală demoralisând și paralisând o societate încă fragetă și încă lipsită de esperiință și de maturitate, a lăsat cea mai periculósă gangrenă într’un corpu quăruia nu putea sĕ ’i dé lovirea de mórte ce se părea așa de necesariă politicei sale destructóre. Ce a resultat din acesta? A resultat chĕ corupțiunea întindȇndu-se din ce în ce peste tóte clasele și peste tóte condițiunile bietei țere, bărbații cei distinși prin capacitatea și moralitatea lor, femeile cele oneste și virtuóse, vădȇndu-se părăsiți, luați în derîdere, persecutați și adese peritori de fóme, au fost nevoiți a alerga la singurele midlóce ce le mai erau lăsate pentru a puté trăi, a fi considerați și a gusta și ei din bŭnurile ce le erau pîn’aci interdise. Astu-fel, ómeni fără căpătâiu, fără nici un midlocu onestu de viețuire, parasiții sau lingăii, dupĕ denumirea vulgară, aceia quari favorisau plăcerile cele infame ale protectorilor lor, acei ce serviau ambițiunile lor, lingușitorii, spionii, femeile prostitute, damele cochete, bĕtrânele midlocitóre, etc, etc; au luat locul ómenilor și femeilor quari erau pȇnĕ la un timpu gloria patriei și fala familiei.

Una din carierile cele mai umilitóre și degrădătóre pentru omenire è și aceea de nebun, quare avea atâta trecere la noi; nebun de bună voiă, nebun de meseriă, de profesiune, nebun din calcul, chĕci acéstă stare asigura cuiva esistința sa și ’l apĕra mai tot d’auna de rigórea legilor quând se intîmpla sĕ greșéscă încontra lor.

Astu-fel vedem adesea într’o grădină necultivată și părăsită buruenele cele vătĕmĕtóre înecând florile cele frumóse și plantele cele binefăcĕtóre, spinii și scăeții astupând cărările, șerpii și viperele prăsindu-se și făcȇnd nesigură și periculósă șederea ómenilor între ei.

Nebunul de quare vorbirăm în capitolul trecut și de quare ne vom ocupa mai cu de amănuntul în cel de faҫiă, era unul din acéstă categoriă, și écă în ce modu deveni astu-fel. Fiiu al unui pescar quare murise fără stare și fără nevastă, abia numĕra doi-spre-dece ani în dioa quând remăsese orfan de tată-sĕu. Singur consângen ce ’i mai remăsese era o bunică, muma tatălui sĕu, și quare ’l luase îndată dupĕ mortea fiului ei sub îngrijirea ei.

Băiatul, quare se numia Ionel în casa părintéscă, avusese nefericirea, qua sĕ dicu așa, sĕ urmeze in colegiul național de la St. Sava pȇnĕ la a patra clasă de umanități, ear dupĕ încetarea din viață a părintelui sĕu ne mai avȇnd nici un îndemna pentru a șĭ complecta cursul colegial, bietul orfan se părăsise în voia întâmplării și în speranțele încélătóre ale trândăviei.

O nefericire a mai fost pentru Ionel, chĕ pe quând urma în colegiu contractase óre-quari relațiuni de amiciă cu vr’o doi trei fii din familiele aristocratice ale țerei cu quari fusese conscolar și cu quari, graҫiă unei stăricele ce ’i remăsese de la bunică-sa la mórtea ei întâmplată cinci ani dup’a tatălui sĕu, a mai putut fi împreună pe óre-quare picior de egalitate pe quât timpu a ținut fondurile ce le moscenise. Veni ȇnsĕ o di în quare ne mai avȇnd nici o lăscaiă, nici o meseriă, nici un résimu, junele Ionel, quare se deprinsese cu traiul bun și cu plăcerile farnientelui, fu nevoit a se agăța de ultima scîndură ce mai remâne unui naufragiat de felul lui, și quare era voiósa carieră a nebunilor epocei, carieră ușóră, comodă și plină de perspective frumóse, chĕci la început nu trebue neofitului de quât puҫin talent de a inspira auditorilor sei interesul despre sine prin glumele ce scie sĕ le spuiă, prin păcăliturele adresate încontr’ acelora ce se află într’o tabără opusă cu protectorii lui, sau prin activitatea curagiului ce ’l desvoltă în afaceri întreprinse incontra victimelor femeesci. O dată pus p’un asemene tĕrȇm, cineva ajunge așa departe și s’apropriă așa de multu de fatala țintă pe quare n’a putut s’o prevadă bipe la început, în quât maioritatea cunoscuților acestui nefericit se acordă firesce a ’i vota titula de nebun patentat.

Astu-fel ajunsese pȇnĕ în cele din urma personagiul quare face obiectul capitolului de faciă. El era dară pus la serviciul or-cui ar fi avut nevoiă de dȇnsul; de la unul suferia o palmă, pentru qua sĕ capete un prându la Hugues sau la Lazar; făcea o tumbă altuia pentr’o café cu lapte la Fialcowscki; al treilea îl trimitea sĕ sărute o damă quare trecea pe stradă, pentr’un galben ce ’i promitea; al patrule ’i da doĕ ore de birje la șosé pentr’un strănutat ce 'i recomanda la urechia unui bĕtrân trecător, și așa mai încolo. Sĕ se fi adresat la acești risipitori de bani pentru așa păcătóse plăceri, fómea, frigul sau or quare altă nevoiă omenéscă, și n’ar fi aflat liberalitatea sau îndurarea ce o afla glumele acestor ómeni, quari revoltă pudórea și bunul simțu or de quâte ori licința le toleréză.

Dar sĕ revenim la subiectul nostru.

Titu Locrin eșind din preună cu nebunul, al quăruia ajutor ’i ’l invocase pentru planul ce '1 proiecta, întîlni o trăsură publică, o opri și s’aruncă în ea invitând pe Gudurică alături cu dȇnsul.

— Și acum? întrebă nebunul dupĕ ce se aședă în trăsură și șĭ întinse piciórele pȇnĕ la midlocul caprei.

— Tacă-ți fleónca, dise Titul. — La drépta! adăugi el adresându-se către birjar.

— Nu putem trece, è podul stricat, dise birjarul.

— Atunci scóte-ne tu pe unde vei sci, strada Arcului.

— In Armeni?

— Ei, da!

Cucerul luă direcțiunea arătată și peste optu minute se opri, dup'un al doile ordin, dinaintea unei case modeste a quăria pórtă era închisă și ferestrele întunecóse.

— Nu è a casă, bătul’ar stelele! — Intórce, birjar!

— Dar pe cine căutai? întrebă Gudurică.

— Pe rivalul meu, nu înțelegi, lipsitule?

Nebunul șĭ mușcă buzele și tăcu.

Era pe la dece ore; lumea eșia de la biserică chĕci uitarăm sĕ spunem chĕ dioa aceea era vinerea mare; lumea se întorcea a casă cu lumînările aprinse; mai multe trăsure publice se încrucișau sau se intorceau pe strade purtând vre o quâți-va din junii noștri numiți de vulgu tineri de vaniliă, quare in asemeni ocasiuni, se pun quâte trei și patru într’o birje și se ducu din biserică în biserică și de multe ori jóia mare la doĕ-spre-dece biserice, qua s’audă în fiă-quare quâte o evangeliă sau sĕ vadă, mai bine, în ele diferite ritrate de femei sau sĕ întilnéscă pe aceea pe quare o caută. Clopotele resunau încă pe la unele biserice depărtate și cerul se arăta mai întunecos de mulțimea flacărelor ce se produceau de mii de lumînări ce se mișcau sub el. De o dată Titu dise cucerului sĕ sté, și el se dete iute din trăsură invitând pe Gudurică sĕ viă dupĕ el. Doi inși erau înaintea lor, unul mai bĕtrân și altu mai tînĕr, amȇndoi cu luminările aprinse eșind dintr’o biserică apropiată. Titu se ținu dupĕ dȇnșii, fără sĕ dică nici o vorbă, ci ascultând la ceea ce șĭ vorbiau între ele aste doĕ persóne.

— Și cum s’a făcut agurida miere? întrebă cel mai bĕtrân pe cel-altu .

— Póte chĕ a vrut Dumnedeu și cu mine, respunse cei mai june; nu sunt cinci minute de quând trimise dupĕ mine sĕ mĕ chieme și mi esprimă otărîrea ei.

— Incailea de nu s’ar întórce pȇnĕ mâine, sĕ vĕdu împlinită o dată și dorința asta; dar mi è temă chĕ éră....

— Ba nu, tată, întrerupse cel altu, de astă dată te potu încredința chĕ lucrul è sigur; ș’apoi ce a mai remas ? dóră mâine, sâmbătă, poimâine, duminică, ne vei bine-cuvînta cununiele.

— Sĕ trăiți, fĕtul meu, și Dumnedeu sĕ vĕ fericéscă! — Dar rogu-te,..

— Ce lucru?

— Nimicu, vream sĕ întrebu... dar nu è timpul...

— Ei bine! ce vreai sĕ mĕ Întrebi?

— O secătură... acum ce ți mai pasă.

— Ci fiă, spune.

— Vream sĕ sciu cum s’a lepădat ea de pețitorul ei cel-altu, pentru quare arăta atâta înclinare la început.

— De Titu, vrei sĕ dici ?

— Ei, Titu, Mitu, ce ne pasă cum îl chiamă.

— Pentru asta s’ar cuveni sĕ mi faci mie un compliment, tată.

— Țineți-mĕ chĕ m’a apucat colica la céfă! murmură Titu la spatele aceluia ce disese aceste vorbe.

În momentul acela Stroe Cescu și cu fiiul sĕu ajunseră pȇnĕ în unghiul stradei Francese; Lică șĭ întrerupse mersul, și tată-sĕu înțelegȇndui cugetul:

— Ce? éră te mai duci și astă séră? dise el.

— Numai pentru quâte-va minute; m’a făcut sĕ ’i promitu chĕ dupĕ biserică mĕ voiu duce éră; nu sciu ce are sĕ mi mai spuiă.

— Bre! al dracului! șopti Titu la spatele lui, scii chĕ s’a quam îngroșat gluma!

Și, lăsând pe Lică a sĕ depărta vre o cinci-deci de pași, sĕ luă dupĕ el cu pas iute. Apoi quând îl ajunse:

— Cu plecăciune, fericitule! ’i dise.

— Bună séră, îngână acesta; dar unde te duci?

— Unde mĕ ducu? frumósă întrebare! Mĕ ducu unde m’ascéptă, unde mi è inima ipotecată și sufletul în deposit. Dar d-ta?

— Și eu tot quam în dóga d-tale m’aflu.

— In dóga mea! bravo! unde șéde Dulcinea d-tale? Sĕ vedem.

— Asta è un lucru quare nu sĕ póte spune, respunse Lică nevoindu-se sĕ surîdă.

— A ba! dise Titu, ești din timpul lui Noe, scumpul meu, și nu vrei sĕ ții sémă de progres; dar eu nu sînt așa; bunióră de mĕ vei întreba pe mine, eu ți spuiu curat și fără nici o ceremoniă chĕ a mea șéde pe la Radu-Vodă. Écă.

— La Radu-Vodă! dise Lică cu mirare.

— Tocma! la reposatul întru fericire Radu-Vodă. Vrei sĕ șcii și cum o chiamă?

— M’ai îndatora sĕ mi spui

— O chiamă Didina.

— Ce fel! esclamă Lică în culmea mirării sale, credeam chĕ astă intrigă è stinsă de multu.

— Stinsă! dulce vorbesci, iubite! N’a fost nici o dată mai aprinsă de quât acum. Audi stinsă! Ha! ha! ha! ha! ha! ha!

— Cine é acolo! strigă un veghetor de nópte aprópe de urechia lui Titu.

— Carnacsi! firai al dracului, chĕ m’ai speriat.

— Nu înjura, domnule! dise veghetorul.

— Mi se pare chĕ te mănîncă spinarea și o sĕ ți croescu quâte-va bastóne, daqua nu vei tăcé, adăugi Titu.

Veghetorul nu mai dise nimicu.

— Sĕ venim la ce vorbiamu, dise Lică c’un aer ingrijat.

— Cum va fi plăcerea d-tale.

— Spuneai..

— Așa.

— Chĕ ce?

— Chĕ... Scii chĕ am uitat, iubitule? sĕ fiă al dracului ăl cu cine è acolo! — Ți aduci aminte tu, Gudurică, ce spuneam adinióră?

— Vorbiai de Didina chĕ a venit astă séră sĕ ți facă o scenă a casă, ca un altu final din al doile actu din Lucia, respunse nebunul.

— Ai audit ? dise Titu cu îngânfare.

— A venit astă séră la d-ta? Întrebă Lică c’un punctu de mirare.

— Ei da, și de o miiă de ori da.

— Didina?

— Însă-șĭ ea, Didina cu ochi și cu sprîncene.

— În persónă?

— Ba mia trimis fotografia ei și eu am credut chĕ è ea! Nu vrei sĕ mĕ credi? ce interes aș avé sĕ mințu?

— Atunci mĕ faci sĕ ți spuiu și eu ceea ce voieam sĕ ți ascundu; dar pentru-chĕ s’a purtat astu-fel, nu mai mĕ țiu obligat a respecta nici un secret ce ar privi-o, și ți spuiu curat tot adevĕrul chĕ nu è o jumătá de oră sau trei pătrare de quând m’a chiemat a casă a dȇnsa și mi a făcut cunoscut chĕ consimte în-fine sĕ mi dé mâna, cu condițiunea ȇnsă qua a doa-di dupĕ cununiă sĕ plecăm din țéră pentru vr'o doi trei ani, pretestând chĕ'i è dor pré multu de soră-sa quare trăesce la Viena cu bărbatu sĕu și quare a rugat’o de atâtea ori sĕ viă pentru quât-va timpu sĕ petrécă cu dȇnsa. Asta este adevĕrul și ’l mărturisescu în cuget curat.

— Ce vorbesci tu, Lică? dise Titu cu un ton prefăcut.

— Mĕ juru pe ce am mai scumpu, respunse acesta.

— Bine chĕ mi ai spus! Dumnedeu te a scos înaintea mea, frățióre! Bré!!! de ce pericol m’ai scăpat! — Scii ce nebuniă eram sĕ facu? Pune-ți în minte chĕ peste vre o doă sau trei dile umblam sĕ mi puiu pirostiele pe capu și sĕ mi închidu lumea cu o pĕcătósă ca ea! și pentru ce ? daqua mĕ v’ei întreba, pentru frumuțea ei? o pupă-lapte? dar mĕ rógă alta mai frumósă cu o miiă de părți quând aș vré; pentru spiritul ei? scii tu ce înțelegu unele femei prin spirit: quând pot sĕ te păcăléscă, sĕ rîdă de tine, sĕ ți tragă condee, sĕ te lege la gardu, asta numescu ele spirit; dar ce însemnéză spiritul fără judecată, fără inteligință, fără bunul simțu? n’ar fi ca un corpu fără sănătate, fără putere, fără tactu? Am dis’o tot d’auna și esperiința mi a probat’o adesea, chĕ de quât o oca de spirit femeescu mai bine un dram de bun simțu bărbătescu; cu spiritul lor femeile cadu mai tot d’auna în cele mai mari erori, pe quând un bărbat condus de bunul sĕu simțu, quând îl are, scapă de or ce nevoiă și è în stare a lupta în contra or quărui pericol ce ’l ar amenința. Dacă unii ómeni numescu spirit acela ce ’l inspiră dracul unei femei pentru qua s’o pérdă, apoi nu è mai preferabilă intiligința conservatóre ce ne o dă Dumnedeu și quare ne feresce de a da in gropi ca orbeții ? N’am dară nici o nevoiă de spiritul cel grețos al Didinei d-tale, și de óre-ce a vrut sĕ rîdă și de mine și de tine, eu, unul, ’i puiu crucea de astă séră, și de quăt sĕ ieau o nevastă cu împrejurări, quare măine sĕ mi puiă córne quât tóte filele de mari, mai bine remâiu neînsurat sĕ ’i dau eu probe de córne. Ce țtici tu ?

— Și eu dicu tot așa, respunse Lică cu amărăciune.

— Te lepedi de satana ?

— Mĕ lépădu.

— Și îl scuipi pre el?

— Da.

— Vino sĕ te sărutu; acum cunoscu chĕ ești un omu de onóre, un omu bravu. Dar unde mai mergem? Aideți îndĕrĕt. Quâte ore ai ? Al meu 1’am trimis la spitalul St-lor fără de argint.

— Sunt un-spre-dece, dise Lică uitându-se la ora sa.

— Numai? Ce dracu! credeam chĕ va fi mai târdiu. Ce sĕ ne facem noi pȇnĕ la ora de culcare!...... Ah! o ideă; aideți pe la mine sĕ luăm și pe Pascal și sĕ ne ducem cu toți la cărturărésa din Délul Spiri. Am audit chĕ è minunată, mă! Lumea curge la dȇnsa dioa și nóptea de è de speriat. Tu, daqua vrei, pune-o sĕ ți dé cu cărțile, eu voiu sta la pândă sĕ vedem n’oiu pune mâna pe vr’una d’ale cu spiritul ca Didina nóstră ce vin p’acolo!

Lică Cescu, de și fórte amărît de perderea ce o suferise, dar, împins de curiositatea tutulor amanților nefericiți de a cunósce sórtea pasiunei lor, primi propunerea și quâte-și trei, luând împreună cu ei și pe Pascal Torian, pe quare îl întîlniră în drumul lor, sĕ duseră la Sanda cărturărésa, quare locuia în Délul Spirii într’o căscióră ce se afla la pólele grădinei ce se numesce Capra.

CAP. LI.

ANTICAMERA UNEI CĂRTURĂRESE

La pólele grădinei ce sĕ numește Capra, sĕ afla o căscióră vechiă cu doĕ încăperi și un fel de curticică îngrădită în dosul casei și fără nici o îngrăditură în faҫia. Aci ședea pe atunci o zigancă renumită pentru datul cărților, quare atrăgea la dȇnsa lumea din capitală, curiósă de a șĭ afla viitorul.

Or quare bărbat avea vre un prepus despre fidelitatea femei sale, or quare amantĕ sĕ vedea părăsită de amantul ei, fetele quari aveau dorința sĕ sĕ mărite, nulți tineri quari vȇnau quẚte o bĕtrână înavuțită, împrocesații quari voieau sĕ sciă mai din ainte sórtea procesului lor, speculanții quari sĕ aventurau în întreprinderi însemnate, postulanții quari puneau în lucrare intrigele micelor cabinete de directori și capi de secțiuni pentru căpătarea vre unui postu lucrativu*, ear mai pre sus de toți cei interesați de amorurile lor, veniau dioa și nóptea sĕ plătéscă tributul ignoranței și credulității lor, pe quare Sanda ziginca scia s’o întrețiă cu rarul ei talent ce nu o înșelase nici o dată. Și într’adevĕr, numai ignoranța, lipsa de crescere sunt quari împingu pe o mare parte din societatea nóstră a da credĕment absurdelor preziceri ale cărților. Am vĕdut femei quari află o mare distracțiune, dupĕ disa lor, dându-și cu cărțile dioa și nóptea; noi nu fericim pe bărbații ce au asemeni neveste și pe părinții quari au tolerat fiielor lor usul acesta. Un bărbat ar fi in dreptu a avé or ce prepus pentru fidelitatea femeiei sale quând o suprinde cu foițele în mână, înșirându-le dianintei și întrebând oracolul lor în afaceri de inimă. Cunoscu mai multe persóne quari au avut bunul simțu a rupe proiectul lor de căsătoriă, numai pentru cuvȇntu chĕ au suprins pe fidanțatele lor dându-și cu cărțile, și acésta fără qua cel puțin sĕ fiă scusată prin interesul ce ’i ar fi inspirat vre o afecțiune pentru fiitorul lor soҫiu.

Părăsiți acestu învĕțŭ uricios, femei june și frumose, quare vĕ degradă în ochii acelora chiar, pentru quari ’l ați contractat, și mărginiți-vĕ’ in adevĕrata putere a graҫielor ce vi le dă junețea și frumusețea, al quărora farmecu e destul a vĕ garanta durata triumfului vostru. Luați a minte chĕ deprinderea dării cu cărțile è impresurată de ideea uriciunei și a betrâneței ce le atribuim femeilor de acéstă categoriă!

Întrerupă aci mica mea lecțiune de morală, temȇndu-mĕ nu desgustu pe aceia ce nu pot fi atinși de dȇnsa și reieau rolul de narator.

Am dis dară mai sus chĕ locuința Sandei cărturăresei era impărțită în doĕ încăperi: intr'una ședea ea și primia numai persónele ce nu voieau să li sĕ dé cu cărțile de faҫia altora, și a doa încăpere servia de anticamera clientelei sale quare venia a o visita.

Erau un-spre-dece și jumătate de nópte quând Titu Locrin, Pascal Torian si Lică Cescu, însoțiți de Gudurică, nebunul, intrară îm locuința cărturăresei quare n'adormise încă.

— Ei! mamă Sandă! strigă Titu intrând cel d'ântȇiu, astă séra sĕ vede chĕ nu ți a mers bine cu negociul. Nu vĕdu pe nimine aci.

— Urletul Colței, mamă, respunse o femeiă ca de patru-deci de ani, de o taliă de midlocu, delicată, cu o faҫiă brună palidă și cu doi ochi negri, plini de focu și umbriți de gene lungi si de sprincene lungi și gróse. Acésta era Sanda ziganca.

— Dă-ne zigări, aramino, dise Pascal trîntindu-se pe un pat cu cerșéf albu.

— Dă-mi un pahar de apă, zigăncușo, dise Titu.

— Adu-mi o pană sĕ mi curățu zigareta, dise nebunul.

— Pe toți v’audu cerȇnd quȇte ceva, numai d-lui tace și nu cere nimicu, dise Sanda fâcȇnd alusiune la Lică.

— Pentru-chĕ el are sĕ ți céră mai multu de quât toți noi, respunse Titu. Nu è așa, Licuță?

— Și ce a fi avȇnd sĕ mi céră? dise Sanda.

— Ce'l dóre, biet, și pe el, respunse Titu. Mai ânteiu sĕ i dai lui de însurătóre, daqua are să iea pe cine iubesce, o damă smédă și quam spițelată: pe urmă sĕ dai creștinului quare stă colo întins pe pat și caută în tavan vre o nouă favorită, quare se'1 facă sĕ puiă mâna pe quâte-va miișóre de galbeni, cu quari va sĕ întreprindă o călĕtoriă in Italia pentru plăcerea d’a trece in streinătate de conte Pascalini de la Tori, și sĕ 'i spui daqua șĭ va vedé visul cu ochii, sau daqua are să móră visànd danpiciórele la basmul lui cu cucoșul roșu; apoi sĕ dai pĕcătosului quare șĭ a astupat zigareta și face proiecte de unde sĕ ștérgă alta qua s'o puiă în locul acestia, și sĕ 'i spui daqua ordinul de cavaler de Malta ’i va sosi adi mâine, dupĕ cum ’i a promis ambasadorul României din Bucuresci, Escelința sa general Negru; și în cele din urmă, să binevoiesci sĕ dai și pentru subsemnatul și sĕ ’i faci cunoscut, din înalta sciință drăcéscă ce ți a remas de moscenire, daqua nemuritórea sa gîscă, ce ’i dice și Ocna părăsită, o amantĕ înflăcărată de amor pentru subsemnatul quare iubesce ochii ei de vulpe, chĕci cei adevĕrați ochi natura și bătrânețile ’i a prefăcut în doi solzi de crapu pe quari nu cutéză sĕ ’i arate în publicu fără ochelari, pentru qua sĕ nu sĕ deóchie, sĕ spui, dicu, subsemnatului daqua póte fi încredințat chĕ ’i va trage condeele de la quari depinde îmbunătățirea finanҫelor sele, sau va mai fi purtat cu vorba ca un copil ce cere luna și ’i sĕ promite spre a’i împăca plânsul. Écă dară ce amu venit sĕ cerem de la gingașa ta măestriă.

— Apoi ?...... sĕ cercă sĕ dică cărturăresa.

— Ce? or n'ai gustu astă séră sĕ ți amestici foițele?

— Dar n’o fi păcat astă-di? dise ziganca.

— Pĕcat! te ai călugărit or ai nebunit?

— Nu è Vinerea mare? lumea merge la biserică și sĕ închină, chĕ o dată într’un an, și eu stau sĕ dau cu cărțile, nu mĕ trăsnesce Dumnedeu?

— Dar quând ai mai vĕdut trăsnet în luna lui marte! M'ai umplut de filipesci! venim atâta cale la piciórele d-tale, pentru qua sĕ ne închidi ușa în nas ca la nisce cerșetori ce vin sĕ fure. Credi chĕ amu venit sĕ te punem la ostenélă fără să ți plătim? Pascalică, scóte o liră pentru noi toți, qua să nu crédă...

— E de prisos, întrerupse Sanda, sĕptĕmâna mare nu puiu mâna pe carte de m'ar polei de sus pȇnĕ jos.

— Scii chĕ mĕ indrăcesce fermecătórea asta! dise Titu sculându-se din loctŭ.

— Las’o și aideți încolo, dise Pascal.

— Ba, nici de-cum. Mĕ voiu duce dupĕ ce mi va împlini dorința, altu-fel nu mĕ ducu d'aci — Vrei, fĕ, sĕ mi da cu cărțile? cu binele ți dicu.

— Nu poțu, domnule, sĕ mĕ tai în bucăți, chĕ m' am jurat sĕ nu puiu mâna pe carte sĕptĕmâna asta.

— Mi chĕ te-oiu face eu sĕ puĭ! dise Titu venind pȇnĕ în faҫia ei și privind'o cu inteligință.

— Pe mine!

— Pe tine!

— Aș!

— Ce spui!

— Nu sĕ póte.

— Serios?

— Chiar așa.

— Sĕ vedem daqua é vorba așa, dise Titu punèndu-șĭ mâinele în posunar cu un aer de triumfu.

— Ce sĕ vedi? întrebă Sanda cu o privire curiósă.

— Ce sĕ vĕdu? voiu sĕ vĕdu daqua nu te oiu face sĕ te supui de frică; daqua nu ți mai aduci aminte de cine te a scăpat din ghiarele unui jidan, quăruia erai datóre o sumă de bani, ca la vr’o sută de galbeni, ce ți’i numărase pentru o fată ce v'ați invoit sĕ i dai: acea fată pe quare ’i o lăudai de frumósă și pe quare era sĕ o vȇndă jidanul d-tale unui pașă de peste Dunĕre pentru o sumă de bani mai mare; ai luat banii jidanului și nu te ai putut ținè de cuvȇnt sĕ'i dai fata învoită; jidanul te amenința să te denunțe legilor pămȇntene chĕ tu'ai prepus acestu traficu infam, tu nu mai aveai banii sĕ’i întorci și ai alergat la mine, quare te cunosceam, qua sĕ te scapu; eu matfam in fonduri ți scii cu ce condițiune te am împrumutat? qua sĕ mi ipotecesi pe fiiă-ta, chĕci nu aveai cu ce sĕ m'asiguri; mi ai promis și eu te am credut, ți am plătit datoria către jidan, dar pe mine m'ai încelat, chĕci a trea di ai venit sĕ me minți chĕ fiiă-ta a murit. Acum ți aduci a minte? Ai, leică Sandă, vrei sĕ ți aduci a minte, or te faci chĕ ai uitat?

— Ce spui, mă Titule? tu vorbesci de quând cu Deii Algeriei sau din timpul lui Pasvandoglu! cum sĕ póte în dilele nóstre sĕ mai audă cine-va de fete vȇndute la Turci, voiu sĕ dicu de fetele României libere; dar ceea ce credu mai bine è chĕ v'ați vorbit póte sĕ me mistificați pe mine sau pe cine-va din noi, ear nu chĕ è vre un adevĕr în ceea ce spuseși.

Pascal vorbind astu-fel începuse a mĕsura cu pași repezi și neregulați îngusta cămăruță in quare sĕ afla, și esprima óre-quare nemulțumire pentru ceea ce creduse el chĕ era o mistificare creată în privința sa.

- Nu te pripi, scumpul meu, ’i dise Titu: ascéptă puҫin qua sĕ vedi daqua voiu sĕ mistificu pe cineva sau sĕ vedi daqua spuiu adevĕrul. Vorbesce tu, Sando, am mințit sau nu.

— N ai mințit, respunse ziganca schimbată la faҫiă.

— Am plătit eu pentru tine o sută de galbeni jidanului Itzic ?

— Ai plătit.

— Mi ai promis sĕ mi aduci pe fiiă-ta dreptu ipotecă pȇnĕ mi vei plăti banii ?

— Ziganii acum sunt emancipați și nu sĕ mai pot nici vinde nici ipoteca, întrerupse Pascal.

— Ai nemerit'o ca nuca în perete, dise Titu; cum ți vorbescu eu și cum mĕ înțelegi tu! Eu'i cerusem ipoteca inimei, nu a persónei.

— Așa é, fĕi? întrebă Titu.

— Așa é, domnule.

— Nu m'ai incelat tu chĕ ți a murit a trea-di fata și m'ai lăsat fără nici o asigurare pentru acei bani?

— Nu, respunse Sanda.

— Ce fel, nu?

— Ți am spus chĕ fiiă-mea era mórtă, și acesta era un adevĕr; prin urmare n'am mințit.

—Dar nu ți vorbescu de atunci, ci mai inqua, mai inqua, quand s'a mărit cea-altă fată.

— Quare altă fată? îngână Sanda.

— Sia, pĕcătóso, Sia!

— Taci! taci! răcni ziganca c'o voce de nebună.

L'aceste vorbe, Lică Cescu s'apropiă pe nesimțite de convorbitori și asceptă cu luare a minte urmarea descoperirei ce părea chĕ'l interesa.

— De ce mi diseși sĕ tacu, fĕ? întrebă Titu micșorându-șĭ vocea.

— Pentru-chĕ... nu poțu sĕ ți spuiu acum nimicu, respunse Sanda tremurând. Dar daqua vrei sĕți dau cu cărțile, aideți sĕ trecem dincolo; dar numai d-tale ți dau, nu poțu sĕ mi calcu jurămȇntul pentru toți.

— Ce mi pasă sĕ cei-alți; dă-mi numai mie daqua vrei.

Amȇndoi trecură în camera lateralĕ, închidȇnd ușa dupĕ dȇnșii.

— Al dracului Titu! cum reuși el s’o înduplece qua sĕ ’i facă pe voiă! dise Pascal.

Dup’aceea vĕdȇnd pe Lică cu urechia lipită de ușă și nevoindu-se sĕ asculte pe cei de dincolo:

— Titule! strigă el, vorbiți mai încet, chĕ Lică trage cu urechia la ușă!

Lică sĕ făcu chĕ sĕ supără și sĕ strecură din casă.

Puține minute în urmă Titu eși singur din încăperea d’alături; faҫia lui esprima o mulțumire învederată, și aruncându-se pe pat lȇngĕ amicul sĕu Pascal:

— Sĕ nu mai mi dici pe nume, dise el, daqua n’oiu cheltui o sută de galbeni pentru qua sĕ vĕ facu sĕ petreceți într’o séră cum n’ați mai petrecut, daqua însĕ sĕ va realisa ceea ce mi a predis ticălosa de zigancă.

— Ce spui tu, vericule? esclamă Pascal. Și ce lucru ți a predis?

— Asta nu te privesce.

— Și quând, nentule? ia fă-ne să ne bucurăm. Gudurică a început d’acum sĕ se gudure la idea asta. Nu ’l vedi cum sĕ rățoesce pe scaun ca o pisică ce se dă în légĕn.— Titule, mă, n’audi ce dicu eu?

— Ce è? spune, chĕci è timpu sĕ mĕ ducu.

— Écă ce este; quând te făcuși așa al dracului? nu ne spui și noĕ?

— Pentru-ce?

— Pentru-chĕ te vădui adinióră cum ai supus voinței tale pe acea neînduplecată femeiă cu nisce cuvinte magice cu quari ai sciut s’o ameninți, înquât ai speriat pe biata muiere cu terosismul tĕu înfășurat în palavrele ce ’i le tăiai... Scii chĕ m’ai minunat de nu potu sĕ mi viu în fire? M’ai făcut sĕ mi aducu a minte de o împrejurare...

— Stăi să ți spuiu eu daqua è așa, întrerupse Titu.

— Lasă-mĕ sĕ vorbescu, cercă sĕ urmeze Pascal.

— Ai răbdare...

— Numai quâte-va cuvinte...

— S’audi o istorióră...

— Sĕ te facu să rîdi, mă!...

— Ci ascultă...

— Daqua mĕ iubesci...

— Nu mi tăia vorba...

— Sĕ mă îngropi, Titule...

— Să n’ai parte de mine...

— Eu am început mai ântȇiu...

— Carnacsi! ascultă, chĕ mĕ ducu...

— Ei écă, spune, daqua ții așa multu...

— Ascultați, mă, să rîdeți. Tu cată sĕ cunosci pe Catinca Dridénca?

— O cunoscu, respunse Pascal.

— O damă cum sĕ cade, nu è așa? de familiă bună, onestă pȇnĕ la un timpu, frumósă, daqua vrei, o sută de qualități, afară de spirit, chĕ è quam frundă verde nucă sécă.

— Ei bine?

— Ei bine! am vĕdut’o de trei patru ori la teatru și, ți mărturisescu pĕcatul, mi a quam amețit creerii și m’am pus să ’i facu curte. Dăi în sus, dăi în jos, umblă, alergă, scriei bilete peste bilete, trimitei vorbe, mai dulci, mai înfocate, mai însoțite cu quâte un dar. cu quâte un buchet de flori, nimicu și tot nimicu și nu m’alesesem cu nimica.

Stăi daqua è așa! disei eu atunci; nu te oiu lăsa eu să remâi de sóre nevĕdută, de vȇnt nebătută și de gura mea nesărutată. Să trăéscă terorismul! frica păzesce pepenii. Ce am făcut ? iea o birje, du-te la Bănesa, opresce-te la pavilionul din mijlocul pădurei și scrie pe părete la adresa cocónei cele ce veți fi vĕdut însemnate cu craion roșu.

— Pe schița unei femei góle!... Tu le ai scris? întrebă Pascal.

— Sub-semnatul cu mânușița sa.

— Bate-te sĕ te bată! Dar ce ți a făcut biata femeiă?

— Mi a refusat curtea.

— A primit p’a altuia?

— Ce mi pasă mie! E un cuvânt qua sĕ me refuse pe mine?

— Frumósă logică! în-fine?

— În-fine, nu trecură multe dile quând un amicu al ei și al meu, quare cunoscea pe autorul satirei, sĕ duse la dȇnsa și ’i spuse ceea ce vĕduse desemnat și scris pe unul din păreții pavilionului de la Bănesa. Iubita îngălbeni îndată și începu sĕ tremure și sĕ'l róge sĕ ’i facă cel mai mare serviciu de a sĕ duce, quât de curend, sĕ stérgă caricatura și vorbele ce sĕ atingeau de dȇnsa. Amicul ’i făcu acestu serviciu, dar peste trei dile el reveni sĕ'i arate chĕ aceeași caricatură s’a renoit, și acum vorbele scrise pe dȇnsa erau și mai grosave de quât în ântȇia óră, adăugindui tot odată chĕ cel ce le a scris s’a jurat sĕ le repete din ce în ce mai încornorate, de quâte ori va vedé chĕ o altă mână le va face sĕ despară. Într’oséră intră feciorul in casă și mi aduce un bilet din partea unei cunoștințe, mi dise el; il deschidu și citescu următórele vorbe.

«Titule,

«La unul după mediul nopții sĕ te afli la al doilea rondu din grădina șoselei.»

Biletul nu era subsemnat de nici un nume; cu tóte acestea înțelesei, și la ora fixată mĕ dusei la locul întîlnirei.

Nu era nici nu suflet de omŭ, afară de o singură birje; m’apropiŭ de ea, era dȇnsa; ’i daŭ mâna qua sĕ se dé din trăsură și o luai la braҫiu qua sĕ ne plimbăm prin aleă.

„— Ce ai cu mine? mi dise ea; ce ți am făcut, de vrei sĕ me espui la risul hunei?

„— Dar eu ce ți am făcut, 'i respunsei, qua sĕ suferu de amorul tĕŭ...

„— Bine, bine, Titule, respunse ea; jură-mi chĕ vei face sĕ înceteze persecutarea ta, și écă-me în mâinile tele.

’I jurai tot ce mi a cerut și ea și a ținut cuvȇntul, dar m’a făcut sĕ ’i facu un altu jurămȇnt și mai mare, chĕ d’aci înainte nici sĕ mai cugetŭ la ea, chĕci de aș amenința-o cu cel mai mare reŭ n’ar mai consimți nici o dată a mă mai intîlni fără martori.

— Pĕcătósa! par'chĕ mi è necasu mie de ea, de ce sĕ fiă așa tóntă, dise Pascal.

— Dar ce era sĕ facă?

— Cum, ce era sĕ facă?

— Așa.

— Sĕ ti fost eu în locul ei și vedeai d-ta ce eram sĕ ți facu!

— Di chĕ ești în locul ei, ce erai sĕ faci?

— Écă-ce eram sĕ facu: eram sĕ ți scriu dupĕ cum ți a scris și ea, dar pe de altă parte, eram sĕ viu cu bărbatu-meu, se'l țiu ascuns în vr’un tufișu, și îndată ce te vedeam apropiandu-te de mine ’i făceam un semn sĕ esă, și vedeai atunci pe dracu!

— Și pe urmă mai scăpa de caricaturale și satirele pe quari eram să ’i le inchinu cu plecăciune în tóte filele ?

— Te pândiam cu martori în pădure, și îndată ce te prindeam te trîntiam în criminal.

— Apoi de! nu s’a întîmplat așa.

— Nu s'a întîmplat, pentru chĕ ai avut a face cu o tóntă.

— Daqua n’ar fi și femei tónte în lume, apoi ce amu fi făcut noi, o sémă de ómeni?

— Di așa mai bine.

— Ha! ha! ha! rîse Titu. Acum spune-mi și tu ce vreai sĕ mi spui adinióră.

— Sĕ ți spuiu, de și nu sémĕnă cu aventura ta.

— Sémĕnă, nu sémĕnă, spune acum. Dar asceptă numai puҫin sĕ mai dau de cheltuélă nebunului, chĕ nu sciu ce are astă séră de tot dórme pretutindine.

Dicȇnd acesta, Titu sĕ înótrse în partea unde dormia Gudurică și trăgȇndui o palmă cu tótă puterea sa, îl făcu sĕ cadă de spaimă cu scaunul în midlocul camerei.

Nebunul remase doĕ minute întins pe scînduri, rîse fără voia lui, apoi sculându-se suspină in petto și s’aședă éră pe scaunul ce ’l redică în picióre.

— Așa dară, ce spuneai, Pascale ? dise Titu dupĕ ce rîse de căderea nebunului.

— Vream să ți spuiu o anecdotă aproposito de terorismul tĕu, dar d’un altŭ caracter.

— Mai nobil.

— Daqua nu mai nobil, dar mai sincer.

— Sĕ vedem.

— Mai ânteiu spune-mi daqu’ai observat astă séră ceva la Didina?

— Nu; ce lucru?

— Un semnu la buza de jos?

— Ce fel de semnu?

— O mușcătură de dinți omenesci?

— Sĕ me vedi mortu, ia spune-mi; n’am vĕdut nimicu.

— Aide de!

— Ei bine?

— Filifisonul d-tale de Lică, sunt vr’o trei dile, desperat d'a sĕ vede tot d’auna refusat de Dulcinica lui...

— De Didina ?

— Apoi cum!

— Așa?

— Sĕ duce la dȇnsa și, dup'o esplicare căldurósă ce avu cu ea, vĕdȇnd chĕ nu pute s’o facă de a renunța la tine, sĕ repede asuprăi și'i apucă gura su dinții, — din greșeli, chĕci voiea s’o apuce de nas qua sĕ ’i ’l scóță din rădăcină,— și ’i rupe buza de jos... Dar cum de n’ai vĕdut’o, frațióre!

— Pre legea mea... Eh! pe urmă?

— Pe urmă ’i dise cu tonul celei mai adevĕrate satisfaceri: „Acum mărită-te cu altu, daqua ți da mâna”, și eși pe ușă mulțumit de espedientul sĕu.

— Audi, ticălosul! Dar quând oiu judeca bine, scóță-șĭ ochii, nu voiu sĕ sciu; daqua sĕ va realisa ceea ce mi a precis cărturărésa, și asta o credu cum te vĕdu și mĕ vedi, chĕci ne aflăm în negociațiuni despre vendarea pădurei scumpei mele înamorate, apoi scapu de tótă datoria ce o portu in spinare de trei ani de dile, și tot mi mai remâne sĕ tocu pȇnĕ la primăvera fiitóre; pȇn'atunci, dór o crăpa cotorónța de bunică-mea, quare s’a născut de quând cu Nemții cu códă și ar vré sĕ ’i lase fără nici o codiță, chĕ’i iubesce ca sarea in ochi — Dar, ce vĕdu! unul dupĕ mediul nopții! Aideți sĕ lăsăm pe creștina s’asculte cățelul pământului. — Și mie nu mi é somnu quât de puҫin; ce o sĕ mĕ făcu pȇnĕ mâne!

— Să te duci la dracu! dise Pascal, m’ai făcut sĕ mi perdu séra pe nimicu.

—Te am făcut sĕ ți ții banii quari ’i ai luat în cărți a sȇră, altu-fel erai sĕ remâi éră ififliu, dupĕ obiceiul tĕu — Eu mĕ ducu sĕ mănincu o friptură la Lazar, vii și tu?

— Poți sĕ crĕpi și singur, eu mĕ ducu sĕ mi mai cercu sórtea

— Sĕ ți fiă asul de pică intr’ajutor! — Ai, Gudurică, să ti dau ție un taler de lins, daqua vei intra dupĕ mine dându-te peste capu din ușă.

CAP. LII.
URECHIA TÎRGULUI.

Didina ședea lȇngĕ soră-sa Patana și șĭ făcea colții dinaintea unei oglinde de palisandru; d-na Cristian ascepta cu ochii în feréstră inturnarea bărbatu-sĕu quare nu mai venise încă, de și erau cinci ore și un pătrar și el promisese sĕ se întórcă la unul; Anica lui Biloiu sta lȇngĕ focu pe un scăunel și șĭ freca genuchiul cel drepru la flacăra ce ardea în cămin, quând s'audi o trăsură intrând în curte.

— Vine bărbatu-tĕu? întrebă Didina pe soră-sa vĕdȇnd’o înălțându-se pe feréstră qua sĕ distingă pe cine venia.

— Ba nu, surióră, respunse d-na Cristian, è o damă, dar n’am putut s’o vĕdu bine.

— Ce spui, Patano! Alérgă sĕ nu fiă vr’o streină sĕ mĕ găséscă nepeptenată.

D-na Cristian sĕ disposa sĕ ésă înaintea nouei sosite, quând reconoscȇnd pe visitatórea ei:

— Aici, aici, mamă Tițo. Ertă-mĕ chĕ te primescu în camera de culcare, chĕci în salon n'a, lăsat sĕ facă focu astă-di.

—Lisați salonul în pace, dise măm' Tița intrând. Sărutu ochii, adaugi ea peste un moment. Ce mai faceți, mamă? nu v’am vĕdut de multu; dar cum mai petreceți? Dar ce? bărbățelul nu ți è a casă?

— Uite, mam’ Tițo, îl asceptu de adi diminéță și vĕdu chĕ n’a mai venit încă.

— Aoleo! s’o fi perdut, mamă, pîn asti București mari! — Tocma! — quând fuse, Dómne! — doĕ dile înainte de Florii... un biet copil ca de vr’o cinci anișori, al unei vĕdane de peste drum de unde ședu eu, il trimisese mumă-sa pȇnĕ la băcaniă sĕ ’i cumpere nu sciu ce lucru, și dupĕ ce sa dus, bietul băețel! dus a remas pȇnĕ in dioa de adi. Ce 'l a mai căutat pĕcătósa de mumă-sa! par’chĕ a intrat în pămȇnt, suflețelul meu! Sĕ dice chĕ '1 ar fi vĕdut cârciumarul din colțu, chĕ '1 oprise în drum un păgân de jidan și ‘i ar fi dat stafide și năut prăjit qua sĕ viă cu dȇnsul, dracu scie unde. Copilul, ca copil, sĕ luă dupĕ spurcatul de jidan și pas’mi-te 'i o fi luat săngele, dupĕ cum sĕ dice chĕ fac unii dintr’ȇnșii, chĕ nu s’a mai vĕdut nici jidan, nici copil. Sĕ vedi pe mumă-sa cum șĭ smulge perul din capu și alérgă pe la polițiă in tóte dilele sberând ca o nebună, vai de ea, sărăcuță! și tóte surda și fără folos! Am plâns și eu adinióră cu ea din preună și me quam dóre capul. De ce mi dici, fetică, sĕ mi aducă un pahar de apă.

— Numai de quât. S'aducă dulcéță, mam’ Anico, dise Patana. Bei și o café, mam’ Tițo?

— Beau daqua mi ei da. Cine cere nu pere, dar nici nume bun n’are, adause Urechia Tirgului rîdȇnd. Dar tu, copiliță, n ai venit sĕ me săruți, nu mi spui nimicu! Unde ai sĕ te duci de ți faci colțișorii?

— Nicăire, mamă Tițo; m’am sculat tardiu astă-di și n’am avut timpu sĕ mĕ peptenu încă. Astă nópte m’au cercat éră frigurile și n’am putut sĕ dormu tótă nóptea.

— Frigurile! ardăle-ar focul! pȇnĕ s’o mai invĕra, mamă, și atunci las’ chĕ ți facu eu o doctoriă să nu te mai prindă quât or fi ele friguri pe lume.

— Ce doctorii, mămușóră? întrebă Didina.

— Apoi cum sĕ ți spuiu, fata mea; è o flóre ce'i dice sporișiu; la rădăcina ei sĕ găsesce un cărbunel; îl iei și ’l pisezi bine, il amestici cu puҫină apă și o iei quând ei simți chĕ te înfioréză. S’o faci de doĕ trei ori și nu mai dici friguri quât ei trăi.

Eca na! adause Urechia Tîrgului vĕdȇnd pe Anica lui Biloiu servindui dulcéța și caféoa; dar ce cauți aci, mam’ Anico? Ai eșit de la... par’chĕ unde mi spuneai chĕ intraseși mai de-ună-di?

— Am făcut și sat pe unde am fost, respunse Anica clătind din capu.

— Biata femeiă! Dar cu durerea de picior cum o mai duci? cu reumatismul de quare suferiai?

— Mi a mai dat astă-di doctorul nisce hapuri o mi a dis sĕ le ieau mereu, mereu, pȇnĕ quând va trece durerea de sine.

— Bravo doctor! scii ch a namerit’o mai bine așa? Dar mai doctoróiă sînt eu de quât dȇnsul. Țiu minte, e vr’o sĕptĕmână de dile, venise la mine biata preotésa Dumitrana, sĕraca mumă amărita! Ve spuiu ma pe urmă; ’i venise rĕu, rĕu, rĕu, și din asta o apucase un sughițu, a ținut'o de la prându pȇnĕ la tócă și n’o lăsa nici de cum; ’i am dat un pahar de apă cu doĕ furculițe de fer într’ȇnsa, și cum a înghițit de nouĕ ori ’i a trecut, par’ chĕ ’i a luat cine-va sughițul cu mâna!

— Așa făcea și fostul meu stăpeu, dise Anica lui Biloiu, de quât în locu de furculițe, chĕ n’avea nici una, punea în apă quâte-va cuie ruginite, și ’i trecea numai quât inghiția de nouă ori.

— Și cum s'a îndurat stăpȇnu-tĕu sĕ te lase? nu te am întrebat încă, mam’ Anico, dise Didina.

— Despre dȇnsul, nu m’ar fi lăsat, mamă! dar ’l am lăsat eu, altu-fel mai scăpam de el?

— Și pentru ce? nu ți a plăcut la el? întrebă Tița.

— Placă-’l Verdeșul! Apoi chiar în dimineța dilei quând a venit Domnul de m’a luat de la dȇnsul, îl vĕdui chĕ vine la mine și mi dice:— „Vrei, mamă, sĕ ți dau d-tale un sacu de cuie, de quât sĕ le mai dau altuia, și d-ta sĕ ții cheltuéla casei numai pentr'o lună de dile?“

Me uitai la dȇnsul cu mirare. — „Cum sĕ facu una ca asta!“ ’i disei abia ținȇndu-mi rîsul.

r— Daqua vrei, respunse el; eu nu te silescu, remâne la voința d-tale, sĕ mi respundi daqua vrei sau nu. “

— Eu ’i respunsei chĕ nu voiu.

— Bine! dise el, daqua nu vrei, du-te la dracu!“ Ați mai audit astu-fel de lipsit!

— într’adevȇr chĕ nu. Dar cum ’i dicea óre, chĕ ’i am uitat numele. Are un nume strein, dise Tița.

— Pană Doian.

— Așa să trăesci!

— De ce me întrebași?

— Scii chĕ a murit ?

— Așa!

— A murit!!!

— ’L ar fi găsit gușterul, chĕ tótă érna n’a făcut de doă ori focu in casa lui.

— Ba nu, despre asta putea sĕ mai trăéscă el, chĕci așa sĕ deprinsese din copilăriă, dar a fost o altă împrejurare quare ’l a trimis pe a lume.

— Ce fel de împrejurare?

— Apoi astă-di am sĕ ve spuiu despre trei morți; sĕ începu ânteiu cu a ăstui păcătos. De-ună-di, chiar în nóptea de vinerea mare, dupĕ eșirea de la biserică, unul, daqua îl cunósceți, ’i dice Titu și mai nu sciu cum.

— Titu Locrin, întrerupse Patana.

— Așa, fata mea; sĕ dice chĕ eșia despre dio de la un birtu din podu Mogoșóiei din prenuă cu nebunul de i dice Gudurică, și numai o croiră amȇndoi de vale spre grădină dupĕ niscai-va crailicuri, sĕ înțelege. Astu Pană plecase d’a casă de diminéță, cum amu dice spre sămbăta mare, nu sciu dupĕ ce trebuință, dĕu! chĕ întîlnindu'l asti doi craidoni și sciindu'l pe semne chĕ purta banii ce bruma avea la dȇnsul, unii dicu chĕ ’i avea legați împrejurul piciorului dreptu; or si cum, ei sĕ vede chĕ sciau asta, chĕ indată ce '1 vĕdură quam in dreptul grădinei Cișmegiului, Titu pune pe nebunul și’i iea căciula din capu și o șterge in grădină. Vĕdȇnd chĕ '1 lasă cu capul gol, Pană dă fuga dupĕ nebun qua sĕ 'i o iea inderĕt: Titu sĕ ținea dupĕ el mai pe departe; nebunul s’ascunde într'un tufișu; Pană intră dupĕ el și începe sĕ se lupte pentru tichia lui, Dumnedeu sĕ‘l erte sĕracu! chĕ ma făcut sĕ rîdu.

— Ei! dise Didina.

— Atunci sare Titu, și amȇndoi tabără pe bietul pȇcătos și ’i fură banii toți și o stergu la sănătósa!

-— Dar nu putea sĕ strige nefericitul, sĕ ’l audă cineva sĕ 'l ajute, dise Patana.

— Pe cine sĕ strige?

— Nu era nimine desceptu?

— Nimini! nimini!

— Și așa?

— Așa, quând vĕdu ticălosul, vai de el! chĕ ’i furară toți banii a început sĕ fugă în drépta și în stânga strigând și sberând chĕ ’l au furat, ’l au jefuit, resuna pămȇntul de sberetele lui! Surda fură tóte, veni a casă abia trăgȇndu-și sufletul de supĕrare, de ostenélă, vorbă è! și dóră chĕ a trecut pragul ușei, cum intră in casă, numai ’i s’a tăiat inima și acolo a remas. A doua di n'avea cu ce sĕ ’l îngrópe; o damă streină, princesa Argira, trecȇnd p’acolo și aflând întâmplarea de la un fecior pe quare îl avusese in casă, a scos și a dat doĕ-deci de galbeni, și așa s’au urnit preoții să ’i facă înmormȇntarea.

— Sĕracu! și cine mai spuneai chĕ a mai murit? dise Patana.

— Da, biata creștină! respunse Tița, preotésa Dumitrana, sunt dece dile astă-di de quând au îngropat’o.

— Nu è vr’o mare perdere, era bĕtrână, observă Didina.

— Așa è, copila mea, dar quând móre cineva de inimă rea ca dȇnsa...

— Dar ce ’i s’a întîmplat? întrebă Patana.

— Oh! sĕ nu dé Dumnezeu la nici un creștin! dise Urechia Tîrgului. Ia, mumă nefericită quare a avut multe pĕcate sĕ tragă de la Dumnezeu!

— Nu cum-va Lenuța?... vru sĕ dică Didina cu neastîmpĕr.

— S’a dus biata fată!

— Ce spui, mamă Tițo! diseră amȇndoĕ! surórele de o dată.

— Așa, copilele mele! Dar cum n’ați sciut’o pȇn' acum?

— De unde eram s’o scim, nu ne am vĕdut cu ea, de sunt acum o mulțime de dile.

— Și din ce, mamă Tițo? întrebă Didina.

—Din păcatele tinereților, mamă; quâte mor pe tótă dioa, din nebunia capului lor! și reposata, Dumnedeu s’o erte! daqua avea minte, era sĕ mai trăéscă mulți ani, chĕ de sănătósă era mai sănătósă de quât mine, grasă și rumenă ca o rodiă; bărbat avea, ba încă doi bărbați, chĕ a fost de doĕ ori măritată; dar a fost qua sĕ amăréscă pe biata mumă-sa, o femeia bĕtrână și c'un picior in mormȇnt. S’a dus și ea, sĕraca, de durerea fii-sei, de și nu mai trăia împreună cu ea, dar quând audi chĕ ’i era așa rău, n’a mai putut sĕ țiă, ce să dici! muma e tot mumă; s’a dus la ea cu doctor, cu doctorie, cu îngrijiri, dar surda fură tóte.

— Dar nu ne ai spus, întrerupse Patana, de ce a murit biata Lenuța?

— Din junghiu; cu vr’o trei patru dile mai ’nainte s’a dus la o adunare cu lăutari, ei ’i plăcea jocul pré multu; a jucat și éră a mai jucat tótă séra penă n’a mai putut; ostenită, plină de sudóre, înferbîntată, a luat o înghețată și s’a dus s’o mănînce într’un colțu al salonului; nu s’a mulțumit cu atâta, ba s’apucă sĕ mai crape și feréstra lengă quare ședea. ’I a tot dis unii alții sĕ s’astȇmpere, sĕ nu gluméscă cu viața, aș! ascultă ele pe cine-va? capul lor ce le învață, încolo póte să urle tótă lumea, nu vor să sciă de nimicu. Ei bine! n'a trebuit multă ceremonia, omul è tare ca o pétră și plăpând ca un ou; pȇnă să viii a casă a și trîntito la așcernut: n’a zăcut de quât trei dile, nu ’i au folosit nici lipitori nici nimicu; a patra di pe la amédi a și murit, și a doa di ’i am vĕdut convoiul quând treceam pîn Lipscani. Nici un cunoscut nu era dupĕ dȇnsa, vre unul din bărbații cu quari a trăit, vie unul din quâți au iubit’o, nimine! biata mumă-sa quare putea singură s’o insóҫéscă, și ea și da sufletul pe patul morții cum ’l a și dat puțin in urmă.

— Biata Lenuța! suspină Didina. Cine ar fi credut!

— Quât pe quând o vĕdurăm pentru cea dupĕ urma óră? dise Patana stergȇndu-și o lacrimă de pe ochi.

— Nu țiu minte sĕ ți spuiu, mi sĕ pare quam vr’o luna de dile quând furăm la teatru de sĕ da Prapăsciele Buurescilor... A venit ea in lojea nóstră... era intr'o grenadină albastră și c’o scurteicuță albă cu pufu, nu ți aduci aminte ?

—Ba așa, ai dreptate, și ce bine o prindea gătéla de capu!

— Ce fel de gătélă, n’avea o torsadă de catifea solferino semănată cu mărgăritari?

—Firar murgele! dise Patana.

— Ba chiar mărgăritari, adu-ți aminte chĕ ne spunea chĕ era o suprisă ce ’i făcuse unul quare o cerea de nevastă, n a vrut să ne spuiă numele.

— Ce vorbesci, soro! eu am vĕdut’o pȇn'a nu sĕ mărita cu gătéla asta, o avea de la Toma Ilianu quând era in vorbă cu dȇnsul, și sciu bine chĕ era cu mărgele albe.

— Asta é alta, Patano, crede-mĕ chĕ sciu ce spuiu eu...

— Ia lăsați disputele focului încolo, întrerupse Tița, n'am venit qua sĕ v'audu certându-vĕ, ha! ha! ha! să nu ve supĕrați daqua vĕ dicu așa, eu vĕ sînt ca o mumă; las sĕ mai vorbim și altele, ceva mai de bucuria, mai de... sciu și eu...

— Mai spune-ne, mama Tițo, vr'o noutate, chĕ d-ta scii multe, dise Didina.

— Am sacul plin de noutăți, nu è așa? surda mi dice mie Urechia Tirgului?

— Ha! ha! ha! ha! riseră fetele.

— Ce rideți? nu mi sciu eu numele? Așa, vedi bine, noutățile la mine curgu cu carul, și tot mai am de spus ceva, dar p’a mai bună am lăsat'o la urmă.

— Ce lucru, mamă? dise Didina cu nepace.

— Ce este vei vedé acum; de d-ta e vorba.

— De mine?

— Chiar așa.

— De bine or de reu?

— Ba, de bine! de rele sĕ te feréscă Dumnedeu, fata mea!

— Atunci spune-mi.

— Sĕ ți spuiu, dar sĕ nu mĕ faci sĕ mi perdu vorbele în deșertu.

— Am înțeles, dise Didina plecându-și ochii.

— Așa e chĕ m’ai înțeles? sĕ ți mai spuiu acum?

— Cum vei voi.

— Ei bine! ce ai otărît cu Lică? bietul băiat va sĕ aibă un răspuns sigur, și de mĕ vei întreba și pe mine, eu ți aș dice, fata mea, sĕ nu mai umbli dupĕ altu, chĕ è destul de bun tînȇr, cu tóte chĕ nu pré m’are la stomachu pe mine, nu sciu ce ’i am făcut, dar asta n'are sĕ facă nimicu. Uite, adi-diminéță a venit la mine și m'a rugat, și mi a sărutat amȇndoĕ mâinele, qua sĕ viu sĕ ți vorbescu și mai multe nu. Chĕ, dĕu, nu înțelegu de ce nu faceți o dată intr'un fel, or așa, or altminterea, sĕ vĕ sciți și unul și altul într’un fel.

— Ei de ce ’i mai spui? dise Patana; nu ’l a chemat să viă, nu ’i a vorbit, nu ’i a otărît? dar unde ’l ascepta pentru duminica trecută, in dioa de Pasce, écă adi mercuri și nu sĕ mai vede. Cine ’i strică?

— Așa è, fata mea, dar scii intriga ce ’i a făcut păcătosul de Titu, și n’a mai cutezat sĕ viă.

— Or și ce fel de intrigă, era dator sĕ viă sĕ se înțelégă cu soră-mea, cu mine, dar nu, unde ’l asceptam, sĕ nu mai dé atâtea dile pe la noi.

— Ce s’a făcut s’a făcut, sĕ vedem acum ce vom face. Sĕ ’i spuiu să viă? să 'i dau vr’o încredințare?

— Întrébă pe soră-mea.

— Ce dici, Didino?— Nu ofta, ci spune-mi or albă or négră.

— Daqua mai ține la dorința asta!...

— De ținut, mai încape îndoélă! mai ales chĕ, după cum spunea el, are sĕ vĕ spuiă despre descoperirea unei zigance de quare dicea chĕ vĕ interesați casa tótă așa de multu. Ce istoriă sĕ fiă? chĕ n’a vrut să mi spuiă mai multu.

— De Sanda ziganca! esclamă Patana.

— Așa mi pare.

— Bravo! unde dicea chĕ sĕ află?

— În Délu Spirii.

— Pote vrea sĕ dică de cărturărésa? dise Didina.

— Nu credu sĕ fiă ea; cine scie... Dar or și cum...

— E chiar ea ȇnsă-și! întrerupse Cristian intrând repede pe ușă.

— Cum ai venit, fără sĕ te vĕdu? stau de adi diminéță la ferestră asceptându-te, dise Patana venind înaintea soҫiului ei.

— Scumpa mea, am întărdieat, dar am fost bravu astă-di în întreprinderile mele. Bună dioa, mamă Tițo, mĕ értă; dar de ce te grăbesci sĕ pleci? póte unde am venit eu?

— Ba sĕ nu credi asta, dar aveam o însărcinare în privința unei persóne și mĕ duceam s’o îndeplinescu.

— În privința unei persóne ce sĕ numesce D. Lică Cescu, pré iubitul nostru cumnățel, nu è așa? întrerupse Cristian.

— Ba așa, chiar așa; respunse Urechia Tîrgului.

— Daqua è pentru acèsta, apoi poți ședè, mamă Tițo, sĕ luăm supa împreună; chĕci clientul d-tale s’a înțeles cu mine despre tóte, și eu fiind sigur chĕ scumpa mea cumnățică nu mĕ va refusa, au pus la cale cu dȇnsul qua duminică ce vine să avem o serbătore în familia, chĕci am dis cu mintea mea: o femeiă e mai bine sĕ iea pe bărbatul quare u iubesce de quât pe acela pe quare ’l iubesce ea. Așa dară sărută-mĕ, Didino, qua sĕ me încredințezi chĕ ai aprobat fapta mea.

Didina dete lui Cristian sărutarea de aprobare.

— Așa! Acum sĕ ne aducă la masă, chĕ nu mai potu de fome.

— Masa e gata! dise un servu intrând.

— Atât mai bine. Aideți, dise Cristian.

— Ce ai descoperit? întrebă Patana pe soҫiul ei quare remase în urmă.

— Lucruri de quari ai sĕ te sperii, dise Cristian. Dar, te rogu, nu mĕ întreba în defaciă cu alți streini.

— Nu, nu! Dai’ quând vom remâne singuri sĕ mi promiți chĕ mi vei spune fără amânare.

— Promis sĕ ți fiă. Aideți, chĕ ne asceptă.

CAP. LIII.
ZIGANII

Zigani, boemiani, gitanos, gypsies sau egyptieni, tătari. zigeuuer, ciganos, zincali sau romîșali, ècă diferitele numiri ce a primit de la mai multe națiuni din Europa și de la el insușĭ acestu popor de nomadi și de vagabondi.

Multe s’au dis despre originea lor și despre epoca venirei lor in Europa. Unii pretindu chĕ ei au emigrat din Egipet dupĕ stabilirea Perșilor în patria lor cucerită de către Cambyse; alții dicu chĕ sunt din India, descendinți ai Cinganilor. Locuitorii malurilor ludușului, alungați de năvălirea lui Tamerlan; aci chĕ sunt creștini ce sĕ întorceau din locurile sănte: aci èră chĕ sunt nisce penitinți, quari au fost condamnați a umbla șepte ani fără repaos, pentru espiarea pĕcatelor lor,etc. Una din aceste păreri e susținută de locotenentul Patinger in caltioria sa la Belucistan pe fruntaria Persiei; el ne spune chĕ la îmbucătura rîului Indus a descoperit un popor ce sĕ numia Zigani, și quare e cu totul în asemĕnare cu ziganii noștri despre tipu, costume și moravuri. Gramatica lor è orientalĕ și sèmĕnă prè multu cu dialectul indian. El îi crede mai cu sèmă din rasa Panilor, cea mai abiectă din totă India, quare sĕ nutresce cu carne viă și cu mortăciuni, trăind depărtați de societatea Indianilor și priviți cu ură de către dȇnșii, etc. Astu-fel dară, dupĕ sus-disul scriitor, acestu popor ne mai putend suferi crudimile Mongolilor, in mâinele quărora îl lăsase Tamerlan înturcendu-se la Samarcanda dupĕ cucerirea Industanului pe la începutul celui d'al XIV secol, sĕ vĕdu nevoit a șĭ părăsi patria și a sĕ respândi în mai multe părți ale Europei.

Pretutindine, dice testul din quare estragem aceste notițe, bărbații se distingeau prin fur și femeile prin vrăjitoria. Sortea lor a diferit ȇnsĕ numai în Rusia, unde Cateriua fu cea d'ânteiu quare cugetă a face din-tr'ȇnșii cetățeni ruși, checi la 1768 ea decretă un regulament prin quare sĕ punea îndatorire totulor ziganilor a inveța o meseriă, a șĭ investi copii și a 'i trimite la scolă, numindu'ĭ țĕrani noui. Dar aceste disposițiuni avură puҫin resultat, și mai târdiu, la 1773, asprele mĕsure ce sĕ luaséră în privința lor, de a 'î obliga adică a primi religiunea creștină, fură de asemenea deșerte, pȇnĕ quând la 1782, loset II a prinvenit mai bine a 'î civilisa în Ungaria, Transilvania și Banat.

Venirea zigandor in România sĕ pote stima anterioră lui Ncgru-Radu Basarabii, chĕci într’o diată a acestui Domnu sĕ fiice chĕ el lasă monastirei din Câmpu-Lung, intre altele, și doĕ suflete de zigani pentru sufletul sĕu.

Se crede asemenea chĕ la anul 334, acestu popor, sub Visu-Maro, regele lor, originar din insula Vis-mar în Baltica, și sub numele de las-vendes sau Vendali, s’a stabilit în Dacia septentrionalĕ, primind quând numirea de Astinguri, Asdinguri și Athingani. quari nu sunt alți de quât Zinguri remași credincioși lui Dinzino, fiiul lui Attila, și pe quari Italienii ii numescu Zingari.

Idea dară chĕ Sigani sunt descendinți din las-vendes și sĕ numescu Iasi-gans pare a fi fundată.

Acesti Iascs, dupĕ părerea istoricului ce’l citarăm, aflau așezați in Dacia pe timpul cucerirci sale de Traian, quare, dreptu resplâtire pentru serviciele lor in resbelul ce 'l avusese incomra Dacilor, le acordă cere rea de a șĭ funda un municipiu, pe quare îl numiră municipium lasiorum și quare este fosta capitală a Moldaviei.

Ceea ce ne autoiisă ȇnsĕ mai multu a crede chĕ acestu popor, quare locuesce intre noi de atâția secoli. sc trage din streuioși Egiptianilor, este tipul ce stă într'o necontestată asemĕnare intre aceia și ziganii nostr de vatră. Autorul acestei scrieri a avut ocasiunea sĕ încredințeze prin chiar ochii sei de acestu adevăr quând la 1843 vĕdu o moiniă adusă aci din Egipet de un Grecu quare profesa medicina practică D. Patriciu fu sĕ multu timpu in Alesandria și avu fericirea a însănătoși pe vite regele Egipetului de o maladiă óre-quare; recunoscĕtorul principe 'i propuse a 'i fixa plata curei ce 'i făcuse, și medicul sĕu 'i ceru, pentru ostenéla sa, voia sĕ iea o momiă dintr'una din piramidele Egipetului, ceea ce nu ’i se relusă. D. Patriciu trăise quât-va timpu in România pȇn’a nu se aventura pentru țéra Nilului, și credȇnd in simtimentele patriotice ale fostului pe acel timpu Domnitor, veni dreptu in Bucurcsci și propuse vȇndarea momiei sale pentru moscul Național dreptu una miiă galbeni; prețul păru forte marĕ și musesul nostru perdu ocasiunea d’a sĕ înavuți cu acestă curiositate antică și multu importantĕ pentru noi. Credem de prisos a face o descriere minuțiósă a astei momie, quare sĕ conserva încă in totă întregimea sa dupĕ doĕ deci și cinci de secoli și mai bine, ne mărginim numai a esprima mirarea nostră quând vĕdurăm acea asemĕnare de tipu identică, putem dice, între momia de quare ne fu vorba și aceea a unui zigan de vatră fruntea mică, buza de sus rotundă și puҫin umflată, pĕrule quare era aședat intr'o cutioră de fer albu, negru, scurtu și încrețit, faҫia cărnei brună și roșatică, bărbia mică și și quam adusă, cine n'ar fi dis, vĕdȇnd acea momiă, chĕ vede cadavrul unui zigan din Romănia!

Lăsăm celor competinți sarcina de a desvolta în locul cuvenit originea acestui popor, quare pentru denșii ar ti cu adevărat obiectul unui studiu serios și demna de un interes istorica, quât pentru noi, nu ne vom ocupa de quât de sortea ce avură acești miserabili în țĕra nostră în tristele condițiuni in quari ii pusese sclavagiul pȇnĕ in epoca emancipării lor ce a avut locu abia in dilele nostre sub domniele lui Grigóre Ghica în Moldova și Barba Știrbei în țéra-Românéscă. Vom cita de esemplu intîmplările a doi juni nefericiți quari au fost victimele amorului de quare crudimea sortei lor nu le permisese sĕ se bucure. Vom avé ocasiunea sĕ vedem quât de neputinciose erau chiar legile în privința acestor iloți taxați in societatea in quare sĕ aflau ca nisce obiecte și tratați cu mai putină umanitate de quât vitele lăsate in îngrijirea lor.

Sanda era o fată de optu-spre-dece ani, născută tot intr'o di cu stapȇnă-sa, d-na Păuna Vătrénu, și amȇndoĕ ceea ce se dice suróre de lapte, chĕci au fost crescute împreuna de bĕtrâna Maria, muma Sandei, încetată de multu din viață in dioa quând fiia-sa împlinise al optu-spre-decilea an.

Sanda era puҫin resărită la stat, brunetă, ochi negri, mari și plini de un focu dulce și viu tot o dată pĕr lung și negru ca pana corbului, gură mică, buze rumene și dinți albi quari fac fala totulor ziganilor, și mai ales a aceleia pe quare o descriem aci. Pe lȇnĕ graҫiele ei fisice, Sanda adăugia cu mare succes o voce dulce, sonoră și plină de pasiune, în quât rar se întimpla qua vre unul din trecători sĕ nu se oprăscă în locu qua s’o asculte, quând cânta vre una din ai ele doine dulci și patetice prin quare fiii Oltului sciu să și esprime durerea așa de bine; dar atunci toți vecinii deschideau erestrele lor qua s'asculte, privind lumina lunei în nopțile senine de vară, pe cântăreți pasionată quare ii scula din somnu, smulgea suspine din sinul lor și ii ținea adesea descepți penĕ la dio cu sufletul plutind într'un ocean de farmecu și de delicte. Atunci Radu, un june de doĕ-deci și patru de ani, plin de frumusețea rasei sale, de vioiciune și de virtute, dar sclavu al unei care aristocratice ce se afla in vecinătate cu a d-nei Vătrénu, proprietara frumușei Sandei, răpit de graҫielc junei copile pe quare avusese ocasiuiua a o vedé în tote dilele în trecerea sa pe la locuința ei, a dis: „Sĕ sciu chĕ mi voiu perde capul, dar Sanda va fi a mea!“

Aprope de scola de înotat ce esista încă p’atuici, într'un locu pitorescu împresurat de o mulțime de grădine udate de Dâmbovița, îmfrumusețat, pe de o parte, de Delul Cotrocenilor, o frumosă monastire quare servă acum de palat de vară Domnitorilor, de altă parte de Fontâna numită a Brâncovenesei și de biserica St. Elefteriu. intru'un locu mai singuraticu de pe malul gurlei mărginite de amendoĕ părțile de sălcii deși si pletoși, de o verdéță naturalĕ întinsă, plina de umbră și de recóre. unde dimineța si séra privighetorile fermecau ausul cu cântecele lor, unde pasul trecĕtorului se audia rar sunând p’acnlo, afară numai quând venia quâte o dată sĕ se scalde in vre un locu retras al Dâmboviței, or a și ascunde amorul sau poesia dinpreună cu cine inspira sufletul lui cu vre una din aceste pasiuni surore, intr'o di de vară forte căldurósă, doĕ femei, june amȇndoĕ și ameudoĕ frumose de diferite frumuseți, lăsandu-și trăsura in óre-quare depărtare se scăldau in gurla sub umbra sălciilor ce și muiau crăcile in apă împrejurul lor: aceste femei erau Păuna Vătrenu, de curȇnd măritată, și Sanda ziganca, sclava ei.

Păuna se afla pe jumătate in apă, balanțnndu-se ușor pe suprafața ei cu plăcerea ce o dă recórea uimi corpu ce a suferit multu de efectele căldurei unei dile ardĕtóre; coma ei cea castania cădea de amȇudoĕ părțile pe sinul ei albu și pe umerii ei de marmură, ca doi șerpi încolăciți pe o lebădă ce plutesce pe un lacu; facial era aprinsa de roșeța, și picăturele de apa curgeau de pe ea cum ar curge picăturele de pioiă de pe o roșă dc Bengal.

Puҫin mai departe de dȇnsa, Sanda se scălda și ea ferindu-se quăt putea de ochii junei sale stăpĕne, dar aflând un locu destul de ascuns, naiva copilă începu sĕ cânte, uitând un minut chĕ nu era singură spre a șĭ permite acesta libertate. D-na Vătrenu 'i ordonă a înceta din cântare, chĕci se temea, dicea ea, să n'o audă ciue-va și sĕ viă intr'acolo, pȇn’a nu ave timpu a sĕ feri de vederea indiscretului atras de glasul fetei; Sanda n'audia ceea ce ’i se recomandase și șĭ urmă cânticul înainte. Păuna, quare era de un caracter iritabil, sĕ supĕră îndată și dise sclavei sale sĕ ’i aducă cerșeful pia sĕ esă din gurlă. Sanda s’apropiă de mal qua sȇ de stăpȇnei sale ceea ce i ceruse, dar un pas strâmbu făcend'o s'alunice și voind a și relua equilibrul cerșaful 'i scăpă din mână și cursul il tiri departe de ea. Cerșeful era de cea mai fină batistă, și trebuința ce avea Pauna de dȇnsul il făcea și mai prețios in imprejurarea aceea; Sanda, nefericita ființă, quare cunoscea binc natura cea supĕrăciosă și sucită a Păunei, sĕ uită un moment nedecisă la scumpul obiectu ce sĕ depărta pe undele fugĕtóre și tremura de frica sortei ce o ascepta. O căutătură încruntată a Păunei fusse de ajuns qua sĕ facă pe biata copila a s'arunca orbesce in midlocul apei unde gurla era mai afundă, și făr’a cugeta chĕ nu scia de locu sĕ inote, sĕ lăsă sĕ o ducă cursul încotro credea s’ajuugă blestematul de cerșefu ce sĕ ducea mereu inainte. Dar cu quât înainta, apa credea mai mare, și in quăte-va secunde Sanda despăru sub dȇnsa, in quât Păuna, cu totă părerea de rĕu ce simți la idea chĕ a fost causa înecării acelei nefericite ființe, dar credend che tot ar mai fi timpu și putință de a o scăpa, pe de o parte se îmbrăcă singură cum putu, eră pe de alta . urcându-se in trăsură, lăsă pe arnăutul ei, însciiuțâudu'1 despre pericolul in quare sĕ afla Sanda și recomandândui sĕ facă ce va pute pentru scăparea ei.

Sanda plutia fără simțire pe d’asupra undei, al quaria curs o ducea in voia lui, quâud lovind'o de trunchii arborilor înaintați adesea pȇnĕ în midlocul apei, quâud lăsăud’o agățată de vr’uu mărăcine de quare ’i se îucurca pentru un minut lungul ei pĕr stufos împletit in doĕ code legate la spate cu o pandlică roșul, culórea cea de predilecțiune a rasei sale. Nici o ființă omenéscă nu sĕ întîmplase sĕ trecă pe acele maluri singuratice, și ele semĕnau a ti ursite sĕ devia mormenrul nefericitei copile ce se sacrifica pentru devotamentul ce ’i impunea starea ei cea mizerabilĕ de sclavă; quâte-va păserele quari săltaséră cântând totă dioa pe un arbóre, cel mai apropiat de locul unde craca unui sălciu, intinsă mai multu in apă, cercase in-deșertu sĕ opréscă un moment pe biata înecată, încetaséră din căutarea lor qua sĕ privéscă pe acea nefericită ființă; simțiau ele vre o durere pentru copila quare sĕ îneca, sau se temeau de vr’o stratagemă inventată de omeni cu scopu de a le face lor vre un rĕu? acesta o scie numai cel ce le a creat și pote vede mai bine de qnât noi în inimele creaturelor sele.

Dar n'a fost scris pe semne sĕ peră d’o astu-fel de morte aceea ce nu sĕ mai lupta cu valul ce o tȇra, ci, în mijlocul liniscei ce domnia împrejurul copilei, linele și tăcute unde ale Dămboviței de o dată începură a spuma, a se îmbrânci spre maluri în cercuri multiple și a prevesti, prin urletul lor cel selbaticu, sosirea unui o-mu ce sĕ lupta cu ele pentru qua sĕ ajungă mai curȇnd pe aceea ce venia s’o scape.

Acesta era Marin, arnăutul d-nei Vătrenu.

E de multu de quând acestu suflet ardetor și pasionat sĕ lăsase a sĕ impresiona de frumusețea Sandei și de darurile ei, dar ea il apostrofase tot d’auna prin refusul cel constant ce 'i ’l arăta mereu. Naivul amant suspina, dar nu sĕ descuragia, sperând chĕ o dinioră, quând ea va mai cresce și ’i sĕ va mai coce mintea, va ajunge în stare a aprețui amorul lui, pe quare acum i il refusa din neesperiință și simplitate, și, basănde-se pe acesta speranță, Marin nu înceta d’a sĕ purta în privința copilei cu tótă galanteria și cu tóte prevenințele unui omu quare iubesce și speră.

E forte ușor dară sĕ înțelegi ciue-va cu quâtă ardóre turbată s’a aruncat el în incelătórele unde ale Dimbuviței, pentru qua să scape viața aceleia pe quare o iubia, și de la quare credea chĕ va ave dreptul sĕ spere cel puțin un suris binevoitor, o strîngere de mână recunoscĕtóre pentru binele ce ’i a făcut.

Sanda fu smulsă din valurile amenințătóre, nu fără greutate; corpul ei fu întins pe erbă rece și mai iară simțiri; Marin nu sĕ putu opri d’a admira pentru prima óră acele forme minunate espuse cu atâta farmecu ochilor sei nesățioși d’a le contempla; vederea ’i sĕ turbură, o amețelă ’i întunecă creerii ș începu sĕ tremure din tot corpul ca un afâră din sine idea ense chĕ datoria sa cea principale era d'a rechiema viața în acel corpu atât de frumos și plin pe voluptate , atât de june și atât de iubit de dȇnsul, îl făcu să depărtese din mintea lui neînvinsa sa dorință d'a ’i privi; făcu dară mai ânteiu îngrijirile necesarie pentru scoterea apei pe quare o înghițise nefericita copilă, apoi descoperind intr’ensa urme mai învederate de viață, o îmbrăcă îndată și, profitând de noptea quare sosise, puse pe umeri acea prețiósă sarcină și veni cu ea a casă.

Mulțumită îngrijirilor și doctorielor de quari fu împresurată , Sanda fu însănătoșită dupĕ optu dile de zăcere.

Dar uitarăm pe Radu.

Bietul băiat, informându-se de cele petrecute, și mai ales coprins de o dreptă geloșii quând află chĕ Sanda fu răpită din gurlă de Marin arnăutul, al quăruia amor îl cunoscea mai dinainte. Radu și bătu capul cu amendoi pumnii și sĕ grăbi a avisa la mijlocul cel mai nemcrit de a se unii mai curȇnd cu femeia iubirei sale.

Ecă mijlocul ce ’i sĕ păru lui mai bun din tóte: sĕ duse la Săpenul sĕu, D. F***, unchiu al Daliei, p'a-tunci june de modă și lion împelițat.

,, — Ce vrei, Radule? 'i dise D. F*** vĕdȇndu’l.

,, — Stăpâne, Dumnezeu sĕ te îndildscă și sĕ ți facă parte de ce t'ei ruga de el, dar fă-mi și mie un bine, și ’l voiu cunosce pȇnĕ mi oiu închide ochii; fă-mĕ și pe mine fericit, și ți voiu fi cel mai credincios din toți supușii d-tale, sĕ intru in focu și în mare pentru d-ta, numai să nu me lași la ce te rogu, și ți sărutu mâinele și piciórele.

Și Radu ingenuchiă si începu sĕ sărute piciflrele stĕpȇnului sĕu cu o efusiune anevoiă de descris.

„ — Ce ai pățit, ma? ce ți s’a întimplat ? Destul, scolă-te o dată și spune-mi ce vrei, ’i dise D. F***.

„ — Voiu sĕ mĕ însori cu o fată din vecini, dise Radu cu ochii plecați la pămȇnt și intro atitudine umilitóre.

„ — Asta d tot ? întrebă D. F*** suridȇnd.

„ — Asta, stăpene; așa me rogu d-tale...

, — Și quare fată? A cui este?

„ — A boerului quare șede in colțu peste drumu de spiҫeriă.

„ — A lui Vătrenu?

, — A d-lui, sĕ trăesci, adică a cucânei d-lui.

„ — Nu face nimicu. Și tata te vrea și ea?

,, — Mȇ vrea, să traesci.

, — Și vrei sĕ vĕ cnunu?

„ — De! eu seiu cum ar fi mai bine!

,, — Eca na! dar cine sĕ sciă daqua nu tu! Spune.

,, — Apoi... dise Radu scărpinându-se in capu.

,, — Ei bine! vorbasce, ce vrei sĕ făcu eu?

„ — Eu aș dice să vorbesci mai bine cu stăpȇnăsa, chĕci, pe cum am audit, umblă s'o de dupĕ un arnăut quare e in curte la d-ei. și daqua o face una ca asta, atunci, uite! mi puiu și cu strengul de quât, dar nu potu suferi s'o vĕdu chĕ e a altuia, dise Radu înecat de lacreme.

„ — Ce spui tu, mă! ei face vr’o drăciă! mai scii minune ca asta? dracii n'are de lucru. Si e frumosă, mă?

„ — Frumósă. să trăesci, stăpâne.

„ — Bine, Radule, Și tu vrei sĕ ți vedi mai curȇnd visul cu ochii?

„ — Apoi, asta e vorba mea, sĕ te duci la stăpȇna sa și s’o ceri pentru mine.

.. — A sĕ vre ea să sĕ desparți de dȇnsa?

,, - De ce sĕ nu vrea? Nu vĕ iubiți amăndoi? dise Radu c’un micu suris malicios,

„ — Taci din gură, nerușinatulel De unde scii ta chĕ Păunica mă iubesce?

„ — Dar cum să nu sciu! Nu ți trimite tot da-una borcane cu dulceță, pome de la grădină, Hori și quâte cusăture frumose la dioa d-tale?

„ — Dar n’are bărbat, păcătosule ?

„ — Daqua are, șĭ a închis lumea cu el?

„ — Atunci și nevastă-ta quând te o lua, sĕ nu șĭ închidă lumea cu tine, ci sĕ mai aiunice și pe ?

„ — La noi nu e ca la d-vostră; noi quând ne luam ne mărginim in ceea ce ne am ales dupĕ inima nostră și ne a dat Dumnezeu...

„ — Destul, întrerupse D. F***. Acum du-te și mĕ lasă in pace; mâine voiu pune o vorba pentru tine și credu chĕ te oiu căpătui in dilele mele

Radu eși mulțumit.

D. F***. quare iubia pe sclavul sĕu și voiea sĕ ’l facă fericit, sĕ duse chiar a doa-di la d-na Vătrenu și ceru mâna Sandei pentru Radu. Păuna consimțind la acestă unire, dioa cununielor fu fixata pentru duminica fiitóre.

Sanda intră in sala de jos a casei d-lui F***, unde mai multa lume era adunată spre a asista la nunta ei; ea purta un costumu țerănescu complectu pe quare ’i 1 dăruise stapȇna-sa: o iă albă de borangicu cusută cu fluturași de aur și cu mătăsuri roșie, un vîlnicu vișiniu cu marginile de jos galbene 'i încingea talia, împrejurul quăria sĕ increția, și 'i cădea penĕ la pieióre, împrejurul quărora sĕ desvolta in cute largi ușor umflate; în pieióre purta doi condurii roșii cusuți cu flori de tir galben; un breu de mărgelușe cusute pe șirețele albastre 'i cădea pe pole la doĕ distanțe inegali; doĕ brațare simple ca doĕ toile ’i împresurau amendoĕ brațele; perul ei era împărțit in mai multe codițe împletite cu pandlicele roșie și unite la spate; gutui ei sĕ înălța înconjurat de o salba de monede antice de argint dintre cele găsite in pămȇntul României; din aceleși monete erau tăcuți și cerceii ei cei lungi quari ’i aternau la urechi. Afară de acestu costumu quare făcea din Sanda o Asfarteă creștină invidiată de tote femeile ce ’i stau pin prejur, ea purta o lungă petelă și o flóre de lămeiu, amendoă dăruite de stăpâna-sa și remase de la nunta ei.

Radu nu era mai puțin frumos in costumul său dăruit de D. F*** pentru solemnitatea acelei dile.

Amȇndoi junii asceptau în sală sosirea D-lui F** și a d-nei Vătrenu quari erau sĕ ’i cunune; tóte cele-alte necesarie la o nuntă erau pregătite: preoți, luminări, cununie, dulceță. cofeturi, lăutări și invitați. De o dată ușa cea mare sĕ deschide și un sub-comisar de roșu intră pe neasceptate, quare apropiându-se de Sanda o invită sĕ ’i urmeze.

,, — Ce va sĕ dică? întrebă Radu in culmea mirării sale accentate de o mare dose de durere.

„ — Va sĕ dică, respunse omul poliției, chĕ are sĕ fia arestată pentru o brățară de briliante pe quare a furat’o de la o vecină a stăpenei sale, pe quând fusese trimisă a seră pentru nu sciu quare trebuință; a intrat in casă și, negăsind pe nimine, a pus mâna și a furat brățara.

,, — Dar, pentru Dumnezeu ! stăi sĕ spuiu cucomilui... cercă Radu sĕ dică.

„ — Nu e de trebuință, întrerupse sub-comisarul. Vino mai curȇnd! adăugi el adresăndu-se către Sanda, pe quare o scose afară imbrâncind’o cu brutalitatea ce făcea caracterul epocei.

E cu neputință a sĕ descrie desperarea ce simți nefericitul Radu vĕțȇndu-șĭ cele mai dulci ilusiuni nimicite intr’o clipire, în urma evenimentului ce veni sĕ 'i răpesca cu atâta barbariă obiectul cel mai necesariu al vieței sale; intervenirea stăpânului sĕu, mișcat de durerosele sele lacreme, și chiar a d-lui și d-nei Vătrenu ce sĕ arătară cu atâta interes în privința sclavei lor, pe quare o iubiau amȇndoi c'o afecțiune părintescă, nu avu nici un efcctu, și totă intluința lor nu putu sminti întru nimicu influința d-nei de G***, consortea principelui de G***, quare ceruse de la autorități arestarea nefericitei copile și constringerea ci pȇnĕ va da pe faҫiă preciosul obiectu, pentru fund quăruia fusese acusată.

Era cu adevĕrat culpabilĕ Sanda de crima ce ’i sĕ imputa? sau era pe nedreptu acusată de combinarea unor împrejurări fatali?

Ecă cum s'a intimplat acesta nefericire.

Cititorii noștri șĭ aducu aminte chĕ arnăutul d-nei Vătrenu pasionat de frumusețea Sandei, pe quare avȇnd mai tărdiu ocasiunea a o scăpa din valurile Dâmboviței ce amenințaséră dilele ei, nu numai chĕ o iubise și mai multu, dar credȇnd a ave dreptul asupra recunoscințci sale ’i ceruse de mai multe ori mâna de la stăpena-sa. D-na Vătremu ’i dat tot dauna respunsul ce ’l dau unele mume ce nu vor sĕ șĭ mărite fetele fără consimtimentul lor: ,,Du-te și te înțelege cu fata, și daqua va fi cu plăcerea ei, atunci vĕ voiu cununa eu ȇnsă-mi.“ Dar Sanda stăruind mereu in amorul ei pentru Radu și in ura ce o simția pentru arnăut, îl apostrofase neîncetat prin refusul ei. Nefericitul suspinătur asceptând pȇnĕ la un timpu vre o prefacere a inimei crudei sale iubite in favorea lui, nu făcuse de quât a șĭ îndoi prevenințele către dânsa cu speranța acesta, ear quând vĕdu sosind dioa decisivă quare venia sĕ stingă cea dupĕ urmă speranță în sufletul sĕu, atunci otărîse a face ultima cercare, a întrebuința ultimul mijlocu prin quare o inima naufragiată crede chĕ ’i e permis a s'apropia de inima quare fuge de dȇnsa, Acestu midlocu dară fusese de a profita de mergerea Sandei în casa unde o trimisese stăpȇnă-sa și a veni îndată dupĕ dȇnsa, și dupâ ce sĕ in-fonnă chĕ d-na princesa de G***, pe quare ea venise s’o caute, sĕ afla la masă, el intră în casă, unde găsind una din brățarele princesei lăsată pe o masă o sustrase cu iuțelă și sĕ făcu nevĕdut. lăsănd să sĕ creda chĕ adevĕratul fur al obiectului prețios era Sanda, pe quare o văzuse unul din servitorii casei cu quare vorbise ea.

Cu acestu modu amantul sĕ credea posesor al talismanului ce ar fi sforțat pe nefericita fată a ceda amorului sĕu, sau de frica condamnării ce ar fi espus’o a suferi o îndelungată închisóre, or de a torturelor ce sĕ făceau p’atunci bieților arestați criminali; sĕ duse dară la arestul poliției unde prinveni să ’i vorbescă in secret si a'i face propunerea sa de capitulare

Sanda sĕ infioră in faҫia acestei infamie și preferi închisórea cu tote torturele și maltratările ei.

Arnăutul vĕdȇnd și acestă speranță nimicită, sĕ îndrăcise și mai multu, dar nu sĕ ținuse incă bătut. În orbirea pasimiei sale, șĭ imaginase a veni la stăpȇnă-sa și a ’i cere o audiință secretă, dicȇndui chĕ avea sĕ ‘i comunice un ce de mare însemnătate. D-na Vătrenn îl ascultă, și el ’i dise cu aerul cel mai bine prefăcut chĕ D. de F*** a promis sĕ rescumpere libertatea Sandei cu prețul onórei ce ’i a jurat ea sĕ'i sacrifice, si dreptu proba adevărului ’i a adaugit arnăutul chĕ pȇnĕ in sera aceea, sau cel multu pȇn’ adoa-di, Sanda va ti ertată și liberă, chĕci D de F***. qna sĕ șĭ potă ține cuvântul, s’a dus și a cumpărat o brățară asemenea cu cea furată și a trimis’o printr’un necunoscut princesei, ceea ce intrigantul arnăut avuse îngrijirea de a face mai dinainte qua sĕ nu esă de minciună. D-na Vătrenn șĭ mușcă buzele aflând acestă descoperire, dar avu bunul simțu a respunde chĕ ea u'avea nici un interes de stăpenul lui Radu, și puțin’i pĕsa de prețul quare sĕ propusese pentru liberarea arestatei.

Lucrul sĕ făcu dupĕ cum fusese combinat de spiritul intrigei ce caracterisă pe Grecii din Turcia, quărora li sĕ da numele de arnăuți dupĕ portul lor mai multu de qnât după naționalitate. D-na Vătrenu sĕ condusese chĕ arnăutul ei nu o mințise, quând a doa di vĕduse pe Sanda întorși ca casă și atlase de la amica ei chĕ brățara perdută ’i sĕ adusese de un necunoscut cu o di mai ’nainte.

Din minutul acestei întimplări, d-na Vătrenu numai putu suferi pe sclava ei; ceea ce făcu mai ânteiu fu de a ’i lua inderet tóte darurile ce ’i le făcuse pentru nuntă, apoi a ’i căuta in tóte dilele quâte un pretestu de a pune s’o bată, a o lăsa nemâncată, a o ține în fere quâte doĕ-deci și patru de óre și in cele din urmă a nu mai voi s’o mărite, chĕci otărise, dicea ea, s’o vȇndă qua sĕ scape de dȇnsa.

Sanda, desperată d’a deveni soҫia aceluia ce ’l iubia și temendu-se sĕ n'ajungă pe mâna altui stapĕn și mai barbar pote, sĕ duse intr’o séră plângȇnd și cădu la piciórele d-nei Vătnenu.

,, — Ce vrei, cioră? o întrebă acesta.

,, — Am venit sĕ te rogu sĕ mĕ erți daqua ți am stricat ceva, respunse Sanda ingenuchiată, cu laremele pe ochi și sărutând piciórele d-nei Vătrenu.

,, — Nu te mai voiu în casa mea, aramino! Am otărit sĕ te vȇndu, spurcăciunea dracului, qua să scapu de o ciordică îngălată ca tine. Aidi, eși afară! adause Păuna sculându-se din locu.

,, — Și în quât m’ai vinde? cuteză sĕ întrebe Sanda.

„ — Te dau pe ce oiu găsi, numai sĕ te duci dracului d’aci.

„ — Atunci dă-mi voia sĕ mĕ rescumpĕru eu.

„ — Așa? adu-mi doĕ-deci și cinci de galbeni și, călĕtoriă sprincenată.

„ — De séră ți ’i aducu, dise ziganca eșind din camera stăpenei sale.

Ecă ocasiunea sĕ mai deplângem societatea în quare trăim, sĕ blestemam moravurile ei, midlocele ei de corupțiune, ale quaria fructe amare nici le prevedem nici chĕ luăm mĕsure d’a le face a înceta cel puțin pe viitor. Dar nu; in acesta semĕnăm cu cel ce sĕ inglodesce în tină si quare simte o plăcere drăcescă a lăsa și pe cel ce ’l urmeză a păți ca dansul. —„ De ce numai eu ? dice femeia quare sa incelat de a și sacrifica onorea pentru cine a amâgit’o chĕ o iubesce: de ce numai eu sĕ fiu arătată cu degitul in lume, și împrejurul meu sĕ fiă altele quari sĕ primescă aprobări pentru buna lor purtare? În mijlocul atâtor femei cununate cu aureola virtutei, împresurate de aplaude și de stime profunde, nu voiu apleca singură fruntea mea pătată și încinsă cu trista cunună de spini; daqua nu sĕ mai pite sĕ finea densele, apoi fiă ele ca mine, și quând nu va mai ti distincțiunea meritului, va remâne qua celei mai frumose sĕ se de merul de aur.“ Astu-fel dicu și furii, astu-fel prevaricatorii, astu-fel friponii, bețivii și cei însemnați de or ce fel de viciu, și din minutul quând cugetă astu-fel, sĕ nevoescu din tótă puterea lor a tȇri în mocirla in quare sĕ vĕdu căduti pe toți aceia ce intră in măinele lor. Și legile stau mute și tară nici un efectu, și societatea privesce cu ochi indifermți, sa'i quând face ceva, acesta e qua sĕ rîdă de nefericitele victime ce le vede câdȇnd in cursa adi una, mame alta, poimâine tote.............

Sanda eșind din camera stăpȇuei sale sĕ duse la o baba din vecinătate qua sĕ consulte oracolul ei; acesta ’i dete cu bobii și, în locu d’a respunde la întrebările fetei, ea i spunea ceea ce sĕ interesa a ’i spune. De ce sĕ interesa ea? sĕ interesa de un spiҫer din coltul stradei, quare sĕ înamorase pentru frumusețea Sandei și quare promisece babei o liră turcéscă daqua va îndupleca-o a ceda dorinței sale.

,, — E un craiu de verde, quare ți cade faҫiă in faҫiă, 'i dicea baba. Ecă cum cade... cu bani mulți... cu bucurii,... pe drumu de séră... Te iubesce, de nu mai vede pe alta in ochi. Dar și tu par’ chĕ te alături cu inima de el! Daqua o ti cine sciu eu, e ca un sore de frumos; sĕ ’l vedi și ’i cadi in unghi; sĕ fiă fióre, sĕ 'l pui la urechiă, sĕ fiă mĕr, sĕ '1 porți în sin...

„ — Nu mi pasă, respunse Sanda quare ’i ardea de altu; dă-mi de cine voiu eu.

Baba dete încă o dată și spuse copilei chĕ totă pe-dica sta in nisce bani, din lipsa quărora nu sĕ pute face nimica, și ’i observă chĕ craiul de verde cu quare căzuse faciă in fațiă ar da atâția bani spre a sĕ pute rescumpĕra, și d'aci ’nainte unirea ei cu Radu e asigurată. Sanda sĕ afunda in cugete diferite; inima ei sĕ lupta cu ele, dar fu învinsă sau invingetóre, chĕ e tot una pentru o inimă in asemene casu. Astu-fel ea otărî a sĕ vinde pentru doă-deci și cinci de galbeni, spre a sĕ rescumpera în urmă tot cu acelaș prețu.

În sera aceea Sanda numără d-nei Vătrenu suma convenitii pentru rescureperarea ei; d-na Vătrenu lua banii și dete un înscris Sandei, prin quare o declara liberă, dar cu conditiune d’a nu mai remâne in capitală, și cu penalitatea de închisdre, daqua in doĕ deci și patru de óre nu sĕ va conforma condițiunei coprinse in chĕrtia ce ’i a dat’o la mână.

Voiosă, dar preocupată ore-cum de grijea ce ’i causa greoa condițiune impusă prin înscrisul ce ’i dete stăpenă-sa. Sanda sărută mâna d-nei Vătrenu și deschise ușa sĕ esă, quând sĕ vĕdu faҫiă în fațiă cu arnăutul quare întórcend’o de umeri o readuse înapoi dinaintea stăpânei sale.

,, — Vĕdu chĕ ’i dați drumul! dise arnăutul adresăndu-se către d-na Vătrenu.

Faҫia lui era palidă ca de ceră și glasul 'i tremura de o mișcare profundă.

„ — De ce astă întrebare? dise Păuna.

,, — Pentru-chĕ voiu sĕ mi făcu datoria de a vĕ aduce la cunoștință, chĕ banii cu quari s'a rescumpĕrat ea sunt din vȇndarea, precum sĕ vede, a serviciului de argint quare a perit adi-dimineță din sala de mâncare, și neapărat chĕ ea cată să ’l fi luat, chĕci n'avea de unde găsi acestă sumă, daqua nu furând și vȇndȇnd cum a făcut.

,, — Ce ai sĕ respundi, cioră?

„ — N’am furat nimicu, dise Sanda plângȇnd.

„ — Unde e argintăria?

„ — Nu sciu, n’a fost in sema mea.

,, — N’a fost în sema ta! Bine; atunci sĕ ’i sĕ de cincizeci de nuele până va mărturisi, și pe lȇngĕ asta ’i sĕ iea și înscrisul ce ’i am dat. Aidi!

Copila cercă sĕ mai dică ceva intre suspinele ce o predidiséră, dar d-na Vătrenu era neîmpăcată, ordinul ei nerevocabil, și biata victimă fu terîtă in locul esecutării

Dintr’acea di sortea bietei sclave începuse a sĕ înreutăți din ce in ce mai multu; nu era tortura pe quare sĕ nu ti suferit’o: adi săngele ei curgea sub doĕ-sute de nuele ce i sĕ aplica fără indurare, mâine era pusă in fere si cu doĕ corne pe eapu intr'o supămȇntă umedă și intunecósă, unde zăcea quâte patru-deci și optu de óre nebĕută și uemăncată; alte ori ’i ungeau tot corpul cu miere și sĕ lăsa, cu mâinele și cu picidrele legate, espusă, in goliciunea ei naturalĕ, in arșița sórelui de vară și mâncată de tóte muscele pe quari le atrăgea mierea de pe dȇnsa. D-na Vătrenu nu sĕ mulțumise cu atâta, ci o trimisese din quând in quând faimosului comisar de roșu din acel timpu, atât dc renumit pentrn invenținnile sele inquisitorie, quare, spre a face pe nefericita sa victimă a mărturisi clic ea furase argintăria peritâ, nu cruțase nici una din tortiirele ce le aplica adese acusaților de asemeni fapte quari i cădeau in mână: ouĕ copte la subțiori, țepe de trestia pintrc unghi, porumhu sub genuclii, place de fer ars sub talpele piciorclor, mâncare de pesce sărat, fără sĕ ’i sĕ de apă de beut doĕ-deci și patru de óre, etc. etc. etc; astufel in quât, ceea ce sĕ intimplă mai tot d'atina cu acesti nefericiți de la quari tortura smulge o declarare forțată, Sanda fu nevoită a mărturisi chĕ ea a furat, chĕ ea era culpabilĕ dar chĕ acea argintăria o vȇndu-se pentru prețul rescumpĕrării sale, unui jidan quare a și plecat in Turcia. Poliția căută pe jidan dupĕ semnele date de Sanda, dar negăsindu'l in capitală s'a mulțumit pe atâta.

Dar d-na Vătreuu nu se impăcă incă ea avea sĕ cumplinéscă in contra nefericitei sale sclave o îndoită resbunare, aceea de rivale, dupe cum sĕ credea, și a doa resbunare pentru furul ce suferise de la deasa și acum constatat prin propria sa declarare. Sanda fu data judecății și condamnată la doi ani de închisore, nu conformu legilor, ci in puterea influenței d-lui F*** pe quare amanta sa il întrebuințase ca organ al resbunării sale, dupĕ împlinirea acestui termin, Sanda eși cu o cupilă de un an și trei luni, pe quare o născuse in închisóre, mutual sacrificiului pudorei sale cu quare creduse sĕ și rescumpere libertatea de la proprietara ei.

Cel puҫin acum deplânsă copilă credea chĕ șĭ a espiat tóte pĕcatele și chĕ acela pe quare il iubia și pentru quare suferise o miiă de martire era sĕ ’i fiă dat n'ascepta dură de quât momentul intrunirei sale cu el qua sĕ uite tot trecutul ei de suferințe. Dar d-na Vătrerm, in prevedere chĕ Radu, quare cimoscea intriga sa cu D. F***, o va denuncia socului ei, pentru qua sĕ resbune pe Sanda de quâte pățise de la dȇnsa, midlucise mai dinainte către adoratorul ei sĕ depărteze iar sclavul sĕu la una din moșiele lui de peste Oltu de unde sĕ ii aibă voiă a sĕ înturna fără ordinul săpȇnului sĕu, quare, din partei, spre a sĕ asigura și mai bine chĕ esilatul sĕu n'ar face nici o cercare sĕ reviă in capitală pe furiși, il făcuse sĕ credă chĕ Sanda era condamnată a Ocnă pentru dece ani. Astu-fel d-na Vătreanu urma amorul ei la adepostul or quării temeri din partea singurului omu quare fusese în confidița amantelui; quât pentru Sanda, a doa-di chiar dupĕ împlinirea tenimiului condamnării sale, abia intorsă in curtea stăpȇnci sale, ea tu trimisa la institutul de nebuni de la Mărcuța dupĕ ce fu despărțită de copila ei, pe quare d-na Vătrenu o oprise la densa, in virtutea legei quare da proprietarului unui sclavu dreptul asupra copiilor născuți dintr'ensul.

Doi-spre-dece ani trecură astu-fel; d-na Vătrenu remăsese vĕduva de soҫiul ei și părăsită, mai de multu de amantul ei, quare intracestu interval conjugase de vr’o doĕ-deci de ori pote verbul a iubi dinaintea altur femei: ea sĕ retrăsese la o moșia a ei pentru mai mulți ani lăsănd intrun pensionat trei fete ce le avusese de la sotiul ei, și luând cu dȇnsa un fiiu pe quare il făcuse cu D. F***.

Dar Sanda prinvenise sĕ scape din institutul de nebuni intru nopte, amăgind pe gardiani chĕ scia farmece sĕ i inlemnéscă numai cu un semnu; Radu fusese rechemat de stapȇnu-sĕu, quare ’i promisese sĕ ’l cunune cu Sanda, indata ce va descoperi locul in quare sĕ arta ascunsă, dândui voia a o căuta el ȇnsu-șĭ or pe unde va sci.

In midlocul lacului de la Colintina e o insulidra pe quare sĕ vĕdu inca nisce derĕmăture; locul e deșertu și nelocuit; o singură femeia bătrâna trăia acolo de quâtva timpu, dar nu se scia nici epoca in quare venise nici motivele ce o făcuséră sĕ părăséscă lumea pentru acea locuință tristă și monotonă; ȇnsiși locuitorii satului ce sĕ află aședat pe unul din malurile lacului, n’aveau cea mai mică cunoscință despre ființa vre unui omu in acel locu.

Era pe la nouĕ óre trecute din nopte in luna lui septembre, quând o mulțime din locuitorii satului Colintina sĕ vĕdu grămădita pe malul cel mai redicat al lacului privind cu o curiositate straniă la un focu ce ardea in insulă și ascultând vocea unei femei ce resuna cu spaimă în ausul lor.

,, — Ce sĕ fiă! sĕ întrebau sătenii cu mirare.

a — Cine sĕ fi pus focul iu acele derĕmăture!

„ — Audu o femeiă quare strigă și cere ajutor diceau alții.

„ — Ia vĕ puneți in luntre și vĕ duceți sĕ vedeți ce e, diceau muierele.

„ — Dia! dar nu vedeți voi chĕ lungea mică nu mai e unde a fost adi-dimineță, dise unul din săteni.

„ — Va fi luat'o cine s’a dus cu ea qua sĕ de focu acolo unde arde, dise altu.

„ — Sĕ ne punem in iuntrea mare, diseră, doi flăcăi ce sĕ arătau mai bărbați dintre toți.

Acesta idei tu adoptată, și intr o clipă vr'o trei pescari luându-șĭ vîslele, sĕ repețiiă din preuuâ cu cei alți doi juni sĕ s’arunce în luntrea cea mare. Dar în momentul d'a intra intrensa, altul, apucând mai naintea lor, se dispunea să puiă luntrea in mișcare.

„ — Cine ești? întrebară pescarii pe acel streiu pe quare nimine dintr’ȇnșii nu ’l cunoscea.

„ — Ce vĕ pasă cine sint, respunse necunoscutul: daqua vreți, veniți cu mine; eu mĕ ducu sĕ dau ajutor acelei pĕcătose pe quare o arde focul acolo.

„ — Și noi tot intracolo vream sĕ ne ducem.

,, — Aideți dară împreună.

Quâte cinci sĕ puséră îu luntre din pretinâ cu streinul și începură mișcarea vislelor cu o putere ce ’i depărta îndată de mal. Luntrea începu a s'apropia de malul opus, quând necunoscutul ce sĕ află intr'ȇnsa scose un țipet înfiorător.

,, — Ce ai, măi creștine, de țipi asa? îl întrebă unul din însoțitorii lui.

,, — Daqua nu mĕ iucelu, se streinul.. ia vedeți voi mai bine, colea departe, în stânga nostră, nu e o luntre quare fuge pe apă iute ca un șerpe...

„ — Ba este, dise un pescar.

,, — Nu e o femeiă adormita sau leșinată aceea quare sĕ vede întinsă în luntre cu capul aternat afară..!

„ — Așa e, respunse al doilea pescar.

,, — Nu e un omu îmbrăcat în roșu quare mână luntrea de o face să sbore...Ah! e aruăutul! afurisitul de aruăut!

„ — El e, respunse unul din vîslași; pare a fi u arnăut..

,, — Oh’ Saudo! strigă Radu, chĕci el era; oh! Sando, bine mi spunea sufletul chĕ glasul quare s’audia țipând era al tĕu! Fraților, acum chĕ ani ajuns unde amu vrut sĕ venim, remăneți voi sĕ stingeți focul quare vĕdu chĕ tot mai arde, pe mine lăsați-mĕ sĕ mĕ ducu sĕ scapu pe acea biată ființa din ghiarele răpitorului ei.

„ — Du-te cu Dumnedeu! diséră luntrașii surîdȇndu-șĭ unii către alți.

Atunci Radu strebȇtend intr’o clipă malurile iusuliórei ți alegȇnd punctul de plecare ce i sĕ păru mai scurtu, s'aruncă in apă și, ajutat de sciința sa și de curagiul ce'l dă amorul, eși îndată tocma la polele aleei cu tei.

Dar adese tóte sforțele unui omu sunt fără efectu iu contra unui riu ce apuca mai ’nainte, și bietul Radu sosise in ajutorul răpitei sale amante quâte-va minute dupĕ ce întreprinde tonii aruăut ajunsese cu luntrea sa la marginea lacului unde voia sĕ esă; acolo depuind intr'o trăsură ce '1 ascepta pe Sanda încă leșinată de spaima ce'i causase focul pus într’adins de răpitorul ei, lua îndată direcțiunea către moșia d-nei Vătrenu și desparu pe drumul quare trece alături cu dumbrava Bătiesei.

Radu stătu sĕ resufle și sĕ storca apa quare udase hainele sele, apoi cugetând un minut în sine, sĕ opri la o ideă pe quare sĕ grăbi a o pune în lucrare. Luna lumina plină pe cer in midlocul unui senin neiutreruptu de cel mai micu norișor; era ora în quare locuiorii câmpului sĕ afla scufundați de multu in a doa parte a somnului lor; nimicu nu s’audia pe acea liniscită câmpiă, de quât clopotul vitelor quari pasceau in tăcere și quâte un lâtiat de câine audit din depărtare. Radu facu quâți-va pași în drepta, in stanga, înainte, pȇnĕ zări un cal priponit quare păscea la ore-quare distanță; pentru or ce intimplare, Radu sĕ căpuise c’un cuțit lungu pe quare îl purta la sine; vĕdȇnd dară acel cal singur și nepăzit de nimeni, s’apropiă de el, ’i tăiâ sfora de la piciorc și aruncându-se pe dansul, o croi peste câmpii in fuga cea mai putinciosă a calului sĕu.

La marginea cringului de la Merii Nanii, quare semĕna a fi o mică prefaҫiă puțin depărtată a întinsei păduri cunoscută sub numirea de Pădurea Vlăsiei, atât de renumită pentru nenumĕratele brigandage și oinornri comise o dinioră intr'ȇnsa, la marginea dară a sus-disulni crîngu, într’un locu mascat de mărăcini inalți si deși, sĕ vedea stand la adĕpostu o căruță cu doi cai negri și un cucer purtat țĕrănesce, quare dormita pe capră cu capul înfundat intr'o căciulă largă de oiă negră; Radu, la vederea acelei trăsure, simți tot săngele sĕu năvălind în inima sa și o tremurătură 'i coprinde tot corpul; nu sĕ mai îndoi chĕ era căruța cu quare blestematul de arnăut răpise pe Sanda lui, abia descoperită dup'atâția ani de despărțire; déscălică dară îndată și, legându-și calul de cel d'ântȇiu arbóre ce ’i fu mai la îndemână, apropia de trăsură filr' a tace nici un sgomot; nimine nu era intrensa!

,, — Urgiă ceréscă! strigă el: sĕ fiă cu putință qua ea sĕ se fi înțeles cu câinele de arnăut qua sĕ și bată jocu de iubirea mea și de suferințele mele! Dar nu o credu; pote chĕ e altu cine-va cu trăsura. Să vedem.

Și apropiândn-se de cucerul adormit îl atinse binișor de umer

„ — Măi vere, i dise el, ia ascultă ce voiu să ți dicu.

Cucerul sĕ desceptă.

,, — Ce vrei? întrebă el.

,, — Ceea ce aș vre este chĕ, daqua nu ți ar ti cu supĕrare, sĕ mĕ iei și pe mine in codirla căruței d-tale și sĕ mĕ lași la cel d’ântȇiu sat ce ți va fi in drumu, chĕ umblu de a sără retâcit și nu pre cunoscu locurile bine, eră pentru binele ce mi ve face ți voiu plăti. Ce ești mulțumit să ți dau ?

,, — Nu potu, creștine, sĕ te ieau, respunse cucerul somnoros căruța nu e a mea.

„ — Dar a cui e? întrebă Radu.

.. — A unui arnăut, nu sciu cum 'i dice, chĕ sînt numai de doĕ dile la dȇnsul.

,. — Dar unde sĕ duce?

„ — La o moșiă, nu tocma departe d’aci.

„ — Și unde e stipȇnu-tĕu ?

„ — Sa dus, pare-mi-se, pin ăl crîng sĕ se plimbe. și mi a dis sĕ 'l asceptu aci pȇnĕ s’o întorce.

,, — Singur e?

„ — Ba mai e cu o femeiă.

„ — Și ca s’a dus cu el?

„ — S’a dus; nu pre vrea sĕ se ducă, dar al dracului de arnăut ’i apus iataganul in peptu, și biata creștină n’a avut ce sĕ facă. Pe cum vĕdu eu, nu e lucru curat aci, și nu sciu cine dracu m'a pus sĕ intru la un astu-fel dc spurcat: mi o face vrun neajuns și mie, sĕ mi putredesca oscidrele in a Ocnă, mâncal'ar pămȇutul! chĕ nici chĕ mai stau de mâine încolo la dȇnsul, sĕ mi de marea cu sarea!— Dar ecă 'i chĕ viu amȇndoi! a-dause cucerul indreptându-șĭ caii.

,, — Ascultă-me, vericule. dise Radu încet, eu vĕdu chĕ ești omul lui Dumnedeu, sĕ nu spui chĕ mai intilnit sau chĕ ai vorbit ceva cu mine, așa mâ rogu d-tale!

„ — Ce am eu sĕ spinu !

Laccste vorbe arnautul sapropiu ținând pe Sanda de git și ajutândui sĕ se urce in trăsură: dar deodată sĕ simți lovit in costa drepta de cuțitul lui Radu quare s'ascunsese dupĕ căruță înaintea apropiarii rivalului sĕu.

,, — Mori, păgânule! i striga el, mori qua sĕ rasplătesci nelegiuirile tele și suferințele quari mai făcut sĕ suferu.

Radu sĕ dispunea sĕ de o a doa lovitură arnăutului, dar acesta, pe quare cea d'ântȇiu li atinsese ușor numai și fura nici un efectu periculos, sĕ intorse iute ca un tigru turbat și, înfigȇnd in inima refericitului Radu iataganul sĕu pȇnĕ la mâner. il lăsă lungit la pământ și fără suflare.

În combinarea fatale a acestei intîmplari a fost qua Sanda sĕ nu recunoscu glasul amantelui ei și se nu vada figura asasinatului, pe quare arnăntul avu presința de spirit a ’l înfăҫișa aceleia ce 'i ceruse informări despre acel eveniment, chĕ era un tâlhar quare venise sĕ 'i jefuéscă și sĕ i omore. Tocma dupĕ sosirea ei la moșia stăpânei sale. Păuna Vătrenu, nefericita femeiă sĕ încredință din spusa cucerului ce 'i adusese acolo, chĕ victima acelui nelegiuit amant nu era de quât Radu, svȇnturatul ei amant, quare și perduse viața pentru iubirea ei, de quare sufletul lui era plin pȇnĕ in momentul quând părăsise lumea din preună cu dȇnsa.

Dar timpul aduce uitarea, și uitarea consolă de perderea unei ființe ce amu iubit, ȇnsĕ setea resbunării nu se stinge lesne pentru relele ce suferim, și inima Sandei. quare nu mai batea de amorul celui ce nu mai esisata, era încă plină de turbare incontr'acelora de la quari suferise atâtea nefericiri nespuse; ea ardea încet ca o lava ascunsă quare asceptă momentul sbucnirei sale și, spre a și masca și mai bine sinistra ei dorință, sĕ prefăcea resignată cu totul la voințele ce ’i sĕ impuneau de către acei ce guvernau sortea ei. Cea d’ânteiu voință dară a stăpenei sale, îndată ce recăzu in posesiunea ei. fu de a sĕ manta cu anăutul quare o iubia și quare spre a merita acestă favóre a d-nei Vatrenu, făcuse, pentru dȇnsa tot ce pote face un servitor credincios și devotat in curs de mai multi ani în quari o servise. Sanda primi unirea impusă de stăpenă-sa, si dioa nunței fu fixată pentru a doa-di, duminică.

Dioa acceptata sosi; mai multă lume fu invitată din partea d-nei Vătienu. quare țînea sĕ iaca o nuntă strclucită fidelului ei servitor. Cununieie fură serbate, mai ântȇiu în biserica satului, d'aci toți nuntașii trebuia sĕ viă in casa proprietarei unde îi aștepta o masă și lăutari, quari erau sȇ dirige danțul junilor și pe urmă al eelor-alți amatori quârora lise promisese o serată danțantĕ.

Anulatul, în culmea fericirei sale, și ne mai posedându-se de bucuriă, băuse atâta vin și atâtea spiritose, în-quât nu mai scia ce face de betu.

Lăutarii cântau; invitații danțau in salonul d-net Vătrenu; nuntașii chiuiau în midlocul curței bȇnd și mâncând; Sanda încă fragetă și frumoși in costumul ei de mire să, dar palidă și tristă, sta pe o bancă, între doĕ alte femei matóre, și privia cu nepĕsare la adunarea cea voiósă quare semăna a uita lumea pentru plăcerile ce le gusta in acele momente.

Dar bucuria nu ținu multu; un accident tristu supraveni qua s'o turbure și sĕ respândescă tótă acea mulțime, ca o turmă de oi în midlocul quăria a apărat un lupu pe neasceptate.

Ce s’a întimplat?

La spatele casei proprietarei sĕ afla o vale puҫin repede; pe acea vale era o livede de pruni; un copil de vr’o optu uni al unei dame din amicele d-nei Vătrenu, quare venise la invitarea ce ’i sĕ făcuse, sĕ depărtase pȇnĕ in fondul acelei văi spre a culege prunele cădute lin pomi; un câine dintr'o curte învecinată, simțind apropierea copilului strein de gardul ce mărginia acea curte, sărise dinquoce și amenința sĕ sfășie pe bietul copil quare plângea și striga de spaima in quare sĕ afla; muma copilului vĕdȇnd pericolul in quare era espus fiiu-sĕu, a scos un țipăt de mumă; țipĕtul resună pȇnă in ausul d-nei Vătrenu și de aci pȇnĕ la urechia arnăutului, el alergă într'o cupă qua sĕ scape pe copil de înverșunatul câine ce nu sĕ depărta nici de cum de prada sa; arnăutul scose iataganul sĕu și vrĕnd sĕ sară un pirlezu qua sĕ s'arumc mai curȇm asupra câinelui, făcu un pas strâmbu și cădu cu peptul în virful cuțitului sĕu. Mai urniți săteni alergară intr acel timpu in ajutorul copilului quare fu scăpat, dar arnâutul pĕtruns de ferul cel ascuțit al iataganului sĕu, zăcea scăldat in sănge și nu mai putu pronunța alte cuvinte, de quât:

„ — Mi a fost scris sĕ moru și eu tot de ferul cu quare am omorit pe bietul creștin!

Se dice chĕ in momentul quând sĕ informă de mortea acelui miserabil, Sanda a surîs și șĭ a făcut trei cruci, fără sĕ dică nimicu din gura ei, pe quare părea chĕ o avea legată tótă dioa aceea.

Astu-fel a scăpat nefericita temeiă de odiosa ființă, quare fusese pentru dȇnsa un șir de lacreme și de suferințe, dar a scăpat cu prețul vieței aceluia pe quare il iubise așa de multu!

Un an dup'acestă intimplare Sanda născu un copil.

Noul născut era un baiat, quare, o lună dupĕ nascerea sa, muri din neingrijirea mumei ce nu putea sĕ ’l vadă in ochii ei. In acea epocă sĕ intimplase, mai tot intr'un timpu, nascerea Siei. nefericita copilă a d-nei Vâtrenu, născută dintr’o fatalitate cum vĕdurăm mai sus, și pe quare o încredințase mumă-sa îngrijirilor Sandei dupĕ plecarea ei de la moșiă pentru căutarea fiiului ei Mitu, despărut puҫin in urma congediării fetei din casă a d-nei Vătrenu pentru motivele ce le cunoscu cititorii noștri.

Lăsăm urmarea acestei intimplari în sarcina D. Cristian, quare, cu ocasiunea descoperirei ce făcuse Sandei zigaueei, atât de multu dorită de familia d-nei Vătrenu pentru trebuința ce avea de a cunosce adevărul privitor la nascerea Siei, promisese nevestei sale a o iniția in misterul lor.

CAP. LVI.
CABINETUL D. CRISTIAN.

Dupĕ masă. D. Cristian intră cu soҫia sa in camera lui de lucrare. Acesta era o mică încăpere pătrată, tapițată cu verde, cu mobila de pele de aceea-țĭ culóre și o mică bibliotecă compusă de tote cărțile române, de la aceea quare sĕ crede a ti ânteia carte scrisă în acestă limbă și tipărită la Brașovu la 1580. Trei ani înaintea suirei pe tron a lui Petru III Cercel și quare era o carte de predice imprimată cu litere cirilice de judele Kresstel Lucatsch, un luteran, si pȇnĕ la cărțile apărute in timpul ce face epoca acestei scrieri.

Dar dintre tote producerile geniului român. cele mai de prediiecțiune pentru D. Cristian erau perele poetice, pe quari avusese ingeniosul gustu a le înșira dupĕ ordinea alfabetică a numelor autorilor lor; astu-fel putea citi cine-va, începend de la stânga spre drepa, acesta ordine precum urnuză:

Alexandrescu,— Bolintinenu.— Crețenu. — Dăscălescu. — Ernescu. — Fundescu — Georgescu— Heliade.— Ilariu. — Kirlova. — Lăzărescu. — Murășanu.— Negruți. — Orășanu. — Pan — Rosetti — Sion. — Tĕut — Ulpianu. — Văcărescu. — Zanfirescu, quari formau alfabetul poeților români; și un micu suplement de numele acelora ce sĕ găsiau repetind literele mai sus espnse și quari făcea urmarea alfabetului, precum. Alexandri. — Aricescu. — Asaki. — Bolliar — B*** — Catină. — Grandea. — etc.

Pereții din drepta și stânga bibliotecei arau decorați cu ritratele Domnitorilor: Matei Basarabu și Vasile Lupu, cei d’ântȇiu înființători ai tipografiei in Țera-Românéscă și Moldova, cei d'ânteiu quari au dotat patria lor cu un codu de legi și cu traducțiunea cărților bisericesci în limba română, doi bărbați ce sĕ pareau a ave uu singur suflet, un acelaș spirit și acele-șĭ aspirațiuni pentru binele țerelor ce erau chemați a le guverna. Alături cu Matei Basarabu sta Petru III Cercel, principele-poet, quare vorbia doĕ-spre-dece limbe și făcea versuri in limba italiana dupĕ mărturia lui Stefano Guazzo în Dialogurile sele italiane, imprimate la Venezia în 1586 și 1604. Alături cu Vasile Lupu era doĕ ritrate unul ai lui Demctriu Cantemir și altu al lui Antiochu Cantemir, cel d’ântȇiu, quare cunoscea uns-pre-dece limbe vechi și none. și quare a scris Istoria mărirei și a căderei imperiului otoman în limba latină, tradusă in limba englesă dupĕ manuscrisul original, de Nic Tyndal, Londra, 1734, și în limba francesă, după versiunea anglă, de Jonquieres, la 1743, și sistema regiunei maometane in limba germană la Petresburgu in 1722; etc. cel d’al doile quare a scris o poemă despre czarul Petru cel Mare. mai multe satire, etc.

Cei-alți pereți erau plini de ritratcla Domnior eroi Stefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihaiu Bravul, Radu VII de la Afumați, etc; cei doi Neroui români erau puși unul lȇngĕ altu Vladu-Țepeș și Alexandru Lăpușnenu: diferite ritrate de haiduci renunuți, ca Tunsu, Jianu, Corbea, Cudrenu, Grusea, și aiți, decorau peretele asupia quăruia privia ritratul lui Tudor Vladimirescu pus dasupra ușei quare da in sală.

Mai multe alte tabele represintând diferite costume naționale ale mai multor epoce istorice, formau o grupa piramidalĕ pe cel din urmă perete al cabinetului esteticului Cristiau. Aci se vedea o ziganca pitonisă încostumată intr'o rochiă roșiă, pe d'asupra rochiei un fel de tunică albastra inchisa, mai scurtă de quăt rochia ce sĕ arata garnifă, cu caseture de fir de aur; cu iă plina de băuișori cusuți unul peste altul ca o za do solzi de pesce, cu un colet împrejurul gutului de semne cabalistice, cu capul legat c'un turban particular, pe quare zăcea un fel de talismian de perusele, și cu piciórele încălțate cu nisce sandali de o formă bizară. Un altu tabel reprezintă un boer bĕtrâu din secolul XlV, purtând o chivera de chîrșiă nȇgră pe capu cu pene albe și lungi un vestimȇnt cu măninele aruncate pe spate cădȇnd pȇnĕ la glesne, vestimentul era de lână negră și lasă pȇnĕ din jos de genuchi; pantaloni largi pȇuĕ la genuchi ear de la genuchi în jos strimți; opince legate pȇnĕ la geunchi, și un brȇn de lână țesut și adus de multe ori împrejurul midlocului. În drepta acestui: tabel era altu infăҫișând o femeia dacă înlașurata în rochia ei lungă cu mânice, incinsă cu brȇu și c'un vĕl albu pe capu ce părea forte lung, astu-fel cum sĕ vede acestu costumu săpat pe colona lui Traian la Roma, in memoria victoriei ce o repurtase asupra Dacilor. În stânga era desemnul unui copil din casa sau gardă domnéscă din timpii eroici ai României, purtând un costumu semipoion, avend la spate arcul de argint și tolba cu săgetele domnești și in mâna dreptă stindarul domnescu, micu de un cot, de mătase roșiă și d'o forma pătrată avȇnd pe o parte pe St. George și pe alta vulturul ținȇnd crucea in gură; doĕ alte prapure bicolóre, de forma limbei, unul roșu cu albastru și altu albastru cu galben, stau resimate lȇngĕ dȇnsul.

Quâte-va alte tabele represintau costumele vechilor dorobanți cu cepchenele lor civite, cu pasmanterie albe, cu peptul plin de frânghii, cu beretele lor de chîrșiă decorate cu pȇnĕ negre, sau uniformele Seimenilor încostumați in roșu cu fir galben, cu pantaloni albaștri, cu berete cu fundul galben și cu pȇnĕ venji.

Dar ceea ce mai cu semă putea atrage luarea a minte a spectatorilor era un micu ritrat ce represinta o femeiă jună și frumósă, un fel de Silfida, quare purta o salba de licurici împrejurul gatului, cercei de cocăse la urechi și un fel de tunică făcută de frunte de nucu; pȇptul, bravele și piciórele erau gole, pĕrul ei negru ca și ochii ei, cădea in desordine, o parte pe sinul ei și alta pe spate; ea sta pe pragul unei grote și privia luna quare începea să resară plină d’asupra unei stânce de pe quare curgea in vale multe cascade spumose, pe quari radele lunei le dauria cu lumina lor argintia. Juna femeii părea intr'o estasĕ de beatitudine in faҫia măreței scene ce se desvĕlia in tăcere înaintea ei; licuricii din quari era compusă salba ei luciau in umbra cea intunecdsă quare acoperia o parte a sinului ei; facia ei era plină de palida lumină a lunei; posa ei presinta o pudóre instinctiva, dar puҫin ingrijita. Din josul ritratului era scris cu litere mari: Sora-Serei

Puțin mai la vale o mâna adăugise următórele vorbe in litere mici:

,, Am promis sĕ te resbunu, scumpă mamă.''

Cine era acela quare a însemnat aceste cuvinte ? A cui mumă era femeia represintată acolo? quare mină artistică a fost desemnată? Cum a ajuns ritratul in mâna posesorului sĕu? lăsăm paginilor fiitóre a desveli acestu mister totul ce ne supriude de o quam dată este óre-quare analogiă ce descoperim intre acea femeiă, quare sĕ vedea retrasă din lume in urma, neapĕrat, vr'unei catastrofe ce va ii trecut prin sufletul ei, și bĕtrâna femeiă ce sĕ părea asemenea esilata de bună voiă in insuliora de la Colintiua, și a quăna esistință am pĕtrun-s’o in momentul quând locul ei de retragere fusese predat focului, la ocasinnea răpirei Sandei zigance de rivalul nefericitului Radu.

Dar e timpu sĕ lăsăm pe D. Cnstian sĕ spuiă soҫiei sale ceea ce ea ardea s'afle de la dansul in privința descoperirilor ce disese chĕ a făcut.

Amândoi soҫii s'aședară pe quâte un scaun, cu faҫia intorsă către grupa tabelelor, de quari vorbirăm mai sus, și D. Cristian luând mâna nevestei sale într’alese-le și bătendui de mai multe ori in palmă c’un simtiment ce ține locu intre frăgedinie și satisfacere:

— Am fost dibaciu. forte dibacu astă-di, dise el.

— Și cum? Întrebă Patana cu nepace.

— Da. multu dibaciu: vei vede cum. Sĕ începem mai ânteriu cu ziganca Sanda, quare credu chĕ te interesă mai multu.

— Fără îndoĕlă Dici dară chĕ ai descoperit e?

— Ecă cum curge istoria ce vrei s’o adi. Sunt mai bine de trei-spre-dece ani de quând socră-mea a născut o tată, quăria i detese numele Sia; cum și ce fel s’a născut acea copilă, nani nevoii să ți spuiu chĕci o scii.

— Tocma despre acesta aș vre sĕ ine încredințezi! bine. 31se d-na Cristian suspinând

— Bun! Sia dară născendu-se și mumă-sa avend mart nevoii a veni in capitală pentru quâte-va dile, făcuse la moșia, socră-mea, cum scii, a lăsat copila în îngrijirea Sandei zigance. quare era făcută de curând și al quăria copil murise cu puține dile mai naite.

— Seni, dise d-na Cristian cu tonul unei esperiințe dureruse.

— Scii? bine. Ce tăcu Sanda d-tale dupĕ ce primi copila iu îngrijirea ei? o scii și asta, ea sĕ făcu ne-vĕduta cu copii cu tot; vremi sĕ și resbune incontra stupinei salt, de la quare țiice chĕ ’i s’au tras tute nefericirile ce le a suferit iu viața ei trecută, ea desparte pe muma de copil și. din preună cu tiiă-sa, o fată ca dc vr o dece anișori, sĕ duce sĕ trăéscă o viață ascunsă in curtea bisericei evangelice reformate, a quăria comunitate începe da la anul 1690—1692, pe quând partizanii principelui Racoți și atiară scăparea in România quare fu zidită la 1821 in timpul domniei lui Suțu; Sanda trăi trei ani deplini in serviciul și sub protecțiunea fostului pe atunci păstor; la încetarea din via-ță a acestuia, ea fu nevoită a și căuta asîlu) tot ia streini, pe quari regimul consular din acea epocă ii protegia imontra dreptului pământenilor; Sanda primi dani sĕ intre ca femeia in casa eu o mică simbrii la păstorii bisimei evangelice luterane, a quăria comunitate și pretinde tradițiunea de la anul 1550, de și probele autentice nu i dau esistința anteriura anului 1726 și quăria s’a dat privilegiu pentru libera esercitare a credinței sale abia la 1751 de către Grrgóre II Ghica-Domnu dupĕ Înlocuirea acestui pastor prin altu, ce fu numit doi ani în unul, Sanda intra in qualitate de spelătóresa la spitalul Colței...

— Al quăruia turnu mărețu fu construit de soldații lui Carol XII, pe quând ornaséră in România, dupĕ perderea bătăliei de la Pultava la 1609, și quare sa derimat pe jumătate de cutremurul de la 1802, adaugă și acesta, întrerupse d-na Cristian suridend.

— Ei bine! ci bine! dise sociul ei, voiu fi mai scurtu pe quât sĕ pote.

— Așa dară?

— Așa, cum dicu, dupĕ vre un au apropo de quândașezase Sanda în serviciul Spitalului de la Colțea, soră-ta Sia sĕ făcuse de șese anișori și era de o frumusețe rară de vedut. Întru o di ‘răcită ziganca admirând acea frumusețe îngerescă a copilei și aducendu și aminte de tot ce suferise dȇnsa de la muma acelei ființe orfane, începu sĕ și încrunte sprincenele ca dinaintea unui ospe urîcios; dar peste un minut, treceudui o ideă ca un fulger prin norii ce i negurau mintea, ea scose un ris satanic și luă pe fată in bracele ei.

Era o di de serbătore într'un dupĕ prânzii; copila era bine îngrijită, Sanda o purta curat și o gătise cu ce avea mai frumos; ea eși cu fata in brațe și statu sub porta arcată a mărețului turnu sĕ privéscă lumea quare trecea. Stătu astu fel pȇnĕ ce insera; de o dată, ecă un jidan oprindu-se sub portă, s'apropia de Sanda și începu s’o întrebe daqua cunoscea vr'o femeia quare se voiéscă a intra in casă dupĕ copii.

'— Nu cunuscu nici una, respunse Sanda, dar ai d-tale sunt copii?

r — Ba nu, ai fratelui meu, dise jidanul.

,— D-ta n ai copii? întreba ziganca.

„ — N am nici unul.

r — Pe semne che nu ți plăcu?

„ — Ba mi plăcu, dar daqua n’am ?....,.

, — Sĕ ți dau eu unul, dise Sanda rîdend.

„ — Ce se făcu cu el? dise jidanul prefăcendu-și bucuria spre a nu sĕ trăda.

„ — D-vostră ve trebuescu quâte o dată copii d ai noștri; aveți ce sĕ făceți cu ei.

„ - Al d-tale e asta? întrebă jidanul arătând la Sia quare sta in piciore lȇngĕ Sanda

— Ba nu, vai de mine! quând ar fi al meu, ți 1'aș da eu?

— Al cui e?

n — Al lui Dumnedeu, n are nici mumă nici tata. L' am găsit la o ușă de biserică.

Fata, in tot timpul acestei convorbiri sĕ ținea cu mâna de rochia aceleia, pe quare se deprinsese a o numi mamă, și tremura ca o porumbiță pe quare o incolțesce un erete.

Jidanul cugetă puțin in sine, apoi sĕ uită in drepta și in stânga: lumea sĕ rărise și noptea înaintase intunecósă iară luna și fără stele Jidanul mai cugetă puțin, apoi făcu un pus spre a sĕ depărta.

— Nu facem tîrgul? il întrebă ziganca.

-— Jidanul sĕ intorse.

—Ce fel de tirgu? întrebă el.

— Ce mi dai pe copila asta? dise ea la urechia jidanului..

— Ce sĕ ți dau? Eu nu sciu... Ce mi trebue mie copil?

— Atunci ți o dau pe nimicu, scapă-me de ca, checi nu mi dă mâna sĕ mai am și grijea ei, dise Sanda intindend brațele spre copilă, quare o ținea cu amendoe mâinele de rochiă umplend'o cu lacremele din ochii ei.

Jidanul mai aruncă imprejurni o căutătură ingrijată și vedend singurătatea quare începuse a domni pe strade din causa órei târdie, smulse pe copila spaimentată și înecată de lacreme si, astupândui gura cu palma dreptei sale, o luă in brațe și sĕ făcu nevĕdut cu pașii repedi ai unui criminal ce fuge de frica giustiției.

— Afurisita zigancă! suspina d-na Cristian.

— Șepte ani de dile nu sĕ scia nimicu despre sortea ce avu copila in mâinele posesorului ei; in intervalul acesta, Sanda schimbase mai mulți stăpeni; unul din-tra cestia fusese un Moldovean, locuitor din Botușan, orașu quare și trage numele de la Bathus Khan, succesorul lui Ginghis Han și stabilise reședința in Moldova pe locul unde sĕ află acesta orașu. Sanda a trebuit sĕ urmeze din preună cu fiiă-sa noului ei stăpân, quare o dusese in orașul seu natal. Puține dile dupĕ sosirea ei acolo, ea intelni intr’o sera pe strada o fată ca de vr’o trei-spre-dece ani, de o frumusețe strelucită dar de o delicatețe maladivă și de o melancolie estremă; copila era singură, intr’un pontu simplu, cu tot gerul cel aspru al ernei quare începuse mai de timpuriu in anul acela; ea ținea la subțiori o legătura de borfe și sĕ ducea repede, temendu-se de indiscreții pe quari ii vedea trecend pe strade.

Cu tote acestea, quând sĕ vĕdu faciă în faciă cu Sanda, copila stătu in locu ca din instinctu, și uitând tot sĕ ar ti putut sĕ i năspréscă inima in contra ei:

— Mamă! strigă ea adresăndu-se către aceea pe quare din deprindere o numia astu-tel.

— Sio! tu ești! murmură Sanda schimbându-se la facia.

— Eu sint: me vedi cum am ajuns?

Si copila puindu-și mâna la ochi, începu se plângă cu lacreme.

„ — Dar unde te duciai așa iute ? întrebă ziganca.

, — Nu sciu nici eu, respunse Sia.

„ — Și cum de nu scii? Ce ai colo in legătură?

„ — Quâte-va premenele, tot ce am dupĕ sufletul meu.

— Si dici chĕ nu șcii unde te duci?

„ — De unde sĕ sciu, sînt fugită.

— Dar unde ai fost pen’acum ?

„— Tot la păgânul de jidan la quare m’ai dat.

Sanda si întorse ochii cu óre-quare mustrare de cuget.

„ — Și n a vrut sĕ te mai țiă? întrebă ea.

„ — Ba, n'am vrut eu sĕ mai stau, respunse copila plecându-și ochii.

„ — Dar pentru ce?

„— Pentru ce... pentru che... nu mai potu se ducu viața quare am trăit'o pen’acum la el.

« — Te bătea? te ținea nemâncată? ce ți făcea?

— Ce mi făcea... me da pe la unii și pe la alți pentru bani. La început m’a incelat chĕ era unul quare vrea se me iea de nevastă, și eu trebuia sĕ me dau lui, făcendu-me să credu chĕ așa sĕ obicinuesce quând cineva e in vorbă de căsătoria; pe urmă quând vedi chĕ acela quare credeam chĕ me va lua nu mai vine pe la mine, mi a scos pe altu tot cu asemenea amăgire; lăsată și de acesta, a trebuit sĕ primescu pe un al treilea, și așa mai încolo; atunci înțelesei rolul cel pecatos ce me facea păgânul sĕ'l jocu în casa lui și nu mai vrusei se primescu pe nimine. „Daqua nu te mai supui voințelor mele, mi dise jidanul, nu mai ești fata mea.“ Fata lui!... Din dioa aceea mi a luat tóte hainele cele bune, pe quari mi le făcuse tot pentru scopul lui cel ticălos, și n’a mai vrut se me primesca la masa lui, nu mi a lasat de quât doe trei premenele, pe quari le vedi in legătură asta, și me pusese sĕ ședu intr'o bucătăriă părăsită, fară focu și mulțumindu-me cu un codricel de pâine uscată pe di. M'aș fi mărginit și intr'asta sorte ticălose, numai se me fi lăsat in pace. Dar nu! Vedend chĕ n'o mai scotea la cale cu mine ca mai nainte, asta séră vine și mi propune chĕ daqua nu voiu se mai primescu pe vre unul din streini, quari veniau se cheltuéscă sume de bani pentru mine, daqua n’am înțeles chĕ tóte acelea le făcea el pentru qua sĕ fiu bine imbrăcată și trăită ca o domnă mare, atunci urmeză sĕ fiu a lui, și el va intimpina trebuințele mele pe viitor, qua se nu mi lipsescă cel mai micu lucru, și daqua il voiu refusa și pe dȇnsul, atunci are el midloce qua sĕ mi facă sĕ me supuiu și fără voia mea.

Te lasu sĕ judeci, adause Sia incă plângend, daqua o asemene stare mai era de suferit și daqua mi mai rămânea altu ceva de făcut, de quât sĕ mi ieau lumea in capu și sĕ me duc unde me va lumina Dumnedeu.

— Vino sĕ ședi cu mine, dise Sanda dup'un minut de cugetare.

— Du-me unde scii, mamă, respunse Sia, numai sĕ scapu de urîciosul jidan de quare voiu sĕ fugu.

— Vei scăpa curend, replica ziganca intorcenduse cu copila împreună. Mâine sau poimâine, dicea stăpenu-meu chĕ ne ducem eră la București pentru quâte-va luni.

Și amendoe se duséră la locuința ce și o împărțiséră împreună.

Într’adever, a doa-di, luni, stăpenul Sandei și făcu preparativele pentru plecarea sa la București, după cum o anunciase, dar dioa plecării fu fixată pentru marți. În ajunul acelei dile Sanda ținu cu Sia următorul dialogu:

„— Nu ți pare rău chĕ te duci d’aci, Sio?

„ — Oh! nu, respunse Sia cun fel de înfiorare; n are ce sĕ mi placa intr’acestu iadu ; numai un lucru me iugrijesce, adause fata roșindu-se și plecându-și capul pe peptu intr'o atitudine preocupata.

„ — Ce te ingrijesce? întrebă ziganca.

„ — Nu știu cum sĕ făcu sĕ mi iau copilul de la doica, se nu remâiă singur aci fără mine.

— Ai copil! ptiu! bruscă! Și mare e?

„ — De vro patru luni.

„ — Și unde îl ai ?

— La o femeiă din vecinătate. Aș vre se’l ieau, dar îmi e temă de blestematul de jidan să nu me prindă... '

— Firai de risul dracului! audi ce ’i mai trebuia ei! Vino de mi arată unde ți e copilul să mergem amendoe...

Sia scose un suspin.

„ — Mergi? ’i dise Sanda.

n — Aideți, respunse copila eșind dupe zigaucă.

Doica la quare și avea Sia copilul, era o femeiă blonda ca de vr’o treideci de ani, quare avea o indoielnica meseria, adică de a spăla rufe cu bucata a casă la dȇnsa și a cresce copii seraci cu laptele ei pentru modicul prețu ce ’i sĕ oferia. Ea ședea la spatele casei unde locuia răpitorul Siei, avend o curte despărțită de nisce uluce vechi și sparte in mai multe locuri în momentul quând Sanda și cu Sia s'apropiau de locuința teracei la quare și avea copilul, ea sta de vorbă in portă c'un soldat de venituri; dar din quând in quând sĕ întorcea în curte qua sĕ de cu petre in câinele ei, pe quare îl ținea de reu qua sĕ încetese din turbatul schilat. Nimicu de prepus nu trecea prin mintea femeei, quare părea încântata de cuvintele desfătătore ce i le spunea vânătorul ei. P’atunci sosi și Sia din preună cu ziganca.

„ — Mamă Leno, dise Sia. am venit sĕ mi ieau copilul; mâine plecu la Bucuresci și nu voiu sĕ'l lasu singur aci.

„ — Bine, dise doica, numai sĕ fii in starea de'l îndestula, checi e quam mâncăcios, și d-ta ai pucin lapte; ești încă crudă...

„ — Asta e grija mea, respunse Sia. Și unde'i copilul?

„ — Dorme; me ducu sĕ ’l aducu.

Doica intră in casă, dar peste un minut ca sĕ intorse cu facia perită și smulgendu-și perul de desperare.

— Ce e ? pentru Dumnedeu! ce este ? întrebă Sia tremurând de un presimtiment sinistru.

b — Copilul! copilul! murmură doica alergând și căutând in drepta și în stânga ca o nebună.

— Ce vrea sĕ dică! dise Sia inmărmurită.

„ — Nu e nicăire! și cu tóte acestea il lăsasem colo in legăn, dormia ca un melușel; și acum nu e!

B — Ce tot spui, îndrăcito! unde mi e copilul, che ți scoț ochii din capu!

— Omoră-me! ica-mi sufletul, dar nu sciu ce s'a făcut: l' am lăsat adormit in legen, și dabia am venit pȇnĕ in portă, nu sunt cinci minute; cine sĕ 1 iea! nu sĕ pute... Cine ce a avut cu el... Dar stai! stai...

„ — Ia vedi de ce tot latră câinele la uluce, dise Sanda.

— Adevărat! ai dreptate. — Turcule! ce e, băete? De ce latri tu ? A intrat cineva păci?... Ce vĕdu! un baston! Al cui se fiă! asta e un semnu! A venit cineva fără indoĕlă de mi a furat copilașul!

„ — Afurisitule de jidan! el este, esclamă Sia recunoscând bastonul răpitorului ei.

Si dicend așa trecu peste ulucele sparte in curtea vecină, ca o tigrdică înfuriata quare și vede puiul în mâinele vânătorului. Sanda sĕ luă dupĕ Sia mai multu împinsă de curiositate de quăt de vfun interes real; doica veni dupĕ dânsa urmată de amantul ci.

Sia batend in ușa jidanului o găsi încuiată, și ferestrele intunecdse probati absința vre unei ființe omenești in acea casa Ea sĕ repedi dupĕ casă ;i sĕ opri la o nuca ferestruiă fereați, de unde sĕ zăria o lumină și unde 1 urcai, credinciosul câine, stâtu sC latre din totă puterea ce i o da devotamentul sĕu.

De o dată Sia, dupĕ ce șt a aruncat ochii in interiorul acelei supamente, câdu iu bracele doicei sale scoțând un țipet sfoșietoi Ea si reĂmoscuse copilul bietul ei copilaș, ținut de doi jidani, d'astipra unui vasu mare de metal din quare curgea săngele lui din ințepă-turele ce i făceau vr o doi trei alți jidani, quari il împungeau cu nisce andrele lungi du fer iu tdte părțile corpului sĕu.

și pote imagina cineva durerea mumei In acestu spectacol înfiorător! Indata ce șt veni puciu in simțiri. ea reveni ia usa scării și. cu ajutorul ostașului, quare era un omu de o putere rara, spargem! ușa intra repede in sală, și ajunguud piue în fundul ei unde era ușa supamentei, in quare sĕ petrecea cruda scena de quare vorbirăm mai sus. o încuia pe din afara cu cheia și alerga îndată sĕ insciințeze politia despre cele petrecute.

O cercetare polițienescă sĕ făcu la taria locului si o instrucțiune criminale urma după acesta ; cu tóte acestea jidanii fura absolvați. Faptul, deși constatat, sa interpretat ca întâmplat dintrun simplu accident, uhu adică copilul uidusu pe terestra supaineniei și sĕ înțepase in nisce cuie aflate din întâmplare in locul căderei sale. - autorii crimei trecuséră de calomniați de superstițiunea ce domina poporul cel simplu și neînvețat.

Permită-ne lectorii noștri a întrerupe un minut mirațiunea personagiului de mai sus și a spune doe cvinte in materia quare face obiectul principal al capitolului de faciă.

Deci, obiectul principal al acestui capitol este, precum sĕ pote ușor înțelege, de a sĕ scie daqua intr adever crima ce sĕ imputa adesea evreilor, aceea adică de a răpi copii de creștini și a i tortura spre a le lua săngele de quare au nevoia pentru óre-quari necesități ale religiunei lor. Daqua acesta crimă, dicem, este basată pe vre un adever sau cel puțin pe vr’o probabilitate. Sĕ vedem ce ne spune presa de vr'o șeideci de ani inqua in privința acesta: quăt pentru credința ce o arc auto-i ul acestei scrieri, negăsind cu cale a da o întinsă des-voltare acestei materie, quare ar face obiectul unei opere osebite, el și reserva a oesprima mai pe larguin-tro sciere ce o va publica peste puțin sub titula de Arhivele sangerose ale României.

Ecă dară ce a publicat presa in diferite epoce și localități.

Un renumit iudaistu, Drae, in diatriba sa publicată cu quâți-va ani înainte, sĕ declară posesor al unui manuscris al Talmutului scris in limba ebraică pe o membrană , și in quare sĕ coprinde lămurit chĕ jidanii au nevoia de săngele creștinilor pentru óre-quari necesități religiose. El vorbesce intr un modu așa de positivu, in-quât face apel la or-quare israelit sĕ vațlă manuscrisul și se conteste, daqua va pute, adevărul acestor dise.

„La 1803, un israelit rabin, inițiat in tóte misterele ritului, a primit botesul crestinescu; făcendu-se și mrmachu sub numele de Neofit, a publicat o carte, in quare, intre altele, raportă mai multe obiceie atribuite foștilor sei córeligionari. La paginea 14 a scrierei sale, sub rubrica: „Schimbarea rclitfiunei ei,reilorl‘1 mo tuuhul Neofit sĕ esprima în urmâtórele cuvinte:

„Serbătorea ce o țin evreii pe la patra spre-dece ale lunei Adar (febrnarc), spre amintirea lui Mardoceu și a Esteroi, quari i au liberat din mâinele lui Aman, iuti acesta serbatore pe quare ei o numescu Purim, du-pe ce omora evreii un creștin în locul lui Aman, rabinul face nisce asime de o forma triunghiulară, in quari puni' și piu, in sănge dintr’al creștinului ucis și le trimite in urmă tutolor evreilor, și ei, unul altuia, la toți amicii lor și insuși creștinilor. Acesta trimitere sĕ numesce de ci sloiah munca, etc.“ Ense in paginea 35 din aceea-și carte sĕ coprinde: „Ensi1 la Parcele evreilor, quare urmesă puține dilc dupĕ serbătorea Pnrim, ei prindu copii nuci, pe quari ii torturesă spre comemorarea torturelor lui Christu și asemenea, pentru-che Christu și a conservat virginitatea...“ și in paginoa 30 chĕ „evreii fac acele asime triunghiulare și amestecate cu sănge crestinescu spre deriderea creștinilor, elitei credit in santa treime...“

Pe lunge citațiunile dc mai sus, mai aducem mărturia 1) M. L. Ryper, quare a publicat in V randa o carte tractând mai pe largii despre evrei, și quare susține, prin eseinple istorice, vărsarea de sănge crestinescu ce li sp atribue.

Ecă ce dlice accstu scriitor.

„Istoria ne arată pe evrei astu-fel precum ni'i a arătat Evangeliul. Acțiunile lor religiose sunt anateme incontra numelui lui Christu, incontra orquărui îl omora și il sănțesce. Ei au compus o carte de injurâture incontra creștinilor și misterelor lor, fără a escepta nici sănta Eucharistiă. Liturghia lor ii invață un fel de blasfemie, pe quari sunt daturi a le proiitmciit de quâte ori trecu pe la biserice și alte sănte așezăminte, erau contra ciuntirilor și locurilor de hnormîntare ale creștinilor ei învață osebite injurărure publică o carte coprindetóre de rugăciunile lor, in quare sĕ atiă o pagine alba: quând ajung facestă pagine, dicu pe din afara nisce rugăciuni, quari cuprindă blasfeme incontra lui Christu.

„Amintind aceste fapte, pe quari le raportă istoria, nu voiu sĕ constata chĕ sinagogele civilisatc le observă intocma chiar ți astă-di: nu susțin din cseniple chĕ ui și ce rabin mare intru ții determinată, iea un cotfșu și jertfindu'i împrejurul tipului sĕu, il ucide, il taiă bucăți și 1 aruncă afara, pe urmă ese din casă si blestema pe cel d’ânteiu creștin quare i ese înainte, dicend: „Dumnedeu sĕ le facă ca pe acesta cocoșu.“ Nu incredițezii ca alți chĕ or-quare rabin intimpinând la salutarea unui creștin, ținte in sine: Dumnedeu sĕ te perdă“. Dar ceea ce e sigur este chĕ nici o ronduelă a vre unei sinagoge nu proscrie sau condamnă acestea și sĕ înțelege chĕ in timpii și în în locurile unde ele sĕ îndepliniau credincios, au ațâtat terorea poporelor creștine.

„Episcopii diu secolul VI fura nevoit» a interzice evreilor da sĕ se mai preîmbla pe strada in filele Bascilor. Dar precum sunt fricoși evreii, de-asemenea sunt in stare s’o iea m gut, chJci, îndată ce vĕdu vre un pericol, ei și schimba religiuuea. Cărțile lor aupre-vĕdut acesta, dându-le voia a sĕ mesteca in serbătorile creștinilor și a ave mai multe daraveri cu dânșii, „checi, dice rabinul Ascher, altu-fel ne espunem, de vom ti in separatismu cu ei “ Pe lenge acestea li sĕ permite chiar a imbrațișa cristianismul sau islamismul, numai șaibă intima decisiuue de a muri in sinul sinagogei.

Ecă cum autorul scrierei Himerica și shiayoya descrie martirul unui copil prins de evrei-în 1452, la Savona s’a fost prins un copil în etate de doi ani a nume Verper; dupĕ ce fu pus gol pe d'asupra unui vas, unul din asistanți il ținea de capuși doi de mu inele lui întinse in forma unei cruci. Alți aduséră lănci de fer ascuțite și înțepară iu mai multe locuri bietul topii, al quăruia sănge curgea șiroie in vasu. Uneori quând victima putea sĕ sufere, martirul sĕ pre-lungia mai multe óre, prin urmare o lașa sĕ mai resutie și era începea din nou abominabila lor lucrare cu luarea săngelui. Martirul nefericitului Verper ținu trei dile, fâcendui-se cele mai mari torture, legândud, bâtendu'1 cu nuiele, pȇnĕ quând il deferă morții. Înțepăturile lui erau uenumerate și turturele ce le suferise inspiră or-quarui omu cea mai mare grósă.*

£că o scurta revista ce o estragein din unii publiciști sau scriitori ce sau nevoit a argumenta. pe quât le a stat cu putință, asupra acestei materie. Quât despre noi, precum am dis'o mai sus, crezând chĕ uu e locul cuvenit aci a ne promincm categoricii, ne reser-văm, precum asemenea am promis’o, a tracta acestu subiecții intr'o deosebită scriere si Cl1 tutu seriositatea ce o merită., mai ales in ajunul erei celei none quare a fost promisa acestui popor Cir quare ar li cusc părerea noștri, o declaram mai din ainte, ea nu va ti in prejudiciul adeverului, quare cata a interesa atât pecii enții noștri quât ți pe adversarii lor.

Lăsăm pe B. Cristian a și urma narațiunea.

— Nefericită Sia sa vede* nevoita cu tote acestea renunta la or ce pretensiune de muma lovita in ceea ce avusese mai scumpii; a doa-di, cu inima sfâșiată, neconsolata copila a părăsit Botoșanii din preunăa cu Sanda și a insocit pe stăpânul ei in calătoria sa intru Bucuresci.

Doĕ luni trecuséră dupĕ sosirea Siei in capitală, când Sanda ne mai voind a urma pe stăpânul ei in diferitele căletorie ce i impunea meseria lui de speculant a întreprinde adesea, imbrăcișa profesiunea de cărurăresa, și aședă intru căscioiu din zigăniă sub Mitropoliă. Sia locuia cu dȇnsa, dar pentru întreținerea ei, era datóre a contribui ajutând pe fata zigancei de quâte ori nu putea sĕ prididesia lucrul ce ’i sĕ comanda de clientela Sandei; acestu lucru consista in cusatine de chirpeturi femeesci, la quari Sia se aplicase cu multu succes.

Intr’o di, Sanda primește visita unui jidan; acesta venia de la Botoșani și o cautase, dicea el, de dece dile pen’a dat peste ea; el era fratele aceluia quare răpise pe Sia și venia din partea fratelui sĕu se propuia Sandei o transacțiune in privința Siei: ci era autorisat a i oferi suma de o sută de galbeni qua sĕ ’i de pe fată in posesiunea lui cu condiținuea de a i o preda la Brăila. Și el sĕ obliga la cheituela drumului pen’acolo și înapoi, eră banii îi numără pe toți înainte.

Învoela fu făcură intre ameudoĕ părțile; a doa-di Sanda făcu cunoscut Siei chĕ murind un unchiu al ei la Brăila, sĕ vedea nevoită a sĕ duce sĕ moscenéscă averea sa quare era bunicică. Jidanul trecea de un căletor quare sĕ tocmise cu acelaș birjar pentru simplul cuvent de economia.

Sosind la Brăila, ziganca trase dreptu la locuința jidanului care conduse pe amendoe femeile; chiar in noptea aceea Sanda sĕ înturnă in capitală, lăsănd pe Sia singură in casa jidanului, incredințând’o chĕ sĕ afla într'un ospel.

Cel danteiu omu pe quare 1 vedu soră-ta, adoa-di după plecare zigancei, fu jidanul Itzic, fostul ei răpitor și frate al aceluia quare o cumperase de la Sanda. Sia scose un țipet recunoscend pe uriciosul ei posesor de altă dată, si cădu fară simțiri pe pragul ușei ce sĕ deschise. Era nopte și cerul și ascundea stelele ca in noptea quând copila fusese răpită pentru ânteia ora. Când sĕ desceptâ din amorțirea ei, se vedu intinsa pe o canape roșia învechită și in facia unui Turcu betran quare o ecsamina cu o curiositate sforțată. Turcul părea de un rangu inaltu și forte avut; la urmnătórele cuvinte ce ’i tot spunea jidanul cu jumătate glas, Turcul clăti din capu c’un aer de desprețu, sĕ intorse cu spatele către locul unde zăcea Sia și eși pe ușă respundend jidanului chĕ semi-luna, dupĕ ce che nu dură multu, nici nu lumineză, și el prefera o lună plină quare ține mai o nopte întregă și, pe lenge asta, e in stare să sature ochii de lumină. Fără îndoĕlă, el făcea alusiune la slăbiciunea cea diafană a Siei.

Jidanul vedend speranța sa caută in ceea ce văduse a realisa din văndarea Siei, a întreprinde o călătoriă la Constantinopole, unde sĕ bucura de perspectiva de a pute lua un prețu mare pe sclava sa. In intervalul acesta, Mitu, frate-tĕu, vedend pe Sia, ’i plăcu și sĕ înamoră de dȇnsa. Junii sĕ înțeleséră intre denșii, si, într'o nopte, pe quând jidanul sĕ afla dus după afacerile sele, Sia fugi din casa lui și se cunună cu Mitu. Jidanul descoperind fuga Siei vine la Bncuresci și apucă pe Sanda se i plătéscă suma ce i o numărase pentru dȇnsa, amenințând o chĕ o va denuncia legilor chĕ a vrut sĕ i văndă pe fiiă-sa. Sanda cheltuise banii; in desperarea ei, sĕ duce la Titu Locrin, quare o cnuoscea atât pe ea quât și pe amendoă fetele ce le veduse adesea la dȇnsa. Îl rogă s’o scape din impasul in quare se afla și, la propunerea ce ’i face acesta, dupĕ ce plati datoria ei, ea primesce a ’i da în ostagine pe fiiă-sa, in locul Siei pe quare o ceruse el.

CAP. LIV.
SORA SEREI.

D. Cristian sună.

Un servu intră.

— Adu pe ziganca in casă, ’i dise D. Cristian.

— Peste un minut Sanda sĕ află din aintea D-lui Cristian și a soției sale.

— Tu ești nelegiuite! d-na Cristian.

— Ertă-me! striga ziganca cădend cu facia la păment.

— Sĕ te ertu? șcii ce ți s'ar cade mai bine de quât a te erta?

— Spendură-me, dar am suferit, am fost mărturisită fără indurare, fără nici un pecat de Dumnezeu.

— Dar ți ai resplătit ca o șerpoica, ți ai resbunat mai multu de quât sĕ cuvenia. Nelegiuito!

— Or quate m a orbit pecatul sĕ făcu, n au putut încă sĕ vindice inima mea quare săngera incă de durere.

— Ce dici! Nu cum-va inima ta spurcată mai doresce pui de șerpi pe quari îi inveninesi pentru cineva din noi!

— Feréscă-mâ Dumnezeu de una ca asta! Am făcut reu pentru reu, checi setea nu era mare, și altu-fel nu sĕ putea stinge. Acum ceea te mi rămâne de făcut âdame trage din lume; ine duc u la călugărie : dar mai nainte aș vre, aș dori din tot sutietul a ajuta pe o biata creștină, pecătosa ca și mine, pe quare am cunoscut o într’un locu unde me dusesem i de cei ce me goniséră in totă viața mea. O femeiă mai multu matoră, dar quare e fruimosă, quare a suferit și ea mii și sute, nefericita! Acum nu mai are mei o bucurii pe lume; arde numai se vadă pe fiiu-seu, un băiat pe quare ’l a pierdut de mulți ani, vrea sĕ mai vadă o dată și apoi se și închidă ochii, și e streini intre streini, singură si ascunsă de n’o vede nici sorele.

— Șuii cum o chiamă? întrerupse Cristian cu o mișcare involuntariă.

— Nu mi a spus nici o dată numele ei, respunse Sanda

— Sĕ i vedi chipul, l ai cunosce?

— Pote chĕ 1 aș cunosce. Sciu și eu!

— Uită-te bine la cadra acesta.

Și Cristian duse pe ziganca la cadra quare represintu pe Silfida cu salba de licurici.

— Ea ! ea '! strigă Sanda cu o suprisă esaltata.

— Asta e? o cunosci bine? vru sĕ se asigure Cristian.

— E leita, de și aci sĕ arată mai tenerâ; dar e chiar ea... Uite sprincenele ei îmbinate, ochii ei codați și negri, cu chipul quam prelungu, fruntea micșdră. și pârul, pfnd cu quare te ai pute înveli peste tot ca In-tr o manta largă! Altu-fel, numai chĕ aci sĕ erată mai uult- g Li dar acum sĕ portă într un fel de rasă castania și e legată la capu c'un tcstcmcl negru de ’i ascunde fruntea...

— Destul, destul: ea e mumă-mea! întrerupse Cristian.

— Mumă-ta! nu mi ai spus nici o data chĕ ai mamă, dise Patana.

— Na fost incă timpul de a ți spune, dar uită chĕ a sosit. Acum, adause Cristian adresăndu-se către Sanda, acum Dumnezeu ți va erta tote păcatele și noi asemenea, daqua imi vei spune unde sĕ află acesta femeia, cum as pute'o intilni. In ce locu dici eh? ai cunoscut’o ?

-- La Colintina, intr'un locu quare e înconjurat de apă; dar acum nu mai e acolo, de quând a aio focul...

— Focul! ce focii? Spune tot cum sa intimplat; spune, dile vei fi bine resplătită, eră de nu!...

— Ba spuiu tot ce sciu, che și eu aș vre fin de vr’un ajutor in asta împrejurare. Biata femeiă! numai eu știu ce e dorul de mumă.

— Ei bine?

— Apoi daqu'am fugit din casa nebunilor unde mă trimiseséră, unde seine ducu* unde senii ascundu capul sĕ nu mai de peștii mine! Tot căutând cu mintea mea, ajungu pi ne in malul lacului de la Colintina. Acolo mă și apucase d’Oil! stând pe mal sĕ mai resuflu, v ui acel locu ocolit de apă. Eci, cu cu mintea mea, ecă un locu bun de cui dracii să’i de in minte chĕ aș ti cu ascunsă acolo! Otarii dara să mii tragu in partea aceea, făr a mc îngriji daqii'aț ave ce mânca in singurătatea unde vream sĕ nrn ducu. Atunci vĕdui o luntrișora la picidrcle mele, intrai in ea și, cu totc chĕ mi sciam seina cum s’o făcu sĕ plutéscă, detei de quâte-va ori din lopată și ecă-me ajunsă la malul de peste drum.

— Nu ți a vorbit nimicu? întrebă Cristian.

— Ba dupĕ ce vețhi chg nu mai cântam și mf uitam la dȇnsa cu mirare, ea mi dise c’un glas pe quare d’abia ’l ain audit:

— Ești o femeiă?

— Da. ’i respunsei.

„ — Ce cauți aci?

— Voiu sĕ m'ascundu.

„ — De cine? de el?

— De quare, el? o întrebai.

— De acela pe quare ’l ai iubit.

— Oh! nu; voiu sĕ m’ascundu de cei quari nu me lasă se fiu fericită cu cine ’l iubescu.

— Dar îl iubesci ?

— Ca lumina ochilor mei.

— Minți! ești o mincinosă, dise ea privindu-nift t ti despreț».

„— De unde scii chĕ minții? Nu me cunosci bine.

„ — Nu te cunoscut nu te cunoscut. Daqua o femeii nu cunosce pe o asa femeii, cine s’o cunoscă mai bine! — Ai vr’un copil? o întrebă in ură.

„ — Am, ’i dise.

„ — îl iubesci?

— Îl iubescu.

„ — Multu îl iubesci ? spune dreptu'

„ — Nu toana așa multu.

„ — Nu! Ah! atunci te credi che iubesci pe celaltu, pe amantul tĕu sau bărbat, ce ți este. Si eu am avut un copil și '1 am iubit mai multu de quât or ce pe lume, dar numai pe el îl puteam iubi așa tare, eră pe cel-altu il incelam chĕ '1 iubescu, pen£ quând m’a nțeles, și din minutul acela m'a părăsit, a fugit de la mine și s’i. făcut nevețiut. Eu am remas singură numai cu copilul meu. La început nu mi sĕ părea greu fără dȇnsul, și mulțumiam Ini Dumnezeii chĕ mi dăruise un copil quare umplea sufletul meu ca cu o lumină ce-réscă; dai mai tardin. mărindu-sc copilul, m'a lăsat și s'a dus in lume, și eu am rema sĕ plăngu depărtarea Ini ani îndelungați și e tiu mustrată de cuget, che n’am sciut me prețuescu iubirea aceluia, quare fusese pentru mine ceea ce c luna pentru sdre..,Dar la ce sĕ ți spuiu ție tóte astea, și incă mai multe quari sunt de spus! Poți sĕ ine reunesci cu copilul meo? șeii unde I potu afla? îl chiama Remusat, nu sciu daqua mai e frumos, dar e plin de inimă și d’o natură voioși. Daqua poți’l descoperi, ți dau... Oh! dar nu mi au lasat nimicu bandiții!

Și diceud așa, a pus mâna pe frunte și s’a resimat de zidii. Mani dus huige dȇnsa, ani stropite ru apași am ținut'o in brațe pȇnĕ și a venit in fire. Atunci sorele începuse a sĕ înălța pe cer, și ea vededu'l:

— Aideți, dise, nu intru, sĕ nu no vadă cineva chĕ suntem aci: pe leugS asta ni am și jurat sĕ nu vĕdu sorele pen’ a nu vede pe fiiu-meu.

Intrând in suplimenta ei, ședură pe un pătucu acoperit cu o scorță cu fețe multe; altu ceva nu mai avea in casă, de quât o cană de pâinent cn quare lua apă din lacu.

„ — Ce mănânci ? o intrebai

„ — Pesmeți niuiați în apă, respunsc ea. Vrei sĕ mănânci? vedi sub pat, spre partea unde scdi, pune mana și ia ditr'un sacu quare e tocma la piciorele tele muiat in apa din cană și mani nea; altu ceva n'am sĕ ti dau.

— Nu vroi sĕ mâncăm amenda??

— Eu mănincu numai dimineță, am și mâncat asta-di și pe urma me culcu și dorm, ș'apoi me scolu îndată ce scapătă surele, și pȇnĕ la dio desceptă.

„ — și ce faci quând ești descepta ?

„— Quând nu e lună, cuget u. visezu; quând e luna, canin.

„ — Și ce visezi?

— Ce ți pași țiu? Eu visezu pentru mine, vmezu pentru ai mei... Dar daqua vrei sĕ dormi, culcă-te aci U'tige mine, chĕ mie mi e somnii, e timpul in quare donuu, precum ți am spus.

Indată dup’aceste vorbe, ca adormi, și cu, ncavend ce tace, adormii și cu lȇngĕ dânsa. Mc deșteptai dupĕ scapatatul sdrelui de sgomotul ce ’l auii împrejurul nieuznie sculai sĕ vedu; ce este, quând biata creștinase numi ia sĕ grămadéscă petre peste petre in gura intrării locuinței mistre, parclie ar fi vrut sĕ se apere de quare umbla se intre cu sila.

— Bandiții! dise ea c’un glas tremurat și plin de necasii mau descoperit și aci și vin sănii iea țisu-tul; altu ceva mi a remas?

— Oh! nu te speria,’i disei eu, pe mine me caută; pentru mine vin nu pentru d-ta. Dar vedi de me scapă, de vei pute.

— Nu ți pasă. mi respimse ea, astupând intrarea cu o petră mâi pe jumătate quât ea de mare și c’o putere quare me lăsase încremenită

Intr-adever, de intrat nu putu nimiuc intra, dar. ce folos! nu trecu multu, și d’o dati ne desceptari quare ne înconjura din tute părțile: im diavol, quare înă gonia de multu și quare descoperise locul unde m'ascunsesem, vățlciid chĕ nu ora putință să intre dupu mine, pusese stufu în ușă ți la ferestre ți le detese fucu. Frica focului nn era atât de mare, quât era fumul quare ne îneca; astu-fel furăm nevoite a eși de hună voiă, și înainte de a sosi ajutorul unor săteni de pe mal quari vcnian sĕ stingă focul, cu cădui m mâi-nele aceluia ce venise me nlpéscă. și biata femeia re-maind singură și descoperită in ascundetme ci, dise vorbe pe quari le țiu minte bine: „D’ati înainte călugăria sau inortea!

Ecă tot ce sciu despre femeia de quare m'ați întrebat.

— Bine! dise Cristian; furtc bine. Acum. Săndico, sĕ ți șterg vămile și si1 te uite tóte relele daqua t’ei duce sĕ afli pe acea femeia, unde ei sci or unde vei sci, ține bani îndestui. Daqua ai nevoia de bani: du-te, și de mi vei indeplini dorința, te făcu fericita, ine jurii pe sănta cruce qua sĕ me credi.

Și dicend aceste vorbe, Cristian puse in mâna zigancei un monetar plin de aur.

— Ce faci, amicul meu? întrebă d-na Cristian intindend mâna c’u mișcare involuntarii qua sĕ rețiă brațiul sociului ei.

— Taci, scumpa mea, șopti acesta la urechia sociei sale; daqua voiu descoperi pe aceea quare portă sacrul nume de mumă pentru mine, atunci nascerca mea va înceta d’a mai ti pentru tine un ce problematicii, atunci sociul ton va imă]ța fruntea sa mândră înaintea sociei sale ’i va întinde mâna cu mai multă siguranță, chfici acea frunte va li cununată de o titulâ pompósă și acea mână va ti posesdre a unui măreț u tesaui Inse tăcere și înțelepciune: am numai daqua.

— Me ducu, dise ziganca făcend o mișcare spre a eși din casă, numai tiți buni și diceți omenilor din curte sĕ ine lase se esu nesuperata.

— Patano, dise Cristian, da ordinile cuvenite qua s$ lase pe femeia in pace

D-na Cristian eși urmată dc Sanda, lăsănd pe sociul ei scufundat in redessiunile sele.

CAP. LV.
URMAREA CAPITOLULUI XLVII.

Se lăsăm pe Sanda ziganca a sc ocupa cu căutarea femeei, pentru quare Cristian manifestase un interes așa de viu, și s? revenim la Danibal, de quare ne despăr-țirăm tocma in momentul quănd sĕ dispunea sascumjă pe Telma in florăria sa, pentru qna s’o feresc, sĕ înțelege de ochii indiscreților ce ’i sosiau.

Asa dară Danibal, dupe ce depuse tesaurul sun într’o cameră pe quare o transformase într’un fel de grădină de ernă plină de flori, de păsări căntatóre quari sburau libere pe arborii de portocali și do lemei, ți du-pe ce o ascunsese înti'un fol do ascum,ietare improvisată de doĕ piramide cu flori în unghiul cel mai depărtat, al grăimei sale, sĕ dispunea să esă. Quând sĕ vedu faciă in faciă cu Toma Ilianu în pragul ușei ce respundea în salon.

— În numele vieței tale, ascultă-mi! dise Toma Ilianu.

— Cine ești? întrebă Danibal.

— Nu me cunosci?

— Nu; dar orcine vei fi, ce vrei?

— Voiu sĕ mi dai putină ascultare; v vorba de o-nórea d-tale, de fericirea d-tate. doĕ lucruri Ia quari di pre multu si quari amendoĕ sunt in pericol. Nu potu ți spuiu mai multu acum. Ai arme?

— Ce sĕ faci cu ele? n’ei vre sĕ mi deserți corpul de suflet sau punga de bani?

— Dumnedculc! aur am cu ce sĕ traescu, și viața ta mi e de prisos ca viața unei rondunele. Dar nu ți imputu nimicii, cheii te cunoscu, Respunde-mi la ce te am întrebat făr’ a intârdiia.

Ascepce-me aci, dise Danibal trecend intri'o altă cameră.

— Te asceptu, dur adu-ți aminte chĕ n avem timpu de Întârziat.

— Eca-me, dise Dauibal revenind cu o perechii de pistole.

— Sĕ cșim dară.

— Unde me duci ?

— Acolo unde vei pute smulge masca acelora ce sĕ dicu amicii d-tale, și unde ți vei resbuna, daqua vei voi, de aceea ce sĕ dicea femeia d-tale.

— Du-te la dracu, daqua ai venit pentru atâta lucru; u'am uici nu amicii și nici chĕ voiu sĕ am, și înquât pentru femeiă, ea nu mai e a mea.

— Este cu putință sĕ vorbesci astu-fel! dise Toma lliunu cu o mirare prefăcută. Dar un; cată sĕ gluinesci, sau nu e Danibal quare vorbesce astu-fel. Dr și cum tuse, eu mi făcu datoria sĕ apelam la simtimentele d-tale de onore și a nu te lăsa fără sĕ vii se iei actu de trădare ce ți sĕ face.

Și zicend așa, Toma Ilianu apucă brațiul lui Danibal 'i sĕ cercă sĕ ’l facă a veni dupe dȇnsul.

— Vrei sĕ me duci cu sforța! dise Danibal retrăgendu sĕ c’un pas înapoi.

— Așa, așa; ți am spus, voia se te resbunu și fac voiă-ți.

- - Ei bine! destulă glumă: lasă-me in pace.

— Hi! nu; trebue sĕ vii; indeșertu te vei cerca sĕ iernii.

— Ei! nu! dicu o dată, și dc o iniiă de ori uu! Vrei sĕ înțelegi?

— Atunci dară esti un miserabil. un omu fără »-nfire și fără inimă, disc Toma Ilianu depărtându-se și trăgend ușa dupĕ dȇnsul.

În momentul acela s’audi o detonare de pistol. Danibal, csasperat de insultele ce le suferise dc la ticălosul de Ilianu. trăsese asupra lui, dar glonțul pistolului pătrunsese ușa făr’a atinge pe nimine.

De o dată ușa salonului fu deschisa și patru veghetori de nopte intrară urinați de Toma Ilianu.

— Ați vĕdut? dise Ilianu adresăndu-se către ucei patru omeni: am enit se’i vorbescti ceva din partea d-lui prefecții al poliției, și el a tras in mine cn pistolul sĕ me omore. Luați-’l dară și 'I duceți la poliția unde ve voiu însoți și cn îndată.

— Păcătoșilor, sĕ nu matingeți. chici cel ce va lutesa a apropia do mine va fi mortu îndată.

Nici unul din unenii lui Toma Ilianu nu sĕ mișcă din locu.

— Așa? dise Ilianu turbând dc mânii, atunci voi stați aci se’l pășiți sĕ nu fugă, și eu mf ducu sĕ Ins ciînțezu pe 11 prefecții al politiei, quare va sci.

— Nici un pas! dise Danibal, sau nu mai respundu de nimicu.

— Bine! observa Toma Ilianu, vom române aci quât timpn va ave d-lui plăcerea ne ția. Dar vom scăpa o data, și atunci...

— Ia stăi! ia stai, domnișorule, dise Danibal apropiându-se de ofițerul polițienescu; daqua nu me incelu, mi se pare che vrei sĕ in ameninți; nu eașa? Dar cine ești d-ta qua se vii sĕ m'ameninți in casa mea. și cine ți a dat dreptul s£ vn sĕ faci acesta? Ești,... ce ești? ce dici qua sĕ porți acestu restu de uniformă a postului e ai ocupat o data .și din quare ai fost scos pentru mita purtare ce ai avut o ? Ai vrut s'abuscsi de credulitatea acestor omeni simpli, quari, vețitnduin-tr’acestu portu falșii, te au credut si te au insolit qua sĕ veniți sĕ constatați împreuna, ce lucru? st vedem; ce am făcut? ce ați descoperit? Vorbesce! Vrei sĕ te duci la poliția sĕ denuucii, ce lucru? as fi turius s£ a-tlu, si pe urmă ți promitu sĕ ve dau drumul la toți se denunciați or ce ve va place Așa dara spune, vorbește.

— Ai vrut sĕ me omori! disc Toma Ilianu.

— Minți! am vrut sĕ te amenințu; daqua as fi avut a minte sr făcu ceea ce dici, te aș fi atins precum atingu flacăra acelei luminări.

Și diieml așa, Danibal trase cu cel-altu pistol asupra unicei luminări ce ardea p‘o masă la țiece pași distanța și o stinse intr’o clipire.

Căci n’e drumul! dise Toma Ilianu re-pedi”du-se pe ușă din preună cu complicii lui.

— S au dus! atât mai bine! ții sĕ Danibal. Acum

la rondul nostru! — Dar. nn s'u puiuț, dw a intrat ciueva pe ușă prolituud de intunencu? — S'aprindem luminarea. Așa! Acum la tine, scumpă Telma; vom pirați acesta locuința pentru tot dauna, și cine sde* Dar, ce sedii1 ușa încuiata pe din intru! Ah! tu ești, । ristian! pe unde ai intrat?

— Pe unde sĕ intra Dai-, tăcere! du face nici un zgomot, sau vei perdi tot.

— Ce vrei sĕ dici?

— Nevastă-ta e aci.

— rude aci?

— Nu vorbi tare. In tioraria ta.

— Dar Telma?

— Ea casă la mamă-sa

— Cum? cine a luat o d’acolo?

— Eu.

— D-ta'

— Vreai s'o lasu intr’un locu unde venia se s’a-si unda femeia d-tale?

— Și ce vrea car la ce a venit?

— sĕ ți cerii ertare; st trama itnpreunil cu suriul ei.

— Ertare! Din momentul quând am descoperit pe cea-altâ quare ine iubește, mi e cu neputință a mai trăi cu aceea de la quare am suferit atâte insulte. O voiu erta numai pe patul morții.

— Ei bine! di uliu turma in momentul din urmă al vieței mele, Dalia intrând in salon și rădend in genuchi inaiiitea bărbatului ei Erta-me pen a nu muri, chiici simții chĕ viața mi sĕ stinge, me parăsesee din mi-uut in miuut: și cu tute astea venisem sunătusă și mi era torte bine quând am intrat in casa ta; dar se vede...

— Pentru-ce mi ai făcut acestă întrebare?

- Pentru-chd... Asceptă; da: am audit do? uși deschqirndu-se de o dată pe quând veniseși d-ta și pe quând era încă intuncricu in casă. Eră pentru ce te am întrebat.

--Se vede eu? intr’acel moment, profitând de in-tunericu, a intrat sceleratul qua sa și piuă în lucrare proiectul sĕu infamii, dise Cristian.

— Acum, nu seim daqua ceea ce a pus în acostă băutură e vre un venin mortal sau numai uu simplu narcoticii, având de scopu a adormi pe mine, și apute în urmă se mi caute prin casă, cu speranța d'a descoperi vre un ce cu quare s? m? compromită! Or și cum, me ducu se dejocu planurile incmicilor mei, fă-cfind sĕ despară cea mai mică armă cu quare s’ar pute in contra mea.

— E forte frumos; dar nu ți perde timpul stând aci; nu snm eu de ajuns?

— Da Criptica : ești un bravii prin devotamentul ce I ai pentru amicii d-tale. și daqua ceva quare me face se te iubescu mai multu, interesul cel mare pe quare îl por ți pentru l’elma.

— Oh! așa este. Nu sein ce putere ine lâgil așa strins cu sortea acestei copile, dar scut chA pentru dȇnsa mi aș da trei părți din partea mea și dot din viață qua 'o vedi fericita.

- N’ai nevoia sĕ faci nici un sacrinnu de aur sau de viață; daqua, precum mi a prohato de ajuns, fericirea acestei copile stil intru a ti adorată de cel ce ii iubesce, apoi fii sigur chĕ fericirea ei a început am minutul quând nu a permis a i inchina tot amorul meu. tnla idolatrarea ce o merită de la mine.

— Așa dani simți chĕ vei pute sa iubesci!

— Am simțit acesta mai de multu, acum nu mai e vorba de o simplă umțiro, ci de o pasiune quare și e-sercită asupra mea un imperiu pntinte, o nedisputată de nici o altă putere lumesca.

— Dar ce vei face cu femeia acesta?

— Ea nu mai e de multu a mea.

— Cu tóte acestea...

— Formalitatea quare ne unesce?

— Cată să țineai sema de ea.

— O femeiă quare și dă corpul unuia, inima altuia, și nare pentru bărbatul ei de quăt desprețu, de quăt ură. de quăt derîdere. a mai cugeta vr’o dată seinvâce în favórea ei nisce formalități batjocorite chiar de dȇnsa, ar fi o pretensiune ca aceea le a voi cineva să lege doi lei unul de coda altuia, cu o cordă subțire, și a pune din aintea fiă-quăruia dintrenși. ia o distanță respectivă, quâte un animal quare sĕ i insulte sau se le întărite plăcerea de a'i sfășia. Cu tote acestea, dicu și eu ca d-ta. voiu ave recurs la îndeplinirea formelor cuvenite, spre a ti in regulă.

— Și ce motive vei propune pentru susținerea dreptății d-tale ?

— Motivul cel inai capital din tdte. adulterul.

— Dar ai probe legali a infăcișa ?

— Am córespondința ei amordsă; quare probă mai învederată de quăt acesta

— Nu e adevărat ceea ce dici, Livi! strigă Dalia desceptăndu-se și sculăndu-se dreptu in picióre.

Danibal și Cristian sĕ traserd inderfit cu trei pași ațintând ochii lor sperioși asupra aceleia ce discse aceste cuvinte.

— Nu A adeverat ceea ce ai dis, urmă ea; n ai nici córespondința d a mea. nici un peticuțu de chĕrtiă, nici o probă legah incoiitra mea; n’ai de quăt prepusuri, de quat calomnie, de quăt do acusari uefoiidato pe vr’un «dever. daqua ai acea córespund ință, arat’o s’o vațlăa-micul d-tale quare a fost pute dispus se te cercă pe 1ui pnt; dar nu vei av5 nimic; de arătat, in-deșertu cauți pretutindinc, nu vei găsi nimicii; piobele d-tale au despărut spre a ,i da locul la ale mele, checi nu fără scopu am venit și te am făcut să credi chĕ am fost Înveninată sau amorțită ci qua de ocasiunea de a descoperi ceea ce am descoperit, Am audit dară cu urechile mele pasiunea ce te domină și quare vrea să mă alunge pe mine din inima ta. in quare ai înălțat alteia altarul amorului tău; le am amjit acestea, nu singură, eu, ci încă doi martori quari ascăptă afară semnalul meu spre a intra. Dar aceea pentru quare îmbli să mă sacrifici nu va fi a ta, ți o juru și, daqua vrei să mă creoli, cercetăsă și vei vedă chĕ ea nu sĕ află în sinul familiei ei, ci dusă acolo unde am pus eu la cale mai din ainte, spre a fi peste puțin trimisă peste fruntaria din preună cu cei-alți emigrați conaționali și consăngeni ai ei, ce sĕ află acum în mamele inemicilor lor și cel ce a contribuit prin ajutorul său activu și indemănaticu la acesta, a fost Domnul amicul d-tale de faciă.

— Eu! dise Cristian în culmea indignării.

— D-ta! nu ești D. Cristian?

— Eu însu-mi.

— N’ai eșit d-ta dintr’acestă casă, nu sunt doă orc, împreună cu o femeiă încostumată într’un portu ce nu ă al sexului ei?

— Așa.

— Acea femeiă nu ă de quare fu vorba?

— Insă ea

— Nu v’a întilnit o trăsura în quare sĕ afla un omu ascuns ?.... la o distantă de vr’o cinci-deci de pași de casa acesta.

— Da.

— Nu s’a oprit trăsura îndată ce s’a apropiat de voi?

— Bine.

— Ai dat pe acea femeii iu primirea acelui uimi, quare sa făcut iutr'o clipă nevĕdut cu dȇnsa din pre-uuă?

— Așa

— Ei biue! acel omu, nu scii cine era?

— Era tratele ei.

— Minți! era baronul Orosiu, inemicul ei de morte, și al familiei ei. quare. sub apariuța fratelui ei, a luat’o in trăsură, și pȇnĕ mâiue pe la acesta óră, fruntaria imperiului vecin o va despărți pentru tot d'auna de cei ce sĕ credeau fericiți lepge dȇnsa.

— Și ai putut îmbrățișa o astu-fel de otarîre crudă făr’ a te înfiora. făr a te teme de nici o mustrare de cuget cel puțin? dise Cristian.

— Te ai temut d-ta quând mi ai servit de complice?

— Eu? complicele d tale!

— D-ta quare vorbesci.

— Ești... o miserabilă!

— Ah! țipă Dalia cu voce pe quare sĕ nevoia o face demnă de strigetul desperării.

L’acâstă strigare ușa sĕ deschise iu sgumot și D F*** însoțit dc Toma Ilianu și de doi1 alte persóne aduse intr adins de unchiul Daliei, sĕ vâțiură intrând in camera unde sĕ petrecea scena de mai sus.

— Domnilor, vă ieau de martori ai insultei ce am suferit o dc la unul din amicii soțiului meu, dise Dalia adresăndu-se către acei ce intrară.

— Complectcsă-ți acusarea domni, dise Danibal.

— N’am ce să complectezu, respunse Dalia.

— Ai acusat pe amicul meu, dar ai uitat scopul cel principal pentru quare ai venit a fost de a mă acuș» pe mine.

— Ai auțjit ce a dis bărbatu-tău? șopti D. F*** la urechi a Daliei.

— Lăsați-mă chĕ mi perdu mințile, respunse acesta pe acelaș ton.

— Curidsă femeiăl

— Domnă, dise Danibal, ți am adus a minte chS aveai s6 spui ceva persdnelor pe quari le ai rugat a ți servi de martori, checi aveai se te plângi de mine pentru infidelitățile ce ți am făcut; grăbesce-te a le comunica scopul pentru quare le ai invitat, chei sum nevoit a părăsi peste un minut casa în quare ne aflăm amândoi.

— Nai să respnndi nimicu, Dalio, la provocarea ce ți sĕ face? Dice D. F***.

— Am sĕ respundu chĕ m’am încelat, chĕ am fost ren informată, respunse Dalia întorcându-și fația ți plecându-și fruntea pe mană.

— Atunci am să vorbescu eu, dise Danibal, și vă mulțumesca, Domnilor, pentru ocasiunea ce mi ați dat de a vă vodă adunați între mine și acestă femelă, pe quare o declam înaintea D-vostre de adulteră către so-țiul ei, de o femeiă prosntută înaintea opiniunei publice. Luați acîu. vă rogn, de defăimarea ce ’i făcu, chĕci voiu a mă servi de acăstâ armă spre a mă desface de dȇnsa. Quând voiu fi chemat înaintea giustiției biseri-cesci voiu susține aedstă defăimare cu tóte probele cerute. Domnilor, primiți salutările mole. D-le Cristian, aideți unde ne asceptă datoria nostră.

CAP. LVI.
SERBAREA MOȘILOR

Dupe tradițiune vechia, pe care o vom esplica nidutn, Rumânii țin pe fiecare an, în luna lui maiu sărbătórea numită a Moșilor, in ipiare poporul cumpera luminări de ceru, ule, cote, străchini', etc, și le împarte pentru sufletele inerților lor. Acestu obiceiu fiind lu tetă țera și dincndii-se cu fidelitate întruna din sămbetele lunci ce ară taram mai sus, e de prisos sĕ mai căutăm originea acestei serbări, de quâi acolo de unde au moscenit’o Românii din premii cu alte tradițiuni ce sĕ conservă încă de la cuceritorii lor, adica in serbarea a-mtlog'l ce a esistat la Roma, dupĕ cum a avut fericirea observa înaintea nostru cu multă logica autorul articolului intitulat Sermiórea Moșilor și publicul în unul din diarele române sub onorabila semnătură deAL Zoh. Așa dară acesta serbare era aceea ce *e nmnia Compt-Wia, ținută la 2 maiu, și In quare sĕ făceau sacrificii leităților numite Lire sau umbrele moților, stremoșilor. Or ce altă origine ar mai voi cineva să de acestui nsu absurdă, arbitrara și depărtată de or ce logică sănătosă.

Era dară intr’o joie de Moși, ții de solemnitate,in quare prefectul poliției fac0 imvitârile sole persdnelor ce crede de cuviință pentru Cortu, uu fel de pavilion im-provisat ad-hoc pe o înălțime de brazde vcrdi. iinfru musețat cu culorile țerei, mobilat cu eleganță, cu luxu chiar, impeuișat cu stindarde tricolóre, având la óre-quare distanță piramide sau arbori făcuți de ole și ulcidre, de cofițe ți stegulețe, precedat de o aleă sau mai multe de brai și animat de musice și de gătekde cele frumose ale dar dur. Bufeturi gratis pentru cei invitați, focuii artificiali hóre de țeram și țărance, danțiiri de călușari imiuind răpirea Sabinelor, nimicii nu lipsesce pentru a tace acea fii una din cele mai vojdse sărbători pe quare tóte cinele o gintă ca petrecere si ca curio-sitate.

Mii de trasure sĕ învlrtescu sau staționesă spre a asculta musica. spre a privi Cortul sau spre a sĕ privi intre ele, mii de obiecte sunt espuse pre vânzare, începend de la modestele producțiuni ale industriei naționali și penii la articolile de hixu quari ne vin din stre-mătate, t6te ar ti in stare a contribui contingentul nu-milei lor pentru fondarea unui dicționar măi complecta

Pe quând clasile avute sĕ ocupă cu preimblarea cu admirarea, cu căutarea persónelor cu quari s’au vorbit a sĕ iutîlnl cu cumparatorii dc diferite lucruri de quari au sau n’au trebuință, poporul singur înțelegând viața mai bine de quât toti, mănîncâ, bea danță ehiu-esce, nepăsător de banii ce ’i sboră din téscă și de grijile ce I asceptă mâne.

Dar dm preuna cu acele cântice esecntate de sute de musice diferite și cu acele chiote ascuțite quari pâ-trundu aerul prin mii de gurc turbate, vin să s’amesti-ee strigările a o mulțime de vendători ambulanți quari sĕ vâră printre omeni, și făcu locu printre trăsure sau ședu în ușa umbrarului lor chemând pe cumpărători din totă puterea peptului lor.

Aceste strigări sunt quam cele urmtóre

„— Friptii și rumeniții!— (Ei! asculta! doi făra peie și una la doĕ)! — Braga dulce și acrișoră! — Braga rece! cine bea de dor ’i trece! Ai braga Imn! — Lămâi și portocale! Portocala și paraoa! — ( Blz) 1 — Covricei cu zaliar! Rahat cu apă rece! Alune prăjite, trei d’un gologan! Conici, siimți calde! — Turte dulci! turtițe. im le lăsați! îughecntii! — Bidinele de spoit!)— Dulce și rece șerbețelu ia! — Cu ouPco-sonă'u! cósănacel cu oue' — Iaurtul iaurtu! căimftcel! — Liap dulci», lapte! — Floricele bune! ele. eic. etc

— Mișcă mai ’nainte, birjar! strigă unul dintr’o birje elegante adresăndu-se cucerului său.

— Unde să tragu! nu e locu, respirase acesta.

— Puțin, mă! doi pași mai narate; voiu să vor-bescu cu domnul quare ă înaintea ndstră.

Birjarul întrebuința tbtă iuțea lui strigând unuia: Păsesce! altuia La o parte! clunuiud în diepta, rctră-găndu-se înapoi și în-tiue reușind cu multă anevoință a s'apropia puțin de trăsura ce staționa înaintea trăsu-rei sale.

— Bună dioa, Comnine ! dise cel cu birja elegant?, celui ce I apropiase și quare sta intro birje pficătdsă cu do? mirțoge spetite.

--- Bravo, Ferate! tu ești ? respunse Comnin, dându-se jos din trăsură și urcându-se într ă amicului său.

— Dar unde ai găsit acestu faeton minunat?

— El m a găsit pe mine, și d’aceea nici chĕ ’l mai țiu; bine eh? te vĕdui. frățióre; daqua vrei, plătescu și eu partea mea și vom țină amendoi birja ta.

— Voiu ti cu tine p nă la nou? si jumătate, da-qu?. ții sĕ fim împreună.

— Și pe urmă?

— Pe urmă mă ducu. suni chemat la o adunare.

— Unde?

— Unde am sĕ danțu ppnă mi oiu sparge botinele.

— Măre! Ce ai pătit ?

— Ce se patu?

— Tu să danți!

— Și ce lucru curios gâsesci iu asta?

— Ba fdrte curios încă.

— Și pentru-ce?

— Pentru-chĕ te sciam altu fel.

— C om mr Miai ? nusantropu ?

— Ba. misodanțu.

— Ei ’ sa schimbat boerul.

— Apoi asta pune-nii. Și ce te a ficat site schimbi așa?

— Pote umul remiiă la un gusta de qnând sa niscai și pȇnĕ va muri ?

— Așa te înțelegu .. Dar ia veddi! daca na incelu, nu e fata Planei Vatreon aceea quare sta la drepta nustrt intrun faeton albastru cu cai morgi ?

— Ba e ea și cu bărbate-sĕu

— S’a măritat?

— A dat Dumnezeu

— Și cu cine?

— Cu tiiul lui Stroe Cescut un nătărtu; dar sĕ hce che e gros la cefă.

— Atunci nu o fericescu daqua a luat ud bărbat nătărău.

— Din contra, femeile sunt fencite quând ioau asemeni bărbați. Dar pe cine ai salutat ?

— O damă, ce ti pasă!

— Hm! și nu mi spui!

— Ți am spus.

— Dar acesta mister?......

— Am vrut să te intrigii, nu ă nici un mister; * nevasta lui Danibal.

— Fosta.

— Ce? nu mai trăescu împreună?

— Nici asta nu o scii ?

__ De unde s’o sciu! am fost atâta timpu polară Și cum ? ia spune-mi.

— Pră simplu, a lâsat’o.

— Și causa?

— Ai putl sfi mă întrebi la îmulțit

— Dar cea mai principali?

— Cea mai principali i chi ’l încela, pini* quând s’a convins omul de farsele ce ’i juca, și din momentul acela.. Bună dioa, frate Odoficel Apropiă-te sine vedem mai bine. Bre! bre! de quând nu ne amu vfi-dut! Unde ai stat ascuns pin acum ? Te ascunzi de noi și faci la versuri mereu, nu i așa?

— E un an de quând n’am mai făcut nici un puin de versu măcar! Ce lucru te ar mai puți inspira cu censura asta!

— Ai dieptate.

— Mai de-ună-di mi ducu si mi ieau de la censură un manuscris ce ’l detesem de astă erna. D. Censor mi 1 inapoiesă într’o stare, quare m’a făcut si plângu de necasu: pune-ți in minte chi mi stersese, nimicu mai multu, de quât vr'o quâte-va rime numai; ce eram se făcu cu versurile mele fără capu sau fără coda! Am aruncat și eu scrierea în focu și m’am ales cu atâta.

— Și ce fel de rime ți a sters?

— Rimasem teatru cu lotru, dramă cu infamă, literatură cu lătrătură, progres cu interes, căsătoriă cu nebuniă, scâlă cu golă. curte cu turte, amor cu sbor, patriotisme cu egoismu, și alte asemenea. Astea s’afl părut d-lui Censor chĕ provdcă la rescdlă, la anarchiă, la resturnare, și a tras pe d’asnpra cu pana sa ucigătore.

— Și a făcut datoria de călău.

— S o mai facă cu alți, chici pentru mine, unul, nu mi voiu mai compromite musa lăsftnd’o in ghiare-le sele.

— Dar ce parte ai avut tu’ Mai de-ună-di erai córector la un ziar, și te a dat afara, pentru chĕ mulțimea greșelelor de tipar sĕ repeta pe totft țlloa in tdte nnmerile diarului. Audi d-ta! in locu de oroufiicw avea organicu, în locu de robu, orbu, în lucii opera, o para; litre îu locu de litere, omóre in locu de owdre, împărțit îu locu de hnpețil, archont ohgiu adică ologiă de boeri, in locu de archonlotogiă. și o miiă de quari nu mai iui aducu aminte.

Odofice tăcu doi pași spre a sĕ depărta.

— Te duci? ’i dise Ferat.

— Me ducu, respunse el; m'asceptă un amicu cu quare voiu să puiu la cale fundarea unui diar politico-literaro-comercial.

— Ferice de abonați! ce vei ave! murmură Ferat intre buze.

— Sĕ duse iufine! dise Comnin.

— S’a dus se afle un capu de tanr qua să rime-se proiectul sĕu de aur. Dar noi nu ne mai mișcăm d'aci ?

— înde sĕ ne ducem? mai bine ce stăm?

— Fără indoĕlă 1 do unde ara pute privi mai bine dama cu nigeriana albă, quare nu și iea ochii de la noi!

— Intradever, incepuseși si mi spui ceva atingă-tor de despărțirea lui Dambal cu nevasta sa.

— Te Interesezi?

— Puțin... Nu atât cu mima quât cu cnriositatea — Oh! inima! Mergi pre departe.

— Dar pănă va descoperi mina ce o caută..,

— Fu pe pace, nu ’i a trebuit multu penă s’o descopere.

— Și cine ă amantul ei ?

— Financiarul el?

— Fiă.

— Unchiul ei.

— Mi nebunesci! Un unchiu...

— Un unchiu cu numele, in realitate nu i 6 nimicu.

— Atunci cată să hă D. F***l

— Un smintit, quare ’i place să facă tdte cu sci-înța diplomației, dupĕ cum crede el, și s’ajungă la scopul ce șî propune prin mițildce pedise, ca acel copil quare, vrănd sĕ ’i sĕ de rasol ia masă, ceruse puțină sare, spre a săra respunsese el tatălui său, rasolul ce ’i sĕ va da. A Întrebuințat o mulțime de stratageme, a înodat o intrigă teatrală, a complotat cu alți complici, qua s’ajungă la desnodămăntul quare și avea esistința înaintea giganticului proiecte ce formase

— Un nebun! îl cunoscu.

— Acum ’i s a promis portfoliul de ministru.

— Nu mă mini de locu: In cetatea șdncilor. liliecii trecu de păsări. Dar amicul Danibal?

— Ea acea óră pote de quâud îl cautu, și nu potu da peste el; nimine nu scie ce sa făcut.

— Ce va să dică asta' Și nai făcut nimicn spre a’i da in urmă?

— Ce vrei se mai făcu! M’am dus a casă la dăn-sul de atâtea ori; un singur fecior quare ’I avea șăde să ’i păsăscă lucrurile din casă; diee chĕ nu ’I a văut

de vr’o septămânâ; m’am dus la toți amicii lui și cunos-cuți, nimine nu scie nimicii; m’am dus chiar la polițiă qua sĕ vĕdu daqua va ti eșit din capitală, nu sĕ vede trecut nicăire...

— La Cristian ai cercetat ?

— Doră pe dânsul nu ’l am întrebat. Dar astă sări...

— Acolo ești chemat?

- Da.

— Iea-mă și pe mine. îl cunoscu.

— Nu sĕ pdte. întrerupse Ferat.

—De ce nu sĕ pdte? Nu merit pdte acdstă o-nóre ?

— Nu trebue să te ibrmalisesi; aci nu e vorba de ondre și de neondre, ci de un secret pe quare mi ’l a încredințat numai mie : pdte, daqua te ar li vddut și pe tine, nu s’ar ti îndoit d’a ți ’l împărtăși tot așa ca și mic.

— Nu înțeleg un secret unde vor fi dame de danțat.

— Ha! ha! ha' ha! mi place prd multu idea d-tale!

— De ce rițh ?

— Pentru-chd creții chĕ unde sunt dame, bărbații nu pot ave nimicii secret de ele, sau chĕ s’ascepte sĕ și le dd pe laiă neaveud a sĕ teme de ele.

— Quare vânt ți aduce aceste idei! par chĕ vrei sc prinții pesce intro pădure!

— Dar ce ai vrut sg dici atunci ?

— Trebuia si me întrebi ’nainte de ami respunde ca baba surda.

— Ei biue! vĕdu chĕ te ai supărat, pentru-ehă am vrut să gluinescu. dar un te am credul așa de susceptil, și ecă-me gata a ți cere scuae. Ești satisfăcut?

— Cum vei voi.

— Ce fel, cum voiu voi 1

— Așa, daqua creții chĕ cu atâta sĕ pdte satisface cineva...

— Astu-fel înțelegu. checi nu mi vine să credu chĕ ai ave nevoie de săngele meu spre întrega d-tale îndestulare.

— Oh ! săngele teii! Ce vrei se făcu cu săngele teu? Nu scii chĕ săngele pătâsă mana cui il varsă și me laudu chĕ n am făcut pâ)f acum o faptă quare sĕ mă pătese. Pe leng’acestea, sum Român, și n astă qualnate, voiu sfi crețiu chĕ am destui bun simțu, pentru qua să mi armesu brațiul incontra unui amit-u, pentru o bagatelă; să lăsăm aceste estravaganțe pentru ferele unde moravurile bune sau role, fiind ajunse pre de- , parte, escesul sĕ află óre-cum efectul lor natural. Quât pentru mine, sĕ nu te ascepți nici o dată chĕ te voiu provoca la duel, pentru chĕ ți a plăcut sĕ ridi de mine, dar voiu căuta ocasinuea sĕ făcu și au tot așa, și sĕ rldu pentru ceva quare sciu ch? are să te doră pre multu.

— Birjar, mâna mai 'nainte, să vedem și noi focurile de artificiu.— Și dici chĕ ai să m atingi unde sĕ mă dâră ?

— Așa am dis, rcspunse Commn surind.

— De o qnam dată nu me dóre nici capul, dise Ferat, afară numai daqua vei mina sĕ mâ ții in sfera acestor impresiuni turburi hi quare ți piace a ocupa spiritul meu.

— Bine, scumpul meu, fiă după cum croi

— Comnine, tu cată să scii ceva quare mă pri-vesce, quare m‘ a+îuge de apropo, dar nu vrei si mi spui; și cu tóte acestea nu petu sĕ nu recunoscu interesul ce mi ai purtat in tot timpul pe quât amu fost amici împreună...

— Și acum nu mai suntem? întrerupse Comnin.

— Nu vrei să mai fim, după cum vedu.

— Te înceli.

— Nu mă încelu de 'om : mi ai ds ch5 ai sS iiiji de mine pentru ceva quare are sg mă dori pre multu, repeta vorbele d-tale; mi ai dat să ințelegu chĕ cunosci un secret atiugetor, fără indoĕlă, de onórea meai de reputațiunea mea, și nu vrei să mi ’I spui: iu costă dară amicia nostrâ?

— Și după ce ți von «pune cescu, numi vei face, óre tot acesta întrebare: “iu ce stă amicia nostră vii sĕ mi spui tocma acum chĕ onărea mea e vătemată, in locu de a mi o spune pe quând era iacă timpu a prever: răul?,,

— Va să tjică tu sciai mai din ainte răul quare m amenința, și cu tóte acestea...

— Și cu tóte acestea nu puteam să dcschitfugura.

— Ce mână ți o ținea indusă?

-- Mână! Oh! o mână quare ține tetă esistința mea, o mână pe quare o aduni, chĕci c mâna unei femei...

— Or te ai mai însurat do quând du ne am vedut! întrerupse Forat.

Ba nu, dar m'nm împăcat cu nevastă-mea.

— Aiuresi! Dar nu mi spuneai singur chd nevastă ta nu mai eaistă de multu, die a’ peidul’o sau te a

perdut, In-fire chĕ nu v’oți mai veut de un mar de timpu Împreună?

— Așa ți am spus, dar acum sunt patru țlHe de qnând sdrtea m'a reunit cu ca. Este adevărat chĕ ea era perdută pentru miuo, sunt ani de quând o părăsisem p.atru nebunicîo melc, și in tot timpul acesta ca n’a Încetat d’a mă căuta pretutindinc, făr’a me pine descoperi, chĕci mi schimbasem portul, numele, părul și tot ce ar fi putut a mc tace recunoscut de ea, pentru qua să potu trăi cu o femeii pe quare o iubiam , pentru quare ca era geldsă și quare, o lună de la data amorului nostru, m’a lisat pentru un căpitan rusii de la husari cu quare fugise, dar quare perise quătc-va ile iu urmă in rcsbelul de la Ciimca.

— N’am mai vedut'o.

— Minți! dise Irat c’ un surîs de familiaritate.

— De ce dici che a mințit ?

— Pcntru-che chiar astâ-di tu ai vorbit cu ca.

— Eu ? ’

— Ba cu.

— Și undo am vmbit cu ca? cine m’a vî\h»t?

— Scii chĕ e târdiu!.

— Atunci du-ue Jpuminc acasă, sC uu remâiu pe jos.

— Dar birja ta ?

— Acum spune-mi, mai avem timpu pănă g’ ajungem acasă.

— Vrei să ți spuiu de unde sciu chĕ ai vorbit cu es amauta d-tale?

— Da, mă îndatórezi se mi spui.

— O sciu de la nevastă-ta.

— De la nevastă-mea!

— Dar ea de unde pâte sci?...

— Intreb’o, asta o privesce pe dănsa.

— Ș’apoi mă mini, ce a avut să ți spuiăție!..

— A vrut să fugă d’o asemene esplicare cu sociul el, chĕci, ca femeia cu minte, a prevăzut la ce resul-tat urit era s’o conducă...

— Era supărată quând ți o spunea.

— Nici de cum ; ba încă o spunea ridând :

Comnin și lăsă capul să cadă sub greutatea refie-siunilor ce ’i produséră vorbele lui Ferat, și nu mai dise nimicu- Dar ceea ce cugeta el era spăimentătur; și i-magiua indiferința cu quare o femt-iă spune unui strein o infidelitate a bărbatului ei, și acestă nepăsare îl făcea să credă chĕ ea și ocupa inima c'un altu amor, de óre ce nu sĕ turbura sciind pe bărbatu său Ia intrigă cu alta. Comnin dară rescolia tóte midlucele inteligințci sale, spre a afla modul cel mai uemerit de a sĕ convinge de adevăr.

El și edusea-minte chĕ sĕ cercase, cuquâte-va minute mai înainte, a descepta curiozitatea amicului său, spniudui chĕ avea să ’i comunice tiu secret atingător de onórea sa, și chĕ Ferat, In lucu da manifesta un interes forte natural de a stărui să afle acel secret quare II priva așa de aprdpe, el sĕ arătase așa de rece, Iu quât ’i sĕ păru chĕ nici chĕ voiea să scia de cele ce ’l făcuse el să lntrevlă.

— E de neînțeles! cugetă Comnin în sine; să n aibă cea mai mică curiositate să mă întrebe, quftnd era vorba de ondrea lui!

Dar îndată ce trăsura sĕ opri, din ordinul lui Ferat, la porta locuinței lui Comnin, strada St, Apostoli, și în momentul quâud Comnin întindea mâna qua să ’și iea diua bună de la amicul său, acesta, tnapoiudui salutarea:

— Intr’adevăr, țiise el, spuneai odinioră chĕ aveai să mi comunici ceva de marc importanță pentru mine, și ai uitat să mi spui.

Așa este, respunse Comnin, dar nici tu nu m’ai întrebat.

— Scă, te întrebu acum; daqua n’ai multu de dis, spune-mi qnât sĕ pote mai scnrtu, chĕci mă grăbescu, precum sen.

— Să ți spuiu, daqua ă așa; dar mai ’uainte de tote să mi juri chĕ nu vei scote vorbă.

— Ți o juru; spune.

— Singur te duci la adunarea lui Cristian?

— Suntem invitați amândoi, adică din preună cu nevastă-mea.

— Credi chfi te va însoți?

— Nu sciu, dar mi a promis’o.

— Mi indoĕscu.

— chĕ mi a promis să viă?

— Ba, chĕ te va însoți.

— De unde ești sigur?

— Sĕ va face indispusă, spre a avă motivu de a remăne a catu.

— Și pe urmă?

— Pe urmă va eși qua să sĕ dacă într’altu loca?

— Unde?

— Acolo unde o ascăptă amantul ei, mi sĕ pare căpitan Oruescu.

— Locotenentul.

— Sa făcut căpitan tn filele trecute.

— Și ce mi pasă mie daqua nu va voi să mă In-soț.ăscă! Daqua ea mi preferă pe altu, 6 chĕ și eu preferii pe alta; nu trebue să fim drepți? Sein de multu chĕ ea nu mă mai iubesce, dar in locu să mi făcu inimă rea, ceea ce mi ar fi ruinat sănătatea și mi ar fi vătămat fcriciepa, am iubit și eu pe alta, și văț)u chĕ nn merge mai bine așa. Tu n’ai fi făcut ca mine?

— Eu n’aș ave filosofia ta conservatóre.

— Dar ai ave poesia qiiare te ar fi ucis p6te. Pentru nune, găscscu chĕ 4 mai bine așa, de quăt să te închini în numele unei femei, pe quare s’o creții chĕ e săntă și quare să ți puiâ cornițdre fără qua să ți rrecă prin minte.

— Dar daqua femeia pe quare o preferi nevestei tale ți ar face tot asemenea?

— Nu credu.

— Pentru ce să nu crei ?

— Mai ântăiu, pentni-chĕ ă măritată, ți al doilea, pentru-ehă mă iubesce, după cum mi a probat’o, chĕci trăia despărțită de bărbatu-seă și eu am stăruit de s’a împăcat cu el, ceea ce m'a ascultat, de și nu ’i putea suferi să ’l vaă In ochi.

— Numele ei! urlă Comnin apucând pe Ferat de brațiu cu o putere convulsivă.

— Numele ei vrei să ’l afli? dise Forat cu sănge rec*

— Da, Minele acelei mlserahîle.

— Derona Comnin! Vei chĕ ii’am secret deține?

— Madina!

— Ea, Madina Dar me mini cum n’ai sciut'o, chfci ea mi a spus adesea chg va face tot qua afli tu acestă intrigă, fiind-chĕ altu-fel nu sĕ crede destul de resbunată de rfiul ce ’i’l ai făcut părăsind’o pentru alta

— Eu, sfi sciu desonórea mea și se tăcu! Voma vedd daqua voiu tăie și acum, dupfi ce m’ai Încredințat cu gura ta propria de trădarea ce mi sĕ face.

Comnin sĕ depărta îndată ca un înfuriat, lăsănd pe Ferat ași urma calea înainte spre locuința sacu aerul celei mai depline returburări pe fația sa.

CAP. LVII.
COFETĂRIA FIALCOWSKI.

Stabilimentul quare pirtă aceșt i nume f nn frimm ocal sitiiit pe străin ce nurcii) sce poți teatrului, In-tr’o pășiți inc fote av.itita’i cetnerciului, tuml-cha cei mai mulți quari sĕ dicu una la teatru, sĕ oprcscu aci qua s'asceptc oia intrării; acei ce sc ducu iaca la grădina Cismcg.’ilm, timd mdb mvoiți a trece pe dtu a-iuțea cofetăriei lui Fiakow ki, cea mu mare parte stau quâte-va momente aci cum tifle san, qna.id sĕ intorcu de la grădină, mulți petrecu acolo restul verei penf pc la vi'ce sau duC-sprc- ecc din rmpte; asemenea ți mulți alți qnaii caută uiijc ,i nu găsestii, au obiceiul sfi asceple la l’ trecerea sau intiirnarca biijei de quare aii nevoia, m, Ui-I ne, locatarii din Pa-sagiul rumân quare sĕ dl 1 l i spatele acestu stabiliment, sunt măi toți tubutan cum al colită ici stoțiisc De unde resultă ih î imprc?orul slabiciunii și fnco interesele destul de bine cu piblicid, pe quare scie se ’l mulțumesca cu gaslui, eleganța ți duna qualiuc ao-biectelor ce sĕ pot afla ‘ot-d'auna în cofetăria sa; astu-fel, și publicul quare scie s’apreiesc meritul celor ce 1 servi după plăcerea sa, nu încetei d’a concura din țâțe părțile capitalei, cele mai depăitatc chiar, spre a veni erna, dc la noufi óre dimiueța, și vara, de la optu, și a pune pe servitorii stabilimentului intr u mișcare continuă pintru a ’i servi cafele cu lapte, ciocolate, ceinri, prăjit u; e, licori, captivi ne, duleețe, bombone, glasele, fructe zaharate, creme sau fnndaute, etc, etc, etc.

Dar mai multa de qnât atracțiunea acestor obiecte devenite și ele ca o necesitate pentru luxul gustului, e un altu motivu quare face pe publici! sau o pai te din publicu a veni regulat o dată sau de duâ ori țiioa și sera in accstu local, pentru quare adesea di ncglige interesele, intârdiă ora incrgerei la postul re ocupă și lasă alte petreceri pentru plăcerea da sĕ găsi împreună cu quăți-va amici -au cunoscuți împrejurul unei mese pe quare no p .răsestu. de quât promit gmhi-și a reveni a doa-di sp.e a urma ceea ce an făcut astă-di. Acesta este plăcerea sau, qua va zicu mai bine, pasiunea de a vorbi despre Maccri'e altora, a face critica operei itali-anc, a teatrului național, a face în fine politică.

Se luăm in revistă qufite-va grnpe de omeni quari tmpresoră mai multe mese, ți s'ascultâm fiă-quare secțiune despre ce vorbește, ce subicctu de discuțiune îi preocupă.

Se ne apropiam do cea d’ântâiu m'isă quare sĕ pre-sintă ochilor nubtri, drepții înainte, in fația nșei pe qna-re intrarăm.

Aci sĕ vMu trei persdne, voiu scuti pe cititori dc amcnuntele dcscrierei caracteristice! fisice a acestor individe, voiu mărgini arătând in trecut chfi unul, quare cărunt, și qnnre semenă a fi de rr’o țel-fled și dnd de ani trecuți, vechia nostră cunoștință. Stroe Cesiu; cei-alți doi quari semănă puțin mai tineri de quât dansul, sunt necunoscuți; quâtc-trei au un porîu nepretențios și puțin presentabi pentru un locu publicu; dar mițlldcele lor și tilosofia pe quare semeni a o profesa ii scusă despre aresta, și noi nu ne vom permite nici o observare de etiqnetâ.

Ce vorbescu ei?

— Dar setu che plouă! dise unul din cei neconoscuți.

— Așa, măi frate! tótă nopticica a plouat, ți vădu che nu vrea încă se ste, respunse Stroe Cescu.

— Eu, potu qtiftud s’ujungu l'aceslă circiumă vorberscă, cum i d'vu unii, am vedut ș’am pățit

— Da, disc Stroe Cescn, te vedu plin de sus până jos; par’che te ai tăvălit pin noroiu.

— Ba che chiar! Cum se scapi neumplut cu putință dupe ce te nămolesci pȇnĕ in genuchi, apoi birjarii! îi reții che trecu iute pe lângă tine, și tocma atunci dă bice cailor, qua se sară, se te stropéscă și se te facă ca p'un porcu. Nu mai e de Dumnedeu. Pe urmă, pe unde se dai pe unde se ți faci locul calea ă strimtă, trăsurele trecu înșirate, par'che vr’o paradă; ici care de lemne, colo quâte un car de fin stricat în mijlocul drumului, mai din colo o căruță cu patru cai ți astupă drumul; vânătorii de pe strade, lumea cea multă, quare te inghesue, te îmbrâucesce, ți dispută marginea, ți trage și quăte o înjurătură... Pene scapi site duci unde ți arde s’ajungi, blestemi minutul In quare ai eșit din casă!

— Nu, nici o regulă, nici o văndu; par'chĕ suntem într’o de barbari, In timpii cei mai primitivi ai omeuirei. Dar, ce se dici' daqua nu capu, vai de piciore

— Și ce me prinde mirare, dise Stroe Cescu, sorbind din cafe cu sgorootul ce ’l tăcu gastronomii cei bătrânii, ce me prinde mai multa mirare che... uite, stau și mă uita quâte o data la trăsurele quari trecu flioa și noptea pretutindiue, sĕ le vedi, ardă-le-ar focul de madame, cbâ nu sciu cum le aș dice mai bine, le vedi clifi sĕ furlandisescu în rochile lor de imitase și de catifele. În pâlăriele lor cu flori sau cu pene, intindi-chiate, ințoțonate, par’châ stau gata sĕ sară din trăsură și să înhațe pe cineva la danțu! Nici chĕ le tună, nici chĕ le fulgeră! Bărbații umblă pe jos, pin norme, d-lor sĕ plimbă ia faeton; bărbații sĕ ducu la postul lor, la stabilimentul lor, dupĕ interesele casei lor, d-lor sĕ ducu la șose, la visite, la dracu seleiea; săra, bietul oăr-bat sĕ mulțumesce sĕ s’adune cn doĕ trei cunoștințe, să iacă o partidă de cărți, sau să ste de vorbă pȇnĕ pe la vr’o țlcce, țlece și jumătate, d-ei nu ’i place se și alegă o petrecere nevătiinătorc, o adunare de femei cum sĕ cade, o vedi turbată după polă, dupe valsuri, qua să mi ți o stringă iu brațe ofițerii, s’o invertéscă intr’uii picior și se i facă curte, qua să potă cși la lumină cu ce o pute smulge de la unii și de la alții,

— Șapoi, replică cel ce nu vorbise încă pân’nci, ș’apoi, cutesă, daqua te țiu meșii, se i dici ceva sau s’o ții de rău pentru viața desfrânată ce i place să trecă, și să vedi leșinuri și istericale, se vedi planșete chĕ vrei so omori, châ vrei s’o ții închisă iu casă ca un tiran, și altele multe.

Acuma sĕ vedeți d-vdstră, dise Stroe Cescu, pe qnare ararăm ocaslnnea să cunoscem quâti mâncă-rime de vorbă avea, cbiaru și unde nu sĕ cuvenia să vorbăscă , să vedeți d-vostră ce sĕ Intimplă cu fiiu-mcu , quare s’a însurat d' vr’o lună de dile. Eu, ca părinte, mi am făcut datoria să i spuin coă nu face bine să sĕ însăre; mai ântăiu chĕ fiin-meu nu mai in ântăia sa junețe, nu dâră cbă asta ’l ar fi putut vătăma în ceva, dar nu trebue să uităm chĕ trăim in țera Românăscă, unde prejudecățile n'au perit fucă și unde depravarea ă incă in culmea ei; al doilea, pentru cbă fata pe quare umbla s’o ita și pe quare a și luat’o pentru pecatele lui, era o cochetă d'alea ceți jdcă pe taler, quare nu scie ce ă bucătăria, ce menagiul, ce e grijea casei, ce ă de datona unei femei măritate, ci nu sĕ ocupa de quât, cum făcea ocbi diminăța, să mi ste la oglindă penă la prentu, să și facă colții, să de cu felurimi de ape pe obrazu, cu pomade, cu o miiă de drăcie, pe urmă să și ica cocoua dejunul, după dejun, să sĕ puiă pe lectură de romanțe, săra să joce tontoroiul saustmărgă la teatru; țfioa să nu ’i scape șósăoa; qnănd o invita cineva la vr’o serată de danțe, la vr’o nuntă, la vr'o masă, nu sĕ putea să nu sĕ ducă o dală măcar, quănd sĕ ducea la grădin 1, trebuia să fiă împresurată d’u escortă de cavaleri; quănd și permitea cineva să i scriă vr’un bilet de amor, credea chĕ c datóre să ’i rcspunțlă, chĕci aiiu-fel era să treci cbă nu era de bun ton.

In scurtu, D. fiiu-nieu nu m'a ascultat și a luat’o; să ’i fiă de bine ! Dar aș dori să '1 întrebe cineva acum, cum ’i vine cu insurătorca ?

— Credu chĕ ’i va fi venit acru, disc unul din convorbitorii lui Stroe Ccscu.

— Acra! di mai bine amar, frtțidre; d’ mai bine amar într’o luni de dile, bInii quari ’i a adus nevastă-sa, vre o cinci mii de galbeni, s’au cheltuit pe fae-tone, pe cupele, pe armăsari, pe livrele, pc mobilă de palisandru, pe loji ’a Operă și la teatrul Național,pe... pe... pe...*o miiă și o sută de flecuri, și acum umblă cu polițe pin piață sĕ se împrumute și nu ’i dă nimine o lăscaiă. Ecă ce va se a sĕ însura cineva in țera Românesc! și c’o femeia quare vrea se trăcscă numai pentru dȇnsa!...

Aideți mai departe, la o altă masă.

Cine sunt personele quari o inconjdră?

Sunt patru la numer.

Unul înaltu și uscftțivu, cu favoritele rase, c’un micu imperial și o mustăcidră subțire, cu perul cărunt, dar c'un aer cochet, ceea ce probesă chd tot’i mai place să stăruéscă în cuceriri amordse, în pretensiuui de curtesan.

E un esfulcționar

Al doilea un omu de o taliă de midlocn, mal multu gros, brunet, cu pCrui crețu. cu fația qiiam spână ți c’un portu elegant și pretențios: lanțul de aur cu brelocuri de prețu ’i atirnă penfi ia genuchi, degetele iui sunt pline de inele de petre scumpe, la peptu și la mâ-nicele cămășei portă tot d’auoa nasturi de petre scumpe; baston zigaretă tabacneră. tóte la ci sunt de valdre; erna umblă cu blană de samur, vara cu blusă albă pe quare o schimbă In tdte flilele.

E nn usurar

Al treilea b nn omu scurtu, biondu , cu fruntea mare și pleșuvă; sĕ p6rtă asemenea cu destulă eleganță.

E un bancher falit.

Al patrulea un omă brun, gros, vorbesce tare.

Se animsă, e sgomotos, rlde mul tu quând ’i sĕ pare ch6 dice ceva de spirit, și crede ch6 scie și quând tu în cer.

E un esmilitar înaltu, acum pensionar.

Se ’i audim vorbind.

— Streinii măntucă pâinea Românului, țjise cel din urmii personagiu; am dis'o tot dauna și voi rldeați de mine, checi nu m credeați. Acum a sosit timpul se mi dați dreptate, fiind-che le vedeți cu ochii; ostirea A plină de streini: Nemți, Prusiani, Unguri, Greci. Armeni, Bulgari, etc; nu minister sĕ n'aibft quâte un impiegat sau mai mulți streini; de vă veți arunca ochii mai departe, aveți sfi vedeți medici streini, spiceri streini, ingiueri, meseriași de tote meseriele, artiști: areni-tecți, pictori, musici. in-fine mai tóte profesirnile libe răii in mâna streinilor; ce mai remflne pentru Români, cha vin la vorba d-vostră, clifi Românii n' alergă de quât dupe posturi, fără de quari nu sunt capabili se trădscă; ce mai remâne dară bietului Român pentru ași scdte pâinea din tote filele. Negoțiul cel micu în mâna jidanilor; agricultura și negoțiul cel mare al grânelor în mâna Grecilor, profesiunile liberali în mâna Nemților. Mai sunt, veți dice, întreprinderile șoselelor și o sută alte contracte cu Statul de unde ar putd profita cineva; dar și aci streinul arc tot d’anna Antâiul pas: jidanii sĕ vedă în tdte și reușescu mai bine de quât toți, Ară Românii umflă din buze în țara lor sau sunt ne-voiți a s’apuca de ce ’i va lumina Dumnedu pentru qua să nu peră defome. Quând amu avd un guvernu părintesc o, quare sa fiă cu doi pentru binele publicu și sA cunoscâ unde stau adevăratele rane ale poporului, ar mai penuite, ar mai suferi o as tu-fel de stare de lucruri?

— Picu și eu cu d-ta, tfise bancherul falit adre-săudu-se la personagiul cel inaltu și uscățivu quare ții-sese aceste vorbe; dar cum ai vră să Iacă un guvernu qua sĕ mulțuméscă pe toți? sórele quare e sore și nu pute încălzi pe toți.

— Nu ă vorba aia, observă elegantul usurar scuturând cenușa de zigară quare picase pe pantalonii sei; un bun guveruu și patriotica acela quare, mai’nainte de tóte, ingrijesce de sortea poporului său, să nu ’l lase să perft pe drumuri, ci să ’i dă mițlloce de a pută trăi cu munca sa, cu sudórea a, ără nu să ’i iea bucățica de la gură și s’o de unui strein venetica, quare vine și sĕ înavuțesce din spinarea nostrâ și apoi plecă incolo de nu '1 inai vedi, ba încă rîde și de tine, di-c4nd chĕ a găsit o țeră orbă și sat fără câini. Daqua nu ue va îngriji guvernul, cum să ne ingrijéscă? noi?

— Dar ce? m'ai vrc să ți de guvernul să uiăninci, ca la copii? dise cs-bancherul.

— Oh! lăsați-le, daqua mă iubiți! dise cel inaltu și uscâțivu; voi nu înțelegeți luci urile cum trcbue să mergi; mai bine să le lăsăm încurcate.

— Sciu chĕ muscele nu făcu miere, rcspunse falitul , și chĕ nu ue ă dat noă să orgauisăm țera, dar vorbim și noi ce ne taiă capul. D-ta quare csti mai competent iu asemenea matei ia, de ce nu ți dai părerea...

— Și ce a înțeles dându-și părerea ? disc usura-rvl elegant; nu cum va ă cineva să ne asculte și să piuă in lucrare părerile nostrc Quând aș ave o putere, u’aș mai sta să dau la păreri, ci aș puue tdto la cale quâte sunt pentru fericirea țerei mele.

— Și cum?

— Cum? las, atnncia să vedeți, acum ce sg Înțelegeți numai din vorbe.

— Ia stap, mii frate, și nu ve certați, la dracul dise es-militarul pensionar. Stați sfi vg spuiu eu. — Băiete! adu-mi o anisetă!— Ce ne era vorba? nu pentru streinii chĕ muuincă pâinea Românului? Daci plecarăm.

— Așa.

— A! bine. Acum se vfi spuiu o istorii qua sfi vedeți de unde a eșit vorba asta. De-ună-ții m’am dus la palat sĕ vedu pe Caimacamul, quare m£ iubesce prâ multu și nu pdte o di fără să mă vadă.

Elegantul usurar și cu es-bancherul schimbări o căutătură semmncativă împreună.

— Ducendu-in acolo, urmă es-militatul. erani numai eu și cu Măria sa. V?du chĕ m5 Întrebă o dată

„— Colonel, nai vre să mai intri tn oștire?

— Nu, Măria Ta, ’i respunsci.

— Pentru-ce?

— Pentru-chĕ destul chĕ am servit trei deci de ani și apoi, ce perspectivă mai am? am ajuns penă in gradul în quare m’aflu și sum mulțumit; mai multu ce aș pute sfi me făcu?

„ - Atunci vedu che n'ai cunoștință de viitorul pe quare il asceptă țera.

„ — Sein, Măria Ta, che vorba do o roorgnnisare lu quare va intra tircsrc și mărirea oștirii; chĕmânidu-se cadrele ostirci, sĕ vor deschide mai multe posturi de capi de regimente, de generali de brigade și de corpuri potc, dar mie nu mi mai suride nimica; mi om plătit tributul de treideci de ani de scrridu, și acum singura mulțumire ce mi române este de a trăi restul vieței liniștit și fără grije...

— Bueurându-te de doS mii lei pe lună ce ți! aduce pensiunea, întrerupse elegantul usurar c'un surîs ironicu.

— Precum dici, replici es-militarul. Așa, cnm spusei. câ ce mi respnnse Măria Sa la cele ce ’i disei:“ — D-vostră nu faceți alta de quât ne siliți sĕ alergăm la streini, de quâte ori avem nevoii de concursul lor, checi țiuta nu vă este alu de quât s’apucați o pensiune bună și rotundă, și pe urmă nu vă mai prinde cineva quând sunteți trebuinciosi.

— Se trăiesci, Măria Ta! ’i respunsei, și permite-ne In filele Măriei Tale se profităm și noi de buna voi ’ițâ a Măriei Tale! Ha! ha! ha! ha! ha! ha!

— ’I vine bine să rițiă! observă usurarul elegant.

— Biată țeră! suspină persona cea Înaltă și uscățivă resturnându-și capul pe spatele fotoliului seu, Să mi aducă o ciocolată cu doi pesmeți de Prcsbu g I adau-se el îndată. Hai! biată țerăl împărțitu-și-au bunurile tele și pe tronul tău au pus sorțu!

Es-militarul și aplecă fruntea și tăcu.

Usurarul elegant aduna cu degetele lui fărămiturele de cornuri la un loca și clătia diu capu c’uu suria iu-teliginte.

— Este adevărat, dise es-bancherul aruncându-și privirile în drăpta și in stânga cu dre-quare ferela, este adevărat chĕ banii publici sĕ quam delapidesă fără nici un scrupul, dar, ia să stăm puțintel strâmba și să judecăm dreptu, și, quât despre acesta, judecata mea s’ar căde s o priviți drepta, checi nu m’am inspirat de vr’un interes personal; m’aflu iu deplină imparțialitate, fiindchĕ n'am fost și nici chĕ voift fi nici odată funcționar publica. £că dară ce s’ar puce face pentru funcționari, fără qua statui sĕ perțjă un ban, și fără qua dreptul funcționarilor la o resplată ce ar meri ta-o serriciele lor aă sĕ atingă quâtu-și de puțin. .

— Vrei să dici de proiectul sau propunerea făcută in acestă privință de Danibal? întrerupse es-militarul.

Tocma, respunse es-bancherul. Nu ți sĕ pare ide cea mai ncmerită?

— Ce proiectil ? spuneți-mi’l și mie, dise es-func-ționarul.

Ecă in ce consistă acestă proiectu, dise es-bancherul Danibal propune o casă de retragere, ’i s’ar pută da or-quare altă numire. Acestă casă să fiă sub auspiciele guvernului și administrată de funcționari numiți de gu-vernu. Fiă-quărui funcționar ’i sĕ va reține din salariu său quâte pr. la ieu pe lună; pe fiă-quare luni, acești bani sĕ vor vărsa tn casa de retragere și sĕ vor da cu o dobiudă de dece la sută cu asigurare Indestulă-tóre. Astă-fel, luând de esemplu serviciul unui scriitor quare are salariu de 300 lei pe lună, socotind reținerea sa de 5/i oo? quare intr’un an face suma de 450, acestă capital peste un an. din preună cu dobinda sa legală și cu reținerea anului al doilea, dă cifra de 945 lei; In al treilea an dă cifra de 1,489 lei, In al patrulea an cifra ajunge la 1489 și In al cincilea la 2,745 lei, (vă scutescu de fracțiuni). Supósănd acum chĕ acel scriitor, după cinci ani de serviciu, Înaintat tntr'un post quare ’i dă un salariu de 450 lei pe lună, calculând reținerea sa anuală, quare £ de 675 lei, adăugind'o la capitalul ce ’l are din anii trecuți, adică la suma de lei 2,745 și cu dobinda ei, acdstă adăugire va produce cifra de Iei 3694. Astă sumă peste un an, sau în al șaptelea an de serviciu, va ajunge la cifra de lei 4,728, în al optulea an la cifra de lei5886, în al noulea an. la cifra de lei 7,147, în al Zecelea an, la cifra de lei 8,536. Admițând eră cbă dup’un serviciu de dece ani, funcționarul a putut ajunge la un salariu de 800 lei pe lună; făcând socotela reținerei și dobîndei sale anuale după modul mai sus arătat, ar avă prin urmare In al un-spre-țlfcelea an al serviciului său un capital de lei 10,589; în al doi-spre-țtecelea an, a-cestu capital va fi de lei 12,847, în al trei-spre-țlecelea an va fi de lei 15,331, în al patru-spre-țlecelca an, va fi de lei 18,064; in al cinci-spre-țlecelca an, va fi de lei 21,070. Acum primind chĕ, după cinci-spre-dece ani de serviciu, un funcționar ar merita un salariu, cel puțin de una miiă lei pe lună, și urmând conformu cu calculul de mai sns, vom avă pentru dânsul, în al șăi-spre-decelea an, un capital de iei 24,677; în al șâpte-spre-decelea an, un capital de lei 28,644; în al optu-spre-decelea an, capitalul va fi de lei 33,008, in al nouăsprezecelea an, de lei 37,808. Dup un serviciu de doă-deci de ani, vom îmbunătăți salariul funcționarului fă-cându’l de o miiă cinci sute lei pe lună; vom urma cu acelaș calcul ca mai ’nainte și vom avă pentru al doă deci și unulea an, suma de lei 49,646; pentru al doă-deci și doilea an, suma de lei 56,860; pentru al doă-deci și treilea an, suma de lei 64,796; pentru al doă-deci și patrulea an, suma de lei 73,525. Adică, după cinci ani de serviciu, funcționarul cel micu va ave un capital de lei 2,745 ; după dece anb va dispune de un capital de lei 8,536 după cinci-spre-dece, de un capital de lei 21,070; după doă-deci, de un capital de lei, 43,088, și, In fine, dupe un serviciu de doe-deci și patru de ani, sĕ va bucura de un fondu de Li 4,796, pe quare va fi în dreptu a și il primi, daqua vavoi, asănd o a decea parte casei pentru specele de administrare și altele, sau primind numai venitul din suma acesta, fără a decea parte, ce va remânâ în casă.

După părerea mea adause es-bancherul, ecă o lege quare, quând ar esista, ar ușura budgetul statului cu quâte-va milione pe fiă-quare an, și pe lângă acdsta, ar fi și mai dicptă și mai leală în privința funcționarilor, checi mulți dintr'ânșii plătescu quâte patru parale la leu, fără qua să sĕ pdtă bucura vre o dată de beneficiul ce li sĕ cuvine: quare, n’a împlinit etatea cerută de legi, quare, n’a făcut încă serviciul prevăzut de aceea-și lege, și altele multe. O asemene măsură propune Danibal și în privința servitorilor, în privința lucrătorilor de or ce ca-tegoriă, a profesiunilor liberali, a dmenilor de litere, etc.

Nu mă îndoĕscu chĕ părerea D-vostră este, ca și a mea, în favârea prepunerei ce v’am espus’o.

— Și la ce ar pute servi părerea nostră, chiar și a d-tale măcar și a tutulor Românilor, dise es-funcționa-rul părăsindu-și lot ul ce '1 ocupa; cine suntem noi și ce suntem, pentru qua să țiă cineva în sĕ mă părerea nos-tră sau o sută de propuneri, cele mai frumdse, ce le ar face unul și altul!

— Dar va veni un timpu quând sĕ va ține în să-mă după cum sperăm.

— Fără indodlă, dise elegantul usurar; și acel timpu nu va întârzia.

— Sfi v'auțlă Dumnezeu!

Convorbirea sĕ mută pe un altu tărâmu, pe quare aflând ui fără vr'un mare interes, piăsim acea masă apra ne apropia de alta, peste drum de aceea, unde rîsetele cele dese și sgomotdse ne intărită mai multu curio-sitatea.

Aci vedem cinci individ stând împrejurul unei mese încărcate de zigări stinse, de cenușe, de peticele rupte din diare sau înștiințări, și de pahare odinidră pline de canuri sau cafele cu lapte.

Vo șese inși, afară din cei ce ocupau masa, sĕ a-tiau la spatele celor d’ânteiu, lungindu-și fiă-quare grebenul. spre a sĕ apropia și mai multu de cei ce vorbiau și spuneau quât le lua gura lucruri ce făceau pe auditorii lor s6 rîză.

Cine erau acele cinci persóne?

Pascal Torian;

Titu Locrin;

Dinicu Floricdnu;

Gudurică și,

Toma Dianu.

Patru din ele ascultau cu o voidsă luare aminte la cele ce le spunea Titu întrecendu-se in ris cu auditorii lui.

— Ia spune-mi, Titule, ch6 eu n am înțeles, tu făceai curte nevestei lui Cnmnin, or... Aci n'amauditcnm spuneai, întrebă Pascal apropiându-și scaunul de al lui Locrin.

— Uite, mă, dise acesta, dar se nu me mai întrebi, che me abțiu.

— înainte, s’audim.

— Sunt trei, patru dile de quând am descoperite intrigă minunată: lancu Ferat face curte nevestei lui Comnin și el e amóresat după nevasta lui Ferat. Pâne a séră nu sĕ știa unu pe altu. A séră, nu sciu cum și ce tel, Ferat a făcut pe Comnin se înțslggft chĕ no fericit despre nevastă-sa; acesta a susținut, la rbndul sĕu, chĕ nici Ferat n’avea cel mai micu dreptu a sĕ linguși de asemeni ilusiuni în privința scumpei sale soțiure, și s au despărțit amendoi forte contrariati de acesta trist descoperire.

— Și, tu de unde le ai aliat astea tdte ? Întreb! Pascal.

— De la birjarul quare ’i a adus de la Moși și quare a audit tute vorbele lor. Să vedu, a seră m’am dus la șose pe la dece óre, asceptam pe cineva quare m’a făcut se numfiru stelele printre fumul de patru zi-gări ce le fumasem asceptând iu deșerta. Neavând de lucru, intru lu vorbă cu birjarul meu despre Moși, despre Cortu și altelea asemenea; dintr’una lutr'alta, ajunse să mi spui! ceea ce vă spusei și eu. Atuncia, mi a venit idaa, se jocu o farsă domnișorilor, quari nu sĕ mulțumiau cu femeile lor, ci și căuta tiă-quare fericirea in brațele femeei celui-altu.

— Ei bine?

— Ei bine! m’apucu și eu și scriu dog bilete, a-dresatc amfendofi la fețele DD-lor Ferat și Comnin. Co-prinderea lor era astu-fel:

. Domnule,

,Dupe esplicarea ce amu avut a séră împreună, In-„țelegi bine chg unul din noi cată să plătesc! cu preșul săngelui său insulta făcută ondrei celui altu. Te as-„ceptu dară mâine la noâ óre diminăța in dosul zidu-iilor Cimitirului de la fosta grădina lui Belu. Vino cu „martorii d-tale și cu armele ce ți vei alege; pai mei li „vei găsi la locul arătat mai sus. “

— Ei??? dise Pasca îndreptând u-se pe scaunul său.

— Adoa di, astâ-di, mă trîntescu într’o birje, mă ducu la amăndoă scumpete lor jumătăți și le spuiu unde s’au dus bărbații lor și ce au aminte să facă.

— Ele?... întrebă Pascal ndend.

— Ele s’an pus amăndoă într'o trăsură, după cum le învățai eu să facă, și s’au dus într’o ciipă să su-prindă pe soții lor asupra faptei; eră eu mă ducu și ieau o bandă de lăutari și mă ieau dupĕ ele. Quând sosii la locul otărît pentru duel, Comniu sĕ pusese în gardă în contra adversarului sĕu, quare pipăia tăișul săbiei sale qua să sĕ încredințeze chĕ nu era de lemnu ; quâte patru martori erați așezați d’o parte și de alta, gata să dă semnalul. D’o dată sĕ întărséră cu toții să vadă ce însemna sgomutul ce ’l audiséră; ce să vadă! femeile lor înainte spre dănșil leșinând de Tis, eu eram între ele și după noi veniafl lăutarii cântând: Ao-lică! nucă secă, Neică la Craiova plecă).

— Ha! ha! hal ha! rîséră auditorii lui Titu.

— Iu urmă? întrebă Dinicu Floricenu luând de gît pe Titu.

— In urmă, au rîs și ei, și e’au împăcat, și ne am întors cu toți a casă la Comnin unde am mâncat cofeturi de la nunta lui Danibal.

— S’a însurat?... voiu să didu s’a despărțit de nevasta lui d'ânteiu? Întrebă Floricânu.

— Â sără a și luat a doua.

— Pe cine?

— O streină.

— O s’ajungem să nu mai găsim neveste în țera noatră, observă Floricenu; așa de rare sunt cele bune la

noi, înqnât reții pe cei mai mulți alergând la streine quând vor să sĕ însdre.

— Ce strică ele, scumpul meu? Tocma tu quare ești însurat vorbesci așa?

— Dar ciuestrică? Hahamul?

— Strică părinții quari le dă astu-fel de crescere, quari le îmvață cu luxul și le permite să bată balurile și teatrele, quari primescu tineri în casa lor, quari le împle capul cu fumuri de noblețe, le pune în fairnd-sele nostre pensionate, unde învață o milă de drăcii una de la alta; quari le lasă să citéscă romanțe, etc, etc. etc.

— Of! penă s’ajungi la etc., mi ai scos sufletul!

— Mă, Păscălică, am să ți spuiu ceva ție.

— Ți-am spus eu mai nainte, ise Floricdnu.

— Primesci? întrebă Titu.

— Să ți respunsă Dinicu, dise Pascal.

— Și pe qcănd a remas?

— Aideți la mine a casă, dise Dinicu; acolo le vom pune la cale mai bine.

— Aideți, daqua e așa. Luăm și pe Gudurică?

— Dăl dracului! ce să facem cu el?

— Dați-mă, dise nebunul, chĕ pe voi nici el nu vă primesce.

— Gudurică, să te găsescfi a casă la mine, dise Titu.

— Aideți! aideți! chĕ e unul dup'amedi.

CAPU LVIII.
MUSTRAREA DE CUGET.

De trei dile maiorul Orosin zăcea în ascernut și nu primia pc ni mi ne sĕ ’l vaă, afară de medicul său și un servu credincios, quare înlocuise pe Tetin dupĕ asasinarea sa.

— Domnul baron sĕ află forte ren, și nu p6te primi pe nimine, respundea servul la toți aceia ce veniau să ’l vadă.

A trea ții, quare dioa ce ocupă spațiul acestui capitol, medicul declarase chĕ nu mai are nici o speranță despre scăparea maiorului, adăugind chĕ din flioa aceea va înceta d'a mai veni în deșertu.

Nimine nu scia de ce pătimia baronul, și medicul nu o spusese nimelui.

Peste nopte, era medul nopții trecut, maiorul des-ceptându-se din litargia sa, sĕ nevoi se sune un clopoțel ce ’l avea pe o mescidră lângă dânsul, qua să chieme pe servul se. Slăbiciunea lui era așa de mare, in quăt clopoțelul ’i cădu îndată din măuă păn' a nu apuca să 'I sune. Cu tdte acestea servul desceptându-se din sotnnu la acesta sgomot, alergă în camera moribondului și apropiându-se de patul se, asceptă ordinile sele.

Baronul și întorse capul spre dansul și ’l privi quâte-va secunde cu o luare aminte copilăreseă.

— Mi s’a părut chĕ Domnul a vrut sĕ sune, dise servul.

— Așa este, dise maiorul.

— Să mai aducu hapurile de ghiaciă ?

— Nu.

— Compresele ?

Maiorul clăti din capu.

— Ordonă ceva Domnul ?

— Da.

— Ce ordonă?

Baronul tăcu.

Vr’o doă-deci de minute trecură astu-fel; servul as-ceptă încă în picidre să priméscă vre un ordin; maiorul și retăcia ochii în tavan făr' a ’i pute fixa nicăiri; tăcerea cea mai profundă domina în totă camera, quând de o dată luminarea, quare ajunsese la finele ei, dete o lumină viă, apoi sĕ stinse și lăsă împrejurul cel mai mare întunericu

Intr'acel moment baronul scdse un țipet înfiorător și plin de durere.

— Aprinde ! aprinde mai curând luminarea dise el.

Servul aprinse o altă luminare.

— Nu mai potu suferi întunericul, urmă maiorul cu o voce mal stinsă. De quând ’l am omorit și pe acesta... Oh! dar ce stau să spuiul... Potu fi óre eu culpabil? El m’a provocat la un duel de morte... A cătat să mă bătu; sortea a vrut să și pârtjă el viața, dar eu n’am perdut nimicu ? o perdere de viață egalăsă per-derea quare am suferit eu?

— Petre!

— Auiju I țiise servul.

— Așa chĕ e frumdsă?

— Cine, Domnule?

— Fata bătrânei quare închisă jos sub casă.

— Te uiți la ea ca la un sóre.

— Ai dreptate. In junețea ei. am iubit pe mumă-sa, și ea era frumdsă in dilde ei. dar era măritată și ținea la bărbatul ei, quare nu o mai iubia cu tóte acestea. Mai târziu s’a întâmplat... o fatalitate... băr-batu-săfl a murit asasinat, și de atunci ea n'a putut să mă mai sufere. Eu am urmărit’o pretutindine, în deșertu ba îucă găsind nisce acte quari mă compromitea mi a amenințat viața, ondrea; am urit'o și eu; dar pe qund credeam chĕ am scăpat de iufluința ei drăcăscă, ea pusese totul în lucrare qua să mă părții; atunci am dis: de quăt să mă portii tu pe mine, mai bine te voiu perde eu pe tine! De doĕ ori a fost in mina mea; puteam să mă scapu lesne de dânsa, dar ce mă folosia s'o curățu, daqua chftrtiele de quari mă temeam să aflau încă în mâi-nele familiei sale ! Am credut dară mai bine s’o țiu închisă, torturată, qua s’o nevoiescu să viă la o învoelă cu mine; n’a stat cu putință! consăngenii ei, amicii ei au venit și au scăpat o de unde o aveam esilată și ascunsă de ochii omenilor. De ună-di, ce sĕ întemplă? prin-tr’un fost ofițer de polițiă aflu chĕ fiiă-sa era în casa unuia ce ’i dice Danibal; nu mi a spus lămurit ceea ce căuta la dânsul, dar, după quăte sciu din trecut, ea era orbită de amorul lui și pdte acăsta va fi ftcut’o să sĕ ducă la dȇnsul, ce ue pasă! dar spionul meu adăugi chĕ nevasta lui Danibal, quare era lăsată de dânsul, vema să aibă cea după urmă esplicare cu soțiul ei și chĕ Telma — așa o chiamă pe tata bătrânei — sĕ vedea nevoită să fuga pe scara din dos, fratele ei era s’o întîm-pine într’o birje la quâți-va pași departe de casă, qua s’o îea și s’o ducă în sinul familiei sale. Indată ce mă infonnesu de acăsta, alergu, ieau o birje, esu înaintea fugarei, era intunericu, eu eramu in costumu civil, m’a luatu dreptu fratele ei și s’a urcatu in trăsura mea quare a venit sburând pân' a casă. Aci, cum scil, tu ml ai ajutat și am dat'o jos din trăsură leșinată de spaimă, de suprisă. A doua ții fratele ei, quare aflase de la Danibal și acesta de la femeia sa chĕ soră-sa sĕ afla la mine, vine să mă provdce. El era însoțit de soțiul Daliei, quare sĕ disputa pentru preferință la duel; tra-séră la sorții și sdrtea a decis să mă bată cu Amlet. Duelul era să bă de mdrte. Ne amu dus Împreună în pădurea Bănesel, abia sĕ crăpa de dio, Danibal ne ser-via de martor la amândoi; ne amti bătut cu sabia. Pe când ne băteam, Danibal săpa grdpa pentru unul din noi; întâmplarea a vrut sĕ fia pentru cel-alte. Danibal ’l a îngropat eu mâinele sele, a vărsat quâte-va lacreme pe mormântul săli pe quare a aruncat quâte-va floricele selbatice culese din pădure, și a plecat cu o șuviță de per tăiată din capul amicului său, dar pe mine m’a lăsat pe jos nevrând să mă iea în trăsura cu quare venise. Quând am ajuns a casă, Telma nu mai era; Danibal venise In lipsa mea s’o iea d'aci.

— Domnul scie, dise servul îngânând, chĕ venind aci, D. Danibal mi a spus chĕ D. a cădut in duel, și prin urmare domnișora trebuia să sĕ întorcă a casă.

— Scifl, sciii. Acum, ecă la ce te am chemat.

— Ascultă, domnule baron

— Ține cheia asta ți deschide necesarul nnfi cel mare, quare e pe masa dintre ferestre; redică pai t a de d'asupra cu totul; snb dȇnsa e o chĕrtia legată cu o cordelă albastră. Ad’o aci. - Asta e. - - Închide necesarul la locQ și asceptă ordinile mele.

Baronul luă chĕrtia din mâna servului ți citi cu mintea cele următóre:

„Angelino,

„Nu voiu sĕ morii mai uainte d a ți descoperi un ,iu ster ce te privesco forte de aprope și te interesă mai multu de or ce pe lume. Și cum sĕ nu te interese „așa de multu, quând e vorba de fiiu-tău, adică de ceea „ce o mumă are mai scumpii, mai dulce, mai sacru pe ipăment! Și tu ești diutr acele mume, quare ai dat cea „mal necombătută proba despre amorul ce’l ai avu tu „pentru fiiu-tfiu, chirci pentru dȇnsul al sacrificat pe „amantul tĕu quare te a iubit, mai presus de siuv. și „acum ai sacrificat lumea lipsindu-ti de ea pentru a pute „plânge iu singurătate pe acel fiiu quare ți a despârut „din copilăria lui, in.a il dóresci făral pute vede.

„El bine! de și uitat și sacrificat de tine, viu sĕ ți „făcu, in momentul quând simții porta eternității necuno-„scute deschidându-se pentru mine, viiu, dicu, sĕ ți făcu „cunoscut cine e fiiti-tĕu ți unde este el.

„Am atlat dc vr’o trei dib chĕ o zigama, quare „cunoscea dm întâmplare locul tĕu de retragere, a venit „se te caute din partea unuia a nume Cristian quare, „în temeiul unei fotografie ce sĕ afla iu posesiunea lui. „nu sciu cum, te reclama ca pe muma sa Nu! ri-„stian nu e fiiu-tĕu! tu nu ești muma lui! Feresce-te ,de a ți da inima unui fiiu itreiu in prejudiciul tiiulni „ten adevărat. Fiiul tău, de și il uremii, dar înaintea „adevărului, ura mea sĕ «simte destul de umilita, in quât „nu mă opresen de a ți spune chĕ acel liiti ctc și sĕ „numesce Liviu Dauibal.

„Dar de unde acostă eróre, acești coufusiune?

„Voiă să ți esplicu

„Fostul teu soțiu avea un copil, abia de qute-va Juni, făcut cu o Maghiară nobile, d-na Amfistela Silvani nevasta colonelului Oros Silvani. Bărbatul fiind , forte gelos și femeia temendu-se de a aduce acostă „probi despre infidelitatea ei, pe quare nu putea s’o „ascundă in facia timpului de un au și mai bine, En „quare soțiul ei a fost nevoit a sta depărtat de dânsa, „a încredințat copilul îngrijirilor amantului ei; acesta „devenind soțiul tĕu peste puțin timpu, a înlocuit co-„pilul tĕu. mai de aceea-și erate, cu copilul sfu, și a trimis pe al tĕu ia Bueuresci cu unul din servitorii săi „cel mai de credință, a nume Petre. Acestu copil e Da-„nibal de quare ți am vorbit mai sus.

„Soțiul tĕu nu mai trăesce de multu, averea sa .quare â forte mare, â lăsată prin testament în bună „regulă sub îngrijirea a trei tutori, dmeni de bună cre-„dință, spre a o da fiiului sthi, quând va ajunge în maioritate și va presinta titulele de recunoscere; ace-„ste titule consistă in biletul sĕu de botezu quare portă „numele Remusat Vmtiliaa, cu data dela 1828 auguste „G, și o medalia de aur, avend pe de o parte imțialile ,R V și pe de alta data 1828, augustu 6.

„Numele celor trei tutori sunt Ion Albescu, negu-„țător onorabil, Teodor Augustian, proprietar mare, și „Dinei Radu asemenea, domiciliați în capitală.

„Acum che te am pus pe calea luminclor ce ți „sunt așa de necesarie, dă-mi voia să moru în tâtft pa-„cea consciinței. Dumnedc sĕ ți erte rătăcirile în faverea suferințelor ce ai avut; rogă-’l să mi erte și mie „pecatele, climei moru luând in mormântul mea un secret cu quare voii sĕ mă ingropu.

Orogin

Baronul întinse sciisdrea și o dete servului să‘i puiă un bulin; dup’aceea ’i recomandă s’o ducă îndată la adresa sa și să viă cu respunsul din parte’i.

Acestă adresă era către D-na Angelina Vintlliau, strada Radu-Vodă, casa D-lui Ion Cristian.

Servul plecă îndată, lăsănd O pe baronul singur și scufundat oră în somnolința sa letargică ce’l domina de quâte-va dde.

Cinci minute după plecarea servului in misiunea dată de baronul Orosin, ușa camerei acestuia sĕ deschise c’o mișcare sfiicldsă și trei inși intrară mascați și armați cu quâte doă pistole fii quare.

Baronul dormia, și la intrarea acelor trei persdne, quari veniau la doă óre după medul nopții să’i calce casa, nu dete nici un semn de simțire, astu-fel cavalerii de industria avură tot repaosul a căuta, a scotoci, a deschide pretutindine și a sĕ încărca cu tot ce li sĕ păru mai prețios iu bani, și in scule pe quari le găsiră în posesiunea nefericitului baron.

Aceste trei persone erau Titu Locrin, Dineu Flo-ricenu și Pascal Torian, quâte-și trei abia ținâdu-se pe picióre de fumul beției quare le ameția creerii.

De o dată, ca dintr’o presimțire miraculos baronul sĕ desceptă din soinnu’i, sĕ scoli pe jumătate in sus și ințelegând relele intențiuni ale acelora ce i vt'iju împrejurul sĕu, scose un strigăt chemându-și omenii în ajutor.

Atunci unul din briganți sĕ repede asupră’i și a-rătându’i pistolele, ’i recomandă tăcerea ca singură mântuire ce’i remănea.

Baronul stătu nepăsător înaintea armelor ce’l amenințau și sĕ cercă să strige din nou; in deșerta, chci gura lui sĕ află îndată închisă de mâna cea nervdsă a lui Titu, quare îl sugruma qua să stingă or ce sunet Intr’ensa.

Cei-alți eșiră din preună eu prada lor, Titu remase cel din urmă qua se sĕ lupte încă cu victima sa, quare semăna din ce in ce mai dispusă se’și vândă viața cu cel mai mare prețu putincios.

Quâte-va minute trecură astu-feld, quând baronul simțindu-se pârăsitt de tóte puterile săle, renuncift la or-ce cercare de scăpare și cădu pe spate făr’a ma pute pronunța un cuvânt.

Titu profita de acestft moment, suflă luminarea și htcuind ușa pe din afara, luă cheia și sĕ fileu ne edut.

Baronul vfțlndu-se remas singur, în mijlocul unui lntunericu.ee sĕ presinta imagiunei sale debile, locuit de fantasme ucigetore. de demoni eșiți din infern spre a veni să 1 torturese, sĕ cercă sĕ se târască pene la ușa spre a eși afară din acel locu de supliciu, dar găsind ușa încuiată. începu sĕ strige din tută puterea ce mai re-măsese in peptul sĕu, și iutr’acele țipete selbatice pe qua-ri le smulge durerea desperărei, cftdu cu fa'ia la pământ rece și neînsuflețit.

într'acestă stare ‘I a găsit servul sĕu qiiând na întors se’i aducă respunsul ce ’l ascepta de la aceea ce era sĕ primscă cea mai importante descoperire ce ’i făcea. Dar servui aflând ușa încuiat ii și ncaudind nici un semnu de viață in interiorul camerei unde lăsase pe baronul, dete a larma în curte: toți omeni in serviciul maiorului alergară la apelul ce li s fă u, sfărâmară ușa și intrând ci luminări aprinse, nu aflară uin fostul lor stăpîn de qmit un cadavru rece, a quărnia faciă vSnetă ți contract it de convulsiuni, mârturisia cea mal crudă agonia in care sĕ termină viața aceluia quarc, cu quă-te-va momente mai nninte, presimțindu-șt mortea, adăo-gisc in scrisórea ce o trimitea Angelinel, acestă frasă solemnă: „Moru luând in mormântulmeă un secret cu qua-re voiu să me îngrop, pentru tot-d’auna.“

CAP. LIX.
DESNODĂMÎNTUL.

Dece orc bătea la orologiul de la Rărăț.iă, quând un june înfășurat intr’un ronda negru și ros de vechime traversa strada Nopții isolată și tăcută pe acea óră. Pași, lui erați mGnunți și rari, capul sĕu plecat pe pept pe quare și avea amendofi brațele încrucișate și din quare sĕ vedea eșind mai multe foi de chĕrtiă scrise și strlnse in formă de sul.

Aprope de estremitatea stradei ce numirăm mai sus, sĕ afla o căsuță, o cociobă mai bine dicănd după cs-presiunea poporului, care avea numai o ferăstră și o ușă ce da in stradă și una și alta. Junele sĕ opri dinaintea acelei uși, sĕ aplecă până la pământ, trase de sub pragul el o cheiă quare fusese ascunsă la spatele unei petre, deschise ușa și intra in întru.

Patru pereți despoiați de or ce altă mobilă afară de un pat de kmnu ascernut cu paiă, o mesuță albă și un scaun fără spate, presinta tot interiorul acelei locuințe quare, pe lâng' acGsta, era brăzdată de ploi» ce cursese adesea pe pereții ei și afumată de fumul clminului și de al tutunului ce sĕ fumase de ațâți ani în-tr'ânsa.

Intrând, junele trase un fosfor și aprinse un mucn de spermanțetu ce era înfiptu intr’un cuiu bătut in un colțu al mesei pe de desubtu, apoi scose manuscrisul siu din sin, îi privi un minut clătind din capu și îndată dup'aceea cedând unui sintiment de o decisiune neclintită, apropii manuscrisul de flacăra luminării și il ținu astu-fel pȇnĕ când îl prefăcu in cenușe, fără a scăpa ni-micu dintr’ensul, de quât singura parte pe quare o ținuse intre degitele seie și pe quare era scrisă titula ce o detesc scrierei sale.

Acești titulă era: „Majoritatea mică și minoritatea mare, scriere politică spre a servi camera fiitoare din Bucurtsci.

Nereușirea de a fi putut tracta cu vr’un editor, pre a 'i publica opera, cată neaperat să fi fost motivul quare 11 silise s’o condamne flăcărilor, neantului, și cu tdte acestea el pusese tóte speranțele sele In acea reușire, checi, pe lengă numele ce crede sĕ și facă, spera să profite și de 6re-quare mică sumă de bani, a-tat de necesarii esistințel sale, quare, din i în ții ajungea să fia mai amenințată de fome și desondrc ; chĕci proprietarul ’i scotea sufletul pentru chiria casei neplătită de nn an și jumătate aprope, ceea ce făcea cala vr’o sută doe-deci lei, — și sĕ jurase chĕ ’l va da afară din casă și ’l va închide la poliții; băcanul din colțul stra-dei ’i trimitea în tóte filele contul de patru-deci și doi iei creditați pentru un pătrar de pâine pe ții și 50 dr. de biliițla albă; femeia quare 11 sp-la, ’i făcea scene peste acene în tóte diminețele la ușa sa pentru șese lei și 10 pr. datoriți de trei luni de dde pentru quâte-va bucăți de rufe spălate In apă rece, fără săpun și fără scrobălâ, și călcate cu ferul recit de la alte rufe

Și cu tdte acestea el era onestu și forte esactu la plată quand era dator; dar de la un t'țnpu inqua numai avea nici un midlocu, și speranțele lui d'a mai găsi lec-țiuni de limba română, îl Încetaséră de mai bine de un an de ile.

Era dară tristu, melancolicu, desperat, și, in al doue-deci și doilea an al etăț sale, părca-chĕ trăise tut traiul ee ’i fusese destinat, și părea desgustat până la amărăciune de cel ce ’i mai remânea sĕ trăiască.

Cugeta dară che in țera in quare trăia, și quare era țera lui, sĕ aflau omeni cu decimi de mii, cu sutimi de mii de galbeni, și nu sĕ găsia nici unul să ’I cheme, să ’i facă vr'uo ajutor, să ’l scape din impasul in quare s’afla, de amenințările crucilor săi creditori quari sĕ juraséră să ’l Închina la poliția, se ’l dâ afarfl, din casă, qua s6 remâii pe drumuri, să I bată, să ’i facă vro rușine quănd î1 vor întilni în vre-un locu publicu. și altele asemenea. Cugeta ch,;, daqua sar presinta la vre unul din cei ce și aruncă banii cu miiele de galbeni in luxuri, in desfrănări, și le-ar descrie starea de miseriă în quare sĕ afla, ei ar pune fără indoâlă se ’l dâ afară, și sar Intorce a casă cu o descepțiune mai multu și cu fruntea roșită de acâstâ insultă nouă. Visa chĕ vre o mână a provediuței sĕ va întinde dintr’un eolțn al casei sale sau pe ferâstra sa, și aceea deschidendu-se, ar face să curgă pentru dânsul o sumă de bani cu quari să și plătâscă datoriele. din quari să mai pdtă trăi quât-va timpu. Visa chĕ statul ar avâne-voiă de servietele sele, pc quari le ar îndeplini cu credință și consciință și ’i ar oferi un postu, quât de micu, che vre o casă de comerciu, vre un proprietar de moșiă, ’l-ar chema și ’i ar promite sĕ ’i plătéscă munca cn un prețu quât de modestii, numai sĕ potă trăi cu sudorile lui și să și scoți pâinea de tóte filele cu onestitatea și probitatea de quare sĕ simția capabil.

De o dată tristul june și redică fruntea sa de siA greutatea unor cugete negre, și îndreptesă lungul său per castaniu dându-’l pe spate, sĕ uită împrejurul spre a sĕ încredința chĕ e desceptu, apoi sĕ păru fermecat de o impresiune viii ce ’i venia din afară. Acestă impresiune ’i fu produsă dmrr o musică ce s amjia de la uns din casele învecinate. Junele deschise terestra qua să de mai multă libertate acelei musice, quare abia pătrunde timidă și confusă în auriul sen.

Luna strelucia in tdtâ maiestatea sa amordsa pe ub cer senin semănat de quâte-va stele, quari schinteia departe de regina lor. Aerul era lin, atmosfera curată și plină de visări poetice. Un suspin de trei ori re-petit sbură din peptul nefericitului june, și doĕ lacreme-Inngi curséră dintre genele lui, ca doă unde de rouă ce sĕ strecor;! dintr’un muschiu și alunecă pe o petră ce o cununa.

Pentru-ce acel suspin pentru-ce aceste lacreme?

Pentru chĕ iu fația casei unde locuia el sĕ afla » copilă, fata unul neguțatăr cu stare, o tată de vr'o șepte-spre-dece ani, un inger pămentcscu de frumusețe ți bunătate, la quare visase el adese ca un martir la paradisul ce ’l speră, pe quare o iubise cu inima și cm spiritul, cu quare vorbise de multe ori fără martori, ți ’l jurase amorul Iul, constanța lui, viața lui întregi, Cutóte astea el și aduse aminte chĕ a doa-di ea era a sĕ mărite cu altu, cu unul pe quare ’i ’l impusese pirlntele el, fără voia el, fără mulțumirea el, dar quare mai târziu, peste mai puțin de șese luni, era sĕ ’I mă-nînce totă averea și s'o lase pe drum uri, pentr'o altă fcmeiă pe quare o iubea înainte de căsătoria sa. și era să încurce într’acelaș timpu pe socru-seu într’o speculă, quare era s’atragă du pe sine un faliment.

Dar ea sĕ mărită, și in sera acea avea ceea ce sĕ un-mesce bal de fete, și acela pe quare îl lua era un om de patru-deci de ani, quare traise pena 'aci o viață desfrânată, o viață de cărți și de orgiă continuă, și ’l era preferit lui, quare, cum am dis, era un om oneștii, plin de inteiigiuță și de cele mai frumose principie, quare era in Hórea junețel sale, quare era de un fisicu plăcut, dar quare pentru tută nefericirea sa era numai seracii și nimicii mai multu.

Orele trecură triste și grele; era unul dupĕ inelul nopții: luna apusese pe cer și lampele sĕ stinseséră in salonul de peste drum ; musica și sgbmotul tăcuséră, și întunericul ce luă locul iuminei și al veseliei, nu de-părtă ochi tristului amant, quare sta nemișcat la terestra sa și ’I retăcia pe tóte ferestrele acelei scumpe case. Ce voiea el să vada ? ce mal spera el nimicu; cu tóte acestea o putere neînvinsă, un fermec misterios îl ținea legat in locu și nu putea sĕ facă altu-iel. Nu putea de quăt să suspine, de quăt sĕ plângă, de quăt să și rechieme ca înfiorare în minte starea lui cea desperată, viața lui cea miserabil, viitorul cel urlcios quare '1 ascepta.

Am uitat să spunem chĕ junele de quare vorbirăm era poetul supranumit de gura sarcastică a c’o cetățenilor lui, Odotice saă făcător de ode, dar al quărnia nume adevărat era Sat-Ilar.

Aurora începuse să albâscă cerul, spre a pregăti calea sdrelul, quare s’anuoda pe orisont printro lumină ro-șatică, ce ’l precede în filele senine de vară; dar de vr’o quâte-va minute un om, quare trecea pe stradă și Rărise la terestra deschisă capul junelui lăsat pe spate și într’o stare de imobilitate, sĕ oprise puțin la feres-tră, și încredințându-se de adormirea aceluia pe quare îl pnvia, sĕ strecură îndată în interiorul casei, făcu quâțl-va pași fără sgomot spre terestră, o închise binișor, a-pol intorcândn-se la ușă, o încuiă pe din întru și veni să sĕ opréscă în fația aceluia quare nu detese încă nici un semnă de simțire.

Acestu om părea ca de vr'o patru-deci de ani, de o taliă de miijlocu, de o constituțiune forte avea o barbă d* . î și ascuțită prin quare sĕ vedeau lucind quâte-va lire albe; o frunte înaltă și pleșuvă, un nas întors în sus și nisce ochi vii și pătrunâtori ca ai vulturului, quând stă să s'arunce asupra unei prade ce o intilnesce; portul lui era compus de o pălăriă rotundă negră, cu mărginite late, de un spențer negru pe d’asupra quăruia sĕ vedea o blusă cenușiă de lână, și de nisce pantaloni unt-delemnil ce sĕ predeaft pe jumătate în botforții lui cei lungi de lacu, quari sĕ inălțaă penâ la genuchi.

Sat-Uar era într'acel moment de o patere rece și infiiorătóre; frunteai încrețită și buzele Iul strînse, probau starea de tulburare in quare sĕ afla; ainendouâ brațele Iul blau atârnate în aer, și pârul lui cel lungii atingea masa de quare și resimase partea dreptă a spatelui său.

— Ecâ cel mai bun subiectu1 cugetă streinul dupâ ce contemplă quâte-va secunde pe junele adormit.

Lectorii noștri ințelegu p6te châ au a face c'un magneți sor.

Atunci magnetisorul ’i In A amăi'două mâinile, ’I st rin -se degetele cele mari In degetele lui córespondente, ’i le ținu quat-va timpu astu-fel, apoi le lasă binișor In jos ți începu munipularea sa magnetică asupra capului. După ce termină acăstă lucrare, își inhpse ochii io ochii cel adormiți ai subiectului său, și încruntă sprincenele, ți luând o pósă imperativă înaintea lui, ’i făcu aceste întrebări:

,— Scii cum mă chiamă pe mine?

,— Da, flise junele.

. — Cum?

— Fra Nimor.

„— M’ai cunoscut vr’o dată?

Nu.

.— Nici din vedere?

,— Nici.

,— Bine — Acum spune-mi ce simți quândălună?

— „Nu sciu.

— „Voiu să mi spui!

— „Cugeta, nu simțu; m'absorbu, mă redicu...

— „Minții adinioră ai plâns pe quand era încă luna pe cer; fația ta brăsdată mi probesă acestu adevăr.

— „Pentru ăntăia dră mi s’a întâmplat.

— „Bine. — Poți să mi spui viitorul?

— „Voiu respunde la ce mă vel întreba.

— „Cum să te cretfu ?

— „Intrebă-mă despre lucruri de quari ești sigur mai ântăiu.

— „Bine. —- Spune-mi pe cine cunoști ?

— „Cuuoscu mai multă lume.

— „Ai cunoscut un june maghiar a nume Amlet Silvani?

— „Da.

— „Ce face el în momentulu acesta?

— „E mortu.

— „Cam?

— „Intr'un duel.

— Cine ’l a plâns mai multii?

— Amicul sen Liviu Danibal și un câine a nume Pandur, quare un minut după căderea s'a, sa dus plângând până la mormântul său unde și a dat suflarea.

— „Ce tace fosta nevastă a lui Danibal ?

— „A părăsit capitala spre a Însoți un strein avut. quare a dus’o in patria lui, și peste (Jece dile a lăsat’o văduvă. .Acum ă ’nchisă de moscenitorii amantului ei, pentru qua să mărturiséscă o pane a averei sale ce nu sĕ găsesce și quare nu sĕ va găsi nici odată Sortea ei va ti din cele mai triste

— „Ce face Ferat și amicul său Gomnin ?

— „Și au lăsat amândoi nevestele, pentru qua să sĕ insdre d al doilea prin schimbu, chĕcl fiă-quare din-tr’ânșii iubia pe femeia celui-altu. Dup acesta amândoi nefericiții și au prins nevestele tot cu cei d’ânteiu bărbați, și acum le au lăsat de tot. AstĂ-di ne ma: având ce mânca s'au făcut femei publice.

— „Bine. Acum să ml spui ce au aminte să tacă Românii dupĕ Cunvențiunea ce li s’a dat de cele șopte puteri europeane? — Nu mi rcspundi ? — Nu vrei să mi respundi?

— „Lasă-mă!..

— „Vorbesce!

— „In numele cerului; lasă-mă quâte-va minute; mă simțu rău, forte răfl...

Și dise aceste vorbe c’un glas stins țibia audit; paldrea lui crescuse in gradul cel mai mare, ca pa merea unui torturat de un strigoii!. Era-Nimor scd-se orologiul sfiu și immâră doue-deci minute de rapaos subiectului șeii. dupĕ trecerea acestui timpii s’apropiă eră de adormitul june și, cutând la dânsul cu tut focul ce’i licâra ochii:

— „Acum respunde-mi la ce te am întrebat! dise el.

— „Am uitat ce in'ai întrebat, murmură Sat-llar.

— „Se mi spui tot ce sĕ va iutAmpla in țera ta după era uuoă în quare va intra; de ce fapte vor ti Românii capabil: și daca vor reuși ei sĕ și aducă patria acolo unde au visat adesea amicii lor cei adevorați?

— ..Destinul a voit, și a cătat sĕ Hă! — Joie a adunat pe toți deii și semideii si fii in Olimpii si le a dis: -Sunteți liberi sĕ trăiti cum ve va plice: alege-ți-vfi tiă-quare calcare vfi va conveni nml binc!u — El a dis și toți țleii s’a° respândit îndată prin văile si de-hirile sacrului Olimpii, cântând și danțâml de bui urift. A doa ții panică marc: Zefirul a luat funcțiunile lui Eol și a suflat pen a crâpat; Apolon și a dat lira lui Vulcan și a primit ui schimbii de la dânsul ciocanul și nicovala: unul scotea sunete descordante, colft-altă făcea focuri de artificiu in locu de trăsnete: Joie a ris. Cerber a luat locul Iul Cupidon și acesta a remas gardian al Iadului; de atunci a început Iadul sfi sĕ impk* de tot felul de omeni venițl din lume, și sĕ esă toți demonii pe pămentu fără nici un control, era tricefalul iudcpli-nitor al funcțiunilor (leului iubirei, săgeta pentru fin-quare ce venia să i cerii ajutorul quate trei diferite inime de odată; Joie a ris. Satirul deveni putinte, și astft-fel toți muritorii, buni și rei, fură espuși ridicolului; Joie a ris. Neptun și cu Pluton fmblafl s? și schimbe imperiul rondul lor, Diana sĕ făcuse curtesană și Venera luase rolul de pitonisă în templul Iui A polon, ără Momul cerea pentru dânsul imperiul aerului, cel ce era mal presus de Olimpu.

Pigmeii sĕ făcură corifei; Saturnu începu să mănince 6meni mari, în locu de copii; Mercur luă pe semăi o sută de atribuțiuni și sĕ făcu fac-totum al Olimpului. Bacantele luară locul Muselor, eră Minerva dormia pe o stâncă depărtată. Tdte începură să mergă pe dos. dar atuuci Joie sĕ sculă și apărând in tută maiestatea sa divină în midlocul Șeilor și semi-țieilor soi, le a tfis: — ,Ecă ce sunteți capabili să faceți singuri lăsați în voia vostră! precum nu e dat fiă-quărea din voi să sĕ călătóresc! în Corintu, astu-fel nu e dat fiă-quăruia din voi st guvernați Olimpul ca Joie. Joie dară singur va împărați, eră voi ’i veți da ascultarea vostră! “ — De atunci lucrurile sĕ puséră eră în starea normală, și Olimpul a redevenit locașul in eternii respectat și adorat.

— „Lasă accstti limbagiu apocalipticu, dise Fra Ni-mor cu mîniă, și vorbesce-mi limba muritorilor qua să te înțelcgu Spune-mi dară: Piomânii reuși-vor a sĕ face o națiune mire, o națiune tare și respectată: da, or nu?

— „Pate. daqua vor voi. „Respunde deslușit’.

— „Au t»te midldcele pentru acesta, mițlldce imense colosali; tesaurul esistă, nu române de quât a ’l săpa...

— „Da or nu! răcni Fra-Nimor cu turbarea impa-ciințel.

— „Ah!... indurare!... scdlă-mă!... déscăptă-mă„. un minut .. nu mi...

Și bietul june sĕ vircolia pc scaunul său.făcându-și sforțe deșerte qua să șcape de influința magnetismu

lui ce '1 domină cu atita putere; peptnl lui sălta, ca cum ar fi coprins singur tot sufletul lui ce n’avca locu într’Ăn-sul, și o tremurătură convulsivă contracta toți mușchii corpului sCu!

Fra Nimor sĕ uită eră la orologiul s6u, apoi pro-nunciând intre dinții soi quâte va cuvinte de nemulțumire!

— El bine! te voiu scula îndată, ise el. dar spune-mi numai un lucru: Unde șede o fată Maghiară ce sĕ numesce Telma Silvani.

— Strada Speranței, intr’o casă galbenă.

Fra Nimor însemnă pe o tabletă. Pe urmă deschise fercstra și lăsă s6 intre acrul cel recoros al dimineței, apoi veni in faia adormitului june și, manipulând asn-prăi inti’un sens negativii, il liberă de fluidul magneticu îndată și 11 puse pe picidre.

Mai mult de doe óre au trebuit lui Sat-llar penă să și viă în fire, atât de amețit, atât de slăbit fuse-e; după trecerea acestui timpii, și quând începu să sĕ re-cunoscă puciu, cel danteiu simțiment al lui fu mirarea ce ’i causă presiuța acelui strein cu quare sĕ vedu faciă iu faciă.

— Dormiai quând am venit, 'l dise el, și n’am vrut să ți stricu somnul.

— Mă erta, domnule, dise Sat-llar, dar nu mi a-ducu aminte sĕ fi avut vre o dată ondrea...

— De a me cunosce, întrerupse Fra-Nimor; nu md indoĕscu ehă pentru prima óră mă vcțji înainte d-talc și in locuința d-tale; dir ne vom cunrtsce de aci înainte; am venit după recomandarea unuia din amicii d-tale; de multu căutam o persouă intiliguită și ouestă, de quare am mare nevoiă în întreprinderile mele. Așa dară, fără multe preliminare, pnmesei propunerile mele ? o miiă de lei pe lună, casă și masă, contractul va fi de o quam dată pentru un an, pe urmă voiu îmbunătăți condițiuniie după esperiința ce voiu face.

— Primescu cu plăcere, respunse Sat-llar, dar na uit ai spus ce serviciu am să făcu pentru plata ce voiesci se tui o ten.

— Al dreptate, vet fi iusărcinat cu óre-quare corespondințe cerute de întreprinderile mele, atât. in țeră quât ți in streinătate. vei avea a face quâte-va curse din quând in quând in orațu numai, și, intr'un cuvânt, vei fi secretarul meu intimu.

Satllar cugetă un minut.

— Daqua nu me amăgesce spiritul meu, paFdie ai ave aerul d’a te îndoi? in asemenea casu ai libera alegere sĕ decizi or cum vei crede cbe e mai bine pentru d-ta.

— Nu e tocmindoĕla quare mă preocupă, dise Sat-llar, dar adi dori sĕ cuuoscu, daqua sĕ pute, numele an iui auiicu quare m a recomandat la d-ta.

- Numele pe ca c voii aci sĕ ’l afli, dise Fra-Niumr sențenti o tableta și uitându-se pe ea, este Liviu I ibal.

— Dau b.il! dise ni mii are Sat-ll.r, dar mc cu-u-e așa de puțin in quât...

— Asta nu me preesce, întrerupse pentru a doa ora Fra-Niihor, Dmiibul e o persună onorabile și pentru mine e garanții indestulature; in privința d-talc, mi e de mirare, qua el sĕ ti avut prealabili iiifoi mări quari au fost, cum sĕ vede, in avantagiul recomandatului sĕu. Așa dară, primești sen refusi oferta mea?

— I’rimescu, respunse Sat-Iliat.

— âtunci vino cu mine.

En minut, dise junele uitandu-se împrejurui.

— Ce mai este ?

— Suni ceva dator la vre o trei patru persóne quari mau creditat adesea la trebuințele ce am avut.

— Ei bine! ține și refuesce-ț dai averile, daqua e așa, și pe urmă vino să mă găsescl la otelul Patriei No. 38. La revedere Te asceptu intre patru și cinci.

Fra-Nimur puse in mâna lui Satlar un monetar plin cu aur, și plecă cu pași Inceți și cu ochii ațintați ca dup'o ideă fixă.