Alesandru Pelimon
JIDOVUL CAMATAR
MOLDOVA ȘI BUCOVINA
BUCURESCI
TYPOGRAFIA STEPHAN RASIDESSU
1863
Iubite Amice,
Am criticat căt s′a putut în această scriere oare care necuviințe ce apasă și desmoralisează popululŭ...
Am criticat orĭ ce abusŭ, starea de barbarie și faptele Evreilor din Moldova, ceĭ ce țin în măinile lor tot comerciul și se bucură de atîtea avantage care le traseră numaĭ din corumpțiunea proprietarilorŭ și din slăbiciunea guvernelor.
Negreșit orĭ ce omŭ de inimă, un omŭ cu puținŭ simțŭ de patrie și naționalitate, cată a cerca durere văzănd deplorabila stare în care e căzut poporul în Moldova și maĭ ales de astuțiea și neleguirile ce săvîrșesc aceĭ oamenĭ.
Fabricarea spirturilor, a rakiurilor în marĭ cantitățĭ, bețiea, saŭ boala care ucide pe țeranĭ, și care rakiurĭ se vinde maĭ mult de Evreĭ, este un ce de revoltat, un ce de groază ! . .
Dorim ca guvernul să fie îndestul informatŭ și să facă a înceta aceste abusurĭ prin niște măsurĭ umane; și prin niște legĭ convenabile, prin niște legĭ menite de dreptate, kemănd pe toțĭ la datoria lorŭ, la lumină și civilisațiune, să facă între altele a înceta d′a fi Moldova întreagă o ludee, în loc de Romănie. . .
Aceste fură ideile mele: această materie conține opera mea Jidovul cămătarŭ, Moldova și Bucovina
I.
IAȘIĬ.
Privind cu o aruncătură de okĭ, din somitatea dealului Repedea, acea grămădire de case și de edifice ce se ivesc întocmaĭ ca niște stăncĭ albe pe spinarea unuĭ munticelŭ din față-ĭ, e peste putință d′a nu rămînea uimitŭ de frumusețea tablouluĭ p′a nu striga în estasul bucurieĭ : uite Iașiĭ ! uite Iașiĭ!!
Spectaclul dar ce represintă privirea Iașilor de pe una din înălțimile din pregiuru-ĭ este sublimŭ.
Situat cum ziserăm pe spinarea unuĭ dealŭ mare și pe costișe, represintănd de odată atîtea stabilimente, domele cele falnice a le Metropolii, a le bisericeĭ Trei-Sănțĭ ferarșĭ, a le Goliĭ ș′ale Săntuluĭ Spiridon; arătăndu-se pe rănd toate locuințele boereștĭ din strada cea mare de la Copău, din Sărărie și toată partea cea rădicată a tîrguluĭ ; — Păcurariŭ cu miile dale căsuțe și căte-va bisericĭ, Podu-Lungŭ, Tătărașiĭ, acea parte unde se găsește scănteea cea vie de patriotismŭ și naționalitate; marginile sale,- marginea despre Ciricŭ, și în susŭ maĭ departe strălucind ca niște oglinzĭ lacurile, saŭ iazurile Metropolituluĭ și Porogaia, pînă în malurile Prutuluĭ ; spre partea din față Socola cu un seminariŭ și o biserică, toate grădinile și locuințele de vară care mărginesc într′o distanță de o jumătate poștiă, aleea cea mare care duce pînă în tîrgŭ ; monastirea Cetățuia și Frumoasa ; — spre partea dreaptă plaiurile: niște munticeĭ cu viĭ și cu hrame ; spre partea stăngă Skitul luĭ-Tărîță, acel skitŭ interesantŭ cu veniturĭ prea marĭ, căruia însușĭ faimoasa monastire Săntul Spiridon îĭ fu înkinată, — valea încăntătoare cu dumbrăvĭ și cu grădini a Socoleĭ, și cu dealurile verzinde ce se leagă cu Cetățuia și cu Galata, toate acestea se arăt de odată ca într′o panoramă. Okiĭ rămînŭ încăntațĭ; spectaclul e cum zicerca o adevărată bucurie, privind cineva toate aceste posițiunĭ ce încongiură fosta reședință a Moldoveĭ, de pe înălțimea munticeluluĭ Repedea.
Heĭ ! buni meĭ amicĭ ! are să vă mulțămiască okiĭ Iașiĭ cu toate a le sale, acel pavagiŭ de granitŭ din strada principale, căteva stabilimente și frumosul parcŭ de la Copăŭ ; dar vă va face să vă crucițĭ ce o să vedețĭ și ce o să găsițĭ prin cartierele laterale și pe la marginĭ. Necurățeniea o putețĭ socoti că e la culme ; — glodăriea și mulțimea uneĭ populațiĭ adunată din toate unghiurile Rusieĭ ș′ale Galiții, făcu să nu seamene maĭ multŭ acestŭ orașŭ a un orașŭ botezat creștinește....
Nu vom lipsi d′a vorbi, între cele-l-alte edifice, și de palatul în care, maĭ ′nainte d′a se face Unirea Ţerilor, eraŭ concentrate toate ministeriile și tribunalele: un edificiŭ îndestul de mare şi încăpătorŭ,cu o piață dinnainte-ĭ în forma unuĭ amfiteatru și cu o făntănă la mizlocŭ.
Bucureștiĭ are să fie umiliți dinaintea Iasilor, fiind că nu s′a găsit un capŭ să se gîndească : precum domnitoriĭ ce′ĭ numărămŭ de la înființarea regugulamentuluĭ și pănă astă-zĭ, împreună cu toțĭ fostiĭ D-niĭ ministri și D-niĭ deputațĭ aĭ obșteștilor adunărĭ, să proiecteze edificarea unuĭ asemenea palatŭ, ca să scutească pe biețiĭ locuitorĭ, cari având vreun procesŭ saŭ alte afacerĭ, d′a alerga pentru căutarea vre uneĭ hărtiĭ, saŭ cercetarea unuĭ numărŭ, de la o estremitate a orașuluĭ la alta, adică de la ministeriul din Lăuntru, de pe Podul Mogoșoaiĭ, la ministeriul Justițieĭ, lîngă grădina Cismegiuluĭ ; de la Arhivă, care e pe Podul Beiliculuĭ, la Culte, ce e lîngă Cismegiŭ, de la Culte, la Comitetul Sanitarŭ etc. La Iașĭ toate ministeriile, tribunalele, arhiva statuluĭ și însușĭ camera se aflaŭ concentrate într′un singurŭ palatŭ.
Vedem în Iașĭ un stabilimentŭ filantropicŭ și care face eternelă memoriea domnitorului Grigorie Ghica ; stabilimentul de naștere și de creșterea copiilor găsițĭ. Acestŭ institutŭ, împreună cu unŭ oapiciŭ stabilitŭ pentru oamenĭ infirmĭ la monastirea Galata, se găsesc fundate din zilele acestuĭ domnitorŭ ; și maĭ ales că cel d′întîiŭ fu așezat kiar în casele sale părinteștĭ și îl dotă din propriea sa stare... La Golia, și unde e casa apelor, de la care se împarte în toate direcțiunile stradelor orașuluĭ, se săsește un institutŭ pentru ceĭ alienațĭ ; numaĭ din nenorocire, această monastire fiind înkinată, institutul e foarte răŭ întreținutŭ . . . La Săntul Spiridon e un ospitalŭ colosalŭ, din a le căruia veniturĭ, oferite de Domnitorĭ și de maĭ mulțĭ paticularĭ pioșĭ, subvenționează și alte ospitalurĭ de prin provinciĭ, precum e cel de la Botoșanĭ, de la Galațĭ și altele. Iată cu ce scopŭ s′aŭ fundatŭ Săntele monastiri la noĭ în țeară ! . . Iasiĭ asemnea nu e lipsot de căteva institute de educațiea junimeĭ de, ambele secse ; iar seminariul de la Socola a dat țereĭ o mulțime de bărbațĭ celebri în clerŭ.
Dar ceea ce găsim în Iașĭ, osebit de Săntele locașe, sunt urme romane : ruina fortărețeĭ Municipium Iassiorum, care era situată kiar pe locul unde e palatul depre care vorbirămŭ, o rămășiță demnă de tot respectul nostru.
Aicĭ legiunea romană Iassiensis XIX fu staționată, în municipiul acesta, precum arată uniĭ scriitorĭ, și de la care orașul priimi numele, după învingerea Dacilor : — eĭ i s′a fost confieat privigerea și apărarea Daciei transalpine.
Inima dar ne bate dinaintea acestuĭ monumentŭ anticŭ ; și okiul măsoară într′un nesațiŭ spațioasele strade a le Iașilor, așternute cu peatră cubică și lăturate cu canalurĭ pe de desubt. — Fie care din monumentele sale fie vekĭ saŭ căt de nuoĭ, poartă numiri clasice.
Iașiĭ fiind îndestul de populatŭ, împărțitŭ în cartierele de pe dealŭ și cele de pe vale, se află muiat, spre partea de sudŭ, de apa Bahluiul care în timpul primăvereĭ, cănd se topesc ghețurile, saŭ de ploĭ multe, face prin inondarea sa o sumă de victime, iar în timpul vereĭ seacă de tot Cursul săŭ este cam mocirlosŭ. Pe unde din apele sale se formează lacurĭ, se află acoperite de o mătase verde și care se face vătămătoare sănătățiĭ celor ce locuescŭ pe marginile sale. Luncile luĭ însă sînt foarte fertile și vara sînt acoperite de o pășune abondantă și cu nenumărate florĭ.
Grădinile desfătătoare publice a le Iașilor sînt situate peste apșoara Cacaina, în Tătărașĭ și d′asupra dealuluĭ Galateĭ, spre Miroslava. De la Copăŭ înainte, ca și pe coastele Socoleĭ, se află nenumărate grădinĭ și viĭ a le paticularilor, cu tot felul de edifice de fantasie și cu kioscurĭ orientale. Căți-va Nemțĭ aŭ cultivat unele din aceste locurĭ alese, formmănd pe dînsele alee de pădure, unde îșĭ vănd berea și puiul de găină prăjitŭ într′un prețŭ esagerat de scumpŭ.
La capătul stradeĭ celeĭ locuite de boerĭ este grădina publică, înkisă pe dinainte cu un grilagiŭ de ferŭ, plantată cu o mulțime de pădure în lăuntru și un aleiŭ de teiurĭ în față-ĭ, locul preumblăriĭ publiculuĭ, cu drumulețe așternute cu petrișŭ, cu maĭ multe băncĭ pe care se repausă vizitatori săĭ, cu un rontŭ în mijlocul săŭ, unde se află rădicat un obeliscŭ susținutŭ de patru leĭ de peatră gigantescĭ, și cu niște tăblițe de ferŭ pe care este o inscripțiu și inscripțiunea de pe dînsul, ne amintează două lucrurĭ d′odată : înființarea regulamentuuĭ organicŭ în Principate, adus de armatele ruseștĭ, prin care clasa boierească fu acoperită cu o mulțime de privilegiĭ, iar ceea a sătenilor fu și maĭ răŭ apăsată de căt după cum era înainte sub Domniĭ Fanarioțĭ, și memorabila domnie a luĭ Mihaĭ St..., cel ce făcu ca Moldova să fie astă-zĭ inundată de o sumă nenumarată de Jidovĭ.
Acestĭ leĭ de care se susține obeliscul, și care însemnează puterea, sînt spoițĭ în culoarea bronzuluĭ, dar eĭ fiind de o peatră moale începură a se măcina și a se surpa ; tot atîta fu și durata regulamentuĭ, în a căruia memorie sînt redicațĭ ! . .
Apropoŭ de jidovi? Să venim acu la dumnealor, să facem cunoștință ca cu niște ipokimenĭ care nu te lasă în pace îndată ce puĭ piciorul pe pămîntul Moldoviĭ, saŭ ai intratŭ în cetatea Iasilor, pînă ce nu se vor informa bine cine eștĭ și nu′țĭ va lua și cea ori unde te veĭ maĭ de pe urmă para din pozunarŭ. Orĭ unde te veĭ găsi, la un hanŭ, la birtŭ, la vre o casă particulară, saŭ kiar preumblăndu-te pe ulițĭ, e peste poate să nu te provoace, saŭ cum am zice pe romănește să nu te bage în pungă cu tot felul de marfă, cu tot felul de mărunțișurĭ, cu tot felul de vorbe, cu bună dimineața, cu niște complimente lungĭ și codate ; și pe lîngă acestea nu e îndestul a zice că tot comerciul se află numaĭ în măinile dumnealorŭ, dar apoĭ și cel maĭ tristŭ lucru tot nutrimentul locuitorilor se precupețește de dînși ; meșteșugarĭ, industriea, producte și toțĭ baniĭ din țeară se eploatează numaĭ și numaĭ de această seamă de oamenĭ. Nu te veĭ pune la masă undeva fără ca tot ce ți se servă să nu fie adus, vîndutŭ, purtatŭ, conservatŭ, speculatŭ, morfălitŭ și pînă și pus pe talerŭ dinaintea dumitale, de căt numaĭ de către acestĭ domnĭ ce′ĭ descriseserămŭ. — Apoĭ sînt în stare să′ți ghiciască și cugetul, plăcerea, dorința, ce o vei avea; și poate că orĭ și ce lucru care ți s`ar părea altmintrerĭ peste putință de împlinit, se poate prin dumnealor ; ba pînă uneorĭ și dreptatea, voind cineva a o dobîndi . . . Nu te veĭ găsi de e4 ore la Iașĭ și jidaniĭ de acolo aflară cine eștĭ, cum te kiamă, pentru ce aĭ venit și cățĭ banĭ aĭ cu tine. Poate amici meĭ, nu mă credețĭ ce vă spuiŭ? saŭ va fi vre unul din dumnea-voastră, lucru ce nu crezŭ, care să zică că n′a văzut, că nu știe ce fel de lucru sînt Jidoviĭ?
Nu ne este vorba aci de omŭ, fiind că omul e tot-d′auna omŭ, fie de orĭ ce ritŭ saŭ de orĭ ce cultŭ, dar de principiŭ, de educațiea sa, de simțimentele morale ce le are către conviețuitori săĭ, de usul dreptuluĭ în societate etc.
Așa dar maĭ ′nainte d′a descri costumul și felul traiuluĭ acestor domnĭ, caută a vă arăta ș′aceasta că toate căte le face, din cele ce arătarăm, e numaĭ ca să predomine prin puterea auruluĭ, căruia se înkină ca luĭ Ehova. Să facețĭ dar cunoștință bine cu dumnealor, cu aceștĭ ipokimenĭ, cari par′ că ar fi frațĭ de cruce cu o seamă de proprietarĭ saŭ arendașĭ de pe la noĭ, ce cred că Dumnezeŭ a făcut lumea numaĭ pentru a ′ndestula nesațiu dumnealor de banĭ; ș′apoĭ cunoscăndu-ĭ bine, rămîne la plăcerea dumnea-voastră, să′ĭ iubițĭ, saŭ nu.—
Înkipuițivă, pentru că este proverbul că de la canŭ se împute peștele.- saŭ să vă maĭ aducețĭ aminte de un alt proverbŭ, că nu e nebunŭ cine mănăncă șeapte pite dar e nebunŭ cine le dă, cam avem a ne lega de capĭ ! . . Însă aci vom începe dela capul dumnealor.— Eĭ port tot-d′auna o tikie care o ține pe creștetŭ ; sînt îmbrăcațĭ cu halaturĭ lungĭ negre, poartă căciulĭ de plisă neagră și cu coade de samurŭ pe de mărginĭ, cu capul rasŭ ridike și numaĭ cu căte-va vițe de părŭ, (perciuniĭ pe la tămple ce atîrnă cărlionțațĭ), cu pantaloniĭ băgațĭ în ciobote, maĭ de multe orĭ înglodate și scălciete, saŭ cu papucĭ și cu colțuniĭ ridicațĭ pînă la genuke, încinșĭ peste mizlocŭ cu un cordonŭ negru latŭ, în formă de brîŭ, cu niște bărbĭ maĭ de multe orĭ nepeptănate și pline de căte ceva ; — cam nu prea cu multă curățenie p′în casele dumnealor, și trăind ca sardelele căte treĭ și patru familiĭ la un locŭ, adică într′o căsuță saŭ într′o cămară ; cu o spuză de copiĭ după kinŭ și asemănare cu părinți lorŭ, adică nespălațĭ și nepremenițĭ ; și femeile, de și parte nu urîte, caută să o măturisim, cu îmbrăcămintea însă ca ș′a soților dumnealor, deșănțată, îngălată și uitată de nepremenită, (facem escepțiune cu toate aceste cu persoanele bine crescute care iubesc curățeniea și profesez ideĭ frumoase și nobile.. Fulgiĭ de gîscă joacă un mare rolŭ pe lîngă ființa dumnealor, că se văd pînă și pe capu-le și pe îmbrăcăminți. Ele poartă părul tăiat și umblă legate la capŭ, maĭ adese orĭ cu căte o legătură unsuroasă și înegrită, cu noroiul uscatŭ pe îmbrăcămințĭ și pe încălțămintea lorŭ. — Prea rarŭ se întămplă ca aceștĭ cavalerĭ, saŭ damele dumnealorŭ, să curățe de pe încălțăminte noroiul de toamnă pînă în primăvară, adică pînă se rupe de totŭ.
Cu toate acestea nu putem nega meritul ce le atribue o mare parte din domniĭ proprietari din Moldova, că aceștĭ înkinătorĭ aĭ luĭ Ehova ș′aĭ zeuluĭ Mercur, a desvoltat comerciul în această țeară ; maĭ cu seamă când știm că în Moldova se află aproape atâtea fabrice de rachiŭ căte sunt și școlĭ!... Aĭ putea să inundezĭ tot Iasiĭ și câteva târgurĭ de cantitatea spirtuluĭ ce se găsește prin magazine și înkis în vase prea bune.
Bisericile de prin sateîn o mare parte a Moldoviĭ, cad în ruine, iar velnițile (povernile în carese fabrică rakiŭ) întrece pompuositatea caselor răposatuluĭ A. V . . . . .în care s′a înaugurat nuoua universitate, saŭ pe acelea a le ministruluĭ St. . ce s′a vîndut pentru datoriĭ și le a cumpărat statul, ca să facă în ele casarma gendarmilor.
Atît sînt de falnice și de mărețe privind de departe velnițele pe moșiile notabililor țereĭ, în care se fabrică cu o nespusă abondanță rakiŭ de bucate, cel adăogit cu oare care cantitate de vitriolŭ.
Așa dar acestĭ domnĭ, a cărora căutătură, pentru ceĭ ce nu sînt deprinși a′ĭ vedea în tot momentul, este tot-d′auna prepuitoare, aŭ ajuns a fi pentru Moldova niște lipitorĭ de care nu se maĭ poate scăpa . . . Preocupațĭ fiind tot-d′auna cu specule, a vinde la mărfurĭ căt s-ar putea maĭ false pentru a le aduce maĭ marĭ căștigurĭ, adoratoriĭ auruluĭ cu scopul ce′l arătarăm,d′a predomni prin el, inemicĭ aĭ totuluĭ, afară numaĭ de aceea ce le ar da banĭ, — mirosind tot-d′auna a ceapă care e principala lorŭ hrană, iconomĭ precăt sînt și activĭ, cumplițĭ în regimul viețiĭ și gata d′a corumpe prin acest aurŭ pe amploiațĭ ca să le acopere crimele, lingușitorĭ pînă la basețea cea maĭ ridicolă, dar mișeĭ și viclenĭ pînă la mărșăvie, știură tot-d′auna a se însînui pe lîngă ceĭ marĭ și a sugruma pe poporŭ, prin spiritul lorŭ comerciantŭ. — Ţipă pămîntul subt eĭ dde înşelătorie şi răutate; — gata a pune mănă de la mănă, spre a aduna orĭ ce sume, de a-ursi intrigĭ în folosul lorŭ, saŭ a săvîrși vre o răsbunare asupra cuiva, dinaintea autorităților, prin tot felul de calomniĭ și țesăturĭ de felul acesta.
Jidoviĭ, saŭ jidaniĭ, cari dincoa de Milcovŭ se numesc Ovreĭ, aŭ ajuns a fi în Moldova, ca să nu esagerăm numărul lorŭ, nu ca nisipul măriĭ, nicĭ cătă frunză și earbă e pe pămîntŭ, dar foarte mulțĭ pen tru ca să coprindă tot comerciul Moldoviĭ, să înăbușiască această populațiune, făcănd de o potrivă victimele lorŭ pe proprietarĭ, pe țeranĭ și pînă și pe amploiațiĭ guvernuluĭ.
Năvălind jidaniĭ din toate părțile în Moldova,otărîră a preface această frumoasă țeară într′o Palestină; și maĭ ales se făcură stăpănĭ p′această capitală, pe care o coprinseră prin greutatea auruluĭ, cum ar lua o armie o cetate cu asaltŭ. Dar spre completarea gigantesculuĭ lorŭ planŭ așteaptă toleranța dreptuluĭ politicŭ pentru streinĭ de orĭ ce ritŭ și de orĭ ce cultŭ, și atuncĭ moșiile vor fi toate a le dumnealor ; și din Moldova lesne vor năvălĭ și asupra părțiĭ de dincoa de Milcovŭ, ca în niște țerĭ, surori unite, ca să facă peste tot ceea ce făcură în Moldova, și să facă și din Bucureștĭ ceea ce făcură din Iașĭ. Planul acesta e pus în lucrare cu multă vigoare. — Partea principală a Iașilor, și maĭ tot să zic, este proprietatea jidovilor. La Bucureștĭ se luptă și cumpără pe nume skimbatŭ, cele dintăĭ proprietățĭ care se găsesc de vînzare.
II.
Fiica bancheruluĭ Asber
De la capătul stradeĭ ce duce spre Sănta Vinerĭ în piața cea de verdețurĭ, și pe unde sînt magazi nele de brînză, se face la dreapta o cotitură care scoate în strada către Veilicŭ. Maĭ multe magazine mărginescŭ strada aceasta, avînd tarabe pe dinainte încărcate cu tot felul de mărunțișiurĭ de băcănie și căte-va cărcumĭ cu sticlele așezate în față de fel de fel de culoare, și în forme ca niște ploscĭ rotocolite. Acolo, în răndul acestor magazine, se află niște case așezate, cu obloanele dela ferestre și cu ușile din față căptumite cu ferŭ, cu un balconașŭ puțin redicat, susținutŭ prin căteva coloane înegrite și pe dinainte cu un micŭ grilagiŭ de lemnŭ. La întăia vedere nu se poate înțelege daca această casă este vre un magazinŭ de mărfurĭ, saŭ e biuroul vre unuĭ bankerŭ însemnatŭ. — Nu e nicĭ una, nicĭ alta ; dar e casa bankeruluĭ Așer, unde locuește cu familiea sa..
Peristilul aceĭ case neavînd vre o eleganță, și părețiĭ desbrăcațĭ de tincuiala cea albă de pe d′asupra, fiind maĭ toată căzută de vekime și de bătaia ploilor și văzăndu-se colțiĭ de cărămizĭ romiĭ și măcinate, n′ar deștepta nicĭ un prepusŭ că înlănutru s-ar găsi avuțiĭ colosale striase de un capŭ ingeniosŭ la specule, într′un curs de o jumătate secolŭ, saŭ că ar domni acel luksŭ ce numaĭ amorul unuĭ părinte pentru unica sa fiică Tl-ar produce, fără cea maĭ mică iconomie, încăt aurul și diamantele să nu fie înkise prin dulapurĭ saŭ scrine, ci numaĭ aruncate pe mesele cele cu stofe d′aurite și pe ferestre, lîngă pernițele de velură roșie saŭ cafenie.
Ast-felŭ era casa bankeruluĭ Așer, acel omŭ cunoscut de fie cine, că a jucat role marĭ în viața sa și numele luĭ făcuse resunet pînă și în cele dintîŭ capitale a le Europeĭ. Înainte d′a se strămuta ministeriile din Iașĭ și a se unifica camerile, și maĭ′nainte sub guvernele trecute, Așer fusese persoana cea maĭ însemnată în Iașĭ ; și ce ziseiŭ ! poate cea maĭ renumită din Moldova. — Toată lumea, alțĭ bankerĭ, cartoforiĭ ceĭ dintîĭ, toate doamnele marĭ, amploiațiĭ și foncționariĭ ceĭ însemnațĭ aĭ statuluĭ n′ar fi întălnit pe Așer fără a′l saluta cu un aerŭ curtenitorŭ; și se credeaŭ prea fericițĭ daca priimeaŭ din parte′ĭ un surisu, spre răspuns la salutarea lorŭ. Foncționariĭ d′un gradŭ inferiorŭ, precum și primiĭ amploiațĭ aĭ polițiĭ, se da de pe trotuarŭ josŭ ca să-ĭ facă locŭ cănd trecea el ; și la un ministru el intra în orĭ ce timnŭ, și kiar la o oră după meziul nopțiĭ, fără să fie anunțat și fără a′șĭ scoate caloșiĭ ceĭ de gumilasticŭ afară la antreŭ.
Să venim dar la casa sa din ulița despre Beilicŭ și să urmărimŭ pe bankerul Israilit în vastele sale apartamente,
Intrănd ca pe o poartă pe ușa principală ce da la uliță, ușa de intrare a vizitatorilor săĭ, cea pe care îșĭ căra lemnele, toată provisiunea caseĭ și singură pe care putem zice că maĭ ajungea vre o căutătură a unuĭ okiŭ streinŭ în curte-ĭ; căci alt-fel de giurŭ împregiurŭ se afla mărginită de niște părețĭ marĭ ce o înkidea ca într′o cetate ; și această poartă aflănduse în tot timpul pe jumătate înkisă, treceaĭ prin o săliță lungă care răspundea în curte, și în fundŭ o terață pe dinaintea unuĭ șirŭ de apartamente, pe care se aflaŭ depuse maĭ multe vase cu florĭ și plante esotice, arăta că acolo locuia bătrînul bankerŭ cu toată familiea luĭ.
În mica sa curticică doĭ oamenĭ se găsia tăind neîncetat lemne cu ferăstrăul, iar un al treitea le căra cu brațul în beciŭ de desuptul caselor celor despre fața stradeĭ ; aceea ce îĭ servea de cămărĭ pentru tot felul de provisiunĭ. Maĭ multe femeĭ de deosebite etățĭ, și maĭ toate cu un felŭ de portŭ, eșind din bucătăriea din capătul apartamentelor despre dreapta și mergănd cănd în casele desure față și cănd în cele despre fund, demonstra că bankerul avea maĭ multe servitoare; unele, cele maĭ mature, jidauce, iar cele maĭ june fete de romănĭ care vin de prin sate, saŭ kiar din marginea Iașilor și servesc pe la jidovi pentru a avea o simbrie maĭ bună. Un jidovŭ bătrînŭ cu îmbrăcămintea trențoasă și cu pălăriea ruptă pe capŭ intra de două treĭ orĭ pe zi, cu două cofe în formă de putinele de stejarŭ, atîrnate prin niște fringhiĭ scurte de o cobiliță lată scobită, ce se așază bine pe grumazĭ, pline cu apă din făntăna de lîngă Sănta Vinerĭ și maĭ de multe orĭ kiar de la Golia cănd este lipsă de apă, acesta era cărătorul de apă Buhur, care era tocmit cu anul d′a îndestula casa bankeruluĭ cu apă.
Sub serioasa căutătură a luĭ Așer păreaŭ că toate lucrurile din curte se regulaŭ oare cum: seara de vreme era totul potolit și a doua zi de dimineață activitatea reîncepea.
Bankerul, care din juniea sa și pînă la etatea în care se afla trăsăturile fisionomiĭ sale regulate arăta un kipŭ interesantŭ, era unul din aceĭ bătrînĭ cărora oameniĭ, după obiceiu lorŭ d′a zice ceva pen tot individul, zicea și pentru el că se ținuse bine saŭ că a trăit bine în tinerețea luĭ.
Și cănd se afla în casă, ca și cănd umbla pe uliță, era tot-d′auna îmbrăcat cu o tunică lungă neagră de lînă, încins peste mizlocŭ cu un brîŭ de mătase cu ciucurĭ lăsate pe la căpătîie, cu cisme lungĭ în picioare, de vacsŭ, tot-d′auna lustruite, și maĭ de multe orĭ cu caloșĭ de gumelasticŭ, cănd ploua și se făcea pe stradă mîzgă ; cu osebire numaĭ că în casă rămînea având pe capŭ tikiea sa cea neagră de plușĭ, iar pe uliță adăoga peste aceasta pălăriea sa cea de castor cu mărginile late și mare la părŭ.
Un okiŭ plin de viață ca al luĭ și o frunte cu puține încrețiturĭ caracterisa inteligința de care fusese el condus în orĭ ce întreprindere. Părul capuluĭ nu arăta îndestul numărul anilor săĭ, pentru că puține fire de păru avea albe. O barbă rătunză și netedă ce îĭ cădea pe peptŭ însemna venerațiunea de care se bucura între coreligionari săĭ.
În fie ce sămbătă, căciula sa originală de blană de samurŭ, cu care se înfățișea la sinogogă, costa maĭ bine de o sută galbenĭ ; și prostirea cu care îșĭ învălea capul la înkinăciune, într′o formă ca un guler de mantie, era cusut cu florĭ de aurŭ și lucrat cu mărgăritare. Nu s′-a văzut la Așer, aceea ce e un defectŭ la ceilalțĭ Israilițĭ, ca gulerul cămăși pe la la gîtŭ, saŭ bănțile de la mănicĭ să fie vre o dată negre saŭ mototolite, ci tot-d′auna albe și bine netezite; asemenea și peptarele ce însemnează tablele luĭ Moisi, foarte curate, fasonate de atlasŭ saŭ de o altă materie.
Mobilarea dar a apartamentelor sale se compunea din cananele și scaune îmbrăcate în marokinŭ și în damască de mătăsărie; mese, paturĭ și garderoburĭ de nucŭ lustruite foarte frumosŭ, stofe de diferite materiĭ scumpe d′aurite așternute peste mesele cele rotunde, serviciĭ de argintŭ, luminagnice și candelabre lucrate ajurŭ umplea casele acestuia.
Creștiniĭ maĭ cu seamă, cănd venia la dănsul, trebuiea să rămîie uimițĭ de atîta strălucire și manierĭ de priimire ; dulcețurile, cafeoa, ceaiurĭ și tot felul de licorurĭ aromate se servea la dînsul în tasurĭ de porselan de Cina și în pahare de cristalŭ, pe tăvĭ și cu tot serviciu lorŭ de cel maĭ bunŭ argintŭ suflat cu aurŭ.
Așer cu toate acestea, sigurŭ ca și în trecutŭ despre viitorul săŭ, Fortuna nu′l înșelase nicĭ odată în toate socotelile și trebile ce le avusese cu boieriĭ saŭ particolariĭ Moldovi, și d′aceea rarŭ s′a ′ntămplat ca să′l vază cineva tristŭ. Ocupănduse maĭ adese orĭ, într′un apartamentŭ lateralŭ, unde ′și avea scriitoriul săŭ cu toate condicuțile și catastișele încă de la 1833, de cănd făcuse comerciul cu mere murate și pînă ajunsese mare bankerŭ, se afla tot-d′auna în lucru adunănd la cifre și la nule ; era îndeletnicitŭ, șezănd pe un jățŭ mare, cu niște okelarĭ legațĭ cu aurŭ, atîrnațĭ pe nasŭ, și petrecea cu okiĭ teancurile de scrisorĭ, întocmaĭ ca un director de ministerŭ, care fiind dator a rezola în locul ministruluĭ săŭ, nu face aceasta maĭ nainte d′a citi bine fie ce hărtie.
Dar cănd vre odată, din causa cădereĭ uneĭ case din Londra saŭ de la Costantinopole, el perdea un milion și jumătate, asta îĭ făcea atîta căt ′l ar fi mușcat un purice.
Însă astă dată și el se afla preocupaut maĭ mult de căt tot-d′auna.— În preocupăciunea sa se maĭ adăoga și oare care tristețe : era triseŭ maĭ cu seamă de cănd priimise un biletŭ de la oare cine, un confrate al săŭ, scriindu-ĭ despre oare care skimbărĭ în orănduiala lucrurilor în țeară, căt și despre oare care interese familiere.
Intră Lina fiica sa prea iubită, pe care nicĭ odată nu o privea dă căt cu un surisu dulce al unuĭ părinte pentru unicul săŭ copilŭ. Vorbele sale era către dînsa tot-d′auna tinere și cu un ce de desmerdare ; dar acum și către ea se arătă serios și era foarte scurtŭ la vorbă.
Fiica băgă aceasta de seamă dar se arătă ca cum n-ar înțelege.
Ea era aprirsă la față ca focul și din oki eĭ negri și marĭ, a cărora căutătură era neliniștită, înțelegea cineva o turburare ascunsă.
Lina mergea pe 19 ani. — Ea crescuse într′un institulŭ de creștinĭ. Mama sa, de și simplă și superstițioasă ca toate femeile coreligionare cu dînsa, n-ar fi putut face altminterĭ, în urma unor accidente petrecute în prunciea feteĭ ; și pentru că ea a fost promis-o, silită de împregiurări d′a nu ș-o perde din viață, că p va da unuĭ preotŭ să o boteze în religiunea creștină ; și pentru ca să nu o facă tocmaĭ aceasta, ce se socotea un scandalŭ în okiĭ coreligionarilor cultuluĭ eĭ; saŭ pentru ca să fie numaĭ pe jumătate călcat jiurămîntul ce ea făcuse, se mulțămise a lăsa pe fiica sa să urmeze cățĭva anĭ, după ce se maĭ mărise, un cursŭ de învățăturĭ și conoștința limbelor englese, francese și germane ; ne maĭ socotind pe cea romănă, care pentru dînsa era lima patrieĭ ș′a bisericeĭ care a mîntuit-o.
Lina aduse aminte tătăni-săŭ că era Vinerĭ și, după obiceiu, o mulțime de săracĭ aștepta afară ajutorul ce li se da în fie ce săptămănă. Pentru că ea de cănd se făcuse mare, prin asistența sa lingă părinți eĭ, întrodusese fel de fel de obiceiurĭ în casă, neputănd a′ĭ refuza căte o cerere de căte orĭ eșia la esamenŭ premiantă; se făcuse lege de la un timpŭ ca părintele eĭ să destine o mică parte din procentele ce lua de la împrumutațĭ, ca să împărțiască Vinerea cerșetorilor și cerșetoarelor căte un argintŭ.
Aceasta era una din nobilile preocupațiunĭ a le fiiceĭ bankeruluĭ. Prin urmare lucsul întrodus pînă în gradul ce′l descriserăm în casa acestuia, împărțirea ajutoarelor la săracĭ, și pînă și curățeniea din casă, curățeniea în îmbrăcămințĭ, saŭ oare care îngrijire de toaletă, a purta tot-d′auna un gulerŭ albŭ curatŭ ete. toate intraŭ în programul cerințelor fiiceĭ sale, care predomnia în casă, prin spiritul eĭ și puterea farmeculuĭ ce avea asupră-le. Ast-fel amorul paternŭ, saŭ femeea, înrîurează asupra spirituluĭ unuĭ părinte căt de fanaticŭ saŭ căt de retrogradŭ. Civilisațiunea omenireĭ și înnobilarea moravurilor celor dintîĭ populĭ sîntem datorĭ la femeĭ ! . .
Căt despre soțiea bankeruluĭ, Reveca, se înțelegea prea bine în a le caseĭ.— Ea se îndeletnicia în acea zi, vinerĭ, a umplea o ștucă tocată, și a lua de la fumŭ niște pepțĭ de gîscă făcuțĭ batocŭ. Din parteĭ ea lăsa pe fiica sa în pace să facă ce voia.
Așer, țiind întro′mănă scrisearea depre care menționarăm și de la care nu′șĭ rădica okiĭ, arătă cu ceelaltă o pungă în formă de săculețŭ de pînză groasă, și pe care sta imprimat cu pensula un No. 15.
Fiica luă cam cu greutate această pungă, pe jumătate plină de puișorĭ Gfirfiricĭĭ, crucierĭ nemțeștĭ și două-zecerĭ-ruseștĭ, și eși. — El se uită după dînsa și suspină.— Sterse okiĭ dup′aceea cu o batistă ce o scoase încetinel din pozunarde te ; și stergînd și sticlele okelarilor, o puse îndărătŭ, după ce o îndoi de vre o treĭ orĭ ; și d′aci îșĭ continuă lectura și reflesiunile sale speculative și politice.
Stradele Iasilor părea triumfănd prin marea activitate ce desvălește populațiea sa. Nu era nicĭ decum supus aceleĭ potolirĭ și monotoniĭ în care se găsește sămbăta. Vaĭ de sufletul însă celor ce nu va îngriji ca să cumpere de vinerĭ tot ce le trebuește, c′apoĭ sămbătă pace bună, poate prea bine și răbda de foame ! . . Toate prăvăliile sunt înkise: nicĭ păine, nicĭ carne și de nicĭ unele nu se găsește de vînzare. — așa dar stradele era umplute : par′că ferbea tot tîrgul, fiind vinerĭ, zioa din urmă a săptămăni. — Magasinele din strada mare cu postavurĭ și tot felul de mărfurĭ de lucsŭ, aduse din străinătate, eraŭ deskise, pe dinaintea cărora maĭ mulțĭ neguțătoiĭ Jidovĭ se aflaŭ făcând planurĭ,îngrijațĭ fiind că strămutăndu se recidența la Bucureștĭ, orĭ să fie nevoițĭ a desface acele mărfurĭ pe prețurĭ foarte eftine. Zarafiĭ postați din distanță în distanță, și maĭ ales pe la ungbiurile stradelor, cu căte un dulăpiuorŭ cu geamurĭ d′asupra, în care se vedea niște cutiĭ desrărțite cu deosibite felurĭ de monezĭ de argintŭ și de aurŭ întrînsele, kemaŭ prin sunetul unor carboave vekĭ,ce ne ′ncetat le vîntura în măinĭ, pe ceĭ care aveaŭ nevoe de skimbatŭ, cu condiție d′a lăsa jumătate sfanțihŭ la galbenŭ, două-zecĭ parale la un irmilicŭ, și cincĭ parale la sfanțihŭ, și alte dăți și maĭ mult. — În toată Moldova comerciuĭ fiind în măinele jidovilor, și eĭ fiind înțeleșĭ între dănșĭ, orĭ unde veĭ merge la vre un magasinŭ să cumperĭ ceva, întăĭ ți arată pe zaraful d′alăturĭ saŭ din colțul ulețeĭ, să mergĭ ca să țĭ skimbe. Aceasta este un tactŭ jidovescŭ ! . . . P′în piețe, și maĭ ales la Tîrgul Cuculuĭ,se vădŭ o mulțime de jidovĭ purtănd pe spinare înbrăcămințĭ vekĭ de vînzare și încălțăminte cărpăcite; alțiĭ vînzănd poame într′un cărucioriĭ ce′l trage cu-măinele, femeĭ, la o parte, cu ace, ață și fel de felŭ de mărunțișiurĭ ; unul strigînd colea zemble ! zemble! . . altul vinde mustŭ din pere uscate, altul lapte, altul se ceartă, altul tocmește o căruță cu lemne ; femeĭ și copiĭ de jidovĭ încărcațĭ cu gîște și cu cocoșĭ mergănd saŭ viind de la hahamŭ ca să le taie și copii de creștinĭ îĭ necăjește adresăndu-le tot felul de injuriĭ ; apoĭ uruitul trăsurelor, hodorogitura căruțelor celor lungĭ cu niște drugĭ groșĭ, pe care sînt așezate butoaie cu bere saŭ cu spirtŭ, saŭ sacĭ cu făină ; strigătul hamalilor aridicănd la mărfurĭ, al birjarilor și câte și maĭ câte, facŭ a se vedea tablourĭ cel maĭ ciudat și a se auzi atîta urletŭ și larmă încăt nu se maĭ poate înțelege nimenĭ. Cerșituriĭ și cerșitoarele, ființe nenorocite, fără osebire de naționalitate saŭ de cultŭ, aleargă de la o ușă la alta ca să întinză măna. — Uniĭ îșĭ aduc aminte că în strada spre Veilicŭ, la căteva case de bankerĭ avuțĭ milionarĭ se împarte oare care ajutoare jidovilor săracĭ și maĭ ales celor bolnavĭ... Ceĭ maĭ mulțĭ dar se îndreptaŭ cam spre acea stradă.
Splendită atuncĭ și frumoasă, întocmaĭ ca acele curtezane mărețe depre care ne vorbește biblia, fiica luĭ Așer se arătă în balconașul despre stradă, și cerșitoriĭ începură a se apropiea de casa cu obloanele cum le descriseserămŭ.
Peptănată cu părul ridicat în susŭ și prins cu nisce agrafe de aurŭ și cu mărgeane în formă de săgețĭ, îĭ desvălea tămplele cu multă grație ; pe care numaĭ niște șuvițe mititele se arătaŭ cîrlionțate, atăt de supțirele și fine, precum numaĭ penelul unuĭ maestru mare ar fi putut însemna în portretul uneĭ Estera.
Obrasul eĭ rotund ca un mărŭ, disputănd cu fața alabatruluĭ, un nasŭ potrivitŭ și o gură bine descrisă, oki eĭ marĭ negri, niște gene stufoase și o frunte desvălită, concuraŭ în armonie d′a face pe juna Israilită căt de încăntătoare.
O talie nicĭ maĭ mult nicĭ maĭ puțin de căt care ar desvăli o etate ca a eĭ, lăsa as vedea tăietura uneĭ marmure albă ca neaoa munțile , ast-fel taliea eĭ sveltă și mlădioasă, fiind îmbrăhată cu un capotŭ albŭ și încinsă cu un cordonŭ peste mizlocŭ, se desvolta ca un crinŭ; iar umeri eĭ bine crescuțĭ, braţe rotunde și grăsuliĭ sub o mănecă largă ce atîrna, și cu brățărĭ la măini, eraŭ asemenĭ răpitoare ; căt și acele rotunzimĭ sferice ce se rădicaŭ ușorŭ și dulce pe sînul eĭ, acoperit de subțirea batistă cusută în fistonurĭ.
Ușoară, plină de vioiciune și de inteligență,căutătura okilor eĭ era imperioasă.— Ea însufla oare care respectŭ celorŭ ce se opreaŭ d′a o privi; dar nu se părea a fi și crudă pentru o singură persoană care a iubit.
Cerșitoriĭ, unul după altul, priimind din mănaeĭ albă cum e cașul căte o monedă, se simția prea consolațĭ atingănd degitile eĭ subțirele și lungĭ de tremurătoare lorŭ mănă.
Toți o bine cuvînta depărtănduse.
Ea maĭ ales întreba pe ceĭ bolnavĭ, sfătuiea și căina pe femeile sărace văduve ce țineau un pruncŭ în brațele lorŭ.
Nu osebia cătușĭ de puțin pe Creștinŭ dintre Evreŭ ; pe toțĭ îĭ compătimea și tutulor le ar fi dat un acelașĭ ajutorŭ. — Pentru dănsa morala tutulor legilor și a cultelor se unifica dinaintea durereĭ și miseriilor întregeĭ omenirĭ... Ea dar era o escepție care ar fi făcut să roșească însuși pe Creștinĭ prin conduita eĭ, și era un îndemnŭ pentru populul plin de prejudiț ca să se reformeze.
Lina încăntată de laude și de bine cuvîntărĭ, se înturnă mulțămită de fapta sa umană ; ea dispăru precum dispare un luceafărŭ care apoĭ iar o să se arate în okiĭ atîtor ființe suferinde. Împărți pănă la unul toțĭ baniĭ ce ĭ va avea asupra eĭ, şi intră casă, unde găsi pe Avrumŭ, vărul eĭ, ce o aștepta în salonŭ, pe un jăgŭ, lîngă o fereastră.
El intrase pe cănd dănsa se aflase ocupănduse de soartea celor nenorocițĭ.
— Bunjur ! verișioră Lino ! îĭ zise el îndată ce o văzu intrănd.
— Bine venișĭ, vere! bine aĭ venit sănătosŭ! iĭ răspunse Lina surizândă și mult grațioasă, și maĭ ales rîzănd de tonul prin care Avrum voea să se arate că e de modă.
Ea șezu aproape de dînsul și cu o dulce căutătură se uită lungŭ precum voi să citească în cugetul săŭ.
El întinse măna ca cum voia să se joace saŭ a învârti brățeaoa din măna eĭ lăsată alene pe jățŭ.
— Îmĭ plăceaĭ multŭ, zise el, cănd te priveam ce făceaĭ adiniaorĭ cu acele femeĭ sărace care te bine cuvînta ; îmĭ plăcea să te auz numindu-le pe Ehova singurul Dumnezeŭ prea Putinte și părintele tutulor. — Tot în numele luĭ dar viŭ a′țĭ aduce nuvele plăcute . . .
Și fața Evreuluĭ păru a fi skimbată cănd pronunță aceste vorbe.
— Ce aĭ Avrumŭ că te văz atît de skimbat? Eștĭ ca păretele albŭ, fără o fărîmă de roșeață pe kipul tăŭ ? Ce nuvele zicĭ că mi aducĭ?
— Taică-tăŭ nu țĭ a zis nimicŭ? . . Nu știĭ nimicŭ? . . saŭ în adevărŭ numaĭ acel profesorŭ creștinŭ care adesea orĭ te vede la Copăŭ, saŭ în grădina Socoli, îțĭ ocupă mintea și inima ; zi Lino? . .
Lina se făcu roșie dar se stăpâni d`a nu se trăda ea însășĭ prin turburarea ce ar fi arătat,- răspunse :
— Te știeam, Avrum, omŭ cu judecată și n′așĭ fi așteptat să auz de la dumneata asemene vorbe.
— Ia să lăsăm astea, Lino ; știĭ ce nuvele am să′țĭ spuiŭ, unkiu-meŭ de la Cernovițĭ mă face moștenitor pe toată starea sa care se urcă la două-zecĭ de miĭ florinĭ ; îmĭ lasă niște case în orașŭ și o grădină mare de la margine; afară d′aceasta sunt foarte avutŭ, îmĭ cunoștĭ starea ? așa dar veĭ consimți și tu ca ătă-ni-tăŭ, de la care te am cerut în căsătorie.
— Avrumŭ, Dumnezeŭ să′țĭ dea tot binele și fericirea ce veĭ dori-o, dar căt pentru mine, eŭ nu voi să mă mărit!
— Dar ce fel ? nu vreĭ să mă ieĭ? te veĭ înprotrivi tătă-ne-tăŭ ? Refuzĭ avere ? refuzĭ fericirea ta ?...
— Avrumŭ, fericirea omuluĭ nu e tot-d′auna numaĭ în avere, ci în împlinirea unuĭ scopŭ pe viitorŭ.
Avrum maĭ întăĭ simțise estasul fericireĭ de un momentŭ ce îl făcea să skimbe fețe, dar cănd auzi pe vara luĭ refuzăndu-ĭ și măna și averea, o crezu că este nebună.
— Dar Lino ! adăogă el, o să te mărițĭ ? . .
— Drept să ți spuiŭ poate să mă mărit și poate nu, Dumnezeŭ o știe, însă pentru dumneata veĭ ne meri mult maĭ bine luănd pe Rahila fata luĭ Meheĭ băcanul, saŭ pe Debora fata giuvaergiului din ulița mare ; pentru că orĭ care din ele te va iubi, veĭ fi înțeles de dînsele și veĭ putea a te uni ; dar vezĭ eŭ, ideile mele, dorințele ce am, visurile mele de o fericire nu se potrivesc nicĭ cu a le dumitale.... Veĭ crede că sînt o nebună, că sînt o smintită, că nu știŭ ce vorbescŭ și nu știŭ ce fac, am visurile mele, Avrumŭ, și voesc să fiŭ sinceră către dumneata.
— Dar tată-tăŭ voește și este hotărîtŭ ca să te mărite, replică Avrumŭ, turburat de răspunsul care i ′l dete.
— Eŭ stim voința părinților încăt poate avea un drept ca părinte asupra mea, aceasta e una din cele zece învățăturĭ a le Profetuluĭ Săntŭ; dar vezĭ cănd aĭ ști istoriea copilărieĭ mele, îmĭ veĭ da dreptate. — Pînă la doĭ anĭ de la nașterea mea, eram suferindă de omorîtoarea patimă a copiilor . . . Mama mea și tată-meŭ desperațĭ că vor maĭ avea pe fiica lorŭ, și maĭ cu seamă că atuncĭ eĭ plîngeaŭ perderea unuĭ fiŭ maĭ mare, ziseră sfășiind vesmintele de pe dănși, ce ne folosește aurul și toată avuțiea noastră fără astă copilă ? cine se va găsi să o tămăduiască de răul ce o muncește, va lua o jumătate din aurul și averea noastră. Toțĭ rabini, marele rabin de la Satagura, ce venise în treacătŭ de la Focșanĭ pe la Bacăŭ, mă văzu și ′șĭ încercară puterea învățătureĭ lorŭ; toțĭ doctoriĭ și moașele din Moldova nu putură face nimicŭ ca să scape, pa fiica luĭ Așer. Mama mea, după îndemnul a cător-va cocoane Moldovene, hotărîră a merge cu mine la Bucovina și a cădea cu mine dinaintea Săntuluĭ Ioan din Suciava, ce se află în Metropoliea cea mare de acolo ; pentru că, ziseră doamnele creștine, cine cade cu credință dinaintea aceluĭ Săntŭ e peste putință ca rugăciunea sa să rămîie neascultată... Dar eŭ mă aflam maĭ mult între ceĭ morțĭ decăt între ceĭ viĭ și nu eraŭ singurĭ că vorŭ putea ajunge cu mine pînă la Suciava. Tot tîrgul Bacăuluĭ, unde trăia părinți meĭ atuncĭ, cunoștea starea cea tristă a lorŭ. Atuncĭ o femee din satul Leteea veni de spuse mamă-mi că preutul cel bătrînŭ al satuluĭ are darul minunilor cănd citește la pătimașĭ. Părinți meĭ alergară la dînsul, se rugară de el, plănseră cu mine pe brațele lorŭ, dar preutul le răspunse că nu poate să citească celor d′o altă credință. Părinți meĭ nu încetară d′a ′l ruga și el le răspunse: va împlini aceasta cănd vor consimți ca eŭ să priimesc botezul . . .
— A ! cum s-ar fi putut aceasta ! adăogă Avrum, ca cum îșĭ perdea mintea.
— O lume întreagă cunoaște acestŭ adevărŭ !
— Lino, vezĭ, aĭ simpatie pentru creștinĭ, din ceea ce înțeleseiŭ?
— Fără a desprețui vre odată credința părinților meĭ, am venerat biserica creștină și am ascultat cu plăcere de căte orĭ am auzit citind un preutŭ dinnaintea altaruluĭ.
— Aĭ intrat dar și în biserică?
— O! de multe orĭ, și maĭ tot-d′auna în biserica celor Treĭ-Sfințĭ, unde este Sănta Paraskiva.
Avrum, auzind aceste vorbe, crezu de o cam dată că vara luĭ îșĭ rîdea de dînsul, și pentru care începuse a i se sbîrli perciuniĭ de mănie, dar iarășĭ se liniști.
— Urmează înainte, adăogă el.
— Preutul, hotărît, zise că altminterĭ nu va putea să′mĭ citească molitfa de, însănătoșire. Tată-meŭ și mama mea răspunseră că eĭ sînt maĭ mult bătrînĭ și că eĭ primiind propunerea sa apoi trebue ca și eĭ să se leapede de credința străbunilor săĭ, lucru ce nu vor face nicĭ odată ; dar eĭ insistară mereŭ lîngă preutŭ rugăndul, și maĭ adăogiră, că eŭ scăpănd de la moarte, ce nu prea credeaŭ, facŭ giurămîntŭ că mă vor lăsa la alegerea mea cănd voiŭ fi mare : nu se vor împrotivi daca eŭ voiŭ voi kiar să mă și botez . .
Preutul fu mulțămitŭ de astă promitere a mumă-mi și a tată-meŭ ; dar însă el se temu de vre o răspundere, și zise că voește să aibă o hărtie de la protoiereul de Bacăŭ. Acesta, ca omŭ înțeleptŭ, scrise pe suplica ce i o dete părinți meĭ că: „cele sănte nu se spurcă . . ” o temă din săntele scripturĭ luată. După o luptă grea, după maĭ multe zile de alergătură, privind cu okiĭ cum eŭ mă munciam și mă perdeam arzănd în niște flacărĭ de durerĭ, amorul de părinte, credința în acel preutŭ bătrînŭ, făcură minunĭ, că în adevărŭ mie îmĭ fuse bine după ce îmĭ citi în treĭ răndurĭ și mă stropi cu apă sănțită. — Credința ta te va măntui! a zis învățătorul Iisus . . . În adevăr credința părinților meĭ mă scăpă de la moarte. —Vezĭ dar, Avrum, am dreptate saŭ nu, ca să am stimă pentru datinile Creștinilo și să venerez biserica lorŭ?
Avrum rămăsese pe gîndurĭ.
— Apoĭ, știĭ, eŭ am crescut alt-fel, am învățat în scolĭ, am citit istoriee lumi, nu pot avea prejudițiĭ ; judec lucru precum este, daŭ dreptate cuĭ o are; am citit istoriea popululuĭ celuĭ ales de Dumnezeŭ, care e populul iuvreŭ, am citit înălțarea, suferințele și căderea luĭ . . . Pentru că greșiră părinți și străbuni nostri, noĭ azĭ suferim hula și desprețul populilor ! . . Sfășierile, desbinarea, ura din trecut ne perdu patriea . . . Cărțile Profeților numescŭ nefericirea de care fuse bîntuit populul Iudei pentru rătăcirea luĭ! Ehova certă pe fii săĭ și cearta luĭ fuse teribilă ! . . . După ce el rătăcĭ umblănd lumea,fără azilŭ și fără patrie, gonit din locŭ în locŭ, din țeară în țeară, veniră însfîrșit aceștĭ fiĭ certațĭ de cel Prea Înait, într′un locŭ unde populul creștinŭ îĭ îmbrățișă și îĭ priimi... De ce dar astă isolare a populului Evreŭ cănd este îmbrățișat și priimit în țeara Romănilor ? . . Moldova e patriea noastră celor care ne am născut în pămîntul eĭ, celor deprinșĭ a se bucura numaĭ de frumusețea ceruluĭ eĭ, celor care se înavuțese în mizlocul popululuĭ eĭ, celor ce iubescŭ pămîntul, munțĭ și rîurile eĭ, celor ce se împărtășesc de toate bunurile eĭ, celor priimițĭ sub scutul legilor și al datinilor d′aicĭ, celorŭ deprinșĭ a asculta musica și limba popululuĭ, celor ce se iubescŭ,celor ce îmbătrînescŭ și se înmormăntează aicĭ, celor ce se roagă luĭ Ehova în pămîntul acesta ; singuruluĭ Dumnezeŭ Prea Putinte și prea îndurătorŭ! Eĭ bine, Avrum, caută să fimŭ drepțĭ, caută să neluminămŭ! . . Creștini sînt trațiĭ nostri, țeara Romănilor este patriea noastră, să facem dar și noĭ ceva pentru ca să avem dreptul d′a ne bucura de numele acesta, — a avea o patrie ! . .
Juna Israilită părea inspirată cănd vorbea acestea Evreuluĭ care nu fusese deprinsŭ de căt a auzi precepte de fanatismŭ, a ține ia costumul cel barbarŭ și a se înkina auruluĭ. — El nu zise maĭ mult o vorbă.
— Sînt măhnită, adăogă ea, că nu este ertat secsuluĭ meŭ d′a propune reforme, de a represinta națiunea în fața guvernuluĭ ș′a națiuneĭ romăneștĭ, c′atuncĭ așĭ dori să portŭ un nume mare ; așĭ vorbi celor bătrînĭ, așĭ sfătui junimea, ași intra în sinagoge cu scopŭ de a îndrepta opiniunile, așĭ combate rătăcirea, așĭ biciui vițiul și toate năravurile scîrboase, așĭ căuta să luminezŭ națiunea mea, așĭ disputa în multe puncte rătăcirile rabinilor, ca urmașiĭ popululuĭ celuĭ ales de Dumnezeŭ să merite titlul acesta ! — Am citit mult, am răsfoit scrinturile și cărțile profeților, pentru ca să aflu adevărul ;— am studieat precăt e permis secsuluĭ și anilor meĭ știința literatureĭ populilor vekĭ și a celor modernĭ: am citit pe Chiller al Germanilor, pe D-na de Stael, pe Ghatobrian al Francesilor, pe damicela Stevar Englesă și pe alțĭ poețĭ umanĭ ; am admirat caracterul eroicŭ al femeilor celebre ; — Ioana de Arc a aprins în sufletul meŭ simțimente de eroismŭ ; — femeeĭ scriitoare, artiste însemnate, celebritățĭ ale secoluluĭ în care trăimŭ, — îmĭ inspirară minea și mă făcură să invidiez soarta-le și să fiŭ geloasă de numele lorŭ ! . . Vezĭ dar, vezĭ că aurul nu este totul care face fericirea mea ; aplecarea aceasta este prea înjositoare și nu se potrivește cu mine ; un caracterŭ nobilŭ, o frumoasă purtare, ideĭ generoase, compătimirea celuĭ nenorocitŭ, aplecarea către binele altuia iată religiunea omuluĭ cultivatŭ ! iată dorința și visurile mele de care sînt dominată! . . Nu ne potrivim dar Avrumŭ, și aĭ fi prea nefericitŭ cu mine...
Avrumŭ rămăsese cu capul în josŭ, cănd intră Așer cel ce ascultase din apartamentul lateralŭ o mare parte din vorbele Lini, și Reveca se ivi deskizănd ușa despre față.
Bătrînul rămăsese cu brațele încrucișate privind pe fiia-sa ce se sculase în sus dinainte-ĭ și pe Avrumŭ ce se afla ca înlemnit pe scaunŭ.
Reveca luă cea dintăĭ vorbă, adresăndu-se către Avrumŭ: Sabătŭ bunŭ să aibĭ ! bine aĭ venit la noi Avrumŭ ! să rămîĭ să cinămŭ cu toțiĭ la aprinsul luminilor.
Avrumŭ tresări, ca cum s-ar fi deșteptat dintr′-un visŭ.
—Iertați-mă, voiŭ întărziea prea mult la rugăciune, și d′aceea nu vă pot făgădui...
Avrumŭ fiind de tot turburat, nu priimi a rămînea la cină.
Așer zise către fiica sa : Știŭ ce cugețĭ tu Lino ; sunt prea nemulțămit de veĭ rămînea în aste ideĭ ciudate ! . . Avrum ți a făcut cunoscută hotărîrea ce am ca el să fie alesul tăŭ. Sabătul zileĭ de măine voesc să fie sărbătoarea logodireĭ tale . . . Nu așĭ crede că vreĭ să te împrotiveștĭ! Iată în astă scrisoare, un confrate al meŭ mă înștiințează de cele ce eștĭ hotărîtă a face; toate dar le am aflat.S-ar putea oare ca Lina, fiica mea, să facă vre un pasŭ în contra voințeĭ părinteluĭ eĭ? . .
Așer ținea încă în măinile sale acea scrisoare ce a fost priimit-o, și care conținea interese de familie, cum maĭ arătarămŭ.
— Lina ca lovită de trăznetŭ, auzind aceste căzu în genuke dinaintea tătă-ni-săŭ.
Avrumŭ văzănd pe bătrînŭ atît de hotărît, părea că reînsuflețește
Reveca începu a lăcrăma văzănd pe fiia-sa așa de turburată și vorbind către tătă-ni-săŭ cu atîta determinare.
— Eștĭ părintele meŭ, taică ! Te iubescŭ și te stimŭ prea mult, dar să nu mă sileștĭ la un pasŭ ce nu voescŭ a′l face ; nu mă mărit! . .
Avrumŭ iar înlemni auzind aceasta.
— Ce voeștĭ să facĭ? adăogă Așer, veĭ îmbătrîni ast-fel ? . .
— Rămîiŭ stăpănă pe alegerea ce voiŭ să facŭ, ca și pe consciința ce o am . . .
— Consciința ta se va conduce de voința mea ; alt-fel n′am fiică ! zise bătrînul prea supărat.
— Taică, aĭ făgăduit odată că îmĭ veĭ lăsa consciința și alegerea mea liberă !
Atunci Reveca îșĭ aduse aminte de starea fiiceĭ sale cănd era să o pearză de bolnavă și ce promisese împreună cu bărbatu-săŭ preotuluĭ celuĭ bătrîn de la Leteea care a scăpat-o. — Începu a plănge și maĭ tare.
Așer maĭ voi să zică ceva, dar văzănd pe femeea luĭ că plănge se opri.
— Rădică-te ! zise bankerul fiiceĭ sale care îĭ îmbrățișase picioarele și nu înceta d′a ′l învinge prin căutătura eĭ cea rugătoare și mult dureroasă.
Lina adăogă : nu mă ridicŭ de la picioarele tale pînă ce nu veĭ zice că nu mă veĭ sili la o alegere ce nu voesc eŭ ! . .
Pe cănd bătrînul bankerŭ și fiica sa se afla în această stare, se auzi de odată țipete și o larmă ca cum era focŭ în stradă. El eși numaĭ de căt în halatŭ şi cu tikiea sa pe capŭ, şi după el alerga și Avrumŭ, ca să vază ce este ; iar Lina, cu okiĭ roșiĭ și plinĭ de lacrime, fu sprijinită pe pentul mameĭ sale ce nu înceta d′a o consola ș′a o re′ntoarce dela un felŭ de leșinŭ în care ea căzuse.
După căte-va minute, bankerul și Avrumŭ intrară în casă bătăndule peptul la amăndoĭ de o nespusă turburare ; eĭ aduseră vestea că a dispărut fata arginaruluĭ din strada învecinată, pentru care se făcuse acea larmă, și toțĭ jidoviĭ mergŭ cu grămada la poliție să ceară dreptate, ca să le descopere pe furŭ.
Așer îșĭ punea repede în camera laterală caloșiĭ în picioare și luă iute pălăriea sa de castorŭ pe capŭ, pentru a merge d′a dreptul și întinsŭ la ministru . . .
III.
Teribilul Teraront.
Poienele este la o poștie departe de Iașĭ, în drumul spre Vasluĭ și Bărlad. Maĭ cu seamă căt ține șoseaoa, de la Movila luĭ Purcel și pînă în Iașĭ, și căt ține valea Lohanul despre Hușĭ, calea represintă posițiunile cele maĭ interesante: numaĭ dealurĭ acoperite de codri și văĭ pitorescĭ, precum se vede pretutindenĭ în pămîntul Moldovi și al Bucovini. Asemenĭ nu vomŭ lipsi d′a arăta că codru ce se începe de lîngă Poiene, și care ține pînă d′asupra Iasilor, la Repedea, este tot așa de defătătorŭ și periculosŭ ca cel de la Strunga, dincolo de Tîrgul-Frumosŭ, saŭ ca cel din susul Pascanilor la Moțca; iar autoritatea este silită să ție căte-va posturĭ de gendarmĭ, pentru paza și siguranța celor ce călătoresc p′acolo.
Din cănd în cănd niște bande de potlogarĭ turbură pacea trecătorilor ; și osebit că desbracă frumușelŭ pe cine apucă p′în murgul seriĭ, saŭ maĭ tărziŭ, și ĭ ia tot ce are în pungă saŭ în kimirŭ, apoĭ, prin reaoa dumnealor conduită, deteră naștere unuĭ proverbŭ ciudatŭ și care este foarte cunoscutŭ poporuluĭ și tîrgoveților din Moldova : — a fi bătut pe datorie . . . Însă jidoviĭ cari cunosc bine acest proverbŭ umblă tot-d′auna mulțĭ într′o trăsură, să se încurageze unul pe altul, și cănd văd nevoia se pomenesc strigăndŭ ghevaltŭ ! ce însemnează o luptă teribilă cu niște ast-fel de mișeĭ, saŭ că se află fugind măncănd pămîntul . . . Și de căte orĭ de suflarea vîntuluĭ se mișcă frunza, saŭ ramurile copacilor, și li se pare că aŭ să fie atacațĭ, atuncĭ să te țiĭ! ... arabagiĭ ce sînt din connaționali neguțătorilor ce duce p′în trăsurĭ, dă bice cailor făcăndu-ĭ a sbura ca vîntul ; iar cănd sînt aproape să iasă din acel codru, începŭ cu toțiĭ a cănta, și viața revine pe fisionomiea lorŭ ce maĭ nainte o avea perdută . . . Poienele prin urmare, care sînt la estremitatea codruluĭ, și care cad pe proprietatea boeruluĭ V . . . . nu le putem zice nicĭ un satŭ, nicĭ vre un tîrgŭ însemnat, ci un tîrgușorŭ, adică o uliță de jidovĭ vînzănd vinŭ,rakiŭ, păcură și căte ceva d′a le măncăriĭ ; — maĭ sunt și vre o căteva locuințe, maĭ pe departe, de Moldovenĭ, şi câteva bordeie de ţiganĭ meşteri făurarĭ ; fiind aci și poștiea, cea din urmă, cum arătarămŭ, spre Iașĭ, tot cu numele acesta.
Neguțitoriĭ dar din Poiene, cari se sfiescŭ în viața dumnealor de a face gîlceavă, saŭ să se ia cu cineva la bătaie, fac ce fac pe tăcute, numaĭ alișverișul să le meargă bine ; ș de aceea un simplu comisarŭ e îndestul d′a menține ordinea aicĭ ; ș′acesta având cu sine numaĭ un slujitorŭ, servindu-se cu el, la deosebite cazurĭ, ca de o putere, spre a esecuta vre un ordinŭ ce ar veni de la Iașĭ.
Comisarul era un vekiŭ slumbașŭ polițienescŭ. — Un omŭ scurtŭ de talie, cu un obrazŭ mare și cu părul crețŭ, care începuse a cărunți ; purtănd o șapcă cu cocardă d′asupra cozoroculuĭ și pe demărginĭ cu șnurŭ roșu; umblănd c′o uniformă nu de tot veke : un surtucŭ, pantalonĭ și cisme de vacsŭ în picioare.
Orĭ ce jidovŭ l′întălnia negreșitŭ îl saluta scoțănd căciula de blană dinnaintea luĭ pănă la pămîntŭ, și îl curtenia adresăndu-ĭ vorba ; domniule comisarŭ sluga dumitale! . . .
Dintre toțĭ jidoviĭ numaĭ jupăn Ițicŭ era maĭ adese orĭ vizitat de domnul acesta ; pentru că ziceaŭ uni alțiĭ că oule cele coapte ce le avea de vînzareși vinul cel albŭ care l′avea în pivniță eraŭ prea gustoase . . .
Cancelariea sa, fiind necesitate d′a fi pusă în mijlocul tîrguluĭ, și pentru că nimenĭ nu se găndise d′a construi într adins o casă, fusese nevoit să o ție în una din acele cărciumĭ, lîngă care se afla o cămăruță. — Aci se înfățișea ceĭ ce aveaŭ nevoe de vre o judecată, ci se primeaŭ reclamaţiĭ fruntaŭ părțile interesate, și maĭ adese orĭ în prăvălie la jupăn Ițic se da hotărîrea ; saŭ d′aci se înainta procesul la tribunalul din tărgŭ. Așa dar jupăn Ițic și domnu comisarŭ eraŭ de o potrivă respectațĭ în okiĭ poporuluĭ ; pentru că de multe orĭ, cănd domnu comisarŭ nu prea înțelegea un lucru, veniea jupăn Ițicŭ de șĭ da părerea.
Tcmaĭ în acea zi, vinerĭ, era judecată în prăvăliea luĭ jupăn Ițic: două Pigance și un copilŭ eraŭ înfățișați dinaintea domnuluĭ comisarŭ ; pentru că mama copiluluĭ îl dedese de sufletŭ cumnateĭ sale să îl crească, să ′l facă mare și să fie al eĭ de tot; și, după trecere de o lună și jumătate, femeea îșĭ luase seama și reclama luarea îndărăt a copiluluĭ de la cumnata sa. Domnul comisar opiniea . . .
Dinaintea ferestrelor acesteĭ cancelariĭ se opri în stradă o trăsură ce părea că venia din provincie.Într′însa era o doamnă nu prea urîtă, dar nicĭ atîta de jună ca să nu poată călători singură într′o trăsură, însoțită numaĭ de o camerieră.
Ea avea obrazul și capul învăluit cu un stergarŭ de Borangicŭ foarte supțire cu florĭ pe de mărginĭ și pe la căpătîie ; cu jumătate mănușĭ de mătase negre în măinile sale, și cu o mantelă de mătăsărie, cu care era acoperită peste totŭ.
Cameriera ședea dinainte pe capră, îmbrăcată ca de drumŭ, și cu o pălărie amazonă de paie pe capŭ.
Trăsura se opri la vocea sa strigănd vizitiuluĭ ; iar un june ce se dete josŭ dintr′o brișcă care era venită de la Iașĭ, se apropie de trăsură, puse un piciorŭ pe scaia din josŭ și începu să vorbească cu sus-numita persoană.
Cameriera sa nicĭ că lua aminte la cele ce eĭ vorbiră.
Junele acesta era Fratele-Andreĭ, Romănŭ de capacitate înaltă, un profesorŭ din Iașĭ, june care săvîrșise doctoratul la Verlia ; el a fost trecut colegiul în Sibiiŭ, învățase teologia la Blaziŭ, pentru că fusese decisŭ a îmbrățișea cariera clerică; și apoĭ, favorisat de soarte, urmă maĭ departe studiile sale în străinătate. El absolvise cursul de drept și devenise maĭ tîrziŭ doctorŭ în litere : dar amici și confrați săĭ, și kiar după ce eĭ se re ′nturnă în Moldova, în pămîntul nașteriĭ sale, îl numiră Fratele-Andreĭ, pentru ideile ce le avea ; pentru că el da la toți această numire, ajutănd mi înbrățișănd pe fie care cu un simțimentŭ de frățietate ; ca să zicem așa el era kiar un Apostolŭ.
Vestimintele sale era ca a le unuĭ clericŭ. — Înbrăcat simplu dar cu multă îngrijire și curățenie, purta niște îmbrăcămințĭ lungĭ romăneștĭ: un sumanŭ de postavŭ negru, pantalonĭ și cisme curate, și având o pălărie ușoară pe capŭ. — Taliea sa era interesantă, cu un kinŭ dulce și cu okĭ căpruĭ, un părŭ castaniŭ lăsat în bucle pe lîngă urekĭ, dănd aeruluĭ săŭ, mărețŭ și falnicŭ, un caracter anticŭ, și de un adevărat Romănŭ. — El vorbea rarŭ dar se gîndia bine ; gata a aduce orĭ ce felŭ de serviciŭ amicilor săĭ, nu se găsi vre o dată un omŭ care să se plăngă de dînsul
El cunoștea pe ceĭ marĭ ca și pe ceĭ micĭ ; era îndatoritorŭ către toțĭ, departe de pedantismul unora ce se cred geniurĭ și șĭ permit o necuviință de a rîde de alțiĭ și a critica pe toată lumea . . .El da fie căruia ce este al săŭ ; și maĭ cu seamă nu era lingușitorŭ către uniĭ și un cumplitŭ tiranŭ către alțiĭ. — Fratele Andreĭ dar cu kipul acesta era iubit de toțĭ.
Nu maĭ puțin pînă și femeile înțeleseseră capacitatea și meritile sale; și d′aceea nu se opreaŭ d′aĭ confiea unele secrete ș′al consulta în diferite cazurĭ.
Sus zisa doamnă dar între altele, adăoga următoarele vorbe :
— Sînt vezĭ desperată! . . Am prepusurĭ asupra bărbatuluĭ meŭ că, după cele ce am auzit, el ′ș′a adus Idolul desfrînărilor luĭ, o fată de șeaĭspre zece anĭ, pe care o îmbrăcă într′o rasă călugărească, la Hangul, ca s′o ascunză de okiĭ celor ce′l observă. Daca m′așĭ încredința despre aceasta, jiurŭ pe Dumnezeŭ că eŭ însumĭ voiŭ pune focŭ și voiŭ preface zidurile acealea în ruine și în cenușă.
— Poate că nu e adevărat cele ce aĭ auzit, doamnă ! răspunse Fratele-Andrei. Eŭ știu că soțul dumitale te iubește, te stimă, și n așĭ crede ! . .
—— O! da, am auzit-o de sigurŭ și voesc a mă încredința, adăogă dînsa.
Această doamnă era soțiea unuĭ paticolarŭ din familiĭ de proprietarĭ marĭ ; și pentru că știea pe junele Andreĭ legat în relațiĭ de aproape cu bărbatul eĭ, voia să afle de la dînsul aceea ce o neodihnea și o făcea să răsufle numaĭ răsbunare.
— Spune, domnule, așa să trezeștĭ ? zise ea, spune ce știĭ ?. . și căt pentru recunoștință din partea mea, îșĭ voiŭ fi într′o zi de mare ajutor la însoțirea dumitale cu fiica bankeruluĭ pe care știu că o iubeștĭ. — Poțĭ să fiĭ sigurŭ de asta ! . .
Andreĭ rămăsese uimitŭ de cele ce îĭ zise astă femeie. Oki săĭ păruseră strălucind de o lumin secretă ce o dă une orĭ speranța. Cautătura luĭ era dulce și lină. — Se uită la dînsa, și par′că voi a′ĭ mulțămi cu toată inima fără a zice ceva. El se găsia într′un momentŭ de transportare . . . Cu toate acestea îĭ mulțămi făcănd cu capul și luăndu-ĭ încetinel o mănă pe care i o sărută.
— Nu crez, doamnă, ca să te amăgească soțul dumitale, adăogă Andreĭ, cu un tonŭ de încredere, dameĭ ce îl privea observăndul bine; cunosc pe domnul soțul dumitale și știu căt te iubește! . . Dar pentru ca să te pot asigura despre cele cezic, cănd veĭ merge dumneata la Hangul, mă veĭ găsi acolo pe mine.
— La Hangul dar! zise această doamnă cu toată espresiunea pasiuneĭ sale, la Hangul ! . . și după aceasta fiĭ sigurŭ de ceea ce am promis.
Se despărți luăndușĭ zioa bună cu toată buna cuviință de la dînsa. —Trăsura și porni îndată. Iar el fiind că mergea să viziteze pe un proprietarŭ a țeară, ce nu era departe d′aicĭ, și căruia, pe lîngă alte trebĭ, îĭ aducea o scrisoare trimisă de la Paris de la fiul săŭ, se gătia a se sui în brișcă ca să′șĭ urmeze calea înainte.
Intălni din întămplare pe un oare care preotul Iconomu ce îĭ era cunoscut ; skimbă și cu el căteva vorbe, din care causă întărzie.
Jidoviĭ începuseră a se cam găti să aprindă n′în casele lor luminĭ multe de vinerĭ seara spre sâmbătă, a pregăti ospățul ce ține pînă a doua zi seara, a pune ne mesele lorŭ colacĭ spoițĭ cu ouă pe d′asupra, a aduce fertură de pasăre și de pește, a umple garafele cu vinŭ și a spăla paharele pe dinlăuntru și pe dinafară ; a se spăla însușĭ eĭ și a se skimba în premenelĭ, pregătinduse a înkide prăvăliile ș′a nu maĭ vinde nimuluĭ nimicŭ, nicĭi indigenilor, nicĭ călătorilor ; și într′un cuvăntŭ a serbători zioa Domnuluĭ veselinduse cu bătrînĭ și cu tinerĭ, cu femeĭ și cu copiĭ, căntănd psalmiĭ Profeților, unul căte unul; și′ apoĭ ceea ce e maĭ mult, de ar fi perit pămîntul, saŭ s-arfi întămplat orĭ ce, s′a isprăvit, numaĭ puneaŭ măna pe nimicŭ, nicĭ pe focŭ, nicĭ pe apă, nicĭ pe cel maĭ neînsemnat obiectŭ, afară de monetă ! . . Cum am zice sînt uni cari din prea multă lăcomie îndrăsnesc a spurca zioa aceasta priimind banĭ de la creștinĭ ; saŭ ferească Dumnezeŭ, într′un cazŭ de nenorocire, atuncĭ sînt nevoițĭ a se apăra cu eroismŭ, a sări toțĭ pentru unul și unu pentru toțĭ . . .
— Vezĭ frate, zise preutul amiculuĭ săŭ cu care vorbea, ce minune o fi! numaĭ vor fetele jidovilor să ia în căsătorie d′aĭ lorŭ ele se lipsescŭ de avere, se leapădă de părinți lorŭ și fugŭ de trec la legea noastră ! . Maĭ în spătămîna trecută mă aflaiŭ la Skitul Adam, cănd se botezară două inse, două surorĭ, care apoĭ se și măritară dupe creștinĭ ! — eraŭ frumoase amăndouă și amăndouă eraŭ prea vesele .
Fratele Andreĭ crezu un momentŭ că preotul știea ceva, și că făcea oare care alusie la dînsul, vorbindu′ĭ d′acestea.
— Tot așa se poate întâmpla și cu fete de Romănĭ să se mărite dupe jidovĭ, zise Andreĭ. Nu sînt și eĭ oamenĭ ? nu pot fi soțĭ bunĭ? bunĭ patrioți kiar?
— Așa e, dar eĭ nu vor să se înrudească cu streiniĭ . . Amestecul lor cu aĭ nostri e numaĭ căt privește interesul de a strănge aurŭ : aurŭ și iar aurŭ, aurŭ și argintŭ! . . și d′aci vine că îĭ numește lumea lipitorĭ . . .
— Cu kipul acesta eĭ vor rămănea pentru tot d′auna streinĭ în Moldova, și nicĭ odată nu vor fi patrioți adevărațĭ . . . Cu toate însă, se întămplă ca uni să se însoare, să ia femeĭ pămîntene . . .
— Negreșit, priimind botezul ! . .
Abia sfîrși preutul, și se auzi larmă la capătul cel din susŭ al tărgușoruluĭ.
Uniĭ din jidovĭ grăbeaŭ a înkide obloanele dughenilor, neștiind ce era, și căutănd a se asigura pentru Sabătŭ ; dar larma creștea din ce în ce, și la strigătul haĭ! . . vaĭ! . . alergară eĭ într′un sufletŭ, lăsănd pe femeĭ să pue obloanele și să înkidă ușile despre stradă.
Alergă și Fratele-Andreĭ la locul unde se făcea gălceava, despărțindu-se maĭ întăĭ de preutŭ, care îĭ pohti seara bună și bună călătorie! . .
Capătul din sus al tărgușoruluĭ e cel despre codru, adică despre Iașĭ.
Două trăsurĭ era oprite acolo în mizlocul drumuluĭ, una fiind o birjă lipovenească, ceelaltă o araba cu jidovĭ.
Maĭ mulțĭ înșĭ strănșĭ împregiurŭ, jidovĭ și vre o doĭ treĭ indigenĭ, păreaŭ ca niște feare ce se mâncaŭ unele pe altele, atât eraŭ de înverșunațĭ, adresăndu-șĭ injuriile cele maĭ provocatoare dintr′o parte și dintr′alta. Gurile le toca ca moara ; și în atitudinea ce o aveaŭ, cu pumniĭ încruntațĭ, rădicațĭ în susŭ și amenințănd, ar fi făcut pe cineva a crede că acolo era vărsare de sănge, adică că ar fi o bătaie de moarte.
Însă nu, ci era maĭ mare gălăgiea decăt fapta.
Doĭ dintre aceștĭ fiĭ aĭ luĭ Moisi se puseseră înaintea cailor, ca să ție în locŭ pe un droșcarŭ Rusŭ cel ce călătoria cu treĭ caĭ înhămațĭ alăturia, fiind el pe capră împreună cu un altul, iar înnăuntru în trăsură un bărbatŭ și o tînără fată care ținea cu amăndouă măinile o batistă la obrazŭ : femeea fiind galbenă ca turta de ceară, iar cel d′alăturĭ cu dînsa aprinsŭ precum ar fi un leŭ într′o cușcă de menagerie.
Toțĭ se păreaŭ că ′șĭ făceaŭ datoriea aicĭ; dar nu se ucideaŭ precum poate am fi crezut. — Birjarul însă anticonstituționalŭ, nu se sfii de a croi peste capul și peste spinarea celor dinaintea cailor căteva din acele loviturĭ birjăreștĭ însoțite de injuriĭ. Jidoviĭ ce apucaseră de țineau caiĭ de dărlogĭ, de tot în aceasta convenționalĭ, arătaŭ în gura mare că nu este cu lopata, dar e cu judecata ; și că să întoarcă trăsura cu tot ce avea înnăuntru, pînă era maĭ de vreme, la Iașĭ, pentru că a doua zi era sămbătă, și că acolo aveaŭ să arate eĭ prin consulatŭ ce penalitate merită o crimă ca aceea. — Arabagiul d′alăturĭ, dintre connaționaliĭ celor sus descrișĭ, afirma și dînsul în gura mare, împreună cu mușterii săĭ, că adevărat să se întoarne birja la Iașĭ, și că aŭ să vază ceĭ dintr′însa ce li se cade pentru o asemnea faptă! . . Dar Rusul de colea, galantomŭ, dete și arabagiuluĭ căteva de keltuială ; și prin aceasta cu tot strigătul haĭ! vaĭ! . . din partea celor bătuțĭ, isbuti a face să se dea înlăturĭ ceĭ pușĭ dinaintea cailor, și biria merse căt-va, gonind caiĭ în fuga mare.
După ce se depărtă o distanță, n′avu ce maĭ face ; alțĭ jidovĭ îĭ eșise înainte în mizlocul tîrgușoruluĭ, cari veniseră foarte mulțĭ, și birjarul fu nevoit, împreună cu toțĭ din trăsură, a se da josŭ.
Sosind și Fratele-Andreĭ, văzu plin de mirare că cel din birjă era Terapont, colegiul săŭ din gimnasiŭ, iar tînăra fugitivă era kiar fiica arginaruluĭ,depre care se făcuse acea larmă, în strada despre Sănta Vinerĭ. Cel maĭ înfocat însă dintre luptătorĭ,care însoțise pe consăngeni feteĭ, spre a o urmări, și din nenorocire luănd și mai multe bice din partea obrasniculuĭ biriarŭ, era Avrumŭ, nenorocitul pe care îl văzurămŭ dinaintea Liniĭ feteĭ bankeruluĭ ; căruĭ ea i a refuzat limpede și verde măna sa.
Avrumŭ se repezi cu măniea trăsnetuluĭ ca să smulgă pe Derbabel (așa se numea fiica arginaruluĭ sus zis) din măinile luĭ Terapont ; ea fiind maĭ mult moartă, în urma celor întămplate.
Terapont care se amețise și nu știea la ce căpătîĭu va eși lucrurile, se văzu amenințatŭ de Avrumŭ ce venia întins a′l îmbrănci și a lua pe Derbabel de lîngă sine.
Atins și oare cum de amorul propriŭ că era văzut de Andreĭ, cel ce sosise la cincĭ pașĭ aproape de el și îl privi cu un fel de estasŭ, Terapont se otărĭ a′șĭ lua inima în dințĭ și a ataca el ăntîĭ. — Răspunse luĭ Avrumŭ cu o lovitură peste okĭ, încăt Jidovul văzu dinainte-ĭ stele verzĭ și el ar fi făcut-o aceasta orĭ căruĭ ar fi maĭ cutezat a se apropiea de juna Evree, pe care jiurase a o apăra cu viața ; și care în momentul acela era tremurăndă de spaimă și de rușine și se făcuse palidă ca moartă. Văzănd apoĭ că vine însușĭ părintele eĭ, un bătrînŭ cu părul cărunțitŭ, și un al doilea, un jidovŭ maĭ june, ce era ginerele săŭ, ca să-ĭ vorbească, și în adevărŭ să o ia de lîngă el, se opri d′a mai face ceva. — Păru că în acel momentŭ mintea îl domnia.
Fratele-Andreĭ nu știea nicĭ ce să zică, nicĭ ce să facă și nicĭ ce să crează în mizlocul acelor congecturĭ în care văzu prins pe colegiul săŭ cel confruntat cu atîțĭ jidovĭ ; și ne știind ce raportŭ esista între dînsul cu fiica arginaruluĭ, pe care o văzu se alăturea cu el, neștiind unde o ducea, cum și pentru ce, nu putu lua nicĭ o parte, de căt a rămînea ca un simplu spectatorŭ.
Poate că se sfîrșia comediea numaĭ cu atît daca nu se găsia arabagiul jidovŭ ce cerea satisfacție de la birjarul lipovanŭ, de loviturile bicelor ce i le didese și să aprinză din nuoŭ cearta începută de la capătul codruluĭ, unde ajunseseră ceĭ ce urmăreaŭ pe fugitiva Derbabel cu Terapont.
Arabagiul dar se luase de gîtŭ și de părŭ, ceva maĭ la o parte, cu biriarul. — După ce se repetă dar de căte va orĭ moĭ ! blastamatule, de ce aĭ botut pe mine ! . și sfîrșind cu mult sgomotosul și amenințătorul ghevalt! tăbărîră ca lăcustele pe capul birjaruluĭ rusŭ, care, cu toate acestea, se lupta ca un zavodŭ cu maĭ căinĭ ce'l latră.... Desameţindu-se și acel care luase o palmă de la Terapont, se repezi cu un ciomagŭ în măinĭ, pe care îl rupse dela un gardŭ, să′șĭ facă o satistacție cum îĭ pohtia inima.
În adevărŭ Terapont priimi o lovitură în spate cum n-ar fi așteptat-o. — O scănteie de aci fu de ajuns pentru ca să dea focŭ la o mină ce ar fi răsturnat un munte.
Toțĭ se găsiră încăerațĭ în această bătaie, afară de Andreĭ, cel ce cunoștea bine pe Terapont, și nu găsia de lipsă ajutorul săŭ, în acea bătaie jidovească. Comisarul care tocmaĭ aștepta să′ĭ vie slujitorul săŭ de la tîrgŭ, pe care îl trimisese să ducă acasă niște curcĭ și gîște ce le priimise ploconŭ maĭ de dimineață, de la niște neguțătorĭ jidovĭ, asemenea nu se putea amesteca în acestŭ craterŭ.
Numărul luptătorilor era cam poate de necrezut nepotrivitŭ, dar vezĭ se cam întămplă ast-fel de lucrurĭ p′în Moldova, treĭ să se bată cu cinci-zecĭ adică cinci-zecĭ de jidovĭ se băteaŭ cu ceĭ treĭ creștini : saŭ Terapont, bițiarul și un ajutorŭ al săŭ, un Ungurŭ de la Sabovanĭ, se lupta în contra jidovilor cu arabagiul venițĭ din fașĭ, împreună cu toțĭ jidoviĭ neguțătorĭ de la Poiene, cari săriseră în ajutorul confraților lor.
Vă poate încredința despre aceasta însușĭ Fratele-Andreĭ ce fusese marturŭ ocularŭ.
Ni s′a întămplat a vedea un asemenea fenomenŭ în Iașĭ, unde jidoviĭ kiar domnescŭ. La incendiul întămplat caselor luĭ Veldiman, aproape de S. Niculae cel Sărac, un gendarmŭ ducea cu o mănă pe doĭ jidovĭ ce i ținea de urekĭ, ca să ĭ pue să tragă la tulumbă, spre a stinge focul.
Terapont aci voise să′șĭ arate toată capacitatea și virtutea sa atletică. El ținea în amăndouă măinile căte doĭ . . . Dar și el în cele după urmă căzu. — Pe cănd el se lupta cu aceștĭ patru, o femeie bătrînă, o jidaucă ce voi să răsbune desonoarea fiiceĭ arginaruluĭ, se repezise ca o turbată asupra luĭ să-ĭ scoață okiĭ, și atuncĭ el scăpănd pe doĭ antagonistĭ dintr′o mănă, acestia tăbărîră împreună cu alțĭ nuoĭ sosițĭ pe cămpul resbeluluĭ, și isbutiră a′l pune josŭ, și unul dintre eĭ îĭ și puse genukiul pe peptŭ. Numaĭ rămăne îndoială că cu toată părerea de răŭ ce ar fi simțit-o Fratele Andreĭ, de astă catastrofă întămplată colegiuluĭ săŭ de gimnaziŭ, Terapont le măncă bune . . . Patru Piganĭ însă dintr′un satŭ de peste dealurĭ armațĭ cu căte un ciomăgelŭ de lemnŭ de cornŭ, ce eĭ îl țineau cam ascunsŭ la subțioară, și a cărora meserie era să intre regukat în codru și să șadă cam pînă la căntarea cocoșuluĭ, din întămplare tocmaĭ sosiră. Văzănd eĭ că este într′amurgŭ, și că poate rămăind un momentŭ p′aci, le ar eși un căștigŭ maĭ bunŭ de căt mergănd în codru, se puseră cam în rîndŭ și observaŭ cu mirare pe luptătorĭ ce făceaŭ maĭ multă larmă de căt două cete bune de ursarĭ Piganĭ cari se bat cu ciomege lungĭ.
Avrumŭ, îmbătat de bucurie că onoarea sa era oare cum reparată, văzănd pe Terapont răsturnatŭ josŭ, și că apucase cel puținŭ să-ĭ dea și el căte-va cu o mănă împumnată, crezu că și Țiganiĭ sînt din numărul antagonistilor. — Se adresă dar către unul din eĭ cu injuriĭ. Acela scoase ciomăgelul la ivială ; și căteșĭ patru țiganĭ, ceĭ îmbrăcațĭ în pînze peticite, cu căciulĭ rupte de blană neagră, cu palasce pe după umerĭ acoperite cu bumbĭ galbenĭ și încinșĭ cu căte o curea peste mizlocŭ, oakeșĭ, buzațĭ, cu un părŭ lungŭ sbîrlitŭ, cu o căutătură sălbatică înfiorătoare, și sărind ca niște diavolĭ, se găsiră îndată prinșĭ la bătaie, precum s-ar prinde cine-va în horă fără voea sa. — Însă Piganiĭ loveaŭ de moarte cu scurtele lorŭ ciomege . . .
Socotind dar întunericimea seriĭ, căcĭ se înoptase bine, pulberea uneĭ zile secetoase din luna luĭ Maie, acea mulțime furioasă trăsnind și fulgerănd ; pocnirea ciomegelor și trosnirea parilor din toate părțile de pe la gardurĭ, injuriĭ, țipete, kilomane și urletul căinilor ; căte-va capete sparte și măinĭ frînte, făcea în adevărŭ spectaclul acesta un sabătŭ drăcescŭ . . .
Derbabel fusese dusă de bătrînul eĭ tată și de mătușa sa, cea care năvălise să scoață okiĭ luĭ Terapont, și fu așezată într′un colțŭ în fundul arabaleĭ, unde eĭ o certa și o sfătuia părintește de greșala ce a fost făcut-o, că voise să fugă cu creștini. Fratele-Andreĭ, văzănd că lupta aceasta luase niște proporțiĭ cam spăimăntătoare, și că Terapont fusese așa de mult grămăditŭ, căuta a aduce pacea prin vorba sa. Țiganiĭ, bătănduse în parte cu Jidoviĭ, nu uitară a face oare care manopere a le lorŭ obicĭnuite în asemenea împrejurărĭ. Pe cănd doĭ dintre eĭ loviaŭ în dreapta și în stănga, ceilalțĭ doĭ năvăliră la araba, în care se găsia fel de fel de lucrurĭ. — Ceĭ din fundŭ nu prinseră de știre că Țiganiĭ măturaseră un sacŭ jumătate plin cu orzŭ, niște dăsagĭ cu merinde și altele . . .
Arabagiul cel ce însușĭ provocase bătaia lovind cu biciul pe biriarŭ, văzănd că Piganiĭ îĭ ducea lucrurile de la căruță, începu a striga : Sărițĭ ! prindețĭ pe tălharĭ ! . . Căți-va dintre Jidovĭ se repeziră să prinză pe ceĭ doĭ, cănd Piganiĭ ceĭ rămașĭ,se încercaŭ să deshame un calŭ de la trăsura arabaleĭ.
Însă ceea ce era curiosŭ, aceștĭ Piganĭ eșiseră ca din pămîntŭ : nimenĭ nu ĭ cunoștea din ce locŭ eraŭ.
Ceĭ care prin mulțimea număruluĭ fuseseră învingătorĭ bătănd pe ceĭ treĭ antagoniștĭ, începură a se teme de casele și de prăvăliile lorŭ. Mulțĭ dar alergară să șĭ apere domiciliul, mulțămindu-se pre căt făcuse. Biriarul Mafteĭ, înțelegănd că Jidoviĭ fugŭ, voi pe de o parte a′șĭ răsbuna, iar pe de alta să șĭ vază de interesŭ isbutind a lua pe fată înapoĭ, să o puie iară în droșcă. — El fusese tocmit șeapte galbenĭ pentru o călătorie pînă la Skitul Adam, și nu voia să ĭ peardă.
Dar pe cănd el se gătia a lua ast-fel arabaoa cu asaltŭ, puterea polițienească veni. — Fiind că sosise pînă atuncĭ slujitorul comisaruluĭ, îl trimise să vadă ce este; și maĭ tărziŭ se arătă și însușĭ domnul comisarŭ.
Jidoviĭ se puseră împregiurul comisaruluĭ și începură în gura mare să′ĭ spue cele intămplate ; și fiind că biriarul era cam plin de sănge pe obrazŭ,(de și luĭ nu ĭ da măna să reclame, ca cel care fusese cam cu muska pe căciulă) se mulţumiră a numaĭ pretinde nimica, ci a arăta că eĭ n aŭ făcut nimica, dar că veniseră auzind larma în drumŭ, și stătuseră ca niște simpli privitorĭ.
Comisarul îĭ somă de vre o două orĭ să tacă toțĭ, ca să vorbească cu unul saŭ cu doĭ, că alt-fel nu înțelegea nimicŭ. Dar cănd o seamă din eĭ înceta, o altă seamă începea cu maĭ mare focŭ și cu o îndoită larmă.
Comisarul neputănd să scoață nimicŭ, pentru că toțĭ vorbiaŭ, se hotărĭ să ĭ lase Biavolului și să intre în cancelarie, unde vor veni ceĭ care aŭ să reclame ceva; dar zise slujitoruluĭ săŭ să stea p′acolo, și să aducă de urekĭ pe cel care va cuteza a maĭ face vre o neorănduială.
Jidoviĭ de aci, uniĭ bătuțĭ, alți eĭ bătăușĭ, începură a se potoli și a se duce fie care pe la casele lorŭ.
Arabagiul nu se întorsese încă din goana Ţiganilor care îĭ furase sacul cu orzŭ ș′atîtea alte lucrurĭ.
Argintarul, preocupatŭ, cum arătarăm, împreună cu bătrîna jidaucă, în fundul arabaleĭ, sfătuia pejuna Derbabel, să se lase în viitorŭ d′o asemenea conduită, și că daca în adevărŭ va fi cu minte, vor adăoga două sute de de galbenĭ maĭ mult la zestrea eĭ, și o va da soție luĭ Avrumŭ; dar într′acestea eĭ nu știură nimicŭ ce se petrecuse afară de araba. Avrumŭ, văzănd că se înoptase, hotărĭ să rămîie la Poiene și să petreacă a doua zi sabătul la jupăn Ițicŭ.
Mafteĭ se opri un momentŭ d′a ′șĭ esecuta planul pînă se va înţelege maĭ întăi cu Terapont.
Terapont, sculăndu-se în susŭ de cănd se iviseră Piganiĭ pe teatru lupteĭ, abia avu timpŭ să′șĭ scuture pantaloniĭ și pălăriea de țărînă de pe josŭ și a′șĭ netezi părul, apoĭ înaintănd spre Fratele Andreĭ, zise :
— Causa că am căzut a fost că mă strîngea o cioboțică, alt-fel m′aĭ fi văzut făcănd minunĭ ; sînt în stare să mă bat eŭ singurŭ cu toțĭ acestia ! . .
— Unde mergeaĭ cu fata ce o luaseșĭ ? întrebă Fratele Andreĭ.
Răspunse Terapont flegmaticŭ :
— Să o întorc la adevărata credință, iubite frate
— Apoĭ pe urmă ? adăogă Andreĭ.
— Pe urmă mă însuram ca un omŭ de caracterŭ. — Ia′mĭ spune numaĭ, că eștĭ legistŭ, legea o esclude de la partea eĭ părințiască, daca va trece la credința noastră? . .
— Nicĭ de cum, răspunse Fratele Andreĭ . . .
IV.
Resbunarea femeeĭ furiose.
Particularul nu era unul dintre aceĭ oamenĭ care să se vadă rarŭ în capitală saŭ în provinciile Moldovei. — Scoala fanariotă, protecțiea consulară, atîtea privilegiĭ de care se bucura sub regulamentŭ făcură dintr′însul o copie după o aristocratie cel puțin care se găsește la Sănt-ĭ! . . . . . . — Afară de foloasele ce i le procura posițiunea sa de magnatŭ, ocupănd cu dreptŭ de predilecțiune foncțiunĭ înalte etc., apoĭ să nu uităm a arăta că avea proprietățĭ destule, dominiurĭ întinse spre munțĭ și în părțile despre Prutŭ.
Spre a satisface curiositatea celor ce voesc a ști de unde cum și ce felŭ ăĭ veni în stăpănire aceste proprietățĭ e destul să descriem cu ce mizlocŭ mulți la noĭ, avînd o mică moșioară între vecinĭ răzașĭ, saŭ moștenĭ, ′ș′o înădiră cu cele alăturașe ; și în curgere de căți-va anĭ, numaĭ de la Regulamentŭ socotind, sforile de moșiĭ, saŭ moșioarele, deveniră proprietățĭ de miĭ de fălcĭ de pămîntŭ în părțile muntenoase, saŭ pe lîngă albiile rîurilor.
De esemplŭ, să ne înkipuim pe șoseaoa ce trece pe lîngă Tecucĭ, la o oare care distanță, zărește cineva edifice marĭ, alee de pomĭ și semănăturĭ frumoase.
A cuĭ este moșiea asta? va întreba călătorul pe vre un țereanŭ ce găsește în drumŭ cu boiĭ înjugațĭ la carŭ, saŭ pe jidovul orăndarŭ, cărciumarŭ, ce ese în poartă, saŭ stă dinaintea ușeĭ cărciumeĭ, ca să vadă cine trece..
— Este moșiea logofătuluĭ cutare . . .
Logofătul acela fusese prea bine cunoscutŭ de toțĭ Moldoveniĭ și trecuse de un mare și însemnat patriotŭ. —
Numele satuluĭ e oare cum ana! agicŭ cu numele ce ′l purta sclaviĭ din Moldo-Romănia. — Pămăntul d′aci, saŭ această periferie de locŭ, era maĭ′nainte precum se afla toată Peara Romănească și Moldova, moșie răzășiască, saŭ a locuitorilor d′acolo moștenĭ.
Răposatul marele logofătŭ, proprietarŭ alăturașŭ cu numițiĭ răzașĭ, mărită pe una din fiicele sale dupe un domnŭ al căruia nume e necunoscut în calendarul Sănților, și nu prea seamănă că ar fi fost botezat în apele țerilor noastre ; dar era un omŭ precum arătarămŭ, cu iniluență mare, și oare cănd ar fi fost avut kiar frînele țereĭ în măinile luĭ. — Acela îĭ dete moșie de zestre locul ce ′l stăpănea între răzașĭ. De aci, ce se maĭ făcu și ce se maĭ drese, vă putețĭ imagina fără multă bătaie de capŭ care fu resultatul lucrurilor cu biețiĭ răzașĭ... Destul că satul lor fu ruinatŭ și li se dete un altŭ locŭ unde îșĭ făcură case, devenind puntașĭ, adică cum se zice în parte dincoa de Milcovŭ, clăcașĭ . . . Locul pe care se afla maĭ ′nainte satul acum este transfăcut în grădina proprietaruluĭ, iar biserica satuluĭ, ruinată, și c′o înfățișare tristă, precum ar vedea cineva un tabloŭ de devastațiunĭ și de miseriĭ omeneștĭ, se află abandonată și espusă vedereĭ fie căruia vizitatorŭ, rekemănd suvenire amărîte bieților locuitorĭ ; și orĭ căt de cultivată ar fi acea grădină, saŭ orĭ căte plăcerĭ ar întămpina într′însa cel care o vizitează, se preface într′o lovire mortală la ăntîia căutătură de okiŭ, zărind ruina săntuluĭ locașŭ. — Voerul a clădit alăturea palate, case, florăriĭ și tot felul de lucrurĭ, a keltuit maĭ multe miĭ de galbenĭ ca să edifice o poartă de stilŭ goticŭ cu un turnŭ d′asupra,spre a fi zărită de departe ; iar căt pentru acestă biserică nu ĭ păsă de cum, nu ĭ fuse rușine și nu′l mustră consciința, făcănd dintr′însa un ce de lucsŭ, un obiectŭ de curiositate ; dar care însă va atrage pe capul săŭ și al copiilor săĭ blasfeme și anateme . . . Căt pentru locuitorĭ asemnea puțin îĭ pasă ; eĭ sînt astă-zi, socotind starea actuale a legilor și nenumăratele abusurĭ, servĭ saŭ vasali luĭ.— El le ordonă cum vrea, căt voește și la orĭ ce va voi, și eĭ caută să i se supue fără murmură. — În Moldova s′a întămplat kiar să se găsiască oamenĭ morțĭ de bătaia epistaților proprietaruluĭ, pentru vreo oare care neesactitate din parte-le la lucru boeresculuĭ . ..
Particularul însă ce nu se prea turbura de toate aceste lucrurĭ, zicea că legea îĭ da atîtea drepturĭ, și că el caută să se bucure de dînsele . . Ceea ce însă era curiosŭ că pe lîngă atîtea veniturĭ care îĭ venise unele din clironomiĭ, de la oare care rudeniĭ, altele adunate de icĭ și de colea, îĭ plăcea să se întituleze cu niște titlunĭ ce nu se află în vekea datină a ierarhieĭ țereĭ noastre : se zicea că cumpărase o baronie streină . . . Pe de o parte răpitorŭ precăt era și risipitorŭ, pe de alta neîngrijitorŭ și înkinatŭ vițiurilor, lăsa prin slăbiciunea și nepăsarea luĭ ca toțĭ să′l jefuiască; iar locuitoriĭ de pe moșiĭ să devie victime pe măinile lingușitorilor și a slugilor luĭ . . . Celtuelile sale nemăsurate îl făcu să fie mult datorŭ, și maĭ ales pe la jidoviĭ cămătarĭ.Ca să vă facețĭ o idee de galantomiea sa în unele casurĭ, saŭ în ce kipŭ ′șĭ-a ricipit el starea, e destul a spune că soo galbenĭ îĭ era întru nimicŭ d′a arunca uneĭ cokete pentru un surîsŭ amorosŭ . . . Arătăndu-se căte odată omŭ galantomŭ şi alte orĭ, maĭ cu seamă de sănd îĭ cam scăzuse mănăstirea, voind a trece de progresistŭ, și că posede ideĭ nobile și umane, n′avusese nicĭ odată convicțiune de ceea ce făcea, saŭ o voință a luĭ statornică . . . Desele împrumutărĭ de la jidovĭ și de la alțĭ paticularĭ, nu numaĭ că îl făcuse să se ruine și moșiile sale să fie ipotecate, dar îl făcu să se găsiască și încurcat în fel de fel de procese. — El avea nevoe tot-d′auna a se consulta cu advocațĭ și a fi încongiurat de samsarĭ, cari se găsescŭ într′un numărŭ mare în capitală și priu tîrgurile de la provinciĭ.
Cu toate acestea puțin se turbura el de ruina ce o vedea cu okiĭ în fie care zi, destul că trăia cum era deprins și ′șĭ skimba amoresele pe fiecare zi
O armată de dulăĭ, saŭ lingușitorĭ, pe lîngă dînsul, niște lakeĭ de casă, femeĭ bătrîne pe din afară,jidovĭ factorĭ îĭ procura mizloacele d′a isbuti pretutindenĭ d′a′șĭ îndeplini desfrînatele sale capriciĭ.— O sumă de fete rămaseră perdute fiind seduite de aurul săŭ, și unele femeĭ saŭ și despărțit de bărbațiĭ lorŭ....
Se zice însă că toate acestea le făcuse în timpŭ pe cănd sta bine în starea sa . . .
Consoartea sa, acea doamnă pe care avurămŭ onoare d′a o vedea la Poiene stănd de vorbă cu amicul Andreĭ, simțise că bărbatul eĭ o desprețuește prin acele fapte ; și ceva încă și maĭ mult, auzise că el căuta un mizlocŭ să se despartă de dînsa ca să ia pe alta ; și d′aceea ea medita o răsbunare, dar o răsbunare teribilă în contra celor ce ar fi cutezat să ia parte la acele planurĭ a le luĭ, adică d′a conspira în contra intereselor eĭ.
Căt despre dînsa, ca aceea ce se trăgea dintr′o familie notabilă a țereĭ, crescută, educată subt influența modeĭ, nu ĭ putem de o camdată imputa niscai-va marĭ necuviințe, de căt maĭ mult saŭ maĭ puțin acelea de care e dominat secsul ;— este adevărat că nicĭ numaĭ era așa de jună ca să n′aibă maturitate de judecată, dar avusese și dînsa slăbiciunea ce s′a văzut pe la maĭ multe femeĭ de posițiea sa, și care o apucase de la bărbatul eĭ, să joace maĭ în toate serile cărți, și de multe orĭ se întămplase să peardă căte treĭ și patru sute de galbenĭ pe noapte.— Cine însă fusese culpabilŭ de aceasta ? . .
Ea într′un răndŭ văzănd pe Andreĭ că era legat în atîta strînsă relație cu bărbatul eĭ, crezuse că și el era unul dintre dulăiĭ ce ′l încongiura, și pe care ea nu′ĭ putea suferi; dar avu ocasiune îndată d′a se desamăgi ; căci Andreĭ nu′l servise de căt în interese drepte, precum în căutarea proceselor ce le avea cu jidoviĭ cămătari. — Ea dar maĭ în urmă îl stimă ! . .
Căt despre Jidovĭ într′un timpŭ îĭ iubea foarte mult ca pe niște oamenĭ deștențĭ ce îĭ servia cu abilitate în orĭ ce le lipsia ; dar cănd văzu că starea li se duce cu împrumuturile cele marĭ, grămădind datoriĭ peste datoriĭ, și că procentele ce le plătea cămătarilor acestora se rădicaseră la o cifră de o jumătate venitŭ anualŭ, atuncĭ cășună pe dînși cu oură ne′mpăcată, pentru că dănși le deskisese odată pungile ca maĭ tărziŭ să ĭ facă a rămănea fără proprietățĭ și săracĭ
Cătră aceasta precum jidoviĭ îĭ servise tot-d′auna în trebĭ de banĭ și de specule, tot eĭ se făcuseră și instrumentele de corumpțiune bărbatuluĭ eĭ ; de aceea ea medita o răsbunare profundă asupra celor dintîĭ familiĭ a le lorŭ.
Și pentru că dînsa cunoștea pasiunea ce Andreĭ cerca pentru fiica luĭ Așer, care era cel dintîĭ creditorŭ al bărbatuluĭ eĭ, și a căruia fiică simția tot asemenĭ pentru Andreĭ ; apoĭ cum și angagease pe junele advocatŭ ca s′o ajute în urmărirea eĭ despre bărbatul săŭ, făgăduindu-ĭ d′a′l ajuta și pe dînsul de a dobăndi măna aceleĭ fecioare, nu se gîndia atîta la vre o faptă umană, căt voia a lovi pe bankerul jidovŭ în ceea ce el avea maĭ scumpŭ . . .
Dar precum căte odată se întămplă că din micĭ lucrurĭ se fac marĭ împregiurărĭ, tot asemenĭ se întămplă că voind cineva să dea ascultare voceĭ pasiunilor sale, aduce un bun serviciŭ altora ! . .
Așer din greșală arătase într′o zi acesteĭ doamne cele petrecute cu fiica sa, că nu voește să se mărite dupe un coreligionarŭ, că este tot bolnăvicioasă,că a suferit mult cu dînsa de cănd era copilă; că a keltuit mult cu dînsa d′a ĭ da o creștere ce se cere în timpi d′acum, că este capricioasă, nu voește să asculte și nu vrea să facă ce o învață el. . .
Particulara găsi atunci ocaziea cea maĭ bună îĭ promise d′a o lua la moșiea sa ; să meargă cu dînsa la munțĭ unde este principala preumblare vara, și această escursiune o va distra, ăĭ va face bine la sănătate.
Bankerul fiind desperat, o crezu și îĭ mulțămi de această bunătate
Fiica bankeruluĭ plecă dar cu sus arătata boereasă la moșiile sale, precum ar eși să se preumnle la vre o grădină.
În curănd ea cunoscu în această femee pe o patroană a sa ce de mult căutase să găsiască asemenĭ, și căriia îĭ desvăli simțimentele sale. — Ea luă prea voioasă cu dînsa drumul frumoaselor locurĭ de la monastirile Agapia și Varatecul. — În acestŭ timpŭ ea vizită, însoțită de maicĭ călugărițe și de surorĭ a le monastirilor, cele maĭ frumoase și cele maĭ pitorescĭ locurĭ — A admirat frumusețea natureĭ pe munțĭ și pe dealurĭ, a stătut pe stăncĭ ca să vază pădurile de brazĭ cu o înfățișare romantică ; culegea cu bucurie mănukiurile de florĭ de pe poienĭ și se opria încăntată la marginea rîilețelor ce curgŭ p′între stăncĭ— Ea a vizitat căte-va monastirĭ, Sihăstria și Sicla, acel minunat locu unde Sănta Teodora a trăit maĭ mulțĭ anĭ între stăncĭ. A călătorit cu plutele pe Bistriță din poalele Ciahlăuluĭ pînă la Peatra, cea maĭ plăcută și cea maĭ delicioasă călătorie ; și rămăind șease săptămănĭ la monastire, în societatea acelor religioase, susținută de sus numita boereasă, anunță pe părințĭ că se află prea bine în sănătate, dar că voește a îmbrățișa credința creștinilor, ne maĭ voind să vie acasă.
Bătrînul fuse lovit ca de un trăsnetŭ auzind aceasta . . . Dar pentru că el a maĭ fost părăsit de un fiŭ care s′a botezat în timpul Metropolituluĭ Beniamin, și care în cele din urmă ajunsese la gradul de căpitan în armata țereĭ, crezu un momentŭ că așa e predestinată soartea fiilor săĭ. — Și cu toate că el era dintr′un punctŭ de vedere măndru cu fiul săŭ avusese un asemenea gradŭ în oaste, dar fiind că în cele din urmă averea luĭ se urcase la o cifră foarte mare, ar fi preferat maĭ bine ca alesul fiiceĭ sale să fie un coreligionarŭ al săŭ.
Și cu toate că el fusese hulit de bătrînĭ și de ceĭ maĭ mulțĭ jidovĭ, că a dat o asemenea creștere fiiceĭ sale, pentru care părerea tutulor era să ourască, să o desfaime, să o blasfeme și că nicĭ să se maĭ gîndească la dînsa desmoștenind-o, el însă nu se putu opri d′a n′o erta oare cum ș′a nu merge însușĭ la zioa ceremonieĭ ca să se încredințeze și să o maĭ vază.
Să lăsăm pe bătrînul bankerŭ la porțile monastireĭ în zioa cănd fiica sa se otărîse a priimi botezul, și să ne aruncăm privirile asupra acelor părțĭ a Moldoveĭ foarte interesante, căt și a vedea pe femeea paticularuluĭ la moșiea sa, în oare care distanță departe de Varaticul, domnind și puind lucrurile la cale într′un kipŭ estraordinarŭ și după o manieră a sa.
Vom nota că îndată ce aduse pe fiica bankeruluĭ la skitul Agapia, o lăsă sub inspecțiea starițeĭ, care era o femeie îndestul de venerabilă.
Mergănd apoĭ la moșie, dete ordinŭ, kiar în seara aceleĭ zile, ca doĭ-spre-zece vînătorĭ să se afle armațĭ, bine ekipațĭ cu plumbŭ și pulbere, cu pistoale la brîŭ și cu puscĭ la spinare ; toțĭ însă călărĭ, să o însoțiască pînă sub munțĭ la Hangul, că are să′șĭ răsbune în contra conduiteĭ bărbatuluĭ eĭ.— Voia să′l prindă acolo și să pue măna pe amoreaza sa cu care auzise se setrăsese. — Într′o singură noapte îșĭ pusese în minte să esecuteze toate acestea.
Vețĭ ști că între altele femeea paticularuluĭ era deprinsă cu esercițiul armelor, trăgea prea bine la semnŭ cu carabina și cu pistolul ; adese orĭ se travestise bărbătește și încălica calul ca un cel maĭ bunŭ călărețŭ.
Doĭ-spre-zece vînătorĭ călarĭ, armați din creștetŭ pînă în tălpĭ, în a cărora frunte se găsește o femeie furioasă, răsbunătoare, de care eĭ ascultă, și în urma promisiunilor de răsplătire ce ea le făcu daca se vor purta vitejește, eĭ giuraseră că sînt supușĭ pe viață saŭ pe moarte.
Teribila lor doamnă ordonă kelaruluĭ să dea acestor oamenĭ căte un rakiŭ ca să poată suferi osteneala drumuluĭ, și fiind amețițĭ, înverșunațĭ, de băutură, să nu simță cea maĭ mică îndurare la rugăciunĭ și la lacremi ; eĭ să dărîme kiar zidul uneĭ cetățĭ, să poarte focŭ și devastație pe locul unde dînsa le va ordona.
Pecară împreună cu doamna lorŭ, ca o ceată căriia nimenĭ n-ar fi avut curagiul d′a se împrotivi.
Eșiseră din curtea cea mare boerească și căte-va detunărĭ de arme fu semnalul plecăriĭ.
La aceste detunărĭ tot satul se afla în picioare; însă pentru că locuitoriĭ eraŭ deprinșĭ a auzi de multe orĭ la curtea boeruluĭ niște asemenea sunete, nu făcură de căt a se întreba între dînși, bărbațiĭ și femeile: — oare măria sa ce va maĭ fi voind să facă ? . .
Noaptea era înaintată, dar luna eșia tărziŭ. Întunericul ascunderea de dinaintea okilor călătorilor crestetul dealurilor pe unde eraŭ să se suie, și văile deveniseră prea posomorîte de umbra copacilor stufoșĭ. Numaĭ stelele lucind pe bolta cerească da atîta lumină căt se putea zări o cărare pe d′asupra dealurilor pe unde călărețiĭ nostri căutaŭ a se sui în răndŭ. Această cărare scoate în drumul cel mare mult maĭ aproape. — Scutea maĭ bine de o jumătate postie pentru a merge la locul destinatŭ, cănd pe drumul cel obicnuit era mare încongiurŭ.
Eĭ trecură pe dinaintea dealuluĭ Bălțătești formtificat la 18dŭ, cănd o armată improvizată de volintirĭ, se gătea să se lupte cu cazaciĭ și arnăuțiĭ luĭ Sturzia Vodă. — O istorie și aceasta ca toate altele ce s′a maĭ petrecut pe la noĭ ! . .
Traversănd un șesŭ întinsŭ, o vale întunecoasă și urcănd coasta celuĭ dintîĭ dealŭ, nu auziră de căt clopotele la vite în cămpie și lătratul căinilor de la odăĭ, saŭ de la stîne.
Carul, cea maĭ frumoasă constelație, strălucind falnică pe cerŭ, era steaoa după care eĭ se orienta cănd treceaŭ prin mizlocul pădurilor de brazĭ ce acopere coastele munților și însușĭ dealurile.
Ajunșĭ odată d′asupra dealuluĭ de lîngă Varatecŭ, putură privi plinĭ de entusiasmŭ șesul dintre Neamțu și această monastire, la a căruia estremitate eĭ se găsiaŭ. Maĭ multe cătune eraŭ văzute prin oare care luminĭ niște focurĭ aprinse la marginea lorŭ și cu copiĭ p′înpregiurŭ.
Buciumul prin care păstoriĭ obicnuesc de a kema vitele, se auzia răsunănd din dealŭ în vale și din vale în dealŭ cu o nespusă putere de niște tonurĭ melancolice și pline de simțire. Tabloul ce represinta acest șesŭ plin de varietățĭ, avea un aerŭ imposantŭ și părea că însuflețește și maĭ mult pe călători nostri. Peptul femeeĭ bătea cu neastămpărŭ,și okiul ei avea din ce în ce o căutătură maĭ neliniștită. Nicĭ osteneala, nicĭ umiditatea și răceala ce se simte noaptea în munțĭ, nicĭ înfricoșătoarele locurĭ pe unde ea umbla, nicĭ orĭ care alt pericolŭ ce i s-ar fi putut întămpla, nu împuțina curagiul eĭ și nu ĭ slăbea hotărîrea.
Trecu acest dealŭ cu cea maĭ mare bărbăție și energie, scoborĭ într′o valea pe unde curge o apă și pe care sînt așezate maĭ multe ferăstrae de tăiat scănduri. — La capătul văiĭ sînt căteva case ce formează un sătulețŭ numit Metocul. — De la Metoc începu a urca renumitul Dealul-Doamneĭ, pe care se află pădurĭ bătrîne foarte întunecoase de fagĭ și de brazĭ. Distanța acestuĭ dealŭ, pînă ajunge cineva la ceelaltă estremitate, abia într′o jumătate zi poate a o trece. Dar în căteva ore din noapte călătoriĭ nostri merseseră foarte departe. Cand se aflaŭ pe culmea cea maĭ rădicată, văzură răsărind luna d′asupra Ciahlăuluĭ încoronat de cea mai imposantă și măreață frunte. Cerul de odată fu luminat de luna care pînă aci sta ascunsă după stăncĭ.
Ciahlăul, clasicul și pitorescul Ciahlău! se arăta în fața lorŭ ca o fortificațiune neînvinsă și care domină peste toată țeara... Maĭ înalt de căt toțĭ munți Dacieĭ, cu o mulțime de stăncĭ, cu pădurĭ posomorîte, cu ape ce șărpuescŭ p′ împregiuru′ĭ, cu rîurĭ marĭ, cu atîtea rîpe ce′l ocolește părea liniștitŭ și luminat de maĭ murte focurĭ de odată. Se vede că piscaiva călătorĭ saŭ vizitatorĭ, de care ararea orĭ este lipsot, aprinseseră focurĭ pe dînsu, ce se vedeaŭ de departe.
Această amazonă privind din o căutătură repede acest mărețŭ tabloŭ, scoase un suspinŭ aducăndu′șĭ aminte că poate bărbatul eĭ petrece acolo, unde sînt focurile acele grămădite.
Călărețiĭ numai aveaŭ mult pînă să scoboare la Hangul, de unde Ciahlăul era văzut și maĭ aproape.
Eĭ deteră bintenĭ cailor să poată ajunge maĭ cu rănd. — Trecură valea, satul, biserica și casele liniate pe lîngă drumŭ a le locuitorilor de la Hangu; și cănd se lumina bine de zioă, sosiră dinaintea skituluĭ cu acestŭ nume, în care se găsia numaĭ căteva religioase cu superioara lorŭ ; având forma unuĭ castelŭ fortificat de curănd.
Ea arătă de departe oamenilor săĭ cu degitul : — Aceste case voesc să le prefacețĭ în cenușă! . .Pe mișelul de bărbatu-meŭ îl voiŭ vedea acum ! . . .
Și în furiea eĭ neîmblînzită, în ura eĭ cea mare, dănd ast-fel de ordine vînătorilor ce eraŭ gata d′a o asculta, descălică dinaintea porților skituluĭ, întocmaĭ ca un Atila ajuns sub zidurile Romeĭ.
Bătu în poartă cu cea maĭ mare iuțeală.
Poarta se deskise și se arătă una dintre maicĭ.
— Cine sîntețĭ dumneavoastră? . . întrebă religioasa pe aceștĭ vînătorĭ, fără a vedea pe doamna lorŭ. — Poftițĭ de intrațĭ ! . . Orĭ cine vine la noĭ este bine priimit. — Mă duc să kem și pe maica starița aicĭ ! . . Și călugărița dispăru.
Zicea în sine femeea particularuluĭ.
— Sub masca ipocrisii ascundețĭ voĭ faptele voastre!. Subt această infamă mască zace mișeliea și o sumă de nelegiuirĭ ! . . Pănă cănd aceste zidurĭ vor maĭ fi încă omenirea nu va înceta d′a fi amăgită și prada voastră ! . . Ascultațĭ voinicilor, gătițivă armele c′avem de lucru aicĭ! . .
La aceste vorbe oki eĭ scînteiară și părură a înnota în sănge. — Fisionomiea eĭ luase ceva de selbaticŭ, de care însușĭ aceștĭ oamenĭ se cutremurară. — Ea îșĭ cercă pistoalele să vază în ce stare se găsesc și grință cu dințiĭ . . . Orĭ cine ar fi văzut′o în acest moment nu ar fi numit′o de căt Femeea grozavă.
Spaima înghețase atuncĭ inimile bietelor religioase care tocmaĭ eșiseră din biserică și auziră că skitul este ocolit de hoțĭ ; ele nu putură crede de căt că ar fi hoțĭ aceștĭ oamenĭ oprițĭ la porțile skituluĭ.
Starița împreună cu două călugărițe otărîră d′a-eși afară, să arate că dînsele sînt sărace, că trăesc din mila luĭ Dumnezeŭ și a oamenilor, ca să nu le facă vre un răŭ.— Cele lalte alergară la clopote să le tragă, ca prin sunetul lor, prin strigărĭ și larma ce o vor face, să dea un semnalŭ locuitorilor din cel maĭ învecinat satŭ.
— Maică Prea curată ! zise superioara skituluĭ cănd eși în portiță și văzu pe femeia paticularuluĭ împreună cu toțĭ aceĭ oamenĭ, ce norocire pentru noĭ smeritele, ca să vie Mironosița maicăĭ să ne cerceteze astăzĭ !. . Bine aĭ venit maică ! bine ațĭ venit, poftițĭ de intrațĭ! . .
Femeia paticularuluĭ uimită de lingușitoarele vorbe a le bătrîneĭ nu putu un minutŭ să nu′șĭ ascundă furiea subt un aerŭ liniștitŭ, ș′a nu zîmbi bătrîneĭ cu un surîsŭ silitŭ și plin de vestejire.
Spre răspuns ea întrebă pe călugăriță:
— Bărbatu-meŭ este aicĭ? . . vine adese orĭ? . .
— Da, îngerul maicăĭ, sîntem prea fericite cu dumnealuĭ, răspunse superioara, de căte orĭ merge la vînătoare vine și pe la noĭ. Ce sufletŭ bunŭ ! ce omŭ ! . .
Cu tot tactul ce acea femeie voia să conserve pentru ca să poată descoperi pe culpabilŭ, voind să se arate liniștită în fața superioareĭ, ăĭ venia însă să o apuce și să o strîngă de gîtŭ.
— Ce fel ? el vine tot-d′auna aicĭ și eŭ nu știŭ nimicŭ ? adăogă femeea paticularului. — Pe cine avețĭ în monastire ? . .
Superioara, cu o inimă deskisă și simplă, neînțelegănd ca de ce întrebă toate acestea, răspunde. Vre o șease maicĭ bătrîne, din care treĭ sînt căzute de bătrînețe, alte cincĭ maĭ tinere de ascultare . . .
— O fată cam în vîstră de șeapte-sprezece anĭ nu este aicĭ? pe care a adus-o bărbatul meŭ ? . ..întrebă particulara aprinsă la față și cu un tonŭ prepuitorŭ.
— Da, sufletul maicăĭ este la noĭ și avem îngrijire pentru dînsa, mititica mami ! . .
— Căte puțin, căte puțin voiŭ afla totul, zise în sine această mare boereasă. — Voiŭ să o văz numaĭ de căt, adăogă ea către superioară.
— Poftițĭ înlăuntru, de ce stațĭ afară? . . Poftițĭ că așa de dimineață este rece; daca avețĭ plăcere de vre o dulceață, de o cafea, poftițĭ ! . .iar puțin maĭ tărziŭ vom îngriji și de masă— Poate că va sosi și măria sa soțul dumitale ce nu este departe pe sub munţiĭ după vînatŭ
Întocmaĭ ca un generalŭ cănd se gîndește daca trebue să dea ostireĭ semnalul de asaltŭ saŭ să stea încă, ea auzind că bărbatul eĭ se află p′în pregiurul Hanguluĭ, voi să adaste să vie și el, pentru ca să fie maĭ bine răsbunată pedepsind pe aste femeĭ și prefăcănd în ruine acest skitŭ subt oki luĭ . . .
— Să intrăm dar, zise oamenilor săĭ ce o urmară pînă la casele de priimire, arhondaricul, unde ea intră, și eĭ rămaseră afară ca niște ostașĭ care așteaptă ordinul duceluĭ lorŭ.
Cel dintîĭ pe care ea întălni înăuntru în skitŭ fu fratele Andreĭ cel ce, auzind că sosise soțiea particularuluĭ, se sculă îndată din așternutŭ unde dormia într′o kilie și eși spre a o întămpina. El a oprit pe călugărițe cănd voiaŭ să tragă clopotele și a face larmă de a rădica satele din pregiurŭ.
Fratele Andreĭ fusese la Durăŭ, de unde plecase cu o zi maĭ ′nainte, și venise să aștepte pe astă doamnă, precum îĭ promisese, la Hangul.
El avusese ocazie să întâlnească pe bărbatul eĭ care se afla făcănd vînătoare sub Ciahlăŭ ; — îl anunță despre mișcarea ce voia consoartea sa să facă în contra skituluĭ.
El a răspuns lui Andreĭ : — lasă că este o smintită ! ...
Particularul însă înștiințănduse de aceasta prin Fratele Andreĭ, lăsă vînătorĭ săĭ la Durăŭ, cu socoteală că în zioa următoare să facă pregătire de bătaie în pădurea cea de fagĭ ; și el porni repede în faptul diminețiĭ ca să preîntămpine să nu facă femeea sa vre un scandalŭ. — Într′o jumătate oră el ajunse și descălită la Hangul.
Andreĭ maĭ bine de o jumătate oră se aflase vorbind cu particulara ; dar ea înțelegănd că toate vorbele luĭ era ca să o facă a se lăsa de scopul pentru care venise, și temănduse că va perde astă ocasiune, pe de o parte zise religioaselor să aducă dinaintea eĭ pe juna fată, iar pe de alta, răsbunarea înflăcărăndu′ĭ capul, eși să dea ordine oamenilor săĭ să înceapă a da focŭ și a dărîma kiliile.
Maicele alergaseră cu toatele a cădea la picioarele eĭ plăngănd și rugănd′o în numele Fecioareĭ Prea Curate, să nu facă o asemenea faptă ; și tot într′un timpŭ trimiseră iute un omŭ să înștiințeze pe particularul, să vie să le scape de o așa calamitate căzută pe capul lorŭ.
Paticularul tocmai intra pe poarta monastireĭ.
Femeea înfurieată este maĭ mult de căt un tigru; în măniea sa nu se uită la nimicŭ,— este capabilă de cele maĭ marĭ cruzimĭ.
Ea rămase estasieată văzănd pe bărbatu-ĭ intrănd.
Particularul, un omŭ blondŭ cu imperialŭ lungŭ, cu o căciulă căzăciască pe capŭ și cu o îmbrăcăminte de fantasie de vară, cu botfortĭ lungĭ și cu o biciușcă în mănă, s′adresă către femeea sa.
— Eleno ce cauțĭ aicĭ? te am fost lăsat la moșiea de la cămpŭ ?
Oameni eĭ stătură nemișcațĭ cu oki la dînsa ca niște statue așezate în răndŭ. — Ea n′apucase încă a le da ordine.
Drept răspunsŭ o ploaie de vorbe grosiere aruncă pe capul bărbatuluĭ eĭ.
— Paris ! zise ea, eștĭ un infamŭ, că ți aĭ rîsŭ tot-d'auna de mine! Socoteşti că eŭ n'am aflat urmările tale ! . . Acum însă numaĭ poțĭ tăgădui că te am în măinile mele, împreună cu nerușinata ta amorează ! . .
— Ce spuĭ Eleno ! ce vorbe sînt acestea ?
— Da, am aflat că aĭ adus aci în skitŭ pe o fată . . . Nu cum va veĭ fi având în cugetŭ să te și cununĭ cu dînsa ? . .
— Ascultă, Eleno, trebue să sfîrșim odată !
— Da, da să sfîrșim, și eŭ zic să sfîrșim ; dar știŭ eŭ ce ′mĭ zicĭ și ce vreĭ să înțelegĭ dumneata ! . . răspunse înfuriata femeie.
Particularul turba auzind acestea ; și oameniĭ și călugărițile rămăseseră înțelenițĭ privind o asemenea scenă. — Superioara venia cu Maria, protegiata paticularuluĭ, pe care îndată ce o văzu femeia sa, începu a răcni din toate puterile și a arăta cu degitul spre dînsa. Superioara temănduse a nu se întămpla juneĭ copile vre un răŭ, o trase îndărătŭ cu măma.
— După ce că mi aĭ răsipit starea ce am avut-o, după ce că mĭ aĭ măncat zestrea, acum mă desprețueștĭ pentru o bală nerușinată ? . . adăogă femeia ajunsă la esasperație.
Particularul ne maĭ putănd suferi aceste injuriĭ, otărî în mintea sa a lua cea maĭ dupe urmă măsură.
— Cine țĭi a spus că am adus astă copilă aicĭ? întrebă particularul.
— Vezĭ că nu m′a amăgit! răspunse femeia sa,vezĭ asta ! . .
— Cine dar? vorbește acum ?
— Însușĭ samsarul dumitale,jidovul Avrumŭ.
— Afurisit jidovŭ ! — Și apoĭ cugetă în sine particularul : Daca n′ași avea tot-d′auna nevoe de dînsu, i așĭ rupe lima din gură ca să nu maĭ poată vorbi. Apoĭ zise către femeea sa: — Ascultă Eleno, să ți arăt că zestrea ta este în ființă, pot să-ți număr baniĭîn orĭ ce minut veĭ voi . . . N′am de căt să daŭ o poliță către Așer bankerul, și el îmĭ va da lu miĭ de galbenĭ.
— Să′l ia dracu și pe Așer cu toțĭ tărtani luĭ ! zisa ea în sine; dar de sigurŭ că voiŭ fi răsbunată și în contra luĭ ! . .
— Să ne despărțim dar unul de altul, să scapĭ și tu de mine și eŭ de tine, iată totul în viitorŭ! zise paticularul.
Femeia auzind aceasta rămase ca o statue de peatră ; măinile și picioarele îĭ înghețase, lima îĭ amorțise în gură și locul se învîrtea împregiurul eĭ.
— Da, ne vom despărți, Eleno, cu binele, fără ceartă, fără huetŭ, adăogă particularul. — Și daca voeștĭ kiar acum, acum îndată voiŭ trimete pe intendantul meŭ la Iașĭ . . .
Elena, ca cum îșĭ perduse mintea de mănie, scoase un pistolŭ pe care îĭ îndreptă în pentulŭ eĭ, și zise drept cel de pe urmă răspunsŭ: — daca atîta rămăne pentru mine, apoĭ dar să morŭ! . . Rămîĭ sănătosŭ Paris ! . .
— Eleno ! . . strigă paticularul încremenitŭ.
Daca nu se întămpla ca Fratele-Andreĭ, cel ce fusese alăturĭ, să pue măna pe capătul pistoluluĭ, care îĭ mișcă direpțiunea, focul ar fi mers drept în peptul eĭ.
Pistolul detună în tot coprinsul monastireĭ și toțĭ alergară cu țipete de pretutindenĭ.
Desperațiea la ea trecuse de culme ; voia să moară !
Elena puse măna pe un al doilea pistolŭ. Atuncĭ Paris se repezi, o luă în brațele sale și ′ĭ smulse arma din mănă.
Aceasta a fost o probă că în adevărŭ ea îl iubea, și toate căte le făcuse provinea numaĭ din gelosie.
— Lasă- mă să mor! zise ea cu o față palidă și cu niște okĭ sfărșiți de durere.
— Nu veĭ muri, Eleno! adăogă Paris, cel ce și aduse îndată aminte de multe din faptele sale ce giustifica oare cum conduita și desperațiunea soții sale. — Veĭ trăi Elono, și maĭ fericită în viitorŭ decăt pînă acum ! . .
Atuncĭ Elena, care căzuse ca într′un felŭ de delirŭ, deskise okiul, se uită la soțul eĭ cu o căutătură suferindă și zise: — acea femeie ! acea tănără fată este acolo ! . . Și ea iarășĭ căzu ca într′un leșinŭ, după ce arătă cu degitul spre partea din fundŭ a monastireĭ.
Paris depărtă pe toțĭ de pe lăngă dînsa, o duse pe brațele sale binișorŭ în casă, și rugă și pe Andreĭ să ĭ lase singurĭ.
Ordonă starețeĭ să aducă pe Maria și apoĭ să se depărteze și dînsa.
Maria intră tremurănd în stanța unde era Elena și Paris. — Ea era timidă și belă ca o filoare. Căutătura okilor îĭ era senină și esprima inocența inimeĭ eĭ. Învesmîntată cu îmbrăcămințĭ negre, ca o soră, trăsăturile fisionomieĭ eĭ nu eraŭ lipsote de oare care delicateță. Grațiile păreaŭ că împrumutaseră în unire acesteĭ ființe farmecul uneĭ femeĭ renumite de frumusețe ; și tocmaĭ cu îmbrăcămintea eĭ simplă, îmbrobodită ast-fel cum era, făcea ca să resalte și maĭ mult aceste grațiĭ risipite pe kipul eĭ. Ea era numaĭ un copilŭ la etatea eĭ, și c′o talie ce numaĭ atuncĭ se desvolta, se legăna ca un lăstarŭ verde la tulpina unuĭ copaciŭ. Oki eĭ marĭ și frumoșĭ semănaŭ cu aĭ uneĭ gazele din renumițiĭ munțĭ de la Moldova, că însușĭ paticularul cănd o văzŭ rămase uimitŭ — Ea sta la o parte ca un copilŭ, fără a cuteza să zică o vorbă.
— Iată copila, Eleno ! zise paticularul către femeia sa, arătănd pe Maria.
Elena care atucĭ se deșteptase, se uită cu mirare la dînsa și păru ca cum ar fi mișcată de oarecare interesŭ, privind-o.
— O cunoștĭ, Eleno ? adăogă particularul . . .Te uită bine la dînsa, poate că trăsăturile fisionomii eĭ îțĭ sînt cunoscute, — nu îțĭ rekeamă ele oare care suvenire? . Ea este ce te făcu să viĭ aicĭ furioasă și vindicativă?...
Vorbele acestea făcu pe Elena să se uite cu maĭ multă atențiune la juna fată, și zise . nu o cunosc! . .
— Adu′țĭ aminte, Eleno, continuă paticularul, că și tu eraĭ cu puțin maĭ mare de căt este dînsa cănd ne am luat. — Adu′țĭ aminte că pînă mamă-ta și tată-tăŭ să bine-cuvinteze unirea noastră, cunoștința noastră era învekită ! . . zile încununate de plăcerĭ și de vise amoroase nu lipseaŭ de a surîde pentru noĭ de căte orĭ rămăneam și petreceam împreună ; nopțile eraŭ luminate de stele și căntecul privigătoareĭ răsuna de o potrivă în inimile noastre, fiind numaĭ amăndoĭ nopțĭ întregĭ subt umbra teilor din grădina de lăngă Copăŭ ! — zilele și nopțile dar curseră ca undele uneĭ ape și noĭ nu ne săturam de deliciul lorŭ ! — O zi însă dintre acestea veni ca o vijelie și ne făcu să căutăm un același adăpostŭ,precum pasările s′ascund într′un acelașĭ cuibŭ... Resultatul plăcerilor și admirațiuneĭ noastre n-ar fi fost condamnat de lume, și noĭ n′am fi avut de ce să ne temem, daca însoțirea noastră era maĭ dinainte bine cuvăntată de un preutŭ . . . Tu devenișĭ mamă, Eleno, și teama d′a nu fi simțită greșala ta, te făcu să-ți daĭ copilul să ți′l crească streini, fără să te interesezĭ maĭ mult de soartea luĭ . . . După o trecere de doĭ anĭ abia puturăm să facem pe părintele tăŭ ca să consimță și să hotărască zioa nunțiĭ noastre . . .Tu eraĭ veselă și fericită, dar nu simțeaĭ de locŭ amorul și durerea mameĭ, pentru că copilul tăŭ fusese lepădat! . . Eŭ n′am făcut tot așa, Eleno ! . . Tu n′aĭ maĭ vorbit nicĭ de căt de rodul pînteceluĭ tăŭ aruncat, dar eŭ ca să nu turbur liniștea ta, ca să nu te umilesc și să nu te fac a roși, fără să′țĭ zic nimic, am avut tot-d′auna un okiŭ luătorŭ aminte la soartea copiluluĭ nostru . . . Eŭ ți′l am păstrat pentru ca într′o zi să te bucurĭ văzăndu′l. O impulsiune a sufletuluĭ tăŭ, un degitŭ nevăzut, și pot zice însușĭ remușcarea ta neînțeleasă, te a adus pînă aicĭ . . . Abia de puțin timpŭ am fost încredințat soartea saŭ creșterea eĭ în măinile acestor religioase. — Iată dar pentru care scopŭ sînt fundate monastirile și care este vocațiea lorŭ pentru omenire, pentru nenorociţĭ şi pentru orfanĭ!... Vezĭ Eleno pe fiica ta! iat′o ! . . mbrățișaz′o ! . . dar este nevoe să țiĭ încă în secretŭ întămplarea aceasta ; destul că o știm numaĭ noĭ, și tot ce vom putea să facem și să lucrăm să fie pentru viitorul copiilor nostri . . .
Elena rămăsese ca lovită de trăsnetŭ. — Cemă pe fiică maĭ aproape de dînsa, o observă bine, și, înecată de lacrămĭ, căzu pe dînsa, fără a zice o vorbă, și o acoperi de sărutărĭ.
Maicile, curioase să știe ce s′a întămplat cu sora Maria și soțiea paticularuluĭ, alergară la arhondaricŭ unde , cu destulă mirare, văzură pe fiică cum era îmbrățișată de acea mare boereasă.
Fiica însășĭ nu știea ce să zică despre acea skimbare a lucrurilor, căcĭ particularul și femeia sa vorbiseră într′o limă streină, de care ea n′avea nicĭ cea maĭ mică idee. Eĭ însă îșĭ promiseseră d′a ține aceasta pentru tot-d′auna subt un oare care vălŭ.
— Maĭ eștĭ acum măhnită pe mine ? întrebă particularul pe femeea sa, ce era ocupată de juna și frumoasa Maria.
— Nu, Paris, nu ! Mulțămesc luĭ Dumnezeŭ și Sănteĭ Gecioare că fuiŭ desamăgită.
Elena îșĭ aduse prea bine aminte de toate căte i le zisese soțul eĭ, și însușĭ cugetul îĭ spunea că vede dinaintea eĭ pe fie-sa. — Tate îngrigirile, toată luarea aminte pe viitor, ziseră eĭ în sine, va fi pentru dînsa din partea părinților ce eanu-ĭ cunoaște. Pentru de o camdată însă hotărîră să o ia de la Hangul și să o depue la Varatecul, ca într′o monastire cu maĭ multe mizloace, și unde se află și o şcoală de fete
Nuorul supărărilor se risipise în acest momentŭ ;seninul paceĭ reintră în inimile celor de față. — Particularul ordonă starițeĭ să gătească ospățŭ, și vînătoriĭ să dea focurĭ de veselie căt va ține ospățul, în locul acelor pentru care fuseseră venițĭ . . .
Fratele Andreĭ la masă nu uită de a ruga pe această boereasă, d′a′șĭ împlini promisiunea ce i o didese.
Elena cunoscănd în atitudinea lui Andreĭ pe mîntuitorul eĭ și scăparea onoareĭ soțuluĭ eĭ, îĭ promise că dorința luĭ în puține zile va fi împlinită ; și îĭ spuse că pe fiica bankeruluĭ, plecănd împreună cu dînsa de la Iașĭ, a fost lăsat′o subt îngrijirea superioareĭ de la Agapia.
Lui Andreĭ ăĭ venĭ să saie în sus de bucurie.
Particularul întrebă ce este, și consoartea sa îĭ spuse amănuntele.
Paris zise, scoțănd un micŭ portofoliu din pozunarŭ, pe care îl deskise și începu a ′l răsfoi, peste opt-spre-zece zile espiră terminul a două polițe de patru miĭ de galbenĭ ce sînt dator jidovului Așer. — El s′a asigurat în moșiĭ. — Ori mă pot învoi cu dînsul, orĭ nu, și măcar de mi ar scoate moșia la vînzare, eŭ voiŭ să ĭ botez fata în religiunea noastră. Așa dar, Andreĭ, daca este și voința eĭ precum este a ta, vă voiŭ cununa eŭ ; voiŭ fi eŭ și Elena nașiĭ voștri la amăndoĭ.
Andreĭ mulțămi din tot sufletul, și înkinară cu toțiĭ căte un paharŭ în sănătatea tutulor, iar vînătoriĭ deteră salve de veselie încăt răsuna monastirea și văile de prin pregirnŭ.
În adevărŭ, rupă trecere de 40 de zile, la skitul Agapia, era serbare măreață . . . Clopotele sunaŭ vestind locuitorilor începerea sănteĭ liturghiĭ și după liturghie săvîrșirea unuĭ botez . . . Candelele eraŭ aprinse,luminile ardeaŭ, tămîia se înălța cu devoțiune dinaintea altaruluĭ, și în bine-cuvîntărĭ și căntărĭ pioase se săvîrși Săntul Oficiu.
Juna Israilită, învestită cu vesminte albe, atinsă pînă la sufletŭ, transportată de acele imnurĭ îngereștĭ, aștepta în liniște strălucitoare priimirea săntuluĭ botezŭ ; căriia nașul eĭ îĭ puse numele cel care ′l avusese înainte, și care era și al consoarteĭ sale.
După botezŭ falnicŭ și cu o mare ceremonie, se făcu pregătirea de nuntă.... Andreĭ și cu Lina fură însoțițĭ prin bine-cuvintarea preutuluĭ, și după cununiĭ merseră la moșiea paticularuluĭ ca să petreacă cele dintîĭ zile . . .
Bătrînul Așer scrisese de maĭ multe orĭ fiiceĭ sale, pe cănd ea se afla la monastire, ca să nu le facă acel afrontŭ, lăsănd credința străbunitor săĭ pe care o păstrează neclintită de atîția secolĭ.... Lina priimise scrisorile tătîni-săŭ ș′ale mame-si și ea le respunse cu multă politeță, descriindu-le căt este de fericită, și că ceea ce ea face este fapta secululuĭ în care trezește . . .
Bătrînul și mama eĭ kiar a venit să o vază, și ea ĭ a priimit foarte bine.
El vărsa lacrime și ea îl consola, căt și pe mama eĭ asemenĭ. Constanța ce ea a arătat în această împregiurare va rămînea esemplarie.
Așer a stătut la poarta monastireĭ Agapia pînă în momentul cînd a auzit că s'a săvîrşit toată procesiunea, și ea nu era maĭ mult de cultul în care el se înkina. Atuncia el plecă . . .
Plănse și se tîngui ca un omŭ cănd perde pe un copil al săŭ iubit.— Sămbăta și la zile de serbătorĭ nu se auzi maĭ mult în casa sa acele căntece de veselie ca maĭ ′nainte. În fața oamenilor se arăta par-că era liniștitŭ, dar în funduĭ inimeĭ sale cerca o amară durere. El se rugă și plănse pentru fiica sa căt timpŭ ordonă legea veke de a se ruga și a purta doliu frațĭ, părințiĭ și fii-lor, pentru ceĭ care aŭ răposatŭ . . .
V.
Femeia cea frumosă.
Bărladul posede maĭ mulțĭ bărbațĭ luminațĭ și de inimă. — Societatea luĭ este maĭ mult romănească . . .
Femeile sînt frumoase și spirituale. — Cunoscurămŭ la Bărlad bărbațĭ ce merită stimă și femeĭ ce cată a fi adorate. Asemenĭ și Israilițĭ găsirămŭ oamenĭ de omenie.
Locurile de prin pregiuru-ĭ, saŭ maĭ bine zis ncongiurile sale, sînt grantioase. — Se află între două șirurĭ de dealurĭ, și cu o mulțime de morĭ de vîntŭ, ca cum ar fi înkis între fortificațiĭ ; iar văile sale sînt atît de pitorescĭ, atît de romantice încăt nu se poate sterge lesne din memoriea celuĭ ce le a văzut odată.
Simila, acel satŭ în depărtare de ojumătate oră lîngă Bărlad, care fu proprietatea boerului N. U. înfrumusețat cu atîtea lucrurĭ care mișcă inima și încăntă privirea cu o grădină bine cultivată, ocolită de tot felul de arburĭ și plopĭ înalțĭ, cu uniazŭ foarte spațiosŭ, cămpiĭ verzinde p′în pregiurŭ acoperite cu o pășune aleasă și cu semănăturĭ abondante, — case de iconomie și de ședere alăturia cu grădina, și cu o biserică frumușel construită, al căriea hramŭ e Săntul Constantin ; unde odată pe anŭ se adună toată populațiea, de serbătoarea aceasta, rămăind toată zioa, întinzănd mese, căptănd și petrecănd, — este locul cel maĭ preferat în timpul veriĭ de preumblare . . . Dealurile ce se ridică în dreapta și în stînga cu culminile lor coronate pe icĭ, colo, de codri, sînt zărite în depărtare de o postie din sus de către tîrgușorul Docolina. Turmele de oĭ care pascŭ și cirezile de vacĭ și boĭ ce se preumblă și s′aude răgind pe costișe, sunetele buciumelor ce se audŭ de pe dealurĭ și de prin văĭ, dulcele și melancolicele întonărĭ a le flueruluĭ de prin dumbrăvĭ și de pe lîngă marginile isvoarelor, de la păstorĭ, se potrivesc prea mult cu inima cea voioasă și plină de simțiciune a juneluĭ Romănŭ, saŭ a fecioareĭ care iubește a ′șĭ încinge fruntea cu florĭ și cu rose, înspiră ideĭ poetice, înfățișănd tabloul cel maĭ atingătorŭ și născănd o dulce și plăcută armonie...
Spre seară, se vădŭ icĭ și colo pe marginea laculuĭ cel mare, căte un omŭ aruncănd undița pentru peşte. luna luminoasă, răsărind plină, se rădică ca un talerŭ de argintŭ pe d′asupra Dealuluĭ-Mare — Ea vine a saluta natura cea măreață și armonisa cu liniștea seriĭ.
Între Simila și estremitatea orașuluĭ se găsește spre stănga, grădina publică : un locŭ înkis cu plantație aleasă, cu drumulețe și cărărĭ mărginite cu florĭ și cu arburĭ.
Toată societatea Bărladuluĭ acolo se preumblă duminicile și serbătorile pînă sub seară. — Doamnele învestite după cea din urmă modă și bărbațiĭ asemenĭ, merg grupe grupe prin aleiul cel de la mizlocŭ, și maĭ adese orĭ aceste preumblărĭ se fac însoțite de musică— În lunile Maie și Iunie aceste petrecerĭ aŭ un maĭ mare interesŭ. Bărladul devine bulevardul plăcerilor, și un străinŭ, petrecănd căte-va zile în el, vizitănd des această grădină, nu va pleca fără a ĭ rămănea căte-va suvenire amoroase.
Bărladul însă nu fu lipsot și de un trecut strălucitŭ. — Fapte istorice petrecute în meziul evŭ, depun o aureolă pe fruntea sa. Înstituțiunile sale eraŭ a le uneĭ republice, precum se maĭ află și pînă astă-zĭ o umbră în satele din Vrancia. — Stefan cel mare încunună fruntea sa cu laurĭ repurtănd aci o strălucită victorie în contra Turcilor și Tătarilor, pe care el îĭ puse pe goană și îĭ făcu să′șĭ afle mormîntul pe marginea acestuĭ rîŭ. — Se văd și pînă astă-zĭ niște resturĭ a le uneĭ lucrărĭ antice militare, care se numește cetatea, dîngă gura văiĭ, spre sudul orașuluĭ!. În aniĭ din urmă Rușiĭ așezară lagărul lorŭ între șanțurile acesteĭ rămășițe de antikitate. Căteva movile de o mărime gigantes că, spre partea de la sudŭ a acesteĭ orașŭ, negreșit pot fi socotite din numărul monumentelor care constată faptele eroilor Moldovenĭ.
În susul Bărladuluĭ, pe lunca acesteĭ ape și alăturia cu liniea telegrafică, se face drumul spre Iașĭ. Mergănd o poștie și maĭ bine pe partea din stănga a lunceĭ, trecănd podul cel de peatră de lîngă Docolina, apoĭ apucănd spre dreapta, drumul cel mare ce duce pe sub dealurĭ, și trecănd căte-va sate, căte-va poiene și căte-va case de postiĭ, treĭ postiĭ departe de la Bărlad, se află Vasluiu, un tîrgŭ situat pe fruntea unuĭ dealŭ.
Cu o populațiune aproape ca a Tecuciuluĭ, Vasluiu se bucură de o posițiune avantagioasă, de aerŭ curatŭ și apă bună. — Nu e lipsot și acest tîrgŭ, precum sînt cele maĭ multe în Moldova, de căte-va case marĭ ; stabilimente publice, o scoală primariă de băețĭ și de fete, și maĭ multe bisericĭ.
Asemenĭ și Bărladul, având o populațiune de cincĭ-spre-zece miĭ locuitorĭ, are maĭ multe stabilimente publice, precum un gimnaziu în care se predă maĭ multe limbĭ și stiințe, o scoală primariă de băețĭ și alta de fete, un ospitalŭ pentru bolnavi săracĭ și altele . . .
Dar să ne întoarcem la materiea noastră, să cercetăm pe maĭ mulțĭ amicĭ preocupațĭ de atîtea lucruri iubite, de trebĭ, de soartea și viitorul națiuneĭ, de moralitatea publică, de comerciŭ, de interese private, de amorurĭ și de fericirea viețiĭ conjugale a doĭ de curănd luațĭ.
Ceea ce ocupa mințile, ceea ce ațîța curiositatea și poate și gelosiea doamnelor june, ceea ce punea pe bărbațiĭ în mirare și îi făcea să se uite cu o căutătură plină de lăcomie, era presența tinereĭ măritate, ce se preumbla adesea orĭ, pe ulița cea mare și la grădină, într′o toaletă prea convenabilă măritatelor de curănd, și mergănd mult lipită de brațul consoarteluĭ eĭ, pasŭ la pasŭ lîngă el; și dînsul cu o positură în adevărŭ cavalerească, ținănd peptul drept înainte, cu fruntea rădicată, cu o față veselă, și cu okiĭ ațintițĭ în okiĭ juneĭ dale consoarte, îĭ suridea și i adresa mereŭ parola, ca cum ar fi voit să arate tutulor oamenilor căt eraŭ eĭ de fericițĭ, precăt este dat omuluĭ de a fi.
Mulțĭ doriaŭ d′a le avea cunoștința.— Uniĭ întreba despre dînși ca să afle cine sînt și de unde veniră ; femeile ziceaŭ între ele : ce frumoasă tînără ! alți ziceaŭ că el este vre un munteanŭ, adică un voinicŭ saŭ din Vrancia, saŭ de pe la Peatra, alțiĭ adăogaŭ că′l cunoaște că ar fi fiul unuĭ bătrînŭ volintirŭ ce locuește la Odobeștĭ ; și toțĭ, maĭ mult saŭ maĭ puținŭ, ocupațĭ de ast-fel de coniecturĭ, iubeaŭ presența lorŭ în acest tîrgŭ, unde eĭ nu de mult veniseră.
În curănd casele adevăraților amicĭ le era deskise ; pe la mese, la cumetriĭ, la serate de familiĭ eĭ maniere și de conversațiea lor cea înțeleaptă.
El era frumosŭ precum trebue să fi fost cel dîntîĭ omŭ. — Ea era în destul de jună pentru o măritată abia de două săptămănĭ : albețea crinilor și rumenul roselor colora kipul ei.— Grațiile împrumutase în fie ce trăsătură a fisionomii omuluĭ și femeeĭ a lor dulceață ; okiĭ lorŭ scînteiaŭ de raze de lumină, și simptatică și amorul lorŭ îĭ apropiase mult, făcăndu′ĭ a semăna amăndoi. — Egalĭ în spiritŭ căt și în cunoștințe, amăndoĭ eraŭ compătimitorĭ de nenorocițĭ, privind în tot omul pe un frate și o soră a lorŭ, și d′aci provenia cele-lalte, al cărora esemplu să fie folositorŭ societățiĭ.
Așa dar aceștĭ însurățeĭ, venind despre Neamțu în orașul Bărlad, căutaseră ca să găsiască pentru lunile de miere un locŭ desfătătoru și plăcutŭ, iar pentru sufletul și educațiea lorŭ o societate vergină în morsurĭ și datine.
La grădina publică depre care menționarămŭ, eĭ mergeaŭ nu ca să observe atît moda streină, întrodusă în țeara noastră, Idolul ce ocupă mințile tutulor, dar veniaŭ să întălniască pe amicĭ și să răsufle aerul cel curatŭ al zileĭ. Așa dar maĭ ′nainte d′a răsări soarele dimineața, eĭ se găsiaŭ acolo și seara pănă după apusŭ. Căntecul pasărilor, lumina soareluĭ, copaciĭ ceĭ stufoșĭ, și aerul dulce îĭ făcea să vie pînă în zioă. — Tănăra femeie culegănd florĭ care cresc la un locŭ cu iarba acoperită cu rouă, îșĭ făcea din ele o cunună ; iar soțu-ĭ, încăntat de amorul eĭ, în mizlocul asteĭ naturĭ strălucitoare, adora astă creațiune și pe consoartea sa, precum Adam, deșteptat în Edem, adoră pe Eva tovarășul viețiĭ sale . . .
Într′o dimineață pe cănd eĭ se afla de mult preumblăndu-se pe sub bolțile aninilor și a le teilor înflorițĭ, intrară maĭ mulțĭ bărbațĭ în grădină, ceĭ ce înaintară în aleea principală, se opriră în dreptul făntăneĭ de la mizlocŭ, cea ocolită de un grilagiŭ de ferŭ și cu o salcie pletoasă dinaintea basinuluĭ, și se puseră pe o bancă ca să fumeze. Unul dintre eĭ, văzănd grupa ce se preumbla în fundul aleiuluĭ, se sculă din mizlocul companionilor săĭ și înaintă spre dînsa cu pașĭ rarĭ. Ceĭ ce rămăseseră pe bancă fumaŭ spuind glume și rîzănd.
Cătă mirare coprinse pe bărbatul ce se preumbla cu soața sa, cănd cunoscu în fisionomiea cea oakeșă și rotundă pe amicul și colegul săŭ de gimnaziŭ.
Acesta scoțănd un strigătŭ de bucurie, se repezi la dînsul și se îmbrățișară amăndoĭ.
— Terapont! .
— Andrei ! Andreĭ, d-ta eștĭ ? . . dar doamna?..
— Este Lina, consoartea mea, răspunse Andreĭ coprins de bucurie că′l văzu.
El recomandă cu multă politețe pe soața sa amiculuĭ săŭ, precum și pe dînsul îl recomandă consoarteĭ sale.
Terapont cel ce nu maĭ văzuse pe Andreĭ de cănd cu eventura cea tristă petrecută la Poiene, în seara sabătuluĭ, rămase uimitŭ văzănd în consoartea sa, pe Lina, fiica bankerului din Iașĭ.
— N′am știutŭ nimicŭ de însurătoarea ta, Frate Andreĭ ? zise Terapont amiculuĭ săŭ, doresc prea mult să știŭ amănuntele acesteĭ istoriĭ?
Andreĭ se apropie de Terapont și îĭ zise încetinelŭ : — ne vom vedea după amiazĭ tot aci în grădină, maĭ ′nainte d′a se strînge lume, și ți le voiŭ spune toate.
— Prea bine ! prea bine, iubite frate ! . . Și eĭ se îmbrățișară din nuoŭ, urăndŭ fie care unul altu ia viață bună și cele dorite.
Merseră d'aci împreună spre făntănă unde se întălni cu cea-laltă companie de bărbați. Eĭ îĭ salutară cu cuviință ; petrecură preumblăndu-se cu toțiĭ și se înturnară maĭ ′nainte d′a se face căldură, în orașŭ, cu otărîre d′a se întălni iarășĭ după amiazĭ.
Către orele patru, cănd începe a se potoli arșița cea mare a zileĭ, Fratele-Andreĭ și junele Terapont se găsiaŭ singurĭ în grădină. Lina rămăsese în orașŭ în societate cu maĭ multe cocoane de bună condiție, cu care era să vie maĭ tărziŭ, așteptănd și pe consoartele eĭ, să vie ca să le însoțiască.
Andreĭ începu a vorbi și amicul săŭ asculta cu luare aminte astă teorie, aflată prin esperiență, de starea socială în care ne găsim :
„Eram, Teraponte, un nenorocitŭ studentŭ, silitŭ d′a mă pune sub patronagiul unora și altora, a linguși pe profesorĭ și pe orĭ care omŭ avutŭ, ca să pot supsista și să absolvesc un cursŭ regukatŭ.
„Căutaiŭ a mă înturna în patrie crezănd d′aĭ fi folositorŭ prin serviciul meŭ, și să fac fericirea bătrînuluĭ meŭ tată, ce mă aștepta plin de dorŭ, ca să mă întorn maĭ curănd din străinătate.
„Îmĭ măturisesc greșala, nu maĭ puțin precum fac toțĭ ceĭ ce crescŭ afară din Romănia, nu′mĭ plăcea nimicŭ, nu mă puteam învoi cu felul traiuluĭ romănescŭ, și eram tot așa de străinŭ despre datinile bătrîne a le țereĭ, precum ar fi un German ; și pot să zicŭ că aproape vorbeam stricat romănește,având neroziea și pedantismul celor maĭ mulți d′a vorbi cu Romăniĭ, dinaintea femeilor ș′a copiilor, prin saloane ș′orĭ și unde, numaĭ franțosește ; ca cum limba romănă ne este interzisă; saŭ și când vorbeam Romănește cu Romăniĭ nu mă lăsam de ridicola maimuțărie d′a zice bonjour în loc de bună dimineață saŭ bună zioa, bon soir în loc de bună seara, merea în loc de mulțămesc . . . Aceasta a ajuns o patimă generală de care națiunea în Moldova și în Muntenia suferă ; este o corumpțiune ca și acea din timpul Fanarioților cănd n′auziaĭ de căt grecismurĭ în tot locul, saŭ în timpul Rușilor la l828 și ′n alțĭ timpĭ, cănd pînă și femeile se deprinseseră a zice sdraști și altele multe.
„Deșteptat maĭ tărziŭ, rușinat și desamăgit de mine însumĭ, cunoscănd rătăcirea mea, luănd de esemplŭ pe Bucovinenĭ, pe Transilvanenĭ, pe Bănățenĭ și pe Macedonenĭ cari zic: bună zioa, bună vremea, noapte bună, mulțămescŭ ete. lepădaiŭ pentru tot-d′auna din lima romănă asemenea galicismurĭ, și femeea mea făcu tot asemenĭ.
„Cănd am venit în țeară crezănd că sîntem într′un nuoŭ regimŭ guvernamentalŭ, că societatea noastră prosperă, că meritul se răsplătește, că virtutea are prețŭ, avuiŭ ocasiunea a cunoaște din contra că lingușirea, ciocoismul și o mie de fleacurĭ sînt treptele pe care se înalță oameniĭ la căte un punctŭ însemnatŭ, de unde apoĭ joacă role . . . S′a văzut între conaționali nostri, oamenĭ junĭ, progresiștĭ și liberalĭ că întorcŭ spatele cănd intră la dînși vre un omŭ a căruia condiție de naștere și avere nu este egală cu a lorŭ. — Se vede că toate sînt o comedie în care intră și rolul liberalismŭ și patriotismŭ ! . . Din contra egoismul e forte astă-zi la noĭ, precum a fost tot-d′auna !.. Vițiul și infamiea domnescŭ încă prin clase ; neținerea de parolă, trădarea și sacrilegiul aduc căte odată favoare. — Toțĭ sînt tiranĭ și toți sînt sclavĭ; și spre a putea ca să fiĭ susținutŭ caută a te tîrĭ și a te face instrumentŭ . . . Asta o cere toțĭ ! . .
„Cel dintîĭ serviciŭ care am voit a aduce patrii mele fu ca să priimesc un postŭ de profesorŭ, căcĭ profesorul formează și luminează generațiĭ pregătind viitorul națiuneĭ . . . dar căt de tristŭ e văzănd cine-va această ingratitudine a societățiĭ către astă clasă eminentă a eĭ! . . Văzurămŭ cu destulă mîhnire pe profesorĭ redușĭ la cea maĭ crudă miserie, espușĭ de a muri de foame, saŭ a se îngropa de datoriĭ pe la cămătarĭ și pe la niște simpli negustorĭ pentru supsistență . . . — Veĭ găsi în Moldova profe sorĭ ce nu′șĭ priimesc salariul pe căte nouă și pe căte un-spre-zece lunĭ . . . Această stare mă desperă și mă făcu de a renunța. — Întrigile, calomniea,capriciul vre unuĭ ministru și nerăsplătirea mă opriră ca să maĭ alerg dupe vre un alt postŭ, și rămăseiŭ în condițiea omuluĭ privatŭ, de a trăi servind particularilor. Ca profesorŭ p′în case private și pe la pensionate, ca advocatŭ publiculuĭ putuiŭ să am multe cunoștințe și să am păine. Ca Romăn însă am iubit a servi interesele națiuneĭ, ca creștinŭ și ca omŭ voiam a îndeplini datoriĭ sacre de cetățian ce nu le puteam împlini rămăind singurŭ și fără a avea într′o zi o familie. Am rugat cerul ca să mă lumineze și să mă conducă pe calea cea dreaptă, spre îndeplinirea scopuluĭ meŭ ! . .
„Văzuiŭ cu destulă durere națiunea sugrumată de Jidovĭ, de Grecĭ și de Ciocoĭ ! . Citiiŭ trecutul ţereĭ ca să'mĭ pot imagina ce-va despre viitorul eĭ și nu găsiiŭ alt remediŭ de căt a lucra spre contopirea atîtor elemente în unul singurŭ. Luminarea și deșteptarea poporuluĭ, căderea atîtor prejudițiĭ nefolositoare, legĭ umane și purtătoare de dreptate, acestea sînt mizloacele d′a isbuti . . . Toțĭ ce trăesc în Romănia, toțĭ ce se înavuțescŭ, toțĭ ce află îmbrățișarea națiuneĭ, toțĭ ce se apără sub scutul guvernuluĭ și al legilor pămăntuluĭ, cată a da ascultare, și legea să fie pentru toțĭ una și sacră. — Prin lumină dar, prin civilisație și părăsirea prejudițiilor va veni într′o zi înfrățirea și contopirea atîtor elemente în cel endigenŭ. Precum dar în aurŭ se adaogă plumbŭ saŭ aramă ca să devie maĭ perfectŭ,tot așa și un elementŭ vekiŭ se întărește prin amestecu luĭ cu un altul primitivŭ și activŭ.
„Istoriea ne descrie că imperatoriĭ ceĭ maĭ ostilĭ credințeĭ bisericeĭ creștine, părăsind într′o zi idolatrismul, deveniră ceĭ dintîĭ apărătorĭ aĭ eĭ și ceĭ maĭ înfocațĭ îmbrățișătorĭ doctrineĭ Mîntuitoruluĭ, tot aceasta se întămplă și cu gintele. Romăniĭ din toată Dacia, având o aceeașĭ soarte și cercănd aceleașĭ nenorocirĭ, luptară lung timpŭ și se luptă încă cu atîtea elemente ce′ĭ împresoară și ′ĭ supără ; dar este observat că toate aceste elemente se amalgamă și se contopesc în cel romănŭ . . . Fiul Greculuĭ, al Neamțuluĭ, Armeanuluĭ, Ruteanuluĭ și kiar al Jidovuluĭ născut educat și trăitorŭ în țerile poastre este măndru d′a se numi într′o zi Romănŭ ! . .
„ Cine tăgăduește că în Principatele Unite căte-va somitățĭ ce făcură, în aniĭ ceĭ din urmă, fudulimea naţiuneĭ, în faţa Europeĭ, prin capacitatea şi prin operile lor, nu se traseră din acea rămășiță huiduită și desprețuită a unuĭ poporŭ căzutŭ ? . . și cine iar va tăgădui că acele femeĭ, consoarte stimabile a le cător va cetățenĭ respectațĭ ș-a cărora conduită o putem numi esemplariă, ca mame bune și soațe oneste, nu se traseră din fiicele acestuĭ populŭ ? . . Conrumpțiea și desmoralisațiea, aduse maĭ mult de streini la noĭ, pătrunseră adînc în rărunkiĭ societăți ș′a poporuluĭ, a corumpt și a cangrenat totul ; făcu pe popul a călca în picioare costumul și datinile străbunilor luĭ, făcu pe femeĭ a nesocoti simplitatea în portu și curățeniea în năravurĭ, virtutea în căsnicie și eroismul în nevoĭ : pentru că ce nu fac oameniĭ și femeile astă-zĭ pentru un mîrșavŭ lucsŭ, în care eĭ se înkină maĭ mult de căt luĭ Dumnezeŭ ?— acela ce ne sărăcește, ne stinge și ne perde ? . . caută dar ca iarășĭ prin streinĭ să ne curățim de defecte, îmbrățișănd și priimind ceea ce eĭ aŭ bunŭ : adică lumina și energiea ! . . Biserica, o maică săntă și generoasă priimește pe fie care fără osebire, și nicĭ odată nu e tărziŭ pentru ceĭ ce voesc a se pocăi; acestuĭ esemplu vom urma și noĭ,vom deschide brațele celor ce vin cu sinceritate de a lua parte la banketul patrii ! . .
„Căutasem în sînul națiuneĭ mele o consoarte bună și îndulcitoare suferințelor viețiĭ, dar pentru că eŭ n′aveam încă un nume mare și o stare însemnată, măcar d-ar fi fost strînsă cu orĭ ce kipŭ și cu orĭ ce mizloace, avuiŭ desavantagiul ca să perdŭ căte-va partide, — am fost refuzat . . .
„Dar ceea ce căutam maĭ cu osebire și care e cel dintîŭ lucru pentru un omŭ cultŭ, este inaintea uneĭ dote marĭ, o bună educație bazată pe esemple de virtute și de iconomie casnică . . .
„Din nenorocire ceĭ maĭ mulți dintre părințĭ, în locŭ d′a îngriji de educațiea secsuluĭ, lasă pe fetele lorŭ în ignoranță și desmoralisare, căutănd numaĭ zestre a le strănge ; și apoĭ cu ce mizloace, Dumnezeule ! adesea orĭ pînă și cu prețiul desonoareĭ !...
Am văzut pe Lina fiica bankeruluĭ Așer, omŭ avutŭ și cu mizloace marĭ ; dar nu mă uitaiŭ, mărturisesc în credință, la starea luĭ, căt la educațiea și bunele calitățĭ ce ea le poseda ; și iarășĭ nu mă sfiiŭ d′a ′mĭ îndrepta căutăturile spre o familie despărțită cu totul de mine prin cultul eĭ, cănd eŭ eram încredințat că și dînsa, pentru fericirea și împăcarea cugetuluĭ eĭ, voia a fi consoartea unuĭ omŭ de caracterŭ ; și pentru că în istoriea pruncii sale biserica noastră făcuse o oare care minune, și ea,crescănd la un locŭ cu fiice creștine, a venerat biserica noastră precum ar fi venerat pe aceea a cultuluĭ eĭ, cu atîta mai lesne ne puturăm înțelege și ea deveni consoartea mea.
„Am cunoscut prea bine simțimentele Lineĭ și d′aceea am iubit-o ca pe o soră. Ea se bucura de încrederea părinților eĭ d′a eși căte odată și singură, d′a merge în vre o casă bună, la pensionul unde îșĭ făcuse educațiee, și căte odată la biserica celor Treĭ Ierarșĭ. — Am găsit-o de multe orĭ stănd nemișcată privind cu luare aminte portretul luĭ Vasile Lupu alăturia cu doamna și cu fiicele sale. — Ea părea studiindunoblețea și simțimentele mărinimoase a le acesteĭ ilustre familiĭ, deskise în fisionomiea mareluĭ Domnitorŭ. — Une orĭ stănd îngenukiată dinaintea săntuluĭ altarŭ, implora ajutorul Sănteĭ Fecioare : și ceea ce este maĭ mult ea a însoțit pe amicele și camaradele eĭ de scoală, cu frumoasă lumănare de ceară, la Înviere. De multe orĭ cănd era zioa frumossă, într′o sărbătoare saŭ într′o duminică, o găsiam preumblănduse împreună cu mama eĭ la grădina Copăuluĭ saŭ la grădina Socola.. Astă grădină, de la Socola, ce seamănă astă-zĭ ca o ruină din fala și deșărtăciunea omenireĭ, a putut distra adesea orĭ mintea eĭ preocupată de cugetărĭ. Acele palaturĭ ce la începutul întemeieriĭ guvernămîntuluĭ luĭ Mihaĭ S . . . conțineaŭ atîta lucsŭ ș′atîta trufie, în ele se skimbaŭ atîtea note diplomatice și se elaboraŭ atîtea proiecte cu deosebite scopurĭ și țintirĭ, pe terațele sale spațioase așternute cu asfaltŭ și cu brasde, la umbra copacilor și lîngă murmura apelor ce isvoraŭ ca niște cascade din locŭ în locŭ și se asvârliaŭ în susŭ prin basine de peatră și ocolite de statue, de Sfincțĭ de bronzŭ și Sirene de marmură, se preumblaŭ altă dată numaĭ diplomațĭ, ministri, lakeĭ, principese, dame de onoare și bankerĭ jidovĭ. . . . astă-zĭ abia se maĭ cunoscŭ în fața pămîntuluĭ ; coloanele sale sînt sfărîmate, Sirenele se află răsturnate și statuele sele ricipite; e un locŭ pustiŭ și sînguraticŭ, servind de a deștepta simțimente șelancolice și iamoroase în inimile junilor amanțĭ ce vin adese orĭ a se preumbla p′acolo. Lina iubea prea mult a se preumbla- în astă grădină ; și maĭ ales de căte ori avea o rokie nuoă care îĭ venia bine, saŭ un șalŭ fumosŭ, pentru că știa că eŭ negreșit o să fiŭ, era locul cel maĭ favorit ca să se arate. — Eŭ eram nelipsot de la acele preumblări. — Noĭ ne înțelegeam prea bine, și nu era zi ca să nu o întălnesc, să n′o pot vedea și kiar a conversa maĭ multe ore cu dînsa. — Atîta și nimic maĭ mult . . .
„Părinți eĭ simțiră, dar tărziŭ, despre pasiunea ce predomnia inima iubiteĭ lor fiice . . .
„Așer ar fi fost în stare să sacrifice maĭ mult de jumătate starea sa ca în locul meŭ să fi fost un alt cine-va care profesează cultul săŭ. — El însă mă cunoștea foarte bine ; și fiind că cunoștea caracul și simțimentele mele, și fiind că asemenĭ cunoștea și tăriea caracteruluĭ fiiceĭ luĭ, nu se temea vre odată de nicĭ un pericolŭ,- crezănd că maĭ tărziŭ se vor nimici simpatiile noastre și va isbuti să înduplece pe Lina a priimi să se mărite cu un Israilit avut, în Moldova, saŭ în străinătate.
„Lina însă a spus-o curat în cele din urmă că numaĭ perzăndușĭ viața vor face cu dînsa ce vor voi ; că ea îĭ stimă și îĭ iubește ca pe niște să rămîie liberă.
„Adevărat în aceasta eram eŭ culpabilŭ, căcĭ i am fost zis că o iubesc și i am jurat a face totul în viață pentru dînsa și pentru fericirea eĭ.
„Am ținut tot-d′auna la parolă ; și, vezĭ, uită-te la dînsa, am avut un mare dreptŭ ca să țiu.— Eŭ n′am amăgit-o! . .
Terapont ascultănd la amicul săŭ ce ăĭ vorbia, întrebă :
Nu cumva aĭ furat-o de la părinți eĭ? — aĭ fugir cu dînsa?...
— Ferească Dumnezeŭ ! Lina n-ar fi priimit.
Terapont lăsă capul în josŭ și după căte-va momente adăogă :
— Eŭ o pățiiŭ însă căt de bună cu jidovi de la Poiene!..
Fratele Andreĭ continuă :
— Tcmaĭ esemplul fiiceĭ arginaruluĭ și comediea petrecută la Poiene făcu ca Așer să peardă gustul de a terorisa saŭ a sili pe fiica sa maĭ departe la o alegere ce i o propusese. Cu toate acestea cată a mărturisi, lupta a fost grea și cine a fost învingătorŭ este biserica și națiunea ! . . Nicĭ protecțiĭ, nici ministr și însușĭ mulțimea auruluĭ săŭ nu putu ajuta ăe Așer dța opri pe fiica sa da păși la creștinismŭ. . .
În acel momentŭ o grupă de femeĭ intrară pe poarta cea mare a grădineĭ și înaintară spre centru aleelor. — Orele eraŭ înaintate și răcoarea spre seară începuse a domoli ușor arșița cea împovărătoare a zilei. — Grădina din ce în ce se umplea de lume și preumblătoriĭ se dirigeaŭ în deosebite direpțiuni pe sub ramurile stufoase a le arborilor.
Andrei abia termină pe jumătate narațiea sa și ca dintr′un instinctŭ, îșĭ aruncă okiĭ spre capătul aleeluĭ unde zări pe consoartea sa în cercul doamne lor care o însoția.
El fuse surprinsŭ văzănd-o.
Se scuză luĭ Terapont și îĭ promise că la altă ocasiune ăĭ va spune restul.
Lina amoroasă și nerăbdătoare de întărzierea bărbatuluĭ eĭ, plecase cu amicile sale spre grădină ca să'l găsiască negreșitŭ.
Ea strălucia de frumusețe și de grațiĭ dinaintea okilor luĭ, și cu un surîsŭ de departe făcu semnŭ consoarteluĭ eĭ că avusese mare impaciență așteptăndu-l și că de ce întărziase ? . .
Andreĭ mulțămit de asta, grăbi pașiĭ spre dînsa ca să ĭ îmbrățișeze măinile și să o străngă la inimă-ĭ. Nicĭ strălucirea diamantuluĭ, nicĭ frumusețea mărgăritaruluĭ nu egala cu dulcea căutătură a okilor eĭ negri ; albețea zăpezi cănd cade ăntîĭ nu egala cu albețea măinilor eĭ grăsuliĭ și cu degitile lungĭ. Călcătura eĭ ușoară, îmbrăcămintea eĭ simplă și cu maĭ mult gustŭ; părul eĭ prea bine netezitŭ, undoiatŭ subt o pălărie numaĭ cu o cordelă înkisă, făcea a eclipsi toaletele cele grele și lucsul doamnelor mari. — Rokiea eĭ de culoarea cămpuluĭ verde, și încinsă numaĭ cu un cordonŭ peste mizlocu-ĭ, cu o pelerină ușoară și cu căte-va florĭ la peptu-ĭ corăspundea prea mult cu aniĭ eĭ și cu inocența zugrăvită pe fisionomiea sa.
Era atîta analogie între strălucirea florilor de la peptu-ĭ și dulceața kipuluĭ eĭ, încăt fie cine care o întălnia nu se putea stăpăni d′a nu o admira ș′a nu o numi femeia cea frumoasă.
Toțĭ rămăseseră încăntațĭ de presența eĭ și d′a consoarteluĭ eĭ în grădina publică.
Terapont, nerăbdătorŭ, opri un momentŭ de brațŭ pe Fratele-Andreĭ și′l întrebă în ce locŭ a priimit ea botezul și cine a fost nașul eĭ ?
Andreĭ răspunse: o să afli și aceasta.
— Spune dar, iubite frate, veĭ rămănea multe zile la Bărladŭ ? O să maĭ fim împreună ?
— Am venit numaĭ pentru câte-va zile că am avut niște interese. — aștept însă pînă va veni timpul cănd voiŭ putea să merg să văd muntele Ciahlău împreună cu Lina, și pe urmă mă voiŭ întuna pentru a mă duce la părințĭ.
— Căt îmĭ pare de răŭ că nu te pot însoți și eŭ ! — stăruesc și socotesc să capătŭ un postŭ de amploiatŭ . . . zise colegul de gimnaziŭ al lui Andreĭ.
VI.
Pelegrinagiul la muntele Ciahlău.
Găsim două puncturĭ de unde ne putem îndrepta pașiĭ spre a merge la Ciahlău, saŭ alt-fel zis, Pionu : pe la Peatra, saŭ pe la Neamțu.
De la Peatra, care e situată pe țermul stăngŭ al Bistrițeĭ, se face o potecă pe marginea rîuluĭ p′între stăncĭ și rîpe, pe unde numaĭ pedestriĭ și călăriĭ se pot urca. — Într′acea parte se află monastirea Bistrița, celebră pentru posițiunea ce o are și în care se află mormîntul luĭ Alesandru cel Bunŭ, vizitată de mulți Romănĭ care vin de a da tributul devoțiuneĭ și respectuluĭ lor către acest mare bine făcătorŭ al patrii. — Ceva maĭ ′nainte e monastirea Bisericaniĭ și puțin maĭ departe Păngărațiĭ : monastirĭ încongiurate de munțĭ rîpoșĭ, foarte tarĭ, prin posițiunea unde se află situate.
Caiĭ, prin desele lor călcăturĭ, făcură în acea parte în stăncĭ niște urme și acel drumŭ se numește Scăricica. Ceĭ ce voesc a merge cu trăsura, și maĭ obicnuit cu carul cu boiĭ, face un ocolŭ pe la Dealul Doamneĭ, depre care arătarăm în capitul trecutŭ. — Dealul acesta se numește ast-fel fiind că într′însul, și maĭ ales pe vârful luĭ, unde se găsește o cetate numită Palanca, fu refugiată Doamna Elena, soțiea luĭ Petru Rareșĭ, în timpul nenorocirilor soțuluĭ eĭ . . .
Spre a merge de la Tîrgu-Neamțuluĭ la Ciahlău cată a trece muntele numit Petru-Vodă. Lăsănd la dreapta drumul ce duce spre monastirea Neamțu și mergănd spre vestŭ, pe unde se trece de maĭ multe orĭ apșoarele Neamțu, Nemțișoru și Carpenu, prin mizlocul pădureĭ ceĭ de stejarĭ a călugărilor, la oare care depărtare între munțĭ, se află satul Pipirigu în marginea unuĭ rîulețŭ ce isvoreşte din'naltul munte Aleoca ; de aci, înfundăndu -se cine-va și maĭ înlăuntru munților, ajunge la un alt satŭ numit Puton,traversat de rîulețu cu acest nume ; și după acesta, suind numitul munte Petru Vodă, de unde Ciahlău se arată cu toate strălucitoarele sale forme, se privește cea maĭ plăcută panoramă a munților ceĭ marĭ. Scoborănd de pe Petru Vodă, daĭ în încăntătoarea vale Largu, ce este muiată de rîulețul cu acest nume, a le căruia mărginĭ foarte rădicate, sînt formate din stăncĭ marĭ de peatră vînătă, și la o distanță ca de vre o două ore, se ′mpreună cu rîul Bistrița, unde se văd o mulțime de plute la marginea eĭ. În sus de acest rîŭ se află o poiană prea frum oasă dominată de Pionŭ, pe care curge o apă Bistricoara, ce vine din Transilvania dinspre Borsecŭ. În mizlocul acesteĭ cămpiĭ se află o stăncă în formă de turnŭ ruinatŭ. — Această stăncă se numește Peatra-Teuluĭ. În timpul veriĭ trece cine-va Bistrița prin ape, iar cănd ea este prea mare atuncĭ o trece maĭ pe la vale, pe podul de la Răpciunĭ. Pretutindenĭ în aceste locurĭ sălbatecĭ se vădŭ paesage răpitoare și niște skitulețe și colibĭ în care locuescŭ erimițĭ ce se hrănescŭ cu rădăcinĭ și erburĭ. Cel maĭ însemnat dintre aceste skiturĭ este Durău. Se facŭ dintr′acea parte iară două drumurĭ de a te urca pe Pion, unul pe la Răpciunĭ d′a dreptul, iar altul mai în susŭ despre Transilvania. Va prefera cine-va pe cel din urmă, ca cel mai lesniciosŭ și mai importantŭ.
Înaintănd pe șesul cel acoperit de rîulețe, prin dumbrăvĭ și pe sub stăncĭ între munțĭ, va sosi la skitul Durău, de unde se uita drept în susŭ la culmea Ciahlăuluĭ, precum s′ar uita la cerŭ.
Skitul Durău e o bisericuță nu de mult reconstruită și zugrăvită, — așternută cu peatră, ocolităcu kiliĭ și în care locuesc căți-va părințĭ solitariĭ, cu o făntănă de peatră în mizlocul curțiĭ, cu grădinițe p′înpregiurŭ de legumĭ și de pomĭ, și pe lîngă care curgŭ două rîilețe cu undă răcoritoare și cristalină, formănd micĭ cascade pretutindenĭ, și al cărora murmurŭ însuflețește toată această parte plină de melancolie și de frumusețe, nu′șĭ va arunca va arunca cine-va o căutătură de okĭ pe toate aceste încongiurĭ și nu va asculta această armonie fără a fi mișcat de un simțimentŭ piosŭ. Aicĭ vizitatorul, asemenea pelegrinului ce merge la Locurile Sănte de a se înkina, află în sînul linișteĭ ș′al singurătățiĭ sănțenia altaruluĭ pentru a aduce prinosul săŭ către cerŭ, și uimit de atîta strălucire a munților, lîngă viața cea simplă a monahuluĭ, uită pentru un minutŭ demărtăciunea patimilor după care el aleargă în mizlocul mulțimeĭ sociale . . . Privind și observănd mărirea natureĭ, mormintele cele tăcute și triste ale celor răposațĭ, ne aduce aminte ce este omul și că el mult greșește pismuind pe aproapele săŭ și grămădind numaĭ pentru seama luĭ aurul ș′atîtea titlurĭ prin care subjugă pe ceilalțĭ. . Infine aceștĭ săracĭ monahĭ, în simpla viață ce o petrec și ′puținele mizloace ce aŭ, daŭ un bunŭ esemplu ce e datorŭ a face călugărul cel înavuțitŭ care a jurat dinaintea luĭ Dumnezeŭ de a săvîrșĭ binleîn orĭ ce ocazie.Aicĭ drumețul obosit de cale, un păstorŭ la vite rătăcind în sînul munților, ceĭ amenințațĭ de vre o vijelie, ceĭ bătuțĭ de viscol ierneĭ și amenințațĭ de a fi îngropațĭ în noianul zăpezilor, orĭ sfîșiat de feare, află ajutorŭ în sînul acesteĭ familiĭ religioase și adăpostŭ în simplele aceste kiliĭ...
Durăul nu este dar una din acele monastirĭ cu dominurĭ, cu moșiĭ saŭ alte veniturĭ, ci numaĭ un skitulețŭ de căți-va părințĭ săhastri care trăescŭ din lucru măinilor și daŭ ospitalitate celor ce vin acolo.
La Durăŭ dar se adună amatoriĭ pelegrinĭ ce voesc a vizita faimosul Pionŭ.
Maĭ mulțĭ bărbațĭ și femeĭ, călugărĭ, călugărițe, surorĭ, frațĭ și plăeșĭ mergŭ împreună, pentru că cu căt numărul va fi maĭ mare, cu atîta călătoriea va fi maĭ plăcută.
Fratele Andreĭ și Lina cu maĭ mulțĭ amicĭ era din numărul prelegrinilor; — călugăriţe de la Agapia și de la Varatecu însoțieaŭ numeroasa companie pentru a se sui pe Pion.
Maĭ, mulțĭ caĭ fură adușĭ spre a purta ș′a sui proviziunea d′a le măncări, pe spinare-le, și pentru a merge femeile călare. Bărbațiĭ, maĭ deprinșĭ cu greutățile, mergeaŭ pe josŭ. — Un bătrănŭ monahŭ numit Ambrosie, omŭ aĭ căruia perĭ căt și fisionomiea sa avea ceva de analogicŭ cu înfățișeare munților, insoția această caravană.
Era încă de dimineață. — Soarele abia atuncĭ răsărise.
Pecarea din skitŭ, asemănănduse cu pornirea în espediție a unuĭ regimentŭ de volontarĭ, făcea a răsuna munțiĭ de răcnirĭ și kiote, iar căiniĭ deprinșĭ de a trăi pe lîngă părințiĭ călugărĭ, făceaŭ serviciu lor de a merge înainte și a umplea pădurile de lătratul lorŭ. Ciar și în plecarea aceasta, a atîtor călătorĭ cu fel de fel de costume și ricipițĭ pe potecile stăncilor, găsește cineva nenumărate nuanțe, nenumărate frumusețĭ de a descri un tablou artisticŭ. Inimile junilor bătea cănd eĭ priveaŭ munțiĭ, și impaciențĭ de a ajunge maĭ curănd la culme, se ′ntrecea care de care a merge maĭ iute și tot într′un timpŭ spuind glume plăcute.
Depărtăndu-se de la Durăŭ se adînciră, mergănd pe lîngă cursul rîulețuluĭ Skituluĭ, într′o pădure deasă de brazĭ și de fagĭ. — Apele acestuĭ părîŭ sînt renumite de mulțimea păstrăvilor ce se găsescŭ în ele, isvorănd din înălțimea stăncilor lăturașe curgănd în cascade peste bolovaniĭ de peatră și peste copaciĭ ceĭ groșĭ căzuțĭ de vijeliĭ și de greutatea anilor. Înaintănd la o distanță ca de treĭ carturĭ de oră, ajunseră într′o fundătură a pădurilor și care se numește Fundu-Skituluĭ, de unde se începe suișul pe munte. Mergănd maĭ ′nainte spre sudŭ-estŭ sosiră lîngă rîulețul numit Lamartin ; maĭ în sus de acolo se află iar un rîulețŭ cu care acesta se împreună. — Rîulețul cel din urmă se numește Serafin. Pădurea aci este întunecoasă și locul foarte romanticŭ. — Copacĭ numărănd maĭ mulțĭ secolĭ înalță cu măndrie crestetul lorŭ pînă la nuorĭ și ramurile lor stufoase ascundŭ lumina soareluĭ, asemănăndu-se ca cum ar intra, cineva într′o adîncime fără fundŭ. Maĭ departe ce-va se deskhide o mică lumină : poiene verzinde și căteva colibĭ arată adăpostul a niscai-va păstorĭ cu turmele de oĭ.
Numele rîulețuluĭ Serafin preocupă pe învățatul nostru Fratele-Andreĭ, și intrebă despre el pe călugărŭ.
Ambrosie șezu pe un copaciŭ și arătă cu degitul la apele rîulețuluĭ limpezĭ ca cristalul și curgănd cu un murmurŭ ușurelŭ; începu a zice, după un suspinŭ ce scoase : — nu este așa de mult de cănd rîulețul acesta se numește ast-fel ; el coprinde o istorie foarte tristă, ascultați-o daca avețĭ plăcere a o auzi.
Și toată societatea se opri împrejiurul călugăruluĭ care vorbind, îșĭ stergea din cănd în cănd okiĭ de lacrime.
— Numele rîulețuluĭ nu este așa de de mult, continuă el. — În timpul răsvrătirilor de la 1887, întămplănduse marĭ nenorocirĭ la maĭ multe familiĭ, mulțĭ oamenĭ rămaseră săracĭ, și o mulțime de fiinţe perdură pe aĭ seĭ cunoscuţĭ saŭ rudeniĭ. O femeie tănără atuncĭ, necunoscută, cu o îmbrăcăminte neagră, veni de peste munțĭ și se pripăși p′în aceste locurĭ selbatecĭ ; ea petrecea iarna prin adăpostul stăncilor, iar vara prin scorburile copacilor. Fără a ști cineva ce durere ascundea sufletul eĭ și pentru ce îmbrățișease astă vieață pusnicească, și maĭ ales că ea nu ședea tot-d′auna la un locŭ, ca să nu i se știe locuința, păstoriĭ și părințĭ care o întălniea prin păduri, umblănd cu capul în josŭ, prinseseră oare care simțire de nenorocirile eĭ și îĭ lăsa de a le hraneĭ în calea eĭ ca să le poată găsi. Ea era trasă la kipŭ ca o umbră și avea asemăare cu cuvioasele . . . Fiind ea în cele din urmă răŭ bolnavă, din mărturisirea ce a făcut-o, arătă ce-va despre soartea eĭ, și d′atuncĭ se numi Serafina. Ea se vede că venise din partea de dincolo de Milcovŭ din Ţeara Romănească. — Se înțelege că niscaiva nenorocirĭ grele, saŭ niște suferințe a le inimeĭ sale, o făcuseasă ajungă în așa stare de misantropie. Ea trăi în această stare împrejurul locurilor d′aicĭ în timpŭ de cincĭ, șease anĭ ; și tot-d′auna venia de șădea în marginea acestuĭ părîiașŭ, cel ce par′că răspundea prin murmura sa dulce și melancolică la durerile și suspinele sale.
Într′o zi se întămplă o catastrofă nenorociteĭ Serafina. — Era într′o zi de vară atuncĭ. — Tocmaĭ niște păstorĭ, trecănd cu oile, auziră de departe țipete dureroase și niște gemete sfîșietoare. Eĭ alergară îndată spre acel locŭ. Dar ce întămplare, Dumnezeule ! eĭ găsiră pe Serafina căzută cu fața la pămîntŭ și inundată în sănge. Ea numaĭ putea de durere... Starea în care ea se găsea mişcă prea mult inimile păstorilor. Nenorocita eșise de dimineață după cum îĭ era obiceiul, să culeagă minătărcĭ prin pădure și a dat cu piciorul într′o cursă de ferŭ pe care niște vînătorĭ o așezase pentru a prinde vulpĭ. Piciorul eĭ era sfărîmat de acel ferŭ. Ea rămăsese în această stare maĭ o jumătate zi pînă a auzit-o aceĭ păstorĭ cari veniră în ajutorul eĭ. Săngele tot încă curgea ; și ea galbenă sfîrșită și maĭ mult moartă, pentru întîia oară se rugă la omŭ maĭ mult de căt iuĭ Dumnezeŭ, să o rădice de acolo, și să o ducă lîngă rîulețul eĭ prea iubitŭ.
În durerĭ și în gemete, abea eĭ putură a′ĭ scoate piciorul din acea cursă. — O luară pe brațele lorŭ și o scoborĭ încetinelŭ de pe stăncă pînă o aduse la acest rîulețŭ Păstoriĭ spuseră că îndată ce ea bău din apă adormi pentru tot-d′auna. O cruce de lemnŭ, vedeți-o! . . fu pusă la mormîntul eĭ lîngă acea stăncă. Sufletul eĭ află măntuire prin durerile și suferințele eĭ, și ea acum odihnește în locașul celor drepțĭ . . .
Okiĭ tutulor se întoarseră spre o stăncă care era învecinată, unde în adevărŭ zăriră o cruce de emnŭ. — Aceasta era mormîntul Serafini.
— Părîiașul eĭ însă, continuă bătrînul, tot este. — El ne aduce aminte de petrecerea eĭ între noĭ, de nenorocirile omuluĭ și nimicul viețiĭ lumeĭ acestia!
Sfîrșind monahul, întinse măinile spre stăncă, făcu semnul cruci și se adresă către toți: — Înkinați-vă, fii meĭ, căcĭ nimenĭ nu cunoaște ce fel îĭ va fi sfîrșitul ! . . Să ne rugăm tot-d′auna celuĭ Prea Inaltŭ!
Ceĭ maĭ mulțĭ avură okiĭ muiaţĭ de lacrime ascultănd la această dramă spusă de bătrînul monahŭ. Toțĭ imitară pe bătrînŭ făcănd semnul credințeĭ; și între maicile de la Agapiea, în mizlocul cărora Lina petrecuse șease săptămănĭ, aflănduse și dînsa dinpreună cu soțul eĭ, precum o maĭ repetarăm, făcu și ea semnul cruceĭ, ceea ce umplu de mulțămire pe toțĭ competrecătoriĭ și maĭ ales pe soțul eĭ Fratele Andreĭ.
De aci toțĭ fură pe caĭ, și călărețiĭ nostri luară drumu înainte, mergănd pe drumurĭ cotite, și urcănd ast-fel ca o oră și jumătate, pînă începură să vadă stănca Gardurile, lîngă Poenița, de unde isvorește o frumoasă cascadă, și d′acolo maĭ ′nainte se află Stînile, în coastele munteluĭ, — locul de întâlnire pentru păstorĭ și unde eĭ mulgŭ oile. — De acolo în susŭ începe suișul cel greŭ. Caiĭ, deprinșĭ a se urca pe stăncĭ ca pe părețĭ, suiaŭ înainte, purtănd pe șelele lorŭ o însemnată povară ; iar oameniĭ ceĭ ce mergeaŭ pe josŭ, căutară a pune niște colțarĭ de ferŭ la picioare, precum obicnuescŭ munteniĭ vânătorĭ, spre a putea învinge atîtea anevoințe și a se acăța la înălțime pe potecĭ strîmte, și pe la unele locurĭ foarte periculoase
Une orĭ suișul pe stăncĭ e așa de repede încăt ar fi peste putință de praticat daca n-ar fi arboriĭ și plantele de care să se poată cine-va apuca și a se sprijini ; pe la alte locurĭ însă potecile se depărtează de sub umbra și ramurile copacilor, și nu rămîne de căt colțurile cremeniĭ într′un suișŭ prea repede, în care locŭ crescŭ numaĭ fragiĭ și afinile, și pe unde e singurul kinŭ saŭ locŭ de urcat.
Maĭ ]n sus se începe o rîpă în forma uneĭ reovine, numită Sgiabul-Gardur. Ea este mărginită de stăncĭ colosale de o formă conică. — Totŭ felul de colone şi de piramizĭ sînt înfăţişate vizitatoruluĭ pînă ce, după o cale îndestul de întinsă şi anevoiosă, începe a ajunge la culme. Maĭ bine de 2000 de stăngenĭ este înălțimea munteluĭ care este văzutŭ kiar de la Galațĭ şi une orĭ de pe Marea Neagră.
La acea înălțime, kiar în lunile cele maĭ călduroase, cată cine-va a îmbrăca cojocul. — Vînturile sînt foarte iuțĭ și aerul de tot rece. Okiul însă rămăne uimitŭ privind această măreață culme, care seamănă întocmaĭ ca o coroană enormă pusă pe capul unuĭ gigantŭ . . .
Natura represintă un ce nemărginitŭ de frumusețe și de strălucire d′asupra acestuĭ munte . . . Geniul creațiuneĭ vorbește aci omuluĭ într′o limă divină, desvălind dinaintea okilor săĭ maĭ mulțĭ secolĭ ce trecură, și arătănd urmele lăsate de revoluțiile elementelor . . . Atîtea fenomene muntoase, adăncimea văilor, straturile pămîntuluĭ ce se deosibesc unele de altele prin calitatea și culoarea lorŭ, stăncile scarpoase ce încoronează munțiĭ, rîpele și kiar apele profunde pe la unele locurĭ, afirmă catastrofe provenite prin deluviĭ saŭ prin irumpțiunĭ volcanice.
Atîțĭ munțĭ rădicăndu-se p′împregiurul Ciahlăuluĭ cu vârfurile vinete și albastre, căte odată ascunse sust un fumŭ și nourŭ, represintă spectacolul valurilor măriĭ. Soarele se pare a fi maĭ mărețŭ și cerul maĭ seninŭ ; iar răsăritul și apunerea soareluĭ precum și răsăritul luneĭ, formează niște tablourĭ ce însușĭ geniurilor celor maĭ eminente le ar fi cu anevoe să le descrie bine.— Nouriĭ sînt prea aproape, și căte odată se lasă maĭ josŭ de vîrfurile sale cele în formă de cetățĭ fortificate. Prin văĭ și sub poalele sale une orĭ plouă iar la vârfu-ĭ este seninŭ și timpul cel maĭ frumosŭ. — Trăsnetul lovind în una din acele stăncĭ răsună cu cea maĭ mare putere și urletul săŭ se repetă prin eco detunătorŭ.Cine însă ar fi în stare să descrie întunericul vijeliilor, viscolul și gerul ierneĭ, troieniĭ ceĭ marĭ de zăpadă ce acoperă aceste vârfurĭ colosale, și primăvara cănd se topesc ghețurile repezind acele cascade cu care par′că ar voi să inundeze pămîntul întregŭ? . . Stăncele sale, pe vârfu-ĭ, având deosebite forme și mărimĭ, cea maĭ neînsemnată dintre ele e de mărimea unuĭ castelŭ. Numirile lor kiar, date după împregiurărĭ și în deosebițĭ timpĭ, aŭ oare care analogie cu bizareriea formelor ce aŭ.
Muntele acesta e clasicŭ subt orĭ ce raportŭ.Cavernele sale, grotele și stăncile luĭ serviră de refugiŭ populațiilor în timpĭ de resbelurĭ și în goanele lorŭ de alțĭ populĭ. Dacii, populŭ anticŭ, îl aveaŭ ca un locŭ divinisat, și pe culminile luĭ consacraseră locuințele zeilor . . Din timpi ceĭ maĭ depărtațĭ și pînă în zilele noastre el fu vizitat mereŭ de ceĭ maĭ însemnațĭ oamenĭ ; genegali, domnitorĭ, bărbațiĭ celebri consultară pe erimițĭ, locuitori de aci, despre destinele țereĭ și despre destinele armatelor în resbelele ce le avură . . . În fine aicĭ libertatea găsi un azilŭ și religiunea templul eĭ ! . . Domnitori țereĭ veniră unul căte unul de a′l vizita și metropolițiĭ asemenĭ de a bine-cuvînta locurile, apele și pădurile sale. De giurŭ împregiurŭ, osebit de skitulețe, într'o distanță îndestul de mare, se află monumente glorioase de devoțiune și eroismul Romănilor, fundate și dotate de dînși cu scopŭ de a întreține esemple umane... Coloniĭ întregĭ de călugărĭ și maicĭ locuescŭ prin aceste sănte locașe și populează singuratecile și clacicile aceste tărîmurĭ ; ceĭ ce, comformŭ sănteĭ lor vocațiunĭ, aŭ îndatorire de a da ospitalitate și a ușura durerea celor nenorocițĭ . . .
De pe una din culminile Ciahlăuluĭ se vădŭ toate aceste minunĭ a le natureĭ, toate aceste nenumărate și strălucitoare frumusețĭ, de care el este încongiuratŭ. Bistrița ce vine din Bucovina și ocolește poalele luĭ, formează nenumărate cascade, țermurește cotune, văĭ pitorescĭ, rîpe și stăncĭ de granitŭ, pe lîngă care apele sale trecŭ ca o umină a fulgeruluĭ. Peștiĭ ceĭ maĭ aleșĭ se găsesc în cursul undelor sale limpezĭ cum e cristalul ; și care din ce în ce aparŭ crescănde rostogolindu-se peste bolovanĭ și peste stăncile aruncate de timpĭ dinaintea eĭ. — Putașiĭ și vînătoriĭ sînt foarte îndemănatecĭ de a înfrunta furiea apelor sale. Plutașiĭ așezați d′asupra unor bîrne de kerestea saŭ catarte de corăbiĭ, lipițĭ unu de altul și prinșĭ cu cue de lemnŭ de niște drugĭ, fac transporturĭ de lemnărie și de tot felul de provisiunĭ, trecănd și sburănd cu iuțeala săgețiĭ peste aceste cataracte încăntătoare . . . În calea lorŭ aŭ a vizita Peatra și Bacău, orașe importante ; trecŭ pe dinaintea atîtor sate și cător va monastirĭ, pînă se depărtează și se perdŭ într′un orisontŭ vastŭ și acoperit de ceață.
Toate aceste se pot privi de pe Ciahlăŭ, toate se găsescŭ puse rândŭ împregiuru luĭ...
Cine-va cată a rămînea maĭ multe zile și nopțĭ de a studiea această înaltă și sublimă situațiune! . .
Se găsește pe vîrful săŭ spațiosŭ un mușkiŭ prea elasticŭ ca de vre o palmă și jumătate de′naltŭ, și desemnat cu cele maĭ strălucitoare culoare ca cu un smaltŭ, acoperind o mare parte a culmineĭ, în care piciorul se adîncește ca într′un elementŭ licuidŭ. De altă parte niște copăceĭ de o înălțime abia de patru palme, și care crescŭ aplecațĭ la pămîntŭ, formează singura pădure pe vârfu-ĭ de tot, din care se improvizează colibile de pezut, și servesc de lemne pentru focŭ.— Eĭ aŭ oare cum forma mirtuluĭ și daŭ o aromă delicioasă cănd ardŭ. — Căt despre iarba de prin vălcele este un ce de admirat cum e desverde și cum florile, cu cele maĭ viĭ culoare și cu un profumŭ dumnezeescŭ, așterne ca cu un covorŭ aceste somitățĭ. Turmele de oĭ se preumblă pe culminile cele înalte și pascŭ în liniște pășunea profumată sub stăncile cele gigantescĭ, pe lîngă care se adăpostescŭ de uragane. — Laptele acolo de la oĭ saŭ la vacĭ e cel mai dulce și aducătorŭ de sănătate . . . Păstoriĭ șădŭ prin colibi de frunză, cu căini alăturia, păzitorĭ turmeĭ ; și fac a se auzi din tilince cele maĭ plăcute și cele maĭ amoroase căntece. . Însfîrșitŭ varietatea tărîmuluĭ smaltul de care e acoperitŭ, părîiașe curgănd ca diamantul, stăncile cu figurĭ mărețe, cerul seninŭ d′asupra lorŭ, căntecile armonioase disputănd cu murmura făntănilor, ne face a găsi în acel locŭ frumusețea Paradisuluĭ . . . Numaĭ acolo omul răsuflă liberŭ, acolo poate zice că se află locuința. Îngerilor!...
Fratele-Andreĭ zise strîngănd la inima sa măinile Lineĭ:
— Căt sînt de fericitŭ aflăndu-mă aicĭ ! O ! strălucită Romănie ! O ! strălucită Moldovă!
Toată adunarea alerga grupe, grupe ricipite pe iarbă și pe poteci dintie, stăncĭ, ca să admire frumusețea Paradisuluĭ, ca să privească cerul ! . .Caiĭ nikezară ca cum și eĭ luaŭ parte din bucuriea sburdalnică cu care se arătaŭ stăpăniĭ lorŭ. Pasările, cănd se luminează cerul după o ploaie, sborŭ din locŭ în locŭ scoțănd sunete de serbare, așa și aceștĭ fiĭ aĭ orașelor sburdaŭ ca acele pasărĭ pline de bucurie, aflănduse într′o regiune maĭ înaltă, răsuflănd acestŭ aerŭ viețuitorŭ, și privind lumina ceruluĭ cu un maĭ mare entusiasmŭ. . .
Ajungănd dar călători nostri la acel terminŭ, de unde se poate privi toate acele rîpe spăimăntătoare așternute și înțesate de stăncĭ și de brazĭ, și vîrful cel maĭ înalt al Pionuluĭ ce se numește Panaghia, cu destulă admirație găsiră curgănd din stăncă o făntănă cu o apă limpede și foarte rece, și care se numește făntăna Metropolituluĭ. — Pe o poiană acolo tăbărîră și începură pregătirea de ospățŭ.— În față de piscul cel cu apă se află, spre răsăritŭ,o peatră mare sub care se formează o cavă, și care este numită Peștera luĭ Ghedeon. — Se poate cine-va prea bine adăposti acolo în timpŭ de ploaie.
Dinaintea unor focurĭ marĭ aprinse cu lemne de sniapŭ (așa se numescŭ copăceiĭ depre care vorbirăm, trupa vizitatorilor se așezase privind soarele cum scăpătase după stăncĭ și nuorul cel de focŭ care învălia orisontele combinăndu-se cu flacăra cea răspăndită a focurilor de josŭ.
Uimițĭ de acest fenomenŭ ce forma un nuoŭ tabloŭ pentru aceștĭ admiratorĭ, uitaseră oboseala călătorii și par′că ar fi voit să se suie și maĭ departe d′asupra acelor stăncĭ, spre a putea zări încă soarele care perise de la oki lorŭ. Luna însă ca un alt fenomenŭ, eșind de ceelaltă parte în forma unuĭ cornŭ de lumină, semnŭ de lună nuoă, saŭ alt-fel craĭ nuoŭ, a căriia vedere poporul o salută țiind o monetă în mănă și urează de prosperitate și de fericire . . .veni la răndu-ĭ să încănte privirile acestora, cu raze de lumină care o încongiura de o aureolă . . .
Căte-va colibĭ fură îndată împrovisate de plăieșĭ ce se urcaseră împreună cu vizitatoriĭ Ciahlăuluĭ, și fură așezate în direpțiunea către care bătea vîntul, pentru ca să fie focurile adăpostite. O nespusă mulțămire, o mare activitate se vedea din partea tutulor. — Mămăligile ferbea în ceaune de tuciŭ, puiĭ de găină se frigea în lungĭ frigărĭ de lemnŭ de bradŭ, peștiĭ săriaŭ pe cărbunĭ, putinele cu lapte și cu brînză eraŭ destupate, se pregătea o masă întinsă mare pentru aceștĭ admiratorĭ și contămplatorĭ aĭ Pionuluĭ.
Dar maĭ ′nainte d′a se începe ospățul de fie care atît de mult dorit, pentru că pe munte foamea din ce în ce se adaogă prin influența aeruluĭ ș′a apeĭ, și un omŭ mănăncă căt treĭ ; pe cănd toțĭ aștepta dar cu nerăbdare începerea ospățuluĭ, auziră despre partea opusă niște detunărĭ de arme, și după căte-va momente o altă ceată de vizitatorĭ venia spre direpţiunea focurilor.
Cu cătă mirare Andreĭ cunoscu, în fruntea celor ce vinea, pe particularul cu soața sa, cu alțĭ amicĭ și cu o mulțime de vînătorĭ ce aducea cu dînși fel de fel de vînaturĭ.
Îndată ce se apropiară uni de alțiĭ, se îmbrățișară scoțănd strigărĭ de bucurie și otărîră de a petrece împreună acea noapte fără a dormi nicĭ unul, pentru ca a doua zi să vază răsărirea soareluĭ, faptul diminețiĭ și lumina ziorilor atît de admirabile, în lupta ce înfruămusețează îmbrăncind zioa pe noapte...
Obiceiul e ca ceĭ ce rămăn noaptea pe Ciahlăŭ să nu doarmă, ci să petreacă spuind istoriĭ și fapte conservate de bătrînĭ, despre întămplările țereĭ...
Soțiea paticularuluĭ nu înceta d′a numi pe Lina iubita eĭ finișoară și mereŭ o străngea la inima sa.
Maria, a căriia naștere rămăsese încă un secretŭ pentru dînsa, și socotind că această familie săvîrșește numaĭ o faptă umană, îmbrățișănd-o ca pe fiica eĭ, venise și dînsa în numărul vizitatorilor.— Frumoasa și tănăra Maria ! . .
Lina mișcată de tinărețea Marii, comparăndu-șĭ acoperi cu lacrime și cu sărutărĭ ; și în căt timpŭ ținu escursiunile, nu se deslipi una de lîngă alta.
A doua zi şi a treia zi toate stăncile, toate văile, toate potecuțile și toate părîiașele fură vizitate și cercetate pe rănd, și cu kipul acesta fu întregŭ muntele văzutŭ.
Scoborănd spre partea la vestŭ, într′un sînŭ al munteluĭ, trecănd pe lîngă stăncile ce aŭ numirĭ prea bine cunoscute poporuluĭ, precum Peatra-de-tunată, Stratul-Vulturilor, Peatra-cu-apă și altele, ajunseră dinaintea stăncelor consacrate prin tradițiune fiiceĭ nenorocituluĭ rege al Dacilor . . . Dokia travestită ca o păstoriță, și cu oițile împregiuru-ĭ, însuflă respectŭ vizitatorilor ; — prin influința geniuluĭ eĭ uimește pe păstorĭ și pe vânătorĭ care se oprește în fața stănceĭ sale și se găcorește din rîulețul Albŭ, care curge la picioarele eĭ . . . Piciorul Săhastruluĭ, iarășĭ o stăncă, colosală, se vede în dreptul eĭ. Brazĭ tinerĭ și verzĭ, crescănd alăturia cu stăncele de acolo, și un mușkiŭ, asemenea minunat ca cel din vârful munteluĭ și o earbă cu florĭ, încongiură ca un templu bustul feteĭ de Impăratŭ . . .Rîpele dinpregiuru-ĭ sînt scarpoase încăt e prea anevoe d′a se scoborĭ cine-va pe dînsele, și alte petre înkide locul, ca cum însușĭ natura saŭ soartea ar fi voit a o garanta sub apărarea tărîmuluĭ. Vîntul însă acolo suflă cu maĭ mare iuțeală și adesea orĭ valea și stăncile se află acoperite de un fel de boare.
O catastrofă întămplată pe la începutul secululuĭ al opt-spre-zecelea, ne descrie istoricul Cantimir, făcu ca bustul acesta să sufere o isbire care îl sfărîmă pe jumătate, și tot atuncĭ un skitŭ de maice, ce se afla maĭ josŭ, se șterse de pe pămîntŭ...
Bătrîpul Ambrosie arătă cu degitul o poiană dinaintea sa, unde fusese odată acel skitŭ.
În noaptea Paștilor, cănd religioasele serbătoreaŭ Învierea-Domnuluĭ, veni un cutremurŭ mare ce căcu să se surpe o însemnată parte din coroana munteluĭ, și aceasta, prăvălinduse în nenumărate surpăturĭ pînă în fundul văiĭ, lovi stănca Dokia și acoperi de tot skitul, dănd o nuouă formă tărîmuluĭ.
Această întămplare spuind'o Ambrosie umplu de înfiorare inimile vizitatorilor, făcăndu-ĭ a rădica okiĭ în susŭ ș′a observa culmea cea înaltă, care negreșit trebue să fie formată din vre o irumpțiune volcanică, în timpĭ foarte depărtațĭ.
Conkidem dar această escursiune oprindu-ne un momentŭ la picioarele Panaghii, vîrful cel maĭ înaltŭ și care e spre partea de sudŭ-vestŭ. Acest vârfŭ e prea anevoe de suit. Numaĭ regele pasărilor, în falnicul săŭ sborŭ, se poate opri cu niște ghiare ca de oțelŭ și cu okiu de focŭ, pe vârful cremeniĭ acesteĭ stăncĭ coronate. — Numaĭ vulturul ajunge acolo unde omul nu se poate urca . . . Ceĭ maĭ cutezători dintre vizitatorĭ se încercară a se sui, precum un pelegrinŭ s-ar sui pe piramidele Egiptuluĭ, dar pașiĭ lorŭ se opriră cam la jumătatea stăncĭ. Acolo găsescŭ o toacă și icoana Maici Domnuluĭ, în al căriia nume e consacrată acea măreață culmine . . .Maĭ de multe orĭ de dimineața și peste zi ea se află ascunsă în nuorĭ, iar cănd e de tot seninŭ este strălucește de răsfrăngerea razelor apuinde, ca cum ar fi o stăncă de aurŭ și de rubinŭ . . .
Fratele-Andreĭ, maĭ ′nainte d′a se scoborĭ cu toată numeroasa societate, reciti aceste căte-va strofe în onoarea țereĭ și a munteluĭ Ciahlău :
Ah ! Romănia e mult frumoasă!Ah ! că frumoasă e țeara mea ! —Pe Ciahlăŭ luce o stea luminoasă,Mărirea patriĭ privesk în ea!...Trecutul naște dulcĭ suvenire ! —Uimit Romănul și măndru stăGîndind la țereĭ sale mărire,Și pentru care viața îșĭ dă !Aceste rîpe putea-vor spune,Pădurĭ și rîurĭ cănd ar vorbi ;Și acest munte ca o minuneDe căte căte n-ar pomeni ? . .Bravur′antică, —săntă virtute,Din peptul nostru oare s'a stins?Vorbind de lupte — fapte trecute,De soartea țeriĭ și ce n′e scris ?Muntele falnic ne ar spune poate,Nemuritorul munte Ciahlăŭ ;Să ntrebe zeiĭ de noĭ, de toate,De ne așteaptă bine saŭ răŭ . . .Dar falnicŭ munte, cămpiĭ străbune,Precum odată ațĭ triumfat,Ca și′n vekime, vitejĭ să suneRomăniĭ, — facă un mare stat! . .Atuncĭ Romănul cu bărbățieS′arate lumeĭ un brațiŭ de ferŭ ;S′aducă țereĭ sale tărie,Să′ĭ rîză steaoa în sus pe cerŭ ! . .Și ca ′n vekime strălucitoareCiahlău ! . . fama să′ĭ adorămŭ,De frumusețea-ĭ fermecătoare,Romăniĭ măndri să ne arătămŭ!..
Scoborănd în fine iară pe urmele pe unde se urcaseră călători nostri, se′nturnară la Durăŭ unde ospătară și rămaseră noaptea pînă a doua zi. Era hotărîre ca după ce Andreĭ și Lina vor însoți de aicĭ pe religioase pînă la monastire, să maĭ meargă de a vizita oare care monumente ș′apoĭ a lua drumu spre Odobeștĭ . . .
Dar Lina aducăndu-șĭ cu plăcere aminte cătă bună voință avusese către dănsa maica starița de la Agapia, pe care o iubea ca pe o mamă, de aceea voia să rămîe căte-va zile acolo cu dănsa, pănă ce Andreĭ se va înturna de unde avea să se ducă pentru oare care interese.
Particularul împreună cu soțiea luĭ, din zioa eventureĭ petrecute la Hangu, păreaŭ că deveniseră ceĭ maĭ bunĭ consoțĭ din lume.— Eĭ începuseră o viață nuoă. Căt pentru Maria hotărîseră că după ce va trece timpul vacanții, să o instaleze la scoala de la Varatecŭ. — Iar mama eĭ ce încă tăcea, nu înceta d′a se consulta cu tată săŭ, particularul, de a ĭ face oare care fondŭ cu care să o doteze. — Săngele apă nu se face nicĭ odată între mamă și copilŭ ! . . Însă ea blasfema pe Jidovĭ ca uni ce i a fost ruinat cu împrumutările și cu procentele ce le luaseră, din care causă nu le da măna a face prea mult pentru fiica lorŭ, dar maĭ ales ea da Diavolilor pe samsarul care o făcuse să fie așa de furioasă pe bărbatul eĭ.
Plecănd dar cu toțiĭ de la Durăŭ și mergănd tot cu kipul cu care aŭ fost venit, ș′aŭ întrunit cu toți voința de a se înturna pe la Dealul-Doamneĭ.
Aşa femeile fiind aşezate în nişte care cu boĭ eraŭ tot- d′auna înainte și umpleaŭ aerul de căntecele lorŭ, iar bărbațiĭ veniaŭ în urma carelor.
Eĭ scoborîră Dealul-Doamneĭ și rămaseră la Metocu lui Balan, depre care maĭ vorbirăm, pentru a ospăta.— Oameni intrară acolo în birtŭ, ce era o cărciumă întreținută de un Jidovŭ.
Unul dintre ceĭ ce însoția compania, zise către un confrate.
— Numaĭ pe vârful Ciahlăuluĭ puturăm răsufla fără a vedea Jidovĭ cu okiĭ ; — uite-ĭ în ce necurățenie trăescŭ și căt sînt de barbarĭ !
În cărciumă se afla șezănd pe o lăvicioară un omŭ cu o fisionomie maĭ mult selbatică, cu un părŭ lungŭ lățosŭ, cu o pălărie veke, a le căriia bordurĭ eraŭ petrecute cu niște sforĭ care le ținea în susŭ,cu un sumanŭ ruptŭ pe dînsul și aproape fără opincĭ în picioare.
— Negreșit, adăogă cel de sus, că Jidoviĭ a lăsat pe acest țereapŭ fără pălărie în capŭ și fără opincĭ în picioare , . . Rakiul ! blasfemată băutură a rakiuluĭ ucide și ticăloșește pe țeranŭ ! . .
Pereanul făcu okiĭ marĭ la dînsul și par′că ar fi voit a afirma cu un semnŭ din capŭ că așa este.
Peranul eși afară lăsănd pe nuoiĭ oașpĭ să se ospăteze și să vorbească ce vor voi : .
— Așĭ fi băut aicia vin bunŭ romănescŭ, continuă acela, dar prin măinile Jidovilor, ca cum ar fi un blasfemŭ, totul degenerează și totul se strică, pînă și vinul ! . .
Cu toate acestea să mergem, zise Fratele-Andreĭ celor lațĭ camarazĭ a ĭ luĭ, că uite carăle s'aŭ depărtat prea mult ; să nu maĭ stăm aicĭ. — Paris și Elena ne așteaptă la moșie la dînși.
Eșiră din birtu luĭ Bălan trăsnind și bufnind, fiind nemulțămițĭ de necurățenia și tratarea ce o aflară la Jidovul orăndarŭ, și plecară pe sub dealurĭ ca să treacă frumoasa și lunga vale rourată de ape, pe lîngă pădurĭ.
La oare care distanță, Fratele-Andreĭ, împreună cu patru aĭ săĭ companionĭ, fură surprinșĭ auzind o larmă și niște gemete spre partea opusă a dealuluĭ, în marginea codruluĭ.
Andreĭ repezi calul într′acolo.
Aci găsiră pe un Jidovŭ încăirat cu săteanul care fusese maĭ ′nainte în cărciumă; Jidovul însă era bătut mărŭ și mototolit între rikițĭ, strigănd căt putea : talhariĭ ! talhariĭ ! sărițĭ ! . .
— Stai, ludo, că am să te ucigŭ ! Tu mi aĭ dat rakiŭ cu rădăcinaă de mătrăgună de mă înebunise și eram să mor! . . zicea săteanul puind genukiul săŭ cel greŭ pe peptul Jidovuluĭ, care cu o mănă ținea punga sa în dreptul inimeĭ strînsă și cu cea-l-altă opria cuțitul d′a nu fi lovit de țeranŭ.
— Cine e acolo ! . . ce este acolo ? . . întrebă Andreĭ cu o voce detunătoare.
Peranul văzănd că se apropie oamenĭ, îșĭ puse binișorŭ cuțitul în teacă, și Jidovul scăpat oare cum de sub genukiu luĭ, văzănd maĭ ales că vin ceĭ trecătorĭ în ajutoru-ĭ, striga și maĭ tare că are să meargă cu el la su-prefectorŭ și că o să se judece la criminalŭ, că a voit să ĭ rădice viața și să′l jefuiască . . .
Plăiașul intimidat oare cum de apropierea atîtor oamenĭ, apucă de′ĭ maĭ dete un pumnŭ în capŭ, care făcu pe Jidovŭ să strige și maĭ tare.
— Măĭ blastamatule ! ce eștĭ tu, tălharŭ ? . . . zise tare Paris, care, auzind larma, se înturnase, lăsănd pe soțiea sa în caru cu boiĭ.
— Nu sînt tălharŭ, dar voesc a pedepsi pe o liftă spurcată care m′a jefuit pe mine și pe frațĭ d′aĭ meĭ, mi a supt săngele și m′a făcut să nu maĭ fiŭ omŭ ! ..
Paris cu destulă mirare văzu în Jidovul bătutŭ pe samsarul săŭ.
Andreĭ și maĭ înmirat, cunoscu în el pe Avrumŭ care la Poiene îșĭ răsbunase în contra luĭ Terapont.
— Cocoane Paris! eŭ sînt! eŭ sînt Avrumŭ, prea supusul dumitale slugă ! samsarul dumitale ! talharul acesta a voit să mă omoare !
Paticularul rămăsese înmărmurit, privind cănd la țeranŭ ce se uita cu o căutătură și maĭ încruntată, și cănd la Jidovŭ, cel ce se încuragease și prinsese la limă, având un aerŭ atît de lingușitorŭ dinaintea luĭ ; dar îșĭ aduse aminte de intriga ce o țesuse între el și femeea sa cu fleacurĭ și cu minciunĭ, și în locŭ de a ĭ da dreptate și a′l susține,răspunsuluĭ fu:
— Te știŭ jupăne că eștĭ un șiretŭ ! . . spune ce te aduse p′aicĭ? . .
Avrumŭ care nu se aștepta la un asemenea răspunsŭ din partea paticularuluĭ, protectorul săŭ de maĭ ′nainte, adăogă, am plecat prin sate să adun ceva marfă pentru iarmarocu de la Fălticenĭ . . .
— Da, vine prin sate la noĭ blastamatul acesta cu minciunĭ și înșelătoriĭ ! . . . îl întrerupse săteanul cu un tonŭ hotărîtŭ, vrea să cumpere vite, peĭ și lînă pe nimica ; apoĭ îmbie pe oamenĭ cu rakiŭ dresŭ de fură mințile oamenilor ! — umblă tot-d′auna cu polobocelul lîngă el . . .
— Nu este adevărat ! nu este adevărat ! adăogă Avrumŭ.
— Vedețĭ și dumneavoastră polobocelul care îl spărseiŭ eŭ ! . . Spune, ludo ! nu mă îmbiaĭ pe mine să beaŭ și să merg să îndemnŭ pe oameni din satŭ ? . . adăogă plăiașul către Jidovŭ.
— De unde știĭ tu că avea rakiŭ dresŭ ? întrebă particularul.
— Am băut eŭ, din păcatele mele, de la dumnealuĭ ! . . îl cunosc încă de cănd ținea cărciuma de lîngă Treĭ-sarmale la Iași. — Cănd beĭ un păharŭ din acel rakiŭ dresŭ perzĭ mintea ! — înebunește omul și dă tot ce are pe sufletul luĭ ! . . zise țeranu.
Andreĭ se uită lungŭ la paticularul, care în mănia ce avea pentru Avrumŭ, dete drept săteanuluĭ :— bine aĭ făcut aistuĭ blastamatŭ ! — Îl cunosc eŭ pe dînsul !
— Cocone Paris ! adăogă Avrumŭ, dumneata mă știĭ!— Eŭ sînt neguțătorŭ . . . am făcut negustorie cu dumneata ! . .
— Da, am făcut neguțătorie că acum e să′mĭ vînză moșiile cu toba, zise paticularul în sine.
Fratele-Andreĭ, ca un adevărat constituționalistŭ și convenționalistŭ, luă vorba puindu- se ca intermediatorŭ între partizĭ.
— Precum de a se tolera Jidovilor saŭ orĭ căruia streinŭ în țeara noastră de a săvîrși necuviințe și a abuza este nedreptŭ, tot asemenea este nedreptŭ ca fie care să′șĭ facă singur satisfacere. Trebuesc legile și esecutori lorŭ să pue pe fie care omŭ la locul săŭ, prin îndatorirĭ, și numaĭ legea să pedepsiască pe cel ce se va abate . . . Jidoviĭ se înavuțescŭ, ruînă pe Romănĭ și corumpe pe amploiațĭ ; culpa este a noastră! — Proprietari se servescŭ de eĭ spre a despoia pe țeranŭ și le tolerează, dăndu-le hanurĭ și cărciume în arendă, să facă toate necuviințele și mișeliile în satele de pe moșiile lorŭ...Săteanul este o victimă și n′află de nicăirĭ dreptate, pentru că și amploiațiĭ sînt mituițĭ, sînt corumpțĭ prin baniĭ lorŭ — Pentru că Jidovul este cărciumarŭ, păinarŭ, măcelarŭ și tot comerciul în măinile luĭ națiunea strigă; — țeranul se revoltă și în contra Jidovului și′n contra celuĭ ce l-a adus în tîrgurĭ și în sate ca să′l prade . . . Trebuesc dar legĭ care să prevază acest răŭ și să′l mărginească, și trebuesc oamenĭ care să aplice legea fără părtinire pentru toți. — Alt-minterĭ sîntem în anarșie și nicĭ de cum în progresul națiuneĭ . . .
Avrum, scăpănd din măinile înfuriatuluĭ plăiașŭ, ar fi rămas mulțămit de discursu lui Andreĭ, daca nu′ĭ ar fi cunoscut că el întorsese mintea verișoareĭ sale ce îșĭ părăsise credința părinților, pentru a deveni creștină.
Particularul nu fu de loc turburat pentru că samsarul săŭ măncase trănteală de la săteanul munteanŭ
Dar Avrumŭ se consola, înghițind lacrimile și mănia în peptu luĭ, că va veni un timpŭ cănd toţĭ acestia vor ajunge la amanŭ și el le va lua, împrumutăndu-ĭ, o sută la sută procentŭ . . .
VII.
Dinaintea ruinelor cetatiĭ Nemţu.
„Nu știŭ ce poate fi că n′aĭ venit de treĭ zile la locul unde te așteptam ! — Mereŭ mă uitam spre Neamțu, eșiam în luncă și mă urcam pe movilă ca să te văz de departe.— Cămpul era așternut cu florĭ pe unde eraĭ să trecĭ, vîntul răcorea arșița zileĭ și umbra mesteacănilor era plină de șopte. Mereŭ puneam urekea s′auz cănd veĭ veni, ascultam cu luare aminte daca auziam pe cine-va căntănd prin pădure, — plesniam mereŭ din frunză ca să ′țĭ daŭ semnŭ, stam uimită și inima îmĭ tremura de bucurie înkipuindu-mĭ că eraĭ p′aproape; dar într′o ast-fel de stare kinuită, cu mintea tot la tine, așteptăndu-te, și văzănd că numaĭ viĭ, începuiŭ a mă teme că oare n′am fost înșelată crezănd vorbele și acele jurăminte care mi le făceaĭ ? . . Răspunde daca aĭ cuvinte? . . spune ce te a oprit ca să viĭ ? . . Ah ! am plăns crezănd că m′aĭ amăgitŭ, crezănd că nu mă maĭ iubeștĭ ! . . Vezĭ, Grigore, cum îmĭ ardŭ măinile și încolo sînt înghețată ca cum așĭ fi prinsă de frigurĭ ! . . Inima îmĭ bate tare și aproape că nu pot vorbi, pentru că te văzuiŭ de odată, fără să te așteptŭ ! . .
Acestea le zicea Maria luĭ Grigore, pe care din întămplare îl întălnește la capătul punțiĭ, cănd vrea să trecă apa ce curge tocmaĭ pe sub dealul unde e cetatea cea renumită.
Grigore rămăsese mărmurit dinaintea Marii pe care căuta a o reasigura, prin o dulce căutătură și surizăndu-ĭ. — De aci eĭ îndreptăndu-se pe poiana cea verde, spre iazul morilor d′alăturĭ, Grigore zise :
— Nu Marioară! n′am putut să viŭ fiind că am fost reținut de trebĭ și kiar acum sînt în drumŭ de a merge la iarmarocu de la Fălticenĭ . . . Reasigură-te și fiĭ liniștită ! Dar ia spunemĭ, ce întămplare făcu să ne întălnimŭ tocmaĭ aicĭ dinaintea cetățiĭ luĭ Stefan Vodă ? — Unde mergĭ d′aicĭ? . .
— Veniam într′adins să te găsesc, zise Maria, să te întălnesc negreșit pentru că trecuseră atîtea zile și numaĭ sosiaĭ . . . Am plecat împreună cu maicile ce veniră pînă la tîrgŭ și d′aci vom merge la monastire, fiind că ele aŭ să ducă șaiacurĭ acolo- Maicile rămaseră ca să tîrguiască căte ce-va din piapă de la Neamțu pentru biserică. — Dar eŭ te văzuiŭ din capătul tîrguluĭ că veniaĭ despre Vînătorĭ și ți eșiiŭ înainte ! . .
— Ce răŭ îmĭ pare că n′o să fiŭ și eŭ la monastire ! Ce o să fac? comitetul m′a însărcinat cu niște trebĭ, de a merge la Fălticenĭ că s′a început iarmarocul, dar îndată ce mă voiŭ înturna, ne vom revedea la Varatecu. —
— Mă amăgeștĭ încă Grigore ? O să te țiĭ de vorbă ? . . Să crezŭ ? . .
— Îțĭ jurŭ Mario că nu te amăgesc ! . . adăogă Grigore cu multă afectație și întinzănd măinile de a o strînge la inima sa.
Maria înțelese din toate aceste mișcărĭ că el se răcise de dînsa, și că toate căte i le zicea era numaĭ vorbă să fie.
— Așa multă scoală n′am învățat ca tine, Grigore, adăogă Maria cu niște okĭ inundațĭ de lacrime și c′o inimă care abea fiind atinsă de lumina amoruluĭ și începuse a suferi, abea știu să scriŭ și să citesc pe ceaslovŭ, dar simț că amorul este o scoală care îmĭ deschide okiĭ și mă face să știŭ mult. — Lucrurĭ marĭ mă face el ca să le înțelegŭ ! . . Amorul are o putere nespusă asupră-mĭ, legăturile luĭ sînt ca niște lanțurĭ. — Am perdut pacea și însușĭ mintea de cănd te am văzut și de cănd te am iubit. — Numaĭ sînt stăpănă pe mine, nu pot avea o voință a mea ci numaĭ a amoruluĭ ; el mă luminează, el mă conduce, el îmĭ domină simțirea și numaĭ de voința luĭ ascult! . . Cănd mă aflu singură, saŭ împreună cu maĭ multe maicĭ și surorĭ, cănd îmĭ fac rugăciunea de seară și de dimineață, ah ! Dumnezeule ! cănd mă aflu din ′naintea altaruluĭ săntŭ, mintea mea rătăcește, cugetările mele par′că sborŭ ! — Ascultănd căntările îngereștĭ, atîtea rugăciunĭ înfocate ce se înalță împreună cu tămîia din altarŭ, sufletul meŭ este mișcat de dînsele auzind numaĭ imnul iubireĭ și ruga cea înfocată a amoruluĭ ! . .Atîta de mult fiind subjugată! într′ast-fel de stare căzută și nenorocită! Grigore, mă tem că într′o zi voiŭ plănge cu amarŭ greșala ce am făcut! . .
— Eŭ te iubesc, Mario, nu te am amăgit ! . ..
Să lăsăm un momentŭ pe Maria ascultănd pe amantul eĭ care se silea a ĭ vorbi în niște terminĭ căutațĭ într′adins d′a o convinge. — În fine eĭ se despărțiră după căte-va momente, ea luăndŭ drumŭ împreună cu niște călugărițe spre monastirea A-tot-Țiitorul (Neamțu) și el ducăndu-se iarmarocu de la Fălticenĭ. Dar în acel timpŭ tocmaĭ se afla cineva suindu se pe potecă pentru a merge pînă în culmea munticeluluĭ la măreața ruină, și fiind că se găsise prea aproape la piciorul dealuluĭ, putu să auză maĭ toată conversațiea acestor doĭ. — Acesta era Fratele-Andreĭ.
Maĭ ′nainte d′a vorbi însă depre clacicitatea trecutuluĭ Moldovenilor, imprimată pe muri ceĭ înegrițĭ și acoperițĭ cu mușkiŭ aĭ acesteĭ cetățĭ, pe care Andreĭ voia a o vizita, e de nevoe să știm cine era acel Grigore și care fuseră antecedentele viețiĭ sale,maĭ ′nainte d′a ′l vedea vorbind cu juna Maria, pe care și însășĭ ea nu le cunoștea . . .
Sînt maĭ bine de treĭ-zecĭ de anĭ cănd un jidovŭ la Iașĭ se făcu nevăzut cu o sumă de șease miĭ de galbenĭ asupra luĭ, și pînă astă-zĭ nicĭ familiea sa,nicĭ cunoscuți săĭ nu′l maĭ găsiră . . . Iată ce se zice că s′a întămplat cu acel jidovŭ.
Un omŭ de o condiție mare kemă a casă la dînsul pe jidovŭ și îĭ zise daca îĭ poate găsi o sumă ca două-zecĭ de miĭ de galbenĭ aurŭ, să ĭ skimbe cu argintŭ. Marturŭ la aceasta era intendantul săŭ cel ce umbla îmbrăcat arnăuțește, fiind-că fusese volintirŭ la Ipsilantŭ.
Negreșit intendantul și stănănul fuseseră înțeleşi eĭ
Jidovul fiind-că era samsarŭ care se bucura de creditŭ mare în piață, adună de la bankerĭ numaĭ ceĭ șease miĭ de galbenĭ, cu care se duse la casa aceluia, cu scopŭ d′a′ĭ mai aduce încă de două orĭ atîta, după ce ăĭ va skimba pe acestĭ dintîĭ. Atîta a fost pentru jidovŭ și el a dispărut pentru tot-d′auna...Se zice că jidovul a fost sugrumat de ceĭ doĭ, crezănd că el a adus deplin suma de două-zecĭ de miĭ de galbenĭ. Se zice iară că stăpănul și intendantul cercară multă remușcare de cugetŭ căcĭ săvîrșiseră crima numaĭ pentru ceĭ șease miĭ de galbenĭ, din care lua și intendantul o parte. Vre o doĭ treĭ țiganĭ, sclavĭ pe timpurile d′atuncĭ, veniră de rădicară corpul victimeĭ și′l îngropară tărziŭ după miezul nopțiĭ. Pe țiganĭ i a omorît puindu-ĭ să curățe o privată la moșie, pe care îndemănatecul arnăutŭ i a împușcat fără să știe nimenĭ. Nu rămăseseră dar de căt doĭ înșĭ cari eraŭ făptuitoriĭ acesteĭ nelegiuirĭ, stăpănul cu intendantul săŭ. Acum căuta să peară unul din doi. — Avănd a se teme tot-d′auna unŭ de altul, de a nu se descoperi într′o zi crima săvîrșită, se zice că stăpănul în curănd s′a scăpat de complicele săŭ, ucigăndu-l cu însușĭ măna sa, dar nu e adevărat.
Acela, de multă remușcare, se trăsese în pustietate pentru a espia crima ș′a nu i se maĭ înfățișea atîtea ființe ucise ce mereŭ în toate zilele și'n toate nopţile îl kinuia.
Polițiea ′ș′a făcut datoriea pe timpul acela, și se zice că ajunsese și pînă la urekea mării sale disparițiunea jidovuluĭ, dar nu se putu afla criminalul...
Stăpănul ucigașŭ se zice că tărziŭ muri de insomnie, pe care zioa și noaptea căuta să ′l preumble niște caĭ și o trăsură pe strade ca să ′șĭ găsiască liniștea. . Cat despre arnăutu-intendantŭ, după ce necercetat de nimenĭ, s-ar zice că maĭ tărziŭ venise de intrase în obștea de la monastirea Neamțul.- Acolo ceĭ ce veniaŭ nu se prea cerceta de unde sînt și cine sînt, destul era ca să fi avut blagoslovenia superioruluĭ. Un frate maĭ mult în numerul cel mare care se afla acolo, nicĭ că se lua seama de cine-va. Datoriea era numaĭ să fie îmbrăcat cu o tunică de lînă neagră și să poarte o scufă asemenĭ pe capŭ, umblănd smerit cu okiĭ tot-d′auna în pămîntŭ, vorbind din patericŭ și dănd ascultare celor maĭ marĭ... Cu acest kipŭ, după trecere de căți-va anĭ, se zice cu fostul intendantŭ al boeruluĭ din Iașĭ, de-venise monahul ? . . . Prin stricta luĭ păzire a postuluĭ, prin ascultare și multe înkinăciunĭ ajunsese a fi numit cel maĭ cuviosŭ dintre părințĭ și a fi cel maĭ iubit al iconomuluĭ.—
Monastirea Neamțuluĭ situată pe un șesŭ mărginit de munțĭ, cu o biserică centrală și cu alte căte-va împregiurŭ, cu kiliĭ marĭ de două caturĭ, cu o sumă de magasine de proviziunĭ și întărită aproape ca o cetate, număra p′afuncĭ maĭ bine de o mie două sute călugărĭ și frațĭ. Venitul eĭ anualŭ trecea de un milionŭ și jumătate, care se consuma de cuvioșiĭ părințĭ a da cuiva vreo socoteală și fără a întreține vre o scoală, vre un institutŭ de a lumina națiunea, — de a educa junimea cea lipsotă de mizloace! . .
Monastirile dar ajunseseră a nu maĭ fi un institutŭ de bine facerĭ, de lumină și de măngăiere celor nenorocițĭ. . Călugăriĭ, aceĭ Apostoli, fii bisericeĭ creștine, ajunseseră niște tiranĭ cruzĭ, ocupațiea lor principală fiind d′a cutreera pe moșiĭ, a lua imposite și a înpovăra pe săteanŭ, ca proprietarĭ și ca arendași. — Acestea se văzură cu o îndoită cruzime și cu o maĭ mare tiranie la monastirile zise înkinate!..
Iconomul dar era omŭ care putea să împrumute pe ceĭ dintîĭ bankerĭ din Iașĭ. Căt despre favoritul săŭ, pe care voia să ′l redice, pentru ca el să rămîie tot la locul săŭ, adică tot-d′auna la iconomie, s′a auzit că a keltuit două-zecĭ de miĭ de galbenĭ în timpul Prea sănțituluĭ Metropolit. — și maĭ că era p′-aci ca monahul ′I, să isbutească a se face starițŭ la Neamțŭ, daca nu se întămpla să cază la o grea boală, de care s′a sfîrșit kinuindu-se foarte greŭ, cănd ′ș-a dat sufletul.
Acest omŭ avusese un trecutŭ prea vijeliosŭ în junețea sa. El se trăgea dintr′un satŭ de la Banatŭ. — Părinți luĭ fuseseră de origină Slavă, și el a fost silit de a părăsi locul nașteriĭ sale, fiind că avusese imbecilitatea să siluiască pe fiica unuĭ locuitorŭ, pentru care crimă legile austriace nu rămăn indeferente ; și omul nostru a scăpat cu fuga trecănd granița în Peara-Romăniască și ′apoĭ în Moldova. De atuncĭ umblănd prin fel de fel de locurĭ, trecănd din una în alta, luănd parte la revoluțiunea de la 1821, scăpănd în Bucovina şi întorcăndu-se maĭ tărziu la Iașĭ, găsi pe acel proprietarŭ, unde intră ca intendantu-arnăutŭ... El nu se însurase nicĭ odată, dar avusese un fiŭ cu o femeie romănă de la Rădăuți. — Recunoscu legitimănd pe copilŭ de al luĭ ; și pe cănd el se aflase mare și tare în monastire, nu lipsi de a aduce și pe fiul săŭ pe lîngă dînsul,pe care îl învăță carte și i asigură un fondŭ. — Acesta este Grigore, pe care il văzurăm vorbind cu Mariea . . .
Grigore trecuse de treĭ-zecĭ şi şease de anĭ, dar în aparință arăta ca de două-zecĭ și patru. Inițiat în toate apucăturile și slăbiciunile celor de care fusese crescutŭ, nu se înkina de căt zeuluĭ vițiurilor. Prin recomandarea tătă-ni-săŭ, el maĭ fusese într′un rănd însuratŭ, luănd în căsătorie pe fiica unuĭ neguțitorŭ onestŭ, care îĭ deskisese un creditŭ mare și îl pusese în focțiune, dar el săturăndu-se de femeea luĭ, o abandonă, și se înnădise cu alta, lăsănd-o nenorocită...
El era însă omŭ frumosŭ, cu o fisionomie rătundă și cu okiĭ albastri. Avusese oare care rutină de a se întroduce p′în societate; cunoștea ce-va musică, nu cănta răŭ, și conversațiea luĭ nu era lipsită, pentru unĭ, deoare care gustŭ, cănd spunea vorbe de rîsŭ. — În saloane trecea de un domnișorŭ de spiritŭ, prin monastirĭ era socotit de un bărbat desghețatŭ și cu înaltă capacitate.... Și într′un timpŭ cănd arta plastografii de diplome și de polițe era cam înaintată la Iașĭ, se zice că și el se deprinsese cu această artă, încăt imitase autografa tătăni-săŭ și p′a iconomuluĭ cel ce ′l iubea foarte mult, fiind că zicea că îl taie capul la condeiŭ, aceea ce nu prea știea cestŭ din urmă, și i încredințase toate trebile ce se atingeau de iconomie și a le sale particulare ; de care însă junele cam abuzase, că tocase în cursŭ de căți-va anĭ vre o cincĭ-spre-zece miĭ de galbenĭ... În timpŭ căt el fusese amploiatŭ, învățase căte ce-va din legile pămîntuluĭ și maĭ ales din șiretlicurile advocaților, și se recomanda de advocatŭ în procese pe care maĭ de multe orĭ le perdea... Pe jidovĭ îĭ înșela zioa namezia mare, fiind că era maĭ șiretŭ de căt dănși. — Pe lîngă boerĭ se arăta slugă prea plecată, și pe lîngă femeĭ mare curtezanŭ. — Înfine omul nostru, tipŭ de ciocoiŭ, de care nu e sărăcie în țerile noastre, putem zice că jucă o oare care rolă. . dar în urmă îĭ venise ideea să părăsească lumea, să se înkiză în monastire de unde el odată eșise ; dar nu cu intențiune de pietate, ci de a ajunge într′o zi iconomŭ și starițŭ și maĭ tărziŭ poate la episcopatŭ, prin banĭ . . . Însă veni guvernul care, ĭ tăie pofta, de a se călugări, fiind că se luă veniturile monastireștĭ din măinile călugărilor, și Grigore numaĭ vedea mare procopseală în monastire.. . Și fiind că el era numaĭ un rasoforŭ, putănd să iasă orĭ cănd va voi din monastire, aceasta și otărĭ să o facă...
Gașca dar a intrigilor ș-ța oposițieĭ celeĭ marĭ în țeară, ce se opera prin baniĭ de la monastirĭ, s′a sfîrșitŭ; dar rămase încă suvenirul aceleĭ epoșe, și maĭ sînt poate capete care se găndescŭ saŭ se luptă ca să răstoarne lucrurile, să se maĭ întoarne iară timpi de maĭ nainte, care le venia prea bine la socoteală!.. — Întrigĭ prin urmare maĭ sînt și astăzĭ a le aspiraţilor pentru a domni!...
Dar ca să concidem, vorbind de antecedentele luĭ Grigore, nu putem tăcea ș-a nu vorbi de oare care galanteriĭ de conduită pe la monastirile de prin prejiurŭ de maicĭ, unde se preumbla adese orĭ.
Este o potecă care conduce de la monastirea Neamțu către Agapia și kiar către Varaticŭ ce vin în apropiere una de alta, peste munete, și care potecă fu blasfemată de părintele Metropolitul Vepiamin... Părințiĭ călugărașĭ însă temăndu-se doamne păzește d′a merge p′acea potecă, și măcar în mezul nopțiĭ, eĭ calcă căt pot maĭ p′alăturia, și din aceasta se zice că s-ar fi format o duplă potecă în dreapta și în stînga celiĭ afurisite... Grigore și maĭ curagiosŭ, da d′a dreptul prin mizlocul rîurilor de la marginea pădureĭ de stejarĭ, trecea dealul d′a curmezișu și ′șĭ bătea jocŭ de rîpe și de codri întunecoșĭ, încăt în treĭ-zecĭ de minute era în stare să se afle de la Neamțu la Agapia, și ′ntr′o oră și ce-va maĭ mult, la Varatecŭ . . .
Osebit d′aceasta el mergea de multe orĭ duminicile și sărbătorile și era cunoscut de toțĭ ca un calŭ breazŭ. Nenorocita Maria, ce crescuse în satŭ lîngă Varatecŭ, ′l a cunoscut și începuse a ′l iubi. Din acea causă particularul cel ce înțelesese pe ju skimbarea fiiceĭ sale, otărîse a o duce la skitul Hangul, precum se știe, și maĭ pe urmă o mută la Monastirea Varatecu, ca să învețe carte și lucru . . .
Dar Maria nu era maĭ mult stăpănă pe sine precum declară ea însășĭ. Ea iubea pe Grigore ca pe cel dintîĭ pe care imaginațiea eĭ înfocată și amorul i'l înfăţişase cu toate graţiile ce poate fermeca o inimă inocintă ca a ei. El însă nu o iubea, și se gătea d′a eși din monastirea Neamțul și a merge în Bucovina să se reînsoare.
Fratele-Andreĭ care auzise acea conversațiune, aflăndu-se, cum maĭ arătarăm, sub dealŭ, la capătul cărărueĭ ce conduce pînă la cetățuie, cunoscănd cine este acest Grigore, maĭ ales că auzise de la cine-va toată istoriea petrecută cu tată-săŭ și cu dînsul, și înțelegănd pericolul de care era amenințată soartea Marii, hotărî a anunța pe particularul precum și pe femeia sa, cărora le era dator cu o recunoscință . . .
Mergănd dar pe cotiturile dealuluĭ și cugetănd cum să ia trebile ca să scape pe Maria de nenorocire, fu surprins arătăndu-i-se d′odată dinaintea okilor săĭ măreața și memorabila ruină. —
Coloane de peatră marĭ acoperite cu earbă și cu mușkiŭ staŭ înșirate ca niște sentinele așezate de secolĭ, pe dinaintea cărora vizitatorul trece, maĭ′nainte d′a intra înlăuntru cetățiĭ
Găsește cine-va în fie-care părticică a acestor ruine un subiectŭ d′a studiea clacicitatea și eroismul Romănilor de altă dată. — Fortereța e de o mărime îndestul de însemnată, aflăndu-se situată pe unul din dealurile de lîngă opidul Neamțu, mărginită de rîpe și de pădurĭ. Are forma de un cuadratŭ lungărețŭ.— Este văzută foarte de departe, și ivirea eĭ înfățișază ce-va de gigantescŭ. Muri eĭ sînt de peatră, având o înălțime de căți-va stănjenĭ și o grosime aproape de un stănjenŭ și jumătate; dar care acum sînt pe jumătate surpațĭ. Despărțiturile din lăuntru-ĭ arată locuinţele calor cari apărau patriea şi cari deteră un bunŭ esemplu streinilor neamicilor țereĭ, cănd s′a întămplat să vie pînă aproape de porțile sale ....
De pe înălțimea acestor murĭ, doamna Elena, mama luĭ Stefan cel Mare, după ce pusese de înkisese porțile, cănd sosi fiul eĭ însoțit de un micŭ numărŭ de oaste, perzănd bătăliea cu Turciĭ, și ceru să ĭ deskhidă să intre, îĭ zise: „Întoarce-te, fiule, adună pe Romănĭ, însuflețește-ĭ de luptă și scapă țeara de robie, și atuncĭ veĭ intra în cetate să țĭ îmbrățișezĭ soțiea și copilul ; alt-minterĭ maĭ bine să morĭ tu cu sabiea în mănă ! — și daca soartea te va trăda apoĭ și mama ta însășĭ stă gata a muri în luptă ! ” Atins pănă la sufletŭ Stefan Vodă, de vorbele mameĭ sale, se înturnă cu iuțiala fulgeruluĭ pe cămpul lupteĭ, și adunănd ne Romăniĭ cari eraŭ risipiți, reîncepură bătăliea și rămaseră învingătorĭ. . .
Nu puțin cată să amintimŭ și să lăudăm și curagiul, eroismul a lo plăieșĭ, cari se apărară din această cetate, în contra armateĭ polone a luĭ Ioan Sobieski . . . Se cunoaște între cele lalte lucrurĭ paraclisul unde mama și soțiea luĭ Stefan vegbe și se rugă dinaintea icoaneĭ Maiceĭ Domnuluĭ, ca să ajute erouluĭ Moldovenilor d′a învinge pe inemicĭ . . .
Cităm dar aceste căte-va strofe, în onoarea mărețeĭ eroine și a bravureĭ fiuluĭ eĭ:
La ruinele Cetătiĭ-Nemţul.
Așa dar ruine sacre ! monumentu voĭ păstrațĭDe virtutea strămoşiască a viteazuluĭ bărbatŭ!Aceștĭ codri, aste dealurĭ, trecănd anĭ nenumărațĭ,Arăta-vor fama ′n care Moldovenĭ aŭ triumfatŭ,Peste horde de barbarĭ!Astă apă care curge cristalină pe sub malŭ,Aste rîpe și cămpiea, monastirile în răndŭSe ′nvălesc d′aureolă ; — spun la lume triumfalŭTemplu patrii că fuse! . . maĭ presus aridicăndŭPe Stefan de Domniĭ marĭ ! . .Al mărireĭ ș′al virtuteĭ monumentŭ strălucitorŭ !Aicĭ mama glorioasă îndemnă pe al eĭ fiŭCu pe amicul țeri ′n luptă de a fi învingătorŭ,Celor barbarĭ să arate că Romănul este viŭ ;Și atuncĭ azilŭ a ĭ da ! . .A luĭ Stefan bărbăție c′o perduse un minutŭ,Că armata-ĭ sfărîmată răspăndită mi-țĭ fugea ,D′a le mameĭ sale vorbe în tot corpu-ĭ s′a născutŭ;De triumfŭ, de vitejie ca un leŭ atuncĭ mugeaȘ′a sa oaste aduna! . .Că de jeafŭ și de robie și de focŭ, de sănge multŭFumega Moldova toată, Mahomet o ′ngenukia . .De pe templurĭ crucea frăntă, — înlemni creștinu cultŭ ;Prin colibĭ, ca și′n palate, plăns și gemăt s′auzia,Goană, moarte, lacrimĭ kinŭ ! . .Monastirĭ fu pustiite, se roșise orĭ ce rîŭDe cadavre, de victime ; de bătrînĭ, de fiiĭ legațĭ,Spăimăntată era țeara ; — nu rămase vite, grîŭ,Toate pradă se luară, cu femeĭ, copiĭ, bărbațĭ,O peire pe deplinŭ. . .Pe Stefan, eroul falnicŭ, patru-zecĭ de bătăliĭCununate ce purtase și trofeurĭ țerĭ adus,Pentru ′ntîĭ îl părăsește a sa Soarte, bravi fiĭPentru ′ntîĭ fug cu rușine, ș′a Moldovi stea apusSub un cer întunecat! —Căutănd Stefan scăpare în cetatea de pe munțĭ,El striga pe a sa mamă, pe soțiea luĭ kemaSă ĭ deskhidă porțĭ să intre, la un locŭ a fi maĭ mulțĭ ;Că e ′nvins și că îl doare o grea plagă ce purta,Oastea sa s′a ′mprăștiat ! . .Mama sa, Elena Doamna, a zis bravuluĭ Stefan,De pe culmea de cetate unde falnic′ a stătut :„Cum ? tu, fiule ? în luptă numaĭ eștĭ viteaz Roman ?Te întorcĭ cu așa rușine și victori′aĭ perdut ?Voiŭ maĭ bine mort să fiĭ,De căt frunte rușinoasă prin o fugă să arățĭ ! . .Mergĭ ș′adună a ta oaste ! și te ′ntoarnă triumfănd!..Scapă patriea de moarte ! scapă sate și cetățĭDe păgăn și de cruzime, datoriea ta făcănd ;Nu am fiŭ bătut să fiĭ ! . .”A sa oaste mult puțină cătă ′n Neamțu ′l însoți,Romănașĭ tot unul ș′unul luptătorĭ de Răsboenĭ,După Domnu lor pornește, după Domnŭ la pașĭ iuțiSă adune, să întoarne răspăndițiĭ Moldovenĭ,Iarășĭ armelŭ a lua.—Să se ′nceapă iarășĭ lupta, să încerce soartea lorŭSă se bată vitejeşte cu ceĭ Turcĭ, cu ceĭ Tătarĭ,Ţeara, patriea să scape, — frațĭ, părințĭ de la omor,Pe Romănĭ să îĭ rădice — fiind bravĭ, mărețĭ și tarĭAltă dată cum era ! . .Ca tempesta cănd tăraște după dînsa nuorŭ de focŭ,Ca un trăsnetŭ care sboară și lovește detunănd :Un incendiu se lățește, devastănd un mare locŭȘi ′nainte totul surpă, — maĭ cu furie crescănd,Moldovenĭ pe Turcĭ căzu.Daŭ lovire furioasă inemiculuĭ păgănŭ ! . .Peara, națiea triumfă și ′ncunună pe Stefan ! . .Aŭ aflat mormîntul iute, pe pămîntul cel romănŭ,Hordele și conkerantul. — Temerariul SultanVekea glorie perdu ! . .
Fratele Andreĭ preumblăndu-se de giurŭ împregiurul fortărețeĭ și urcăndu-se pe crestitul cel maĭ înalt al muruluĭ, măsură cu un okiŭ băgător de seamă șesul de peste dealurĭ ce se depărtează pînă sub munțiĭ Petreĭ, privi pe dinaintea cetății lunca pe care este situat satul vînătoriĭ ; oare cănd tabăra vînătorilor luĭ Stefan cel Mare.. . acea vale rourată de apele oglinditoare care curg pe un pruntŭ argintiŭ și cu un murmurŭ dulce, opidul Neamțuluĭ, un orășelŭ strîns între dealurĭ scarpoase și între apele care curgŭ pe lîngă el. — Se vede un frumosŭ edificiu la capătul săŭ cel din susŭ : ospitatul zidit cu fondurĭ de la monastirea A-tot-şiitorul, precum și scoala publică de băețĭ alături. — Văzu în fața acestuĭ opidŭ fabrica de postavŭ a unuĭ onorabilŭ cetățeanŭ care în această privință nu prea este susținutŭ de societatea romănă, și maĭ în sus e fabrica cea de rakiŭ, care consumă pe fie ce anŭ căte-va miĭ d kile de orzŭ, grîŭ și porumbŭ pentru a le preface în ucigătoarea băutură a popululuĭ romănŭ; pe lîngă care jidoviĭ se învărtescŭ vermuind. — Numărul acestor fabrice, saŭ după idiotismul indigenilor numite velnițe, este esorbitantŭ în Moldova. — Totŭ dar ce este vătămătorŭ se susține în timpi d′acum de către paticularĭ și de către jidovĭ, dar ceea ce ar fi folositorŭ pentru naționalitatea romănă nu prea atîta...Percurgănd cine-va toată Moldova, în fie ce distanță de o postie saŭ două, află căte o velniță de unde rakiul curge zioa și noaptea, precum esŭ isvoarele din stănci. Edificiul unora din aceste povarne este aproape de proporțiea academii saŭ a ospitaluluĭ ostășescŭ din Bucurestĭ.
Tristă comparațiune făcănd cine-va analogie între faptele și zelul Romănilor din timpiĭ trecuțĭ cu acelea a le celor de astă-zĭ!.. Bătrîniĭ eroiĭ, boeriĭ și kiar călugăriĭ altă dată se luptaŭ pentru a susține edificiul naționalitățiĭ și al bineluĭ comunŭ, a apăra țeara de vrăjmașĭ și de orĭ ce răŭ, iar cei de acum, prin egoismŭ, strică precăt pot vekile instituţiunĭ înlocuindu-le prin cele care ucide şi desmoralisează națiunea, precum e comerciul ce ′l fac jidoviĭ și proprietariĭ cu rakiŭ... prefăcănd duminicele și sărbătorile în niște zile de lucru, iar sămbăta, ținănd toate tîrgurile înkise. —
Andreĭ zări încă odată de pe acea înălțime monastirile edificate de bătrîniĭ romănĭ și dotate cu atîtea venituri d′a se lăuda mărirea luĭ Dumnezeŭ întrînsele, d′a ușura, precum maĭ arătarăm, suferința celor infortunațĭ, și a ține tare această națiune,propagănd și răspăndind din sînul lorŭ luminĭ și cunoștințe pentru populŭ. — El văzu de acolo foarte claru monastirea Varatecul cu turnurile bisericilor și cu cupola sa de la poartă acoperită cu ferŭ albŭ, acea grămădire de case ce seamănă ca un orașŭ ; privi golul munteluĭ d′alăturĭ, subt a căruia aripă stă umbrită Agapia, iarășĭ ca un orașŭ, înkis de munțĭ, — și precum Varatecul poartă nume după posițiunea locală, ar fi putut și Agapia să fie numită fernatecul ; — așa dar la Agapia atmosfera fiind maĭ tot-d′auna rece și înfățișarea munților, a stăncelor, brazilor acoperițĭ de o deasă boare, este aspră, întocmaĭ ca timpul apropiereĭ ierneĭ, șesul de la Varatecŭ înfățițează în adevărŭ un temperamentŭ varatecŭ. — Numărul maicelor la aceste două monastirĭ se urcă peste una mie. Căt bine ar aduce națiuneĭ aceste ființe înkinate bisericeĭ și pietățiĭ,cănd ele ar deveni instructoarele fetelor sărace a le popululuĭ din toată țeara, prin cunoștințile și cultura lorŭ ?..
Așa dar mulțămindu-șĭ privirea, Fratele-Andreĭ, din somitatea murilor cetățiĭ, și inima luĭ fiind atinsă de cele maĭ nobile simțimente, după un lungŭ studiu ce ′l făcuse între aceste rămășițe colosale, eși afară pentru a privi șanțul ce e împregiurul cetățiĭ, care se află umplut de dărămăturĭ. — Pe lîngă șanțŭ, pe partea esterioară, se află o în grăditură cu gardŭ de nuele ce ocoleșre cetatea de giurŭ împregiurŭ.— Sperăm că autoritatea în părinteasca sa bine voință va îngriji d′a se păstra aceste monumente care arată în viitorŭ mărirea și fama Romănilor...
Andreĭ întălni acolo pe un militarŭ cel ce se suise și dînsul ca amatorŭ d′a vizita urme glorioase străbune; care, după ce dete de căte-va orĭ ocolŭ mărețelor ruinĭ, se gătea d′a se scobori la vale.
— Bine te găsesc Jak! ce fericită întămplare ca să ne întălnim ?.. zise Andreĭ militaruluĭ.
— A ! Fratele-Andreĭ ! militarul scoase o esclamație de bucurie văzănd pe Andreĭ cu care se cunoștea de la Iașĭ, ce bine îmĭ pare ! Vino să te înbruăunsișez!..
Și eĭ se luară în brațe răpițĭ de bucurie că se întălniră.
— Ce aerŭ mărețŭ ! ce lucrare ingenioasă înfățișează ruina acesteĭ fortărețe ?.. Este o adevărată icoană a bravureĭ din timpi pe cănd strămoși nostri se luptaŭ cu atîțĭ inemicĭ... Ce facem noĭ astă-zi .. ce fac Domnitoriĭ și boeriĭ de acum pentru a imortalisa numele lorŭ?
— Da, fratele meŭ, această cetate este un odorŭ prețiosŭ pentru istoriea patriĭ, e un adevărat monumentŭ de bravura și independința naționale !..
Pe cănd eĭ se scoboraŭ de la cetate în vale, Andreĭ întrebă pe Jak:
— Ce împregiurare te aduse, militarule, pînă aicĭ ?..
— Părintele meŭ se află bolnavŭ la Iașĭ și m′a însărcinat să scoțŭ o mie cincĭ sute de galbenĭ cu înscris de la... Datornicul se găsește în monastirea Neamțul, către care am de a mă adresa...
Să vedem înscrisul ? adăogă Andreĭ ca unul ce, în cursul profesiuneĭ sale de advocatŭ, avusese ocasiune d′a cunoaște bine aceste afacerĭ.
După ce se uită un momentŭ la înscrisŭ, observăndu-l cu multă atențiune, și maĭ ales pironindu-șĭ căutătura la subsemnătură :
— Subsemnătura nu este a părinteluĭ iconomul zise Fratele-Andreĭ, ci este făcută de un altul . . .
— Cum, este plastografă?
— Este kiar scrisoarea luĭ Grigore, zise în sine Andreĭ, apoĭ adresăndu-se la mijitarŭ, s′a maĭ ivit și alte polițe care sînt date în criminalŭ . . . Acela care a făcut astă subsemnătură contra-făcuse pînă și pecetiea starițuluĭ.
— Nu'mĭ pasă, iconomul cată să plătească baniĭ!
— Știĭ că s′a luat averile monastireștĭ din măinile călugărilor tocmaĭ pentru că eĭ risipeaŭ și speculaŭ aceste fondurĭ?
— Așa dar voiŭ descoperi pe tălharŭ, și unde îl voiŭ găsi îl voiŭ străpunge cu astă spadă, daca nu va număra baniĭ îndată.
Atunci Andreĭ se gîndi și maĭ mult la Maria pe care o văzuse plăngănd.
— Nu sînt două ore de cănd am întălnit pe datornicul dumitale mergănd la iarmarocul de la Fălticenĭ. Poate acum va fi aproape să ajungă.
Îl voiŭ găsi măcar și cănd ar căuta să s′ascundă într′o bortă de șearpe ! . .
— Bine, adăogă Fratele-Andreĭ, fiind că voesc și eŭ a vedea acest mărețŭ tîrgŭ care ține aproape o lună și jumătate, cel maĭ faimos din Moldova, te voiŭ însoți la Fălticenĭ.
— La Fălticenĭ dar ca să nu ne scape tălharul, tălharul și înșelătorul
— La Fălticenĭ vom merge ! adăogă Fratele-Andreĭ.
VIII.
Fălticeniĭ.
La oare care distanță de țermiĭ rîuluĭ Moldova, față ′n față cu munțiĭ de la Baia, patru dealuri îşi împreună cappetele într'o singură vale, pe lîngă care se formează niște răscrucĭ sînuase, și în una din acele înfundăturĭ isvoarele și apele strînse de ploĭ formară niște lacurĭ saŭ iazurĭ, — pe fruntea unuĭ din aceste dealurĭ, se află situat renumitul Fălticeniĭ.
Cu o populație în destul de număroasă, cu maĭ multe strade din care una principală este locuită de maĭ mulțĭ paticularĭ oneștĭ, — cu case și cu diferite edifice publice, cu un numărŭ de bisericĭ și altele, nu putem zice de căt că Fălticeniĭ merită de a fi vizitațĭ de ceĭ ce doresc a cunoaște aceste frumoase pămînturi. — La Fălticenĭ se găsește o inteligință recomandabilă, junĭ cultivațĭ și femeĭ plăcute! — Cartierele luĭ însă sînt locuite de jidovĭ ca și la Iașĭ, ca la Tîrgul-Frumosŭ și la Mihăilenĭ, unde e vatra lorŭ. — Căte-va sate din pregiurŭ, aicĭ îșĭ vând productele ; și țeraniĭ iaŭ în skimbŭ obiecte le trbuincoase de la tîrgŭ, în locul celor ce aduc de vînzare, având tot-d′auna de a face cu populul sus descrisŭ, care putem zice maĭ că este în majoritate la numărŭ.
La estremitatea sa de la Nordŭ se începe intrarea într′un satŭ mare de căte va sute de familiĭ maĭ mult moștenĭ, numit Rădășeniĭ. — Populațiea acestuĭ satŭ, ce e numaĭ Romănĭ curațĭ, se ocupă de cultura pămîntuluĭ și maĭ ales de aceea a grădinilor cu poame. Merele și perele cele maĭ bune esŭ de acolo. — Rădășeniĭ, situațĭ pe costișe, represintă păduri întregĭ de arborĭ fructiferĭ ; și satul conținănd niște case maĭ îngrijite, cu o biserică măreaţă în mijlocul săŭ, se arată de departe călătorilor ce vin despre Bucovina, întocmaĭ ca un orașŭ nuoŭ.
Fălticeniĭ, precum arătarăm, fiind situațĭ între dealurĭ, nu se vădŭ de căt cănd sosește cine-va de tot aproape. În fie ce anŭ aci se face faimosul tîrgŭ la 20 Iulie, săntul Pie, care ține aproape șease săptămăni. — Moldoveniĭ numesc tîrgul de anŭ iarmarocŭ, care este analogŭ cu labr-marc al Nemților.
Iarmarocu dar de la Fălticenĭ e cel maĭ renumit din căte se fac pe fie ce anŭ în țeară.
O sumă de neguțitorĭ din toate părțile concură de a ′șĭ desface aicĭ mărfurile. Toțĭ provincialiĭ, proprietariĭ saŭ arendașiĭ, cu această ocasie, vinde și cumpără ; și o mulțime de comisionarĭ tîrguesc kiar pentru străinătate fel de fel de producte din țeară.
În timpul iarmaroculuĭ mulțimea e așa de numeroasă încăt face un ciudat contrastŭ cu ceea ce se află în alțĭ timpĭ. Strada principale căt este de lungă numaĭ are locŭ, mărginită pe de o parte și de alta de magasine cu mărfurĭ, pe care, cum arătarăm, le vinde maĭ mult jidoviĭ. Spre partea de la vestŭ, pe o poiană întinsă, este arangeat tîrgul cu tot felul de obiecte de manufactură și industrie, o mulțime de trăsurĭ de toate mărimile și de toate formele, fel de fel de obiecte de lemnărie, scîndurărie și lemne de construcțiunĭ, caĭ crescuțĭ bine adușĭ din Ungaria și din Bucovina, — din precupețĭ, cărciumarĭ și comediențĭ jucătorĭ pe funie și altele. De acolo spre dreapta și cam pe o coastă foarte largă este oborul de vite, adică ergheliĭ de caĭ şi cirezĭ de boĭ se aduc de vînzare, în întregŭ, saŭ capete în parte, Aci erghelegiul înfrînă aruncănd cu o mare adresă arcanul cel de părŭ de calŭ pe după grumaziul selbateculuĭ cursierŭ, căruia îĭ oprește răsuflarea, strîngăndu-l de gîtŭ, și el tîrăște după dînsul, în lupta și sbuciumarea luĭ, o mulțime de indivizĭ cari țin de un căpătîiŭ al arcanuluĭ, în care el este prins ; asemenĭ și taurul robustŭ și feroce, se luptă furiosŭ, aruncănd țărîna în sus cu cornul și cu picioarele, răgind din toată puterea ca un leŭ, pentru libertatea sa. Cumpărătoriĭ se preumblă de colo pînă colo și cearcă pe animale, iar fii cămpieĭ, adușĭ în cirezĭ marĭ, acoperind spațiul unuĭ întins ocolŭ, așteaptă în arșița cea împovărătoare a zileĭ, ca să li se destine partea și locul unde aŭ a merge... La capătul din josŭ al stradeĭ principale se află depuse în cantitățĭ marĭ peile și lîna ce se esportează peste graniță. — Arabale jidoveștĭ marĭ cu căte patru caĭ depun saŭ încarcă aceste mărfurĭ; hamaliĭ și lucrătoriĭ, întocmaĭ ca la un portŭ de mare, umple la sacĭ cu lînă și′ĭ leagă cu fringbiĭ în crucișĭ.
O nespusă activitate domnește pretutindenĭ o mare ferbere e în tot locul : — mulțimea oamenilor se aseamănă cu eșirea unuĭ furnicarŭ ce acoperă pămîntul - și de mulțimea carelor de transporturĭ un nuorŭ se rădică de pulbere care acoperă tot orașul și marginile luĭ.
În acest timpu fie ce casă particulară, fie ce cămăruță de la hanurĭ se înkiriază pe un prețiŭ esorbitantŭ. — Căt despre jidovi une orĭ se mulțămescŭ a eși din căsuțele lorŭ și a rămănea cu femeĭ, cu copiĭ sub cerŭ, numaĭ ca să ia kirie pe dînsele. Fie ce unghiŭ, fie ce gangŭ de vre o casă saŭ de prăvălie devine un magasinŭ de mărfurĭ de la Lipsca și une orĭ kiar de la Paris. Se zice că daraverea ce se face în cursul acestuĭ tîrgŭ se poate socoti de căte-va milioane. Fel de fel de contracte,fel de fel de skimburĭ se petrec aci în timpul iarmaroculuĭ ; iar samsariĭ și cămătariĭ roiescŭ ca din pămîntŭ și umblă mereŭ căutănd intocmaĭ ca niște copoĭ pe oameni lorŭ d′afaceri. — Toate monastirile din pregiurŭ și toată țeara ca să zicem așa, tîrguește d′aci căte le sînt de lipsă. De prin Rosia,de prin Germania și din toată Polonia Austriacă se găsescŭ negoțitorĭ de tot kipul și de tot felul și pînă și femeĭ . .—
Într′una din magasinele piețiĭ, la șeapte ore de dimineață, pînă încă nu ′ncepuse ferberea în tîrgŭ și aerul era ce-va maĭ curatŭ, un jidovŭ îșĭ făcea rugăciunea cu pănza pe capŭ, după obiceiŭ. . . În mizlocul magasinuluĭ se afla așezat un scriitoriŭ cu niște condicuțe, hărtie de scrisŭ, călimărĭ și cum penile de drămuit galbenĭ. — În partea din fundŭ era așezată lîngă părete o casetă de ferŭ cu cincĭ încuietorĭ, prea bine zăvorite, pe care numaĭ măna proprietaruluĭ eĭ le putea deschide cu o singură keie ce o ținea tot-d′auna legată de o curea și pusă în sînu ĭ. — În partea despre ușă și în dreptul ferestrelor era pusă o laviță, saŭ alt-fel să ĭ zicem o canapea de lemnŭ de biadŭ, pe care șădea vizitatori săĭ, saŭ samsariĭ cari nu încetaŭ de dimineață de cum se făcea zioă și pînă seara d′a intra ș′a eși, făcănd tot-d′auna larmă prin vorba lor cea aspră și sgomotoasă... Peste drumŭ era o cofetărie cu maĭ multe băncĭ la față, pe care se repausa oameni de bună condiție și kiar femeĭ cum se cade, ce veniaŭ dimineața a lua dulcețurĭ saŭ pe sub seară pentru înghețată. Această cofetărie era numaĭ bine așezată în fața bankeruluĭ sus arătatŭ, saŭ ca cum jidovul căutase într′adins un magasinŭ în fața cofetaruluĭ,arendașiĭ, pe toțĭ proprietariĭ, pe toțĭ cartoforiĭ și pe toate femeile ce frecantaŭ cofetăriea ; și cu acest kipŭ zaraful putea studiea cine este în lipsă de banĭ, cine avea nevoe d′a se împrumuta, saŭ maĭ bine, el pîndea de acolo ca un dihorŭ victimile sale, saŭ ca un păiajenŭ ce încurcă în ițele sale prăzĭ pe care le suge pînă la măduhă. Jidovul dar ce nu sfîrșise d′a se înkina, și care din prea multa sa aplecare la trebă, recitia psalmiĭ fără a înțelege nimicŭ din ceea ce citia, saŭ citia să zică numaĭ că citește, iar mintea îĭ umbla rătăcind, era Avrum pe care îl cunoaștețĭ că pățise cam multe și avea multe focurĭ pe inima luĭ. El aștepta maĭ mult de căt sigurŭ că era să vie timpul ca să poată răsufla, adică să vază pe toțĭ inemici luĭ îngenukiați dinainte-ĭ . . Așa dar după ce se înkină maĭ bine de o jumătate oră, plecănd mereŭ cu capul în josŭ și în susŭ, pînă văzuse că începuse a mișca oameni pe stradă, deslegă binișorŭ cornul, în care stă coprinse cele zece poruncĭ, din frunte, îl sărută, și′șĭ lăsă de pe dînsul acea prostire pe care, împreună cu o carte mare, le înfășură și le puse la o parte.
El însă era de tot amețitŭ de prea multe trebĭ din zioa trecută, și ca să se maĭ poată răcori scoase din pozonarul de lîngă sînŭ-ĭ keia cea legată cu curea, căută cumpenile cu care îșĭ petrecea uneorĭ drămuind galbeniĭ ; pe care daca găsia vre unul greŭ, îl făcea să fie maĭ ușorŭ tăindu-l puțin pe demărginĭ saŭ băgăndu-l în apă tare, — și deskise, oare cum maĭ rîzăndu-ĭ buza și okiĭ, caseta a le căriia zăvoare trosniră de maĭ multe orĭ. Într′însa se afla cutiĭ pline cu galbenĭ și altă monetă. — Sunetul acestuĭ aurŭ, cănd îl vîntura de plăcere căte odată părea că i aducea viață . . . Nu ne îndoim că poate se vor fi găsind din scoborîtoriĭ patriarhuluĭ Avram oamenĭ ce nu sînt atît de mult înkinațĭ auruluĭ, și care poate profesează cele maĭ umane simțimente în afacerĭ cu lumea, dar unul ca acela n′are nicĭ ca cum asemănare cu zaraful nostru Avrum! . . Osebit încă scripturile ordonă să urască cine-va pe inemicĭ, și kiar este o virtute din partea aceluia ce se va lupta în contra-le și ăĭ va ucide ; p′aceștĭ inemicĭ aĭ luĭ Israel scripturile îĭ numește goĭ. Avrum cel ce din ignoranță, credea că tot cela ce nu numește pe Dumnezeŭ Ehova, este goi, uitase că goi va să zică inemici patrii; — el se deprinsese a blasfema tot-d′auna pe goi, și din această deprindere, fiind și cam din natură necăjicosŭ, ar fi urmat a îndeplini litera scripturilor în contra tutulor celor care îl necăjia saŭ îl desprețuia . . . Dar fiind că nu se prea simția atîta în putere, probă de aceasta a fost întămplarea de la Poiene, el făcu jurămîntŭ să nu maĭ interesŭ, dănd niște loviturĭ mortale inemicilor săĭ...Așa dar el deskizănd casa cea de ferŭ cu banĭ, i se părea că aude căntecul triumfuluĭ ; sunetul zăvoarelor îl semăna cu trămbiţa de resbelŭ; la lucirea auruluĭ i se părea că vede strălucind căscĭ, scuturĭ și lăncile uneĭ armate ce sta gata de a fi la ordinile sale ; și samsariĭ ce mereŭ veniaŭ și eșiaŭ îĭ semăna ca niște ofițerĭ ce trebueaŭ să conducă acele legioane de imperialĭ, ruble și ducațĭ austriaceștĭ . . .
Tocmaĭ în acel momentŭ trecea pe stradă Andreĭ și juna sa consoarte, împreună cu paticularul Paris, nașu lorŭ.
Avrum îmĭ rădică okiĭ să vadă pe fereastră cine sînt aceĭ din stradă.
El rămase ca cum i ar fi dat cine-va tutunŭ pe la nasŭ, saŭ ca cum înlemnise cu măna pe capacul caseteĭ ce era jumătate deskisă, și cu okiĭ țintițĭ la drumŭ văzănd pe Lina alăturĭ cu Andreĭ și pe particularul, pe care îl ura de moarte, de cănd cu istoriea plăiașuluĭ de la Metocu lui Balan . . .
— Haĭ! blestemațĭ să fiițĭ voĭ și fii vostri! murmură între dințĭ jidovul măniosŭ, văzănd pe vară-sa convertită în creștină și pe toțĭ ceĭ d′alăturĭ cu dînsa. —
Eĭ se puseseră să șadă pe băncĭ dinaintea cofetării, iar Avrum îmĭ întoarse okiĭ să nu ĭ maĭ vadă.— Dar el lăsănd okiĭ pe aurul ce sta grămăditŭ în niște cutiĭ de ferŭ, fisionomiea luĭ luă un aerŭ spăimăntătorŭ; își ținea pumni încruntați d′asupra caseteĭ, grința cu dințiĭ și se făcuse palidŭ ca creta, și din cănd în cănd dănd într′o parte și ′n alta monetele, pe care le vîntura, urma blastemul săŭ cu maĭ mare focŭ ;
— A ! prin acest aurŭ proprietarul va ajunge a tîrî dinainte-mĭ ca un sclavŭ! prin acest aurŭ tot-d′auna dreptatea o voiŭ avea eŭ ! . . prin acest aurŭ cumpărŭ pe Dumnezeŭ și pe sănți luĭ! . . Îmĭ voiŭ răsbuna dar în contra inemicilor meĭ căt îmĭ va plăcea, prin aurul acesta! . . Rîdețĭ voĭ și mă batjocorițĭ căt vețĭ vrea, ziceți-mĭ jidove, tărtan și căte altele, dar eŭ vă voiŭ strivi cu puterea auruluĭ, vă voiŭ fereca în niște lanțuri din care nu vețĭ maĭ putea eși; vă voiŭ domni eŭ într′o zi pentru că voĭ sîntețĭ mișeĭ, fanfaronĭ și corumpțĭ ! . . Rîdețĭ voĭ și vă bucurațĭ astă-zĭ, pentru că eŭ voiŭ rîde măine de slăbiciunea și de căderea voastră! . . Vă maĭ zic pentru a treia oară : să fițĭ blastemațĭ ! . .
Și pînă a nu sfîrși el acest blasfemŭ, auzind la spatele luĭ deskizăndu-se ușa, lăsă repede în josŭ capacul caseteĭ cu baniĭ și se întoarse. — El îndată înghiți în peptul săŭ furiea și veninul de care era aprins, și se arătă liniștitŭ luănd oare cum un aerŭ veselŭ șl curtenitor.
Această metamorfosă se trecu ca un fulgerŭ în okiĭ și în fisionomiea luĭ.
Cel care intră pe ușă era Grigore care maĭ venise în zioa ceelaltă de vre o două orĭ la dînsul.— Dete bună dimineața intrănd și zaraful îĭ mulțămi surizăndu-ĭ. Grigore scoase dintr′un portofoliŭ micŭ două polițe, una de o mie cincĭ sute de galbenĭ,alta de o mie pe care le înfățișă luĭ Avrum, propuindu-ĭ a i le vinde cu un mare rabatŭ ; — Sînt de la o persoană cunoscută și prea sigură, adăogă el.
Avrum auzind de numele celuĭ pe care privea polițile le ceru să se uite la ele.
Grigore i le'ntinse
Avrum le observă bine și surise din adăncul inimeĭ sale, văzănd că e subsemnătura paticularuluĭ Paris.
— Bine, adăogă el, căt îmĭ lașĭ la sută ?
— Fie cincĭ-spre-zece, orĭ două-zecĭ, răspunse înfățișătorul cu polițile.
— Şease-zecĭ răspunse zaraful, și să priimeștĭ bani în irmilikĭ.
— A ! nu se poate, jupăne ! frigĭ lumina dumneata ! . .
— Haĭ ! fie cincĭ zecĭ, și iaĭ baniĭ jumătate aurŭ !
— Știĭ ce, jupăne, două-zecĭ și patru fie ? și daca aĭ ceva bancnote că îmĭ trebuesc pentru Austriea.
— Cincĭ fiorinĭ și cinci-zecĭ de creițarĭ galbenu ieĭ?
— Ba nu, adăogă cestălaltŭ, galbenul are șease fiorinĭ . . .
— Cănd cumperĭ marfă, — pofteștĭ rakiŭ? . .alt-fel și eŭ trebue să kișligŭ. . .
Fiind că negoțul principal al luĭ Avrum fusese și era cărciumăritul, îl luă gura pe dinainte cu vorba de rakiŭ . . .
Prin urmare oameni nostri tocmiră, vorbiră pînă făcuseră spume la gură, încăt Grigore de urît se lăsă după zisa zarafuluĭ.
Avrum se maĭ gîndi să i scază și dintr′atîta, începu a pune înainte nevoĭ și prăpăstiĭ, că e criză cum n′a maĭ fost nicĭ odată de banĭ și altele multe, și că ′șĭ a luat de seamă . . .
Grigore asemenea, spuind că este încurcat cu negoțiŭ, că îĭ trebue baniĭ pentru un cazŭ prea delicat, îl îtrebă : ce daĭ dumneata, jupăne
Avrum zise că el dă treĭ sute de galbenĭ pe amăndouă polițile.
Deteră în cele din urmă măna și Grigore îșĭ rădică baniĭ predănd polițele ce eraŭ cu nume deskisŭ, și eși din magasinul luĭ Avrum.
De și jĭdovul tremura numărănd baniĭ, dar se consola că are o armă la măna sa cu care să ′șĭ răsbune în contra paticularuluĭ, căruia avea de gîndŭ să ĭ scoață și măselele, cănd se va împlini termenul pînă la care maĭ era numaĭ cinci zile.
Particularul după ce se despărțise de Andreĭ și de Lina, plecă p′în piață, într′o cabrioletă care venise de ′l luase de la cofetărie, să meargă la vreun bankerŭ să găsiască două sute de de galbenĭ ca să ia o păreke de armăsarĭ ce ăĭ văzuse și care i a fost plăcut prea mult. Andreĭ voise să ĭ vorbească în oare care privință de soartea Marii, dar aceasta fiind un ce prea delicat, nu o putea face de față cu Lina. — Eĭ îșĭ ziseră să se întâlnească maĭ tărziŭ.
Particularul îĭ promise că îl așteaptă unde se vând caiĭ.
Încă pe la orele unu și jumătate, paticularul se afla dinaintea grajdurilor saŭ a balaganelor de scănduri, unde o sumă de caĭ, de toate soiurile, frumoșĭ la părŭ și de deosebite mărimĭ, se aflaŭ espuși la vederea amatorilor.
Paris se afla vorbind cu unul din aceĭ geambașĭ neguțitorĭ de caĭ, cel ce sta cu căciula în mănă dinaintea luĭ și nu ′l maĭ slăbea la fie ce vorbă numindu-l Euer excellenz, ekselenţie şi mărirea ta! . . Vorba lor era despre soiul cailor, care ce calitate și cățĭ anĭ avea, — ce prețŭ are cutare și cutare păreke, ș′ așa el nu înceta d′a vizita de colo pînă colo aceste grajduri improvizate.
În acest timpŭ trecu Avrum p′acolo. El avea un aerŭ ca cum măncase trînteală. — Particularul însă îndată ce îl văzu, îl opri în locŭ să ′ĭ propue de suma de care avea nevoe.
Iată ce se întămplase cu Avrum maĭ ′nainte cu căte-va momente.
După ce el plăti polițile pe care le a fost cumpărat, ăĭ veni să iasă p′ în tîrgŭ ca să vază cum mergea vînzarea vitelor.
Sosind la oborŭ, dete de Buhur acel cărătorŭ de apă al luĭ Așer de la Iașĭ, cel ce acum se făcuse neguțător de cai. — Se vede că Așer luase la vre un creditorŭ aceștĭ caĭ, și ca să ajute pe vekiul săŭ cărătorŭ de apă, îl trimise la iarmarocŭ. El adusese de vînzare o jumătate erghelie. Protoiereul localŭ, avînd lipsă de o păreke de telegarĭ tinerĭ, începuse tocmeala pentru o păreke care se găsia în ergheliea numituluĭ neguțătorŭ Buhur.
Pe cănd, după obiceiu, tîrgul se făcea cu vorbe și cu șirete mărgărite, protoiereul apucă de dete treĭ-zecĭ de galbenĭ pe părekea care îĭ convenia.
Buhur îĭ lăsase caiĭ cu treĭ-zecĭ și cincĭ. Avrum dete peste dînși făcănd tocmeala,— și cu aerul unuĭ neguțătorŭ cinstit, începu el a′ĭ învoi.
Zise de vre o cincĭ-spre-zece orĭ zăŭ prelegea lui că aceștĭ caĭ sînt eftinĭ și că sînt înfricoșeațĭ de bunĭ...
Părintele protoiereu se ținea la prețiul care îl didese. — Jidovul îĭ maĭ lăsase un galbenŭ.
Avrum îșĭ sumese măinile pînă la cote și începu să ție o predică protoiereuluĭ, să nu se scumpească, să ia caiĭ negreșit cu prețul cu care îĭ lasă negustorul, că nu găsește alți așa buni și cu asemenea prețiŭ . . .
Însfîrșit după o vorbă lungă, după ce se luară de căte-va orĭ de mănă și iară se lăsară, se făcu tîrgul pe treĭ-zecĭ și doĭ și jumătate ducațĭ.
Un calŭ se afla prins și era legatŭ de un căpăstru. Celălalt era în ergbelie și părea a fi maĭ selbatecŭ.
După tocmeală, priimind și arvună de la cumpărătorŭ, Buhur zise erghelegiuluĭ să arunce arcanul. Avrum numaĭ înceta d′a lăuda gustul protoiereuluĭ și calitatea cea bună a cailor.
Erghelegiul care umbla călare pe un călușelŭ, cu o mulțime de cojoace și țoale pe spinare-ĭ, începu a strănge arcanul învîrtindu′l ca niște colace pe după măinĭ, și aruncăndu′l cu multă adresă, sbură în susŭ și se fermă într′un okiŭ mare d′asupra cailor ce fugeaŭ speriațĭ în toate direpțiile, dar cănd căzu josŭ căzu tocmaĭ pe după gîtul aceluia pe carevoiaŭ a ′l prinde. Animalul se lupta cu o putere gigantescă. — Era în stare să tîrască cu dînsul tot iarmarocul Fălticenilor. Erghelegiul sări jos de pe calŭ țiind bine pe dupe mizlocul săŭ căpătîiul arcanuluĭ, și toțĭ ceĭ de prin pregiurŭ puseseră îndată măinile să ție de arcanŭ. Dar din greșeală erghe legiul scăpănd arcanul din măinĭ și calul fugind,robustu tare, aruncănd mereŭ cu picioarele dinapoĭ și țipănd ca un copilŭ, fiind prins de gîtŭ, și cu căt el trăgea, cu căt se lupta să scape, cu atîta maĭ mult okiul fringhieĭ celeĭ groase îl străngea de gîtŭ și ′ĭ oprea răsuflarea, Avrum ca să ajute confrateluĭ săŭ, pentru care vorbise căt i se uscase gîtlejul, avu nenorocirea să rămîe singurŭ, și fu tîrîtŭ prin spinĭ, țiind singurŭ arcanul pe brîncĭ; de care fu tăvălit p′în pulbere, cum ar tăvăli cine-va un pește p′în făină, încăt pantaloniĭ i se sfășiase de tot pe la genuke și pe dinapoĭ. . . Această scenă făcu pe toțĭ să rîză, pe erghelegiŭ, pe protoiereŭ și toțĭ cățĭ se aflaŭ împregiurŭ, pentru care Avrum se supărase focŭ. — Pînă să alerge erghelegiul să apuce pe calŭ de okĭ și de coamă, Avrum o păți căt de bună încăt dete Diavolului pe Buhur cărătorul de apă, atuncĭ neguțitorŭ, cu toțĭ cai luĭ și cu toată negustoriea-ĭ, dimpreună cu toțĭ ceĭ ce rîdeaŭ !..
Sculăndu-se Avrum din țărînă ca vaĭ de el, în rîsul celor dinpregiurŭ și în kilomanele copiilor, căută să ′șĭ învălească siăbiciunea, căcĭ, cu respectŭ, nădragi îĭ era rupțĭ de tot . . . și puind măna la capŭ văzu că pălăriea cu tikiea sa din crestetŭ nu este. Căciula i se ducea învîrtinduse pe coastă la vale. Dete dosu iute ca să o prindă. — Cătă nenorocire însă pentru junele nostru zarafŭ căcĭ pe cănd umbla ca un nebunŭ, cu capul rasŭ ridike, cu perciuni tăvălițĭ p′în pulbere și cu nădragi sfîșiețĭ, alergănd să prindă căciula cu tikiea-ĭ, se întălni cu tănăra Leiba și cu tatăl eĭ, pe care el o ceruse în căsătorie.
Împresiunea ce el făcu, în astă stare, junei Israilite fu grozavă. Ea se făcu roșie în căt pacă i se aprindea obraziĭ. Spiritul junelor Istrailire de la Fălticenĭ numaĭ poate fi înjugat de prejudițiĭ saŭ de a rămănea indeferentŭ la gustul unuĭ oare care bontonŭ. — Femeile și fetele escelează în toalete, și multe aŭ priimit kiar o bună educație... Avrum trecu pe lîngă dînsa nerădicănd oki asupra eĭ, ca cum n-ar fi fost cunoscut-o nicĭ odată. — Juna fată, precum e secsul care nu poate suferi tot ce nu e poetic, care nu poate iubi tot ce nu e roze, frumusețe, gustŭ, amorŭ, și armonie, înfățișă o căutătură nemulțămită care zicea multe lucrurĭ și că din minutu acela este otărîtă a nu ′l maĭ lua de bărbatŭ . . . El păruse dinaintea okilor eĭ grețosŭ, deșănțatŭ, kiar un monstru. Bătrînul eĭ tată, ca omŭ potolitŭ și cu cunoștință de lume, voi să acopere lucrurile prin vorbă, însă ea îl rugă daca se va putea să nu ′l maĭ priimească p′în casă
Așa dar Avrum trecuse pe lîngă eĭ cu oki în josŭ, fără a le zice o vorbă, și țiind cu o mănă pulpana gheroculuĭ ca să ĭ acopere multe lucrurĭ, maĭ ales că începuse a se zări prin ruptura pantalonilor o părticică din cămașa sa neagră ca păcura, de care nu se premenise de căte-va săptămănĭ.
Această întămplare a fost pentru el o calamitate ! . . Plecă dar de acolo necăjit, după ce îșĭ prinse căciula și o puse pe capŭ, căutănd căt maĭ îngrabă să se depărteze, să scape de tristul acel spectaclu. Atuncĭ el fu văzut de particularul, cel ce se părea că tocmai avea nevoe de el.
Puțin îĭ păsa paticularului daca jidovul, maĭ ținea minte de scena și injuriile ce i le zisese cu două-zecĭ de zile înainte.
— Jidove! îĭ vorbi acesta, am nevoie de două sute d de galbenĭ, poțĭ să mă împrumuțĭ ? îțĭ voiŭ da cincĭ-zecĭ profitŭ ; — în sorocŭ de o lună.
Particularul cu cea maĭ mare nepăsare promitea procente căt de marĭ numaĭ să găsiască cine să ′l împrumute . . .
Avrum uită acum întămplarea petrecută cu unminutŭ îndărătŭ, și se puse a cugeta bine ce să răspundă.
— Haĭ ! acum e timpul, zise el în sine, să ′ĭ aduc aminte că peste puține zile ăĭ voiŭ înfățișa polițile al cărora terminŭ espiră.
— Coconule Paris ! dumneata aĭ să′mĭ plăteștĭ două miĭ cincĭ sute de galbenĭ pe polițe, maĭ daŭ și aceste două sute de de galbenĭ care le cerĭ, numaĭ să am de la dumneata kișligŭ o sută la sută ! . .
— Ce spuĭ tu jidove, aĭ înebunit? De unde aĭ tu polițe de la mine ? întrebă Paris flegmaticŭ.
— Nu te săpăra coconule Paris ! — cunoștĭ iscălitura matale ?
— Le aĭ asuprățĭ? adăogă Paris.
Negreșit! . . răspunse Avrum.
Și el scoase cu mare aprindere polițile ce le avea înkise într′un portofoliu, pe care le arătă luĭ Paris.
Particularul luă polițile în mănă, se uită la ele sbîrci puțin din nasŭ, se uită bine la subsemnătură'citi data de pe dînsele, apoĭ scoțînd un memorialŭ din pozunaru-ĭ, pe care îl răsfoi iute : — ține, zise el, o să găseștĭ pe Dracu cu polițile astea ! — A fost și la Așer, unkiu-tăŭ din Iașĭ, cine-va cu dînsele, dar el le a răspins că sînt plastografe. De le veĭ arăta unde-va, te bag în criminalŭ!...
— Vaĭ ! cocopule Paris! am numărat banĭ pentru ele, zoŭ ! pre legea me ! . .
— Lasă acum asta, îmĭ trebue două sute de galbenĭ că am să cumpărŭ o păreke de armăsarĭ prea eftenĭ și bunĭ.
— Zoŭ ! pre legea me ! am numărat banile mele! . . adăogă zaraful făcănduse palidŭ la față ca mortŭ. — Vaĭ ! banile mele! . . și cănd zise aceste vorbe se învîrti pămîntul în locŭ cu dînsul și căzu josŭ viindu-ĭ amețeală.
Neguțitorul de caĭ puse măna pe el ca să′l ție văzănd că cade, și strigă numaĭ de căt un feciorŭ să ĭ aducă o cofă cu apă rece să ĭ toarne pe capŭ ; dar paticularul îșĭ întoarse spatele și se depărtă cu cea maĭ mare nepăsare.
Deșteptăndu-se Avrum din această amețiială ce îĭ venise ca un felŭ de atacŭ, plecă repede să afle unde este gasda aceluĭ Grigore care ăĭ vînduse polițile. Prin samsariĭ jidovĭ nu îĭ fu greŭ d′a afla.
Mergănd la dînsul nu ′l găsi acasă, dar văzu așteptănd la ușa luĭ pe o jună fată îmbrăcată într′o rasă. Cătă mirare coprinse pe jidovŭ recunoscănd în fisionomiea acesteĭ fete pe Maria, fiica particularuluĭ.
Avrum hotărĭ să denunțe polițieĭ pe acel omŭ ca pe un tîlharŭ, ca pe un plastografŭ.
Plecă dar repede să găsiască pe Altă avocatul, să se consulte cu el cum să pipăe lucru. — Dete Diavolilor în inima luĭ, pe cănd se ducea, pe particularul, pe vară-sa Lina și pe bărbatul eĭ, a cărora vedere de dimineață îĭ ațîțase prea mult măniea și'l făcu, într-un momentŭ, de orbire să numere baniĭ, numaĭ cu scopŭ de răsbunare, fără a ști ce făcea ; — și de și numărase numaĭ a cincia parte din suma coprinsă în polițe, era destul de mulțĭ banĭ ca să simță o așa mare pagubă . . . Pentru ăntîĭ în viața luĭ s′a întămplat să fie el înșelat. — Se consola însă că va face și n aceasta ce a făcut cu altele multe ca să nu peardă..
De aci vine zicătoarea că jidovul și kiar cănd îl vezĭ perzănd el căștigă. — Dă una și ia o sută ! . .
În o parte a orașuluĭ, cam spre sudŭ, se află o casă veke de o formă orientală, nu departe de biserica Săntu Pie, patronul iarmaroculuĭ . . . . La fața acestor case este pusă o insemnie veke : Hotel de Moldavie.
Maĭ multe camere, cu o curticică și cu un grajdiu vekiŭ de scăndurĭ și cam plecat la o parte, sînt de închirait pentru pasagerĭ carĭ mereŭ se skimbă căt timpŭ ține iarmarocul.
La intrata dar în acest birtŭ se afla Maria șezănd tristă pe o laviță. — Ea era perdută în cugetărĭ, oprinduse ca să se repause un momentŭ de osteniala ce o simțise. Toțĭ streini cari intraŭ și eșiaŭ de prin apartamentele lorŭ nu treceaŭ pe lîngă dînsa fără să le atragă băgarea de seamă, saŭ fără a vedea cu mirare pe această suroră eșită din monastire.
În timpul acestuĭ tîrgŭ, fiind lume prea multă, nu se face atîta băgare de seamă cine de unde e și cum a venit.
Copila însă avea okĭ roșiĭ ca cum vărsase lacrime; — de şi kinul eĭ încă departe de a fi vestejtŭ prin arzătoarea suflare a suferințelor, inima eĭ ascundea durerĭ ce și le potolia numaĭ plăngănd. Fiind ea în această stare, văzu de la ușa din fundŭ că intră un omŭ a căruia fisionomie îĭ era prea bine cunoscută, dar portul săŭ îĭ era streinŭ ; ea rămase surprinsă și estasiată; inima-ĭ în acel momentŭ bătu..
Acest omŭ era Grigore, cel ce lepădase de pe dînsul rasa frățiorului din monastire și ′șĭ cumpărase din piață cele șaĭ elegante răndurĭ de învestmîntări. — El avea înfățișarea unuĭ baronŭ.
Maria scoase un țipătŭ fără voea eĭ.
El fu oprit un minut dinainte-ĭ coprins de un estasŭ văzănd-o, dar temăndu-se să nu ′l observe cine-va din ceĭ care ocupau acele camere, trecu înainte, arătănd ca cum n-ar cunoaște-o.
Maria deskizănd okiĭ încă odată de a ′l privi bine, păru că îĭ trecu un ferŭ rece prin inimă. Se luă după el pentru a ′l ajunge, dar puterile o părăsi și căzu josŭ.
Grigore eșind în curtea birtuluĭ zise vizitiuluĭ săŭ să gătească caiĭ, să pue hamurile pe eĭ, că după o jumătate oră vor pleca la drumŭ.
Maria abea se tîrîse pînă la ușa din față pentru a ′l maĭ privi încă odată cănd va eși.
Grigore intră în camăra ce o ținea cu kirie d′alăturĭ, și apoĭ eși să keme pe birtășiță, care era o femeie groasă și cam cicălitoare, să ′ĭ facă socoteala și să se desfacă de la hanŭ.
Birtășița tocmaĭ lipsea atunci. El plecă să iasă pe poarta despre stradă. La poartă eraŭ grămădite din întămplare niște cărițe cu fînŭ care baricadase e;irea din curte. Fu dar silit să se'ntoarne iarășĭ prin săliță, unde Maria îl aștepta. Fără voea luĭ căută atuncĭ să se oprească dinaintea eĭ și să o întrebe.
— Mărio ! nu te conoșteam cum staĭ gemuită pe acea lăvicioară ascunsă la întunericŭ ! — dar cum sa′ întămplat să viĭ, Mario ?
— Văz Grigore ! înțelegŭ acu care unde e și ce omŭ aĭ fost! — Trebueam să știŭ aceasta atuncĭ cănd juraĭ pe Dumnezeŭ și pe tot ce aĭ scumpŭ în lume! . . răspunse Maria aprinsă la față și înecată de suspine.
— Mario nu fiĭ nebună ! adăogă Grigore, de unde să mĭ fi trecut prin minte că tu veĭ veni la Fălticenĭ! Spune cu cine aĭ venit, și ce trebă aĭ avut aci? . . Eștĭ venită cu niscai-va maicĭ ?
— Am venit numaĭ pentru ca să te întălnescŭ : am venit singură, răspunse Maria.
— Singură aĭ venit de la Neamțu?
— Am venit cu maicile peste munțĭ pănă la monastirea Rîșca. — De acolo știind că Fălticeniĭ sînt aproape, am plecat singură și pe drumŭ am întălnit niște căruțe cu fînŭ, cu care am venit pînă aicĭ...
— Nenorocită Mario ! zise el.
— Bine aĭ zis, sînt neporocită că m aĭ făcut să fiŭ așa ! adăogă Maria cu maĭ mare durere.
— Eĭ bine acum, Mario?
— Acum pentru că te am văzut și m′am încredințat, voiŭ merge să ′mĭ curm zilele aruncăndu-să în iazul ce'l am văzut cănd intraiŭ în orașŭ.
— Mario, ce zicĭ ? adăogă Grigore făcănd nişte okĭ marĭ.
— Atîta rămîne pentru mine! . . răspunse juna fată desperată.
Grigore temănduse de vre un scandalŭ, înțelegănd pînă la ce grad mergea nebuniea saŭ desperațiea eĭ zise :
— Liniștește-te, și tragete maĭ la o parte să nu auză lumea ce zicĭ. . .
— Pentru ca să nu auză lumea și poate o să te învinovățească, voiŭ tăcea și voiŭ muri fără ca ca nicĭ numele meŭ să fie cunoscutŭ. . .
— Mario te iubescŭ !
— Așa, mĭ aĭ maĭ zis, și pentru că te am ascultat am astă-zĭ a plănge ș′a mă căi. . .
— De ce Mario ?
— De ce, nu pot să spuiŭ. — Inima ta o știe!..
Gregore întunecă fruntea și ′șĭ posomorĭ sprîncenile ca cum un nourŭ s-ar fi risipit în fisionomiea și ′n inima luĭ.
— Te iubesc Mario și voiŭ face tot-d′auna totul pentru fericirea ta ! Pedepsească-mă cerul daca cugetările mele fură de alt-fel.
— Maria se uită lungŭ la dînsul și auzind acestea i se păru că în adevăr cele ce ′ĭ zicea sînt adevărate, că vorbele luĭ ar fi espresiunea uneĭ inime sincere, și că toțĭ ceĭ ce o informase răŭ despre dînsul voesc numaĭ a o amăgi. Ea îĭ surise dar cu acel surisŭ argelicŭ, încăt par′că, într′un momentŭ,inima luĭ Grigore fu atinsă.
— Grigore! adăogă ea, vezĭ am făcut jertfe pentru tine ! am nesocotit depărtarea, am învins obositoarea cale, mi așĭ fi dat și kiar viața pentru tine! — am venit ca o nebună ca să te revăz!...pace nu'mĭ maĭ rămăsese!... Amorul e Dumnezeul meŭ!...
Bucuriea și consolarea de un minutŭ a juneĭ Marii părea că o strămutase în cerurĭ.
Un militarŭ se oprise în fața lor. — Acesta era Jak care, după informările ce luase, venise a întreba de Grigore la otelŭ, și vizitiul din curte i ′l a fost arătat.
— Domnule, pe dumneata te caut de cincĭ zile ! . . se adresă acesta către Grigore. Grigore îĭ răspunse cu politețe.
— Ce trebă avețĭ dompule cu mine? întrebă Grigore.
— Viŭ de la monastire de la Neamțu și d′acolo ți am luat urma- Cestiea e de niște sineturĭ subsemnate de dumneata în locul părinteluĭ iconomul, pentru bani ce i aĭ redicat de la tată-meŭ . . . Păteștĭ, domnule, baniĭ, saŭ nu ? . .
— Adevărat eram secretarul iconomuluĭ, și orĭ ce actŭ atingător de interese se scriea de mine, dar subsemnătura este a iconomuluĭ. . . Cu toate acestea baniĭ mi se pare că sînt răspunșĭ ! . .
Grigore căuta să scape de acestŭ Jac, că după căte-va momente era să se urce în trăsură se plece.
— Domnule te daŭ în măinile poliții ! adăogă Jak, este constatat. .
Maria auzind acestea rămase încremenită.
— Daca aĭ ce-va să reclamĭ de la mine, răspunse Grigore, ușile tribunaluluĭ vă sînt deskise . . .
— Dar eŭ îțĭ rup urekile, adăogă Jak înfurieat, plăteștĭ banĭ, saŭ nu?...
— Kiar acum în momentul acesta ? întrebă Grigore pe Jak.
— Vorbă lungă nu voiŭ să fac cu un mișelŭ ca tine ! Am a lat ce fel de omŭ eștĭ și cu cine am de aface ! . .
— Cel puțin îmĭ vețĭ lăsa un timpŭ să mă gîndesc, să caut îni nventarŭ, să ′mĭ aduc aminte, adăogă Grigore.
— Dumneata veĭ merge ăntîĭ să daĭ un garantŭ la poliție că nu veĭ fugi, și apoĭ să vorbim.
Maria auzind acestea, niște sudorĭ recĭ o trecea unele după altele.
— Putețĭ, domnule, daca socotițĭ că avețĭ vre un dreptŭ.
— Bine dar !
Și Jak eșĭ să meargă a îndeplini oare care forme pentru arestarea acestuĭ omŭ.
Grigore zise Marii : — Îngerul meŭ așeaptă aci că mă întorn numaĭ de căt ! . . și el turburat și aprins se depărtă.
Maria rămase pe locŭ ca înlemnită, fără a putea profera o vorbă.
Grigore zise vizitiuluĭ în curte ca într′o clipeală de okĭ să fie caiĭ pușĭ la trăsură, pe de altă parte se scoborĭ la bucătărie, de unde kemă pe stăpăna hanuluĭ afară. — Îĭ puse în mănă zece galbenĭ.— Poftim pentru zece zile kiriea cameri mele și a grajdiuluĭ, maĭ poftim și pentru slugĭ încă treĭ sferturĭ de irmilicŭ, acum putețĭ înkiriea altuia camera mea. Pînă dete bani femeeĭ, caiĭ fură puși la trăsură și vizitiul stătea pe capră. El se urcă în trăsură, şi fiind că pe uliţa cea mare era prea multă lume grămădită, zise vizitiuluĭ să apuce prin o uliță de la margine. . .
Stăpăna hanuluĭ îĭ zise de treĭ orĭ foarte mulțămesc și ′ĭ pohti călătorie bună.
Cănd eșia pe poartă, tocmaĭ se întălni față în faţă cu particularul şi cu Andreĭ ce eraŭ într'o trăsură. . — Acesta îĭ descriea nenorocirea ce amenința pe fiica sa cea abandonată dintr′o monastire în alta,fără însă a ști că ea se afla în Fălticenĭ.
Grigore cum ăĭ văzu de departe îșĭ învăli fața cu o parte a mantaleĭ.
Iată-l ! iată-l mișelu cum îșĭ acoperă fața să nu fie cunoscutŭ ! . . zise Andreĭ către paticularul și arătănd cu degitul la trăsura ce apucase de eșise din hanŭ și se depărtase ca la vre o cățĭ va stănjenĭ.
— Nu′mĭ spuseșĭ maĭ îndată să ți′l iaŭ josŭ din trăsură, să puiŭ să′ĭ dea bice ca la un mojicŭ, adăogă particularul.
În acestea trăsura luĭ Grigore dispăru ca fulgerul. — Nenorocita Maria putu să aștepte mult și bine pe acela căruia îĭ sacrificase inima.
După o jumătate oră Lac, Andreĭ și paticularul intrară la acel birtŭ, pe ușa din față. Maria aștepta înțelenită ca o statue, neștiind în cotr′o să apuce și ce să facă, adăstănd încă pe Grigore ce-ĭ promisese că o să vie.
— Mario ! a ! copila mea ! zise paticularul în sine, văzănd pe Maria stănd la ușa oteluluĭ, ce cauțĭ tu Mario ? cum se poate să fiĭ aicĭ? . .
În acest momentŭ tabloul dureroaseĭ miseriĭ omeneştĭ îĭ isbise privirea....
Maria numaĭ știu ce să răspundă văzănd pe particularul, pe care îl cunoștea de patronul eĭ, de stăpănul ei. — Se făcu roșie și lăsă capul în josŭ.
Paris rămase lîngă dînsa de a o cerceta, pe cănd Lac și Andreĭ se duseseră să întrebe de Grigore.
— Mario nu răspunzĭ ? cu cine aĭ venit? . . repetă încă odată particularul, cel ce în fun ′ul inimeĭ începuse a simți durerea și remușcarea unuĭ părinte ce a fost abandonat pe fiica sa, din care causă o putea vedea ca și perdută . . . Părințĭ! maĭ nainte de toate voĭ sîntețĭ răspunzătorĭ dinaintea luĭ Dumnezeŭ de soartea și de viitorul fiilor vostri ! Vă va întreba vocea inimeĭ voastre, ațĭ împlinit sănta datorie ce vă impune religiea și amorul vostru paternŭ? N′ațĭ mințit dinaintea luĭ Dumnezeŭ și natureĭ ? . . . Făcut-ațĭ voĭ ce-va bunŭ pentru acesrĭ copiĭ, saŭ însușĭ voĭ le ațĭ săpat mormîntul, tărăndu-ĭ la degradare, la perzare prin pasiunĭ, prin viciul și multa vosstră corumpțiune ? . .
Particularul simți lovirea trăsnetuluĭ pe capul săŭ rekemănd toate acestea în mintea sa. — Koprins dar de rușine și umilitŭ dinaintea luĭ kiar, încetă d′a o maĭ întreba și îĭ zise să vie cu dînsul
În acel momentŭ căți-va junĭ, fiĭ de părințĭ notabili din Moldova, eșiaŭ împreună cu căte-va femeĭ din una din camerile birtuluĭ, unde petrecuseră noaptea și keltuise cu ele maĭ multe sute de galbeni. Ele eraŭ niște fete venite pe timpul iarmaroculuĭ, din Galiția, june și îndestul de frumușele . . . Eĭ eraŭ beţĭ morţĭ, cu părul vălvoiŭ în capŭ, cu pălăriile turtite pe o ureke și cu îmbrăcămintea desmățată... Vorbele ce eșia din gurile lorŭ era tot ce e maĭ degradatorŭ, tot ce e maĭ scandalosŭ... Băutura, femeile,jocul de cărțĭ îĭ făcuse să semene ca niște sălbatecĭ . . . și ceea ce era maĭ tristŭ că mulți dintre aceștĭ junĭ învățaseră în străinătate, adică părinți lor keltuiseră marĭ sume de banĭ pentru a face din eĭ oamenĭ cum se cade ; eĭ se numiaŭ floarea inteligințeĭ, saŭ viitorul țereĭ ! . . Unul era îmbrăcat c′o bluză de vară și ținea în mănă un biciŭ de caĭ, altul purta un paltoŭ negru și era îmbumbat ca cum era iarna. — Eĭ ziceaŭ că veniseră la iarmarocŭ să cumpere saŭ să vîndă caĭ, să facă trebĭ de negoțŭ, să vîndă grîŭ, păpușoiŭ saŭ spirtŭ ; însă cu toate acestea nicĭ unuĭ nu scăpase fără a face datoriĭ ș′a se împrumuta pe la jidovi, dănd polițe cu patru-zecĭ la sută procentŭ.
Particularul, văzăndu-ĭ că trecŭ pe lîngă dînsul și începŭ a rîde de elŭ, pentru că ′l vedea vorbind cu Maria, îșĭ întoarse capul să nu′ĭ vadă. Uniĭ eraŭ kiar dintre cunoștințele luĭ.
Eĭ începuseră a rîde tare și a′l provoca, zicăndu-ĭ că ș′a adus amoreasa la Fălticenĭ.
— Tacă-vă gura canalia ! replică Paris celor ce rîdea de dînsul.
Cel care era învesmîntat cu bluză și cu un biciŭ în mănă, și care zicea că se trage din una din cele maĭ notabile familiĭ a le țereĭ, se opri să ceară cuvăntŭ luĭ Paris, daca și pe el îl insultă împreună cu toțĭ ceĭ-lalțĭ cari se trăgeaŭ din niște familiĭ obscure, și cu care numaĭ la tîrgul Fălticenilor se aflŭ în relaţiunĭ; cănd în alt locŭ şi'n alt timpŭ, şi maĭ ales sub regimul guvernelor trecute, îĭ maltratase și le didese palme : dar astă-zĭ subt un regimŭ constituționale de libertate și egalitate putea merge cu dănși numaĭ la Fălticenĭ, în una din camerile Hotel de Molduuie, să petreacă o noapte cu căte-va femeĭ . . .
— Paris, credŭ că nu veĭ zice și de mine ceea ce pronunțașĭ ? . . Te respectŭ pentru că eștĭ Paris, iar alt-fel am fi avut de a face amăndoĭ ! . . adăogă junele fiŭ de boerŭ ofensatŭ.
— Tată-tăŭ colonelul . . . nu crez că te a învățat să te tăvăleștĭ prin cărciume într′o asemenea stare ! . . răspunse paticularul furiosŭ, — dar el lăcrămă din inimă văzănd și pe fie-sa tăvălită asemenĭ; — și el continuă ca un nobilŭ provocatŭ și ca un părinte nenorocitŭ. — De ce nu′țĭ căutaĭ de cale ! de ce vorbeștĭ cănd nu știĭ ! de ce batjocureștĭ fără să te gîndeștĭ! . . Asta este principiul ce ți′l a însuflat părintele șl dascăli tăĭ ? . . Cănd aĭ fi fost și tu un tată, cănd aĭ fi cercat durerea d′a vedea pe copilul tăŭ căzutŭ și desmoralisatŭ, cănd aĭ fi avut nenorocirea d′a vedea pe fiul tăŭ că se perde și nu poțĭ a′ĭ întinde măna să ′l scapĭ, pentru că niște suptilitățĭ, la care ținemu maĭ mult de căt la copilŭ și la săngele nostru, ne oprește; pentru că perdurămŭ morala care o avea oameni maĭ ′nainte și ne făcurămŭ sclavi corumpțiuniĭ ! . . pentru că batjocurim săntele noastre datoriĭ de cetățenĭ și de părințĭ; pentru că facurăm tot-d′auna ce ne a șoptit streinul și înșine noĭ ne numirămŭ străinĭ prin purtarea ce o avurămŭ, ca nobilĭ către noĭ și către populŭ!... Aşa dar cănd aĭ fi fost un tată şi aĭ fi ştiut căt suferŭ în momentul acesta, cănd aĭ fi putut în momentul acesta să′mĭ citeștĭ inima, atunci ți așĭ răspunde la întrebarea ce mi o facĭ, dar fiind că eștĭ numaĭ un copilŭ, îțĭ zic să te depărtezĭ. — Lasă-mă ! . .
Și cele maĭ amarĭ cugetărĭ sfărîma peptu luĭ!...
— Paris, îmĭ veĭ da socoteală de astă insultă și te provoc la duelŭ.
Paris luănd pe Maria lîngă sine, pe care o strîngea căt putea la sînul săŭ :
— Îțĭ voiŭ răspunde ca unuĭ copilŭ dănduțĭ o palmă și pe urmă mă voiŭ esplica cu tată-tăŭ . . .
În acest momentŭ coconașul fiind că fusese părăsit de tovarăși săĭ, ceĭ ce văzănd că se îngroșa gluma eșiseră și se depărtaseră în strază, zise maĭ mult cu gura jumătate : — ne vom bate ! . .
Particularul îĭ întoarse spatele fără a voi să′ĭ răspundă.
Jak tocmaĭ venia împreună cu Andreĭ care căutase pe omu lorŭ și aflară că el s′a dus de tot de la birtŭ.
Mișelul a plecat și a trecut granița ! — zise Jak plin de mănie, fiind că am aflat de la poliție că ′ș′a scos pasaportŭ...
— Negreșit, adăogă Andreĭ, a plecat azĭ la unspre-zece ore, cănd ′l am întălnit cu trăsura.
Maria auzind pe Jak, pe care îl văzuse certăndu-se cu Grigone, a înțeles de cine vorbește :
— Ah ! îmĭ vine să mor! mor! . . repetă ea de două treĭ orĭ, și căzu leșinată . . .
— Mario ! Mario, ce aĭ? ce ți a venit? . . Paris o redică pe brațele sale.
Toțĭ rămaseră înmărmurițĭ de astă întămplare, afară de Andreĭ care știea ce-va din împregiurările eĭ . . . El puse măna să ajute pe Maria ca și Paris, cănd ea rămăsese ca o peatră în măinile lorŭ.
— Ce este? ce este ? întrebă Jak pe Andreĭ cel ce îĭ arătă făcăndu-ĭ semnŭ că e o fată nenorocită.
— Sărman copil ! nenorocit tată ! . . murmură Paris care în inima sa n′avea a împuta de căt luĭ nenorocirea Marii.
Junile coconașŭ eșise în ușa din stradă, plesni de vre o două orĭ cu biciu și cu o voce răgușită adăogă : — Daca, Paris, nu mĭ veĭ da satisfacție apoĭ te voiŭ aștepta în uliță la cofetărie și acolo vom vorbi !
Paris ca eșit din mințĭ.
— Canalia ! te ducĭ, orĭ nu ? . .
— Lasă-mă, unkiule, că ăĭ voiŭ da eŭ satisfacție domnișoruluĭ aistuia ! . .
Jak eși, însă nu cu scopŭ de a se ocupa de junele feciorŭ de boerŭ, care cu toate acestea o luase la piciorŭ, dar ca să cerceteze de cel care îĭ datoria . . .
Pe cănd Paris, împreună maĭ cu jumătate din numărul pasagerilor și cu birtășița, se ocupaŭ ca să întoarcă la viață pe Maria, Andreĭ alergase să aducă un doctorŭ și pe Lina, ca să ajute pe Maria, pe care o duseseră și o așezară kiar în camera în care fusese maĭ ′nainte Grigore.
În curte se făcuse o larmă mare ca cum se aprinsese tot hanul. — Uni dintre pasagerĭ alergară să vază ce e, şi întrebăndu-se între dînţi cine este această copilă, de care nobilul particularŭ se ocupa atîta de mult, eĭ înțeleseră și se cam lăți vorba că e kiar fiica luĭ.
Larma însă de afară le ocupă mințile.
Cătă mirare coprinse pe paticularu cănd văzu pe Avrum, împreună cu alțĭ doĭ treĭ jidovĭ, că aducea în curtea hanuluĭ trăsura luĭ Grigore.
Jak se afla numaĭ în ușa despre stradă a oteluluĭ și birtășița alergă să ĭ spue că omul pe care îl căutase îl aducea jidoviĭ cu trăsura și cu tot bagagiul săŭ înapoĭ.
Jak trase sabiea pe jumătate, hotărît în acel momentŭ de furie să′l depintece în două, ca pe un tălharŭ ce ĭ măncase atîțĭ banĭ, și plecă cu pașĭ repezĭ spre curtea oteluluĭ ca să′l găsiască.
Particularul ocupat încă de Maria, cel ce nu ĭ prea părea bine că jidoviĭ întorsese pe un omŭ ce ĭ făcuse atît răŭ, și fiind că numele săŭ amestecat în această circumstanță sunase cam mult la urekĭ, se temu că lumea nu e așa neroadă să nu înțeleagă, și scandalul era aproape să se resfrîngă pe persoana luĭ . . . El isbuti d′a o întoarc la viață, făcănd-o a se deștepta. Maria deskise okiĭ și se văzu veghiată de particularul, pe care ea nu′l știea de tatăl eĭ.
— Mario, spune ce aĭ ? cum aĭ venit, cine te a adus pînă aicĭ? . . întrebă particularul pe fie-sa.
Maria întrocănd okiĭ de vre o două ori împregiurul cameriĭ, lăcrămă și zise cu cel maĭ profund suspinŭ și cu o voce stinsă de tot. — Ah ! morŭ!... voesc a mă înturna la monastire de unde nu voiŭ esi maĭ mult!...
Paticularul sta cu okiĭ ațintițĭ la dînsa, fără a cuteza să se determine, fără a cuteza să arate ce cugeta.
În acestŭ timpŭ sosi și doctorul cu Andreĭ și cu Lina, pe care îĭ lăsă să vază și să îngrijească de Maria.
Afară, Avrum striga în gura mare : — plastografie aĭ făcut talharule ! talharule ! . . să merge la poliție și altele multete . . . și umblănd de colo pînă colo ca unŭ nebunŭ, voi să intre în camera unde fusese Grigore maĭ ′nainte, și acolo rămase cu gura căscată și cu okiĭ spăriațĭ, găsind pe paticularul cu toțĭ ceĭ-l-alțĭ și cu Maria.
— Ce cauțĭ ? aĭ adus cele două sute de de galbenĭ de care ți am vorbit astă-zĭ ? îĭ zise particularul, oprindul în ușă și cu un tonŭ aristocraticŭ.
— Am adus pe talharul care a făcut plastografiea! . . răspunse Avrum.
— Dracu să te ia ! adăogă Paris zarafuluĭ, și ĭ întoarse spatele.
Avrum se trase îndărătŭ.
Trăsura luĭ Grigore era în curtea oteluluĭ. Dar Avrum crezănd că ar fi maĭ bine să fie și un omŭ polițienescŭ față cănd va da josŭ pe prinsul săŭ, tocmaĭ din întămplare văzu trecănd pe uliță un gendarmŭ care mergea cu o condicuță la subțioară. Alergă să′l keme, iar la mizlocul săliĭ se împedică de birtășiță și de Jak care tocmaĭ îșĭ punea sabiea în teacă.
— Pardon ! pardon ! . . strigă Avrum . . .
— Aĭ înebunit jidove! zice Jak, văzăndu-l că aleargă ca eșit din mințĭ și striga pe gendarmŭ în gura mare.
În curte rămăseseră doĭ samsarĭ ca să păziască pe Grigore. — Grigore se didese binișorŭ josŭ din trăsură și intră alăturea cu grajdiŭ, unde se afla destinat locul pentru oare care trebuințe...
Avrum și toțĭ ceĭ-l alțĭ și cu gendarmul kemat din drumŭ, intrară în curte, căutară în trăsură, în grajdiu și pretutindenĭ, dar nu aflară pe cel care îl căutaŭ. Avrum rămase și maĭ răŭ cu gura căscată și ′cu buzele umflate, uităndu-se la trăsura ce n′avea maĭ nimic într′însa și care era o nadișancă ce era luată cu kirie. Vizitiul era proprietarulŭ eĭ.
Grigore găsind din dosul grajdurilor două scăndurĭ scoase, eșise pe acolo cum ar fi eșit pe poarta cea mare a oteluluĭ ; și având asupra sa un kimirŭ plin cu aurŭ, cu care era încins pe sub cămașă, un pasaportŭ în toată regula și vizat de poliție, se aruncă într′o araba jidovească ce trecu p′acolo din întămplare și care mergea la Bucovina. După treĭ carturĭ de oră de la eșirea sa din Fălticenĭ, trecu granița la Cornu-Lunci în Bucovina și de acolo se dirige spre Rădăuți.
Paticularul căt fu de supărat, asistănd la această scenă, nu se putu opri d′a nu rîde.— Luĭ Jak îĭ zise să se liniștească că are el mizloace să facă pe călugărŭ de a ĭ număra baniĭ.
Acum aștepta să audă părerea doctoruluĭ despre Maria, și apoĭ să se gătească a părăsi iarmarocu de la Fălticenĭ, fiind că huetul depre căte se întămplaseră nu îĭ convenia.
Avrum, desperatŭ că n′avea cel puțin o armă ca să′șĭ poată răsbuna vre odată, se gîndi de a da și cele două sute de galbenĭ care i le ceruse particularul. El plecă ca vîntul să se ducă la cantoriul săŭ,de unde se înturnă îndată.
Paticularul trecuse într′o cameră deosebită. — Se preumbla cu pașĭ rarĭ și cugeta la starea și împregiurările sale.
— Am adus cocopule Paris două sute de de galbenĭ care i ațĭ cerutŭ, numaĭ te rog să am înscris bunŭ și sigurŭ de la dumneata . . . zise Avrum intrănd pe ușă cu căciula în mănă, și peptul bătănduĭ că venise prea iute.
— Căt să punem procentul ? întrebă Paris pe Avrum.
— Nicĭ un procentŭ, răspunse Avrum.
Particularul se miră și cugetă ce drăcie va maĭ fi voind să facă jidovul.
— Aĭ înebunit, zise el, să mi daĭ tu mie banĭ fără să mĭ eĭ dobăndă ? Pentru ce îĭ daĭ?
— Nu viĭ daŭ cu dobîndă, dar ca să mi daĭ mata cu arendă rateșul de pe moșiea dumitale de la Trotușŭ, aproape de Tîrgul-Ocni, ca să fiu maĭ aproape de Odobeștĭ, că voiŭ să facŭ speculă cu vinurĭ de la Odobeștĭ și de la Panciu, adăogă Avrum întinzănd dinaintea paticularuluĭ ceĭ două sute de galbenĭ, înfășurațĭ cu hărtie vînătă, făcuțĭ două fișecurĭ.
Particularul stătu un momentŭ la gîndurĭ aducăndușĭ aminte că femeea sa ura prea mult pe jidovul acesta, dar iarămĭ cugetŭ el în sine, — cănd ea va vedea frumoșiĭ caĭ ce ăĭ voiŭ aduce, nu va maĭ zice nimicŭ.
— Bine dar, fie . . .
Avrum mulțămind paticularuluĭ, și înșirănd un pomelnicŭ de laude cum că cu toți caută să trăimŭ unŭ cu altul, că și el vrea să mănănce o păine pe urma unuĭ boerŭ ca dănsul, și Dumnezeŭ să ĭ dăruiască sănătate și banĭ mulțĭ . . . în inima sa îl blestemă de cincĭ-spre-zece orĭ, și hotărĭ ca în locul celor treĭ sute de galbenĭ ce didese pentru polițele luĭ, să ia treĭ miĭ din spinarea locuitorilor de pe moșiea-ĭ . . .
Doctorul veni să vorbească particularuluĭ.
Cum este feteĭ ? întrebă Paris.
Doctorul, cu oare care aerŭ curtenitorŭ, îĭ zise că nu este periclu, dar îĭ maĭ spuse ce-va pentru care un bărbatŭ de inimă, un părinte adevărat, un părinte cum trebue i ar fi venit să′șĭ trîntească un pistolŭ în capŭ. — Maria era în drumŭ de a deveni mamă...
Tristŭ oare cum și nemulțămit paticularul, și aducăndu-șĭ aminte de cele ce ĭ spusese Andreĭ, că auzise convorbirea cea de la capătul cărăruei sub poalele dealuluĭ cetățiĭ Neamțuluĭ, zise în sine:
— Copila mea perdută ! . . .
IX.
Scene de lipitorile satelor din Moldova.
Între Tîrgul-Ocneĭ și Bacăŭ găsește cine-va apa Trotuşul, un rîŭ foarte interesatŭ curgănd p'între munțĭ și traversănd căte-va cămpiĭ pînă ce se aruncă în apele Siretuluĭ. El curge pe un pruntŭ mare și revărsatŭ. —
Sînt căteva vadurĭ unde se află podurĭ așezate pe pilastri grosĭ de lemnŭ de stejearŭ și cu podele d′asupra de lemnŭ de bradŭ. Călătoriĭ mergănd în deosebite direpțiunĭ trecŭ pe acele podurĭ plătind căte ce-va. Podurile se daŭ cu arendă la jidovĭ, precum se daŭ hanurile și cărciumile. Pe țermul stăngŭ al apeĭ, un hanŭ mare saŭ rateșŭ se află postat în fața drumurilor. Podul fiind proprietărescŭ se dă odată cu cărciuma în arendă.— drumul săriĭ, al păcuriĭ, gazurile, spirturile și lemnăriea de la munte trece p′acolo.
Aicĭ este moșiea paticularuluĭ . . .
Satul fiind aproape, duminicile și serbătorile se adună țeraniĭ pentru a petrece bănd rakiŭ de dimineața și pînă seara, și flăcăiĭ cu fetele danțănd la sunetul unor țiganĭ viorarĭ cu tobă și cu dairea. Săteniĭ se strîngŭ prea de dimineață la băutŭ, maĭ′nainte d′a se ′ncepe sănta liturgbie la biserică, iar după ce ese de la biserică vine și însușĭ preutul satuluĭ între dînși.— Atuncĭ se face beție cum nu s′a maĭ văzut, încăt cănd se sparge adunarea și pleacă fie care să se ducă acasă, nu știe pe ce drum să apuce și nicĭ în cătrăŭ i e casa. Numaĭ a doua zi jupăn Avrum orăndarul și cu jupăn Buhur tovarășul săŭ, avea obiceiu de le spunea de pe catastihŭ ce a băut fie care în zioa ceelaltă și căt aŭ să plătească. . . Maĭ cu seamă de cănd luă orănda rateșuluĭ ș′a poduluĭ nuoiĭ orăndari ce ĭ arătarăm, jupăn Avrum cu jupăn Buhur, da oamenilor căt se poate de mult pe datorie rakiŭ la velnițe, de bucate, ca să tragă din toate părțile oameni acolo, să facă mare vînzare. . . Și proprietaruluĭ îĭ pare bine că i se mărește venitul, fiind căutare la cărciuma sa de pe moșie. — Ajunge dar din aceasta în Moldova, ca prin sate și în totŭ locul să se simtă numaĭ mirosul cel grețosŭ al rakiuluĭ preparatŭ, precum se simte la porturĭ de mare putoarea catranuluĭ. . . Osebit încă și orĭ pentru ce le ar aduce săteniĭ,jidoviĭ priimesc bucuroșĭ a le da de băutŭ. . .
Jupăn Avrum și cu jupăn Buhur sînt gata de a face orĭ ce sacrificiĭ numaĭ ca oameni să nu fie cumva lipsițĭ de băutura rakiuluĭ, și kiar copilul din fașă să sugă țîța mame-si împreună cu rakiŭ. — Jupăn Avrum, ca și jupăn Ițic de la Poiene și ca jupăn Herșcu de la Mihăilenĭ și alțĭ mulțĭ jupăneĭ,a desvoltat gustul băutureĭ la poporŭ ca și în Galițiea, de unde veniră dumnealor în Moldova. . . Dar fiind aci vorbă numaĭ de jupăn Avrum și de soțul săŭ, cată să arătăm că făcuse comerciŭ mare, cu toate căte i se întămplase și căte le pățise ; și după ce Buhur văndu la Fălticenĭ caiĭ cu care venise acolo, îl primi de tovarășŭ la rateșul de la Trotușŭ. Avrum însă maĭ făcea și alte comerciurĭ, precum ′l am maĭ văzut și ′l vom maĭ vedea. . . Cu toate acestea luĭ Avrum i se părea că locuitoriĭ de la Trotușŭ sînt nevoiașĭ și voea să ′ĭ deștepte, să ĭ ducă la progresŭ, adică a bea rakiul cu ocaoa ca apa, și d′aceea îngrijise d′a avea ocale cu fundul îndoit, adică cu două fundurĭ. . . Infine Avrum și cu Buhur ajunseseră să fie oamenĭ maĭ marĭ de căt însușĭ particularul pe moşiera sa.
Avrum însă știea că datoriile ce le avea particularul o să ĭ sufle într′o zi moșiea și cine știe în a le cuĭ măinĭ va intra ; de aceea jerpelea pămăntul...
Dar săteniĭ se trecuseră cu atîta beție încăt și eĭ se luaseră de gîndurĭ. — Nu le mai rămăsese ferească Dumnezeŭ p′în bătătura caselor vre o gîscă, o găină saŭ un puiŭ de găină, toate împreună cu laptele, ouăle și untu la vacĭ și de la oĭ se ducŭ pentru rakiŭ la jupăn orăndarul . . .
S′a întămplat în acel timpŭ ca vre o căte-va familii de sătenĭ să se strămute din ținutul Neamțu aicĭ în ținutul Bacăuluĭ, cum fac uni oamenĭ cari skimbă locul ca să ′șĭ cerce norocul. . . Între acestia era unu și Ion plăiașul, cel care pisăgise bine pe jupăn Avrum la Metocu-luĭ-Balan. . . Dar pe lîngă aceea că jupăn Avrum n-ar fi voit odată cu capul să'șĭ maĭ aducă aminte de asemenea întămplărĭ, apoĭ și Ion se skimbase de tot ; nu ′l maĭ cunoștea lesne kiar confrați săĭ din satŭ. — Fața luĭ arăta un ce selbatecŭ, nasul i se romise și se cam bubase, părul îĭ era și maĭ răŭ înlățatŭ și ne peptănatŭ, în locŭ de pălărie, ca maĭ ′nainte, acu purta o căciulă neagră de oae flocoasă ; opincĭ numaĭ avea de felŭ, nădragiĭ i se rupsese de totŭ, îmbrăcămintea lui era trențoasă și cu un cuvîntŭ ajunsese la cea maĭ desăvărșită ticăloșie. Pe urmă mereŭ aflănduse la lucru boeresculuĭ, timpul cel maĭ bunŭ petrecăndu-l la roboturĭ, desgustat și descurageatŭ de greutățĭ ce i se grămădea pe capŭ, el îșĭ găsia fericirea de a fi beatŭ, de a nu maĭ simți nimicŭ pe lumea asta, și pentru care se trăsese dintre o parte a ţereĭ ca să vie la alta, unde găsi şi maĭ răŭ. — Din ce în ce mergăndu-ĭ din răŭ în maĭ răŭ, desolarea bietuluĭ țeranŭ ajunsese la culme. I se întămplă o mare nenorocire : perdu pe cel mai iubit băiatŭ care îl avusese. . .
Plănse săracul Ion, se boci, îșĭ rupse părul din canŭ și ′șĭ sfășie vesmintele de pe el, pentru că copilașul săŭ era mortŭ întins pe scîndură în mica sa căsuță, și ceea ce era maĭ tristŭ nicĭ n′avea cu ce să ′l redice, cu ce să ′l ducă la groapă! . . Nenorocirea nu întrebă pe omŭ cănd este să vie și nicĭ nu ĭ dă de știre ! — Apoĭ ce ar putea face un biet omŭ cănd ar și ști de sosirea eĭ? . . Ion se afla în acea stare de plăns și nicĭ un sufletŭ de omŭ nu veni să ′l consoale. Pe urmă el voiea să se împrumute, dar de la cine? . . Cine să ′l împrumute pe el ? . . crestini locuitori romănĭ aproape că n′aveaŭ nicĭ cenușă în vatră. . . Numaĭ jupăn Avrum orăndarŭ are banĭ. Acum daca el va voi să ′l împrumute?
Avrum însă nu ′l cunoștea nicĭ de cum, căcĭ în puțin timpŭ cum ziserăm, el se skimbase foarte mult. Voi dar să ′șĭ încerce norocul la jupăn Avrum și plecă la el cu lacrimile pe obrazŭ.
Ion se opri la pragul rateșuluĭ.
Tocmaĭ din întămplare la rateșŭ veniseră din zioa ceelaltă căți-va jidovĭ de la Tîrgul-Ocni, împreună cu orăndaru de la Măineștĭ, cu jupăn Ițic de la Poiene și cu jupăn Moișe de la Iașĭ, cu Șlaimŭ fiul săŭ, un băiatŭ de opt-spre-zece anĭ.
— Balabustă ! strigă Avrum, femeeĭ luĭ Buhur, să scoțĭ o cană de vînŭ să tratămŭ pe confrați nostri de plecare.
Ruhala făcu. —
Toțĭ jidoviĭ staŭ împregiurŭ pe scaune de lemnŭ în cărciumă.
Moișe cu o căciulă de un cotŭ de ′naltă, cu barba roșie și rară și cu perciuniĭ lungĭ atîrnănd pe lîngă urekĭ, cu un halatŭ negru plin de tină, cu papuciĭ în picioare cărpăcițĭ, spunea și iar spunea par-că numaĭ sfîrșia, încăt făcuse spume la gură, dănd mereŭ din măinĭ și din capŭ, plăngăndu-se către toată adunarea că lucrurile nu merg bine, că nu e kișligŭ precum era șaĭ ′nainte, că a începutŭ toțĭ să se facă samsarĭ și negustorĭ ; că boerĭ s′aŭ făcut complițĭ și ciudațĭ, numaĭ risipește la banĭ după cum le era obiceiu, că ar trebui lucrurile kipzuite și socotite într′aceasta ; că ar trebui să facă cu toți contribuție, să se maĭ dea ce-va banĭ pe icĭ pe colo, să maĭ ungă osiea, căcĭ altminterea o să ajungă descendenți faimosilor bankerĭ să fie de o potrivă cu Moldoveniĭ, adică săracĭ și mofluzĭ. . .
— Da, da, răspunse jupăn Ițic de la Poiene, se cade să dămŭ ajutorŭ celor Israilițĭ cari descidŭ magasine și se pun lîngă bacani Grecĭ, saŭ comercianțĭ Moldovenĭ, ca să ĭ dărapene ! — să le dea măna să vînză marfa cu cicĭ-spre-zece la sută maĭ josŭ. — Cu kipul acesta nicĭ un creștinŭ să numaĭ facă comerciu. .
— Pe barba și pe mustețile mele ! adăogă Moișe, pot să zic că nicĭ odată Moldoveniĭ nu vor fi în stare să facă ce facem noi Israilițĭ.
— A ! replică Herșcu cel șașiu, dar apoĭ Moldoveniĭ sînt datorĭ să lucre pămăntul şi să bea la rakiŭ, căcĭ la din împrotivă unde mergem noĭ ? . .de la cine o să ne înavuțimŭ ? ..
— Prea bine, prea bine, urmă Iosifŭ.
— Adevărat ! adevărat ! . . strigară de odată lipitorile satelor din Moldova, făcănd atîta larmă ca cum se certaŭ.
Ion, auzind larma, nu cuteză să intre pînă se vor maĭ potoli și să se împrăștie gloata, ca să rămîe Avrum singurŭ de a ′l ruga să ′l împrumute.
— Dar auzițĭ minune ! zise Moișe, Munteniĭ de dincolo de Milcovŭ, aŭ făcut o lege prin care ne esclude de la dreptul de a ține hanurĭ la drumurĭ, cărciume pe la sate, și de a vinde cele de măncare în Bucureștĭ și pretutindenea ? . .
— Vaĭ ! răspunse Îțic speriat de aceasta, s′ar putea un asemenea barbarismŭ din partea Romănilor ?
— Eĭ zice că noĭ sîntem barbarĭ, răspunse de colea Avrum.
— Eĭ bine daca e așa cată să facem un munte de galbenĭ, adăogă Herșcŭ ca să sfărîmăm acea lege.
— Ah ! unde e acum un Mihal-Vodă ! . . Sîntem datorĭ să sărutăm pămîntul cănd trecem pe dinaintea porților Socoli saŭ pe lîngă palatul săŭ de la Iașĭ... căcĭ el mult ne a ajutat. — Atuncĭ era un vacŭ de aurŭ pentru Evreĭ !
— Lasă, lasă, adăogă Avrum, avem noĭ frațĭ și acolo. . .
— Dar uite, continuă Iosiĭ, jidovi din țeara Muntenească sînt perduțĭ, eĭ se facŭ Romănĭ ! . .
— Ha ! o idee ! zise Moișe, sînt și acolo boerĭ proprietarĭ ruinațĭ, — este și acolo de ceĭ care'şi' ar vinde sufletul Diavoluluĭ pentru banĭ!..
— Haĭ! bravusu! răspunse Avrum, să strămutăm o parte din capitalurile noastre la Bucureștĭ! . .
— Heĭ ! mișelul de Șlaim ! cum este el mare, daca nu era un mișelŭ și stricat ca fii Moldovenilor, îl trimiteam pe el acolo, zise Moișe.
— Pe fiul dumitale ? pe Șlaim ? întrebă Herșcu cu Peiloc, ce ședeau maĭ la o parte și fumaŭ din niște pipe urgureștĭ.
— Negreșit mișelu de fiul meŭ, știțĭ ce a făcut? . .
— Ca ce ? întrebară bătrîni samsarĭ.
— A voit să se boteze, să treacă la creștinĭ. Mănăncă ca un dobitocŭ tot ce e trefŭ, ba încă am auzit că a măncat și carne de porcŭ.. .
— Cum așa ! cum așa ! esclamară jidovi cu bărbile sbîrlite și cu perciuni vilvoiŭ, pe care se vedea căte un fulgŭ de gîscă, a voit să facă el așa ?.. Dar dumneata nu veĭ lăsa lucrurile cum a făcut nebunul de Așer, că a lăsat pe fiica sa în voea eĭ? . .
— Așa, adăogă Moișe, și d′aceea ′l am adus să ′l las la confratele Avrum, să ′l înstreinez d′acasă ; să ĭ taiŭ toate mizloacele ; uite să mi ′l instruițĭ, să mi ′l gîtuițĭ, să mi ′l kinuițĭ, să ′l punețĭ la lucru, să stea toată zioa cu oki la soare, să alerge ca un argatŭ, ca să se pocăiască de relele ce a făcut.
Șlaim, un ovreiașŭ ca de optăspre-zece anĭ, cu capul tuns ridike și numaĭ scărĭ pe la ceafă, cu puținĭ perciunĭ lăsați dinaintea urekilor, cu un spențerŭ de flanelă vînătă, cu o pălărioară neagră țuguiată, căruia îĭ juca oki în capŭ; însă băiatŭ spirtorsŭ și dievolosŭ, asculta din tinda cărciumeĭ cele ce zicea tată-săŭ despre dînsul.
— Șlaim ! ! strigă Moișe pe fiul săŭ.
Șlaim intră și se puse la o parte stănd cu okiĭ în pămîntŭ.
— Dar el este băiatŭ mare! ar fi omŭ să învîrtească negustorie, adăogară jidoviĭ ce se sculară de pe scaune.
Moișe adresănduse către fiul săŭ :
— Ca să ′țĭ aducĭ aminte de vorbele mele, casă te îvețĭ minte și să asculțĭ, na ! ține!.. paf! pur!să asculțĭ de a cum înaite ce țĭ va zice Avrum.
Și Șlaim șiimi două palme peste obrazŭ, încăt bietuluĭ june îĭ scăpără okiĭ rămăind înțelenitŭ și făcăndu-i-se obrazu roșu pînă la ureki.
— Să ′țĭ aducĭ aminte de vorbele mele ți le daŭ aceste, zise Moișe fiuluĭ săŭ, și apoĭ întrocăndu-ĭ spatele cu cea mai mare nepăsare, zise camarazilor săĭ: să mergem acu la Tîrgul-Ocneĭ, să fim acolo pînă de seară, adăogă el bărboșilor Israilițĭ.
— Cișligŭ să dea Dumnezeŭ ! răspunseră ceilalțĭ cu o voce răgușită și tare.
— Amin ! adăogă Avrum cel ce luase un tonŭ de bărbatŭ mare, preumblăndu-se de colo pînă colo, țiind într′o mănă un ciubucelŭ de salbă-moale, iar cealaltă mănă țiind-o la spate.
Șlaim fiind în astă stare rușinatŭ și umilitŭ, otărî că îndată ce va pleca tată-săŭ cu ceilalțĭ jidovĭ, să o șteargă la sănătoasa drept la Bucurestĭ,saŭ la Focșeanĭ, să intre la vre un boerŭ să s′ascundă de tată-săŭ, să nu ′l maĭ poată găsi; cum am zice cu alte vorbe, Șlaim luă palmele, dar și el le cocea turta la toțĭ.
Înfine jidoviĭ plecară pe josŭ spre Tîrgul Okni. Moișe mergea în fruntea lor răsfrîngănd pulpana halatuluĭ din dărătŭ, și ardicănd atîta pulbere cu papuci luĭ ceĭ marĭ, ca cum ar merge o turmă de oĭ pe drumul cel mare.
Șlaim alergă îndată la vatră, afară din cărciumă, fără să fie văzut de Avrum și de Ruhăla, și luănd o mănă de cenușe, eși afară de o aruncă pe urma jidovilor cari se depărtaŭ vorbind tare și rădicănd un nuorŭ de colbŭ pe urma lorŭ, — apoĭ el iară se ′nturnă în cărciumă.
Atuncĭ bietul Ion, care așteptase afară, găsi timpŭ de intră, cu fața muiată în lacrime ; — dănd cu okiĭ de junele Șlaim întrebă : Coconul nu e?
— Care coconŭ ? întrebă Șlaim.
— Coconu orăndaru d′aicĭ de la cărciumă, răspunse nenorocitul Ion.
— Jupănu Avrum ? adăogă Șlaim.
— Da, zise Ion.
Junele Șlaim, căt fusese de supăratŭ, nu se putu opri d′a nu bufni de rîsŭ, și eși să keme pe Avrum.
Avrum tocmaĭ era afară să întrebe pe balabusta luĭ Buhur cănd vine bărbatu-săŭ să ′l trimită la Tîrgu-Ocni cu gîște să le taie rabinul.
Ruhala arătă pe Șlaim.
— Bine zicĭ, adăogă Avrum, și se înturnă în cărciumă. — Acolo găsi pe Ion :
— Ce vreĭ ? întrebă Avrum cu un obrazŭ seriosŭ.
— Jupăne ! zise Ion umilitŭ.
— Ce vreĭ moĭ? . . adăogă orăndarul.
— Jupăne, am venit să ţĭ facĭ pomană!...
— Pomană ! întrebă Avrum întărîtat ca și cum i ar fi luat cine-va lădița cu bani, dute la Dracu pentru pomană ! . .
— Nu, jupăne, nu te supăra, continuă Ion, știĭ că am și eŭ niște boișorĭ, am căte o gîsculiță, vre un puiŭ de găină.
— Să′țĭ daŭ rakiŭ vreĭ? . .
— Nu jupăne ! nu coconule ! răspunse Ion încurcat, voind a atinge inima saŭ a ambiționa pe jupăn orăndarul, mi a murit băiatul ! . . Și el începu a plănge cănd zise acestea.
— Ce ′mĭ pasă mie daca a murit băiatu al tăŭ!..
— Să mă împrumuțĭ jupănele cu un irmilicŭ ca să′l scoț din casă, că n′am, păcatele mele, nicĭ o lescaie ! Ș′apoĭ de că și eŭ am niște vitișoare ! . . ți′l voiŭ plăti omenește! . .
Auzind vorbele aceste, Avrum tresări oare cum, îșĭ aduse aminte de el ; — îl recunoscu.
— Tu eștĭ Ion ala ? . . întrebă Avrum cu niște okĭ marĭ.
— Da, jupănele, nenorocitul de mine ! . .
Ion cu această ocasie venise în lațul saŭ în ghiara antagonistuluĭ săŭ. — Dar întocmaĭ pentru că îmĭ aduse aminte că îĭ datora o răsplătire de conduita luĭ de la Metocu-luĭ Balan, otărĭ să′l împrumute.
— Îmĭ daĭ kezașĭ ? îl întrebă Avrum.
— Dar cum Dumnezeŭ ! să te gîndeștĭ că o să mă bucur eŭ la dumneata pentru atîta lucru !
— Bine, bine balde lvane ! . . . pentru kit sorocŭ ?
— Ia o să mă duc în zilele astea, după ce voiŭ îngropa copilul, la orașŭ cu niște varŭ, și ′ndată îțĭ voiŭ aduce înapoĭ, numaĭ așa mă rog matale să facĭ bunătatea asta ! . .
— Bine balde lvane, să țĭ daŭ un irmilikĭ să mĭ daĭ doĭ ! . .
Pereanul se scărpină în capŭ auzind ca să dea doĭ irmilicĭ dentru unul. — Nu e cam mult, jupănele ? . .
— Nu sînt banĭ, balde lvane ! nu mĭ dă măna alt-fel . . . Mergĭ la altul daca vreĭ ! . .
Bietuluĭ Ion îĭ ardea inima și par′ că ′l înghiția pămăntul de supărare cănd se gîndea că fiul săŭ este mortŭ a casă și n-are cu ce să ′l îngroape.
— Fie jupănele . . .
Avrum scoase o pungă de pele din sînŭ, în care avea maĭ multe felurĭ de monetă, scoase un icosarŭ pe care îl alese și văzănd că e argintŭ curat, îl puse îndărătŭ în pungă, pe care o legă la gură cu o curea și o băgă în pozunarŭ.
Ion văzu aceasta și suspină.
Orăndarul cămătarŭ adăogă : să ′mĭ daĭ doĭ irmilikĭ pentru sorocŭ de o săptămănă . . .
Ion simțind cuțitul la osŭ zise: — Bine dragă jupănele !
Avrum deskise cecmegeaoa și căută un icosarŭ care semăna ca o potcoavă de calŭ, arsŭ, tocitŭ și bortitŭ în două locurĭ.
— Ţime, dar să aducĭ doĭ irmilikĭ peste patru zile sorocŭ ! Și tot de odată deskise un terfelogŭ în care scriea.
Ion luă în măinĭ irmilicul, se uită la el și ′l băgă în pungă suspinănd.
El îșĭ maĭ aduse aminte că ĭ maĭ trebuesc cincĭ șease luminărele de ceară și puțină tămîie.
— Jupăne, zise el jidovuluĭ cel ce încă scriea, maĭ fă bine cu căte-va lumănărele de ceară și cu puțină tămîie.
— Să′țĭ daŭ luminară și temuie, iară doĭ irmiliki daca vreĭ ? — doĭ irmilikĭ și cu doĭ irmilikĭ sînt patru irmilikĭ . . . auzĭ, am scris la catastifŭ că îmĭ ești dator patru irmiliki. — Peste patru zile să plăteștĭ patru irmilikĭ, adică doĭ și cu doĭ irmilikĭ; daca va trece maĭ mult de o săptămănă atuncĭ sa plateștĭ de doa orĭ atît ! . .
După ce Ion luă icosarul și luminările, plecă mulțămind jidovului de bunătate. Nu se depărtă ca zece pașĭ și auzi că′l strigă înapoi.— El se înturnă.
— Ce pofteștĭ jupănele ?
— Îmĭ eștĭ datorŭ doĭ și doĭ irmilikĭ, vezĭ este prea multŭ, balde lvane ! nu mi aĭ dat kezașĭ ?
— Da, jupănele, tot satul mă cunoaște, am și eŭ ce-va vitișoare, îțĭ voiŭ plăti cinstit.
— Nu, balde Ivane, este prea mult patru irmilikĭ ! zise jidovul cămătarŭ.
— Nu te teme jupănele că voiŭ plăti.
— Știĭ ce, balde Ivane, maĭ bine să plateștĭ acu un irmilikĭ să rămîĭ numaĭ treĭ datorŭ, destul e să rămîĭ treĭ irmilikĭ datorŭ ! . .
Bietul Ion, amețit de atîta vorbă ′și cu grijea la copilul săŭ cel mortŭ acasă, scoase irmilicu și′l dete înapoĭ jidovuluĭ, fără a ști ce face, și plecă înainte.
El făcu toată orănduială după datine să'şĭ înmormînteze copilașul; duse puțin grîŭ la moară pentru ca să facă colacĭ, ferse de colivă, tăie o oaie ca să împarță de pomană, kemă pe preutŭ să citească mortuluĭ, și ciopli singurŭ din scîndurĭ de bradŭ sicriașul. Toace acestea le făcu el singurŭ împreună cu femeea luĭ care numaĭ înceta de a plănge ș′a se boci, căntănd cănd plăngea după cum era obiceiul Romanilor anticĭ . . .
Cănd să redice pe mortŭ, Ion ′ș′ aduse aminte că didese jidovuluĭ înapoĭ irmilicul ce ′l luase, și nu avea cu ce să plătească preutuluĭ. Alergă într-un suflet pînă la rateșŭ.
— Jupănele dar ce îmĭ făcușĭ ? zise el jidovuluĭ, fă bine de ′mĭ dă irmilicu că mi ′l ai luat și n′am cu ce plăti preutuluĭ și dascăluluĭ, fă bunătate așa să trezeștĭ !
— Vrei un irmilikĭ ? întrebă Avrum pe nenorocitul Ion, să ′mĭ daĭ iară doĭ ! . .
Și după ce scoase de sub cecmegea catastihul de scrise iar doĭ irmilicĭ la partita luĭ Ion, trase cutiea și i dete un irmilicŭ. — Acum eștĭ dator cincĭ irmilikĭ, balde lvane, întîĭ treĭ și acum doĭ . . .
Ion în starea în care se găsia supărat ca vaĭ de el, nu′ĭ maĭ ardea să stea să facă socoteală, ba nicĭ n′auzise ce spunea jidovul, luă iute irmilicu fără a zice o vorbă și p′aci îĭ fuse drumu, — alergă într′un sufletŭ pentru că′l aștepta acasă o mulțime de oamenĭ cu mortul.
Șlaim văzuse cu okiĭ toată istoriea împrumutăriĭ ce Avrum făcuse luĭ Ion. Avrum îĭ zise : vezĭ negustorie ? așa să te învețĭ să fiĭ negustorŭ ! . . d′aceea te a adus la mine unkiu Moișe! — Să te găteștĭ acum să mergĭ cu gîște și cu găinĭ să le taie hahamul. Pine un sorocovețŭ să plăteștĭ căte cincĭ parale de fie ce pasăre, — maĭ sîntem datorĭ din săptămăna trecută, să lașĭ tot sfanțihu acolo. Haĭ ! pleacă ! și vezĭ deschide okiĭ să te învețĭ să fiĭ negustorŭ ! . . zise cu un tonŭ imperatifŭ Avrum juneluĭ jidovŭ. Șlaim fu încărcat cu gîște și cu tot felul de pasări luate de la sătenĭ pe rakiŭ, și porni cu le la drumŭ, luănd și un codru de păine cu elŭ.
La oare care distanță este rădicată o cruce de peatră în mizlocul cămpieĭ. Se zice că această cruce e redicată în memoriea unuĭ căpitan rusŭ ce muri în bătaie cu Bem. Bem cu două batalioane de infanterie romănĭ de la Oradia-Mare, cu vre o două companiĭ de Săcuĭ, cu treĭ escadroane de cavalerie Virtemberg husarĭ, (între care o mare parte sînt Romănĭ de la Mara-Murășĭ și din comitatu Satu-Mare) și cu o baterie de artilerie avu audacea de a ataca pe Rușĭ la Grozeștĭ și avu cu dănși o bătălie generală la Filipeștĭ, aproape de Oneștĭ. Avrum spunea că Bem a fost bătut și trupele sale fură sfărîmate de strilikiri Muscalĭ ; CAvrum avusese soartea să însoțiască armata rusă cu markitănie de vînzare și fusese luat prins împreună cu Moișe și cu un oare care Rozental din Bucureștĭ, de Ungurĭ, și fură dușĭ pînă la hotarele Ungarii, dar cu toate astea locuitoriĭ de la Oneștĭ spun din contra că Rușiĭ fuseră bătuțĭ și patru bucățĭ de artilerie ce le avusese la Oneștĭ, fură demontate de faimosul generalŭ, încăt fură nevoițĭ, a le lega cu fringhiĭ și abea putură să le tîrască...
Înfine acea cruce fu plăntată în memoriea unuĭ căpitan căzut în luptă. . .
Șlaim, sosind dinaintea aceluĭ monumentŭ, se puse josŭ să se repause. După ce stătu căt va, îĭ veni o idee: — Cănd așĭ tăia eŭ găinile și gîștele astea și așĭ pune paralele în pungă? . . O ! minunată idee ! zise în sine Șlaim. Și el se dete la spatele monumentuuĭ, după ce se uită bine într′o parte ′și ′n alta, ca să vadă daca vine cine-va, scoase o custură de cuțitŭ ce o avea în pozunar și începu a cresta bietele pasări la ceafă. Voiŭ zice că am fost la haham cu ele!.. cugetă în sine junele ovreiașŭ. Din întămplare Buhur, viind despre Ocne și abătănduse pe la un satŭ unde era orăndarŭ un nepotŭ al săŭ, tocmaĭ scotea capul dintr′o rovină ca să iasă la drumŭ. Ajungănd în dreptul cruceĭ de peatră dete de Șlaim ce era cu cuțitul în măinĭ plin de sănge și bietele pasărĭ încă bătănduse.
Șlaim se făcu galbenŭ la față. — O sfeclise de tot bietul Șlaim, pentru că Buhur era tovarășu lui Avrum.
— Ce facĭ tu acolo ? îl întrebă Buhur.
— Uite. . . mă trimise jupăn Avrum să taiŭ gîștele astea la haham. . .
— Așa ! zise Buhur cu niște okĭ marĭ, care văzănd nelegiuirea săvîrșită de junele ovreiașŭ, îĭ veni să ′ĭ smulgă toțĭ perciuni din capŭ, însă tăcu până îl va aduce înapoĭ la rateșŭ: — Bine dar, să mergĭ îndărătŭ . . . aidem înapoĭ !..
Șlaim, cam cu inima în doĭ pețĭ, luă gîștele și găinile ce încă nu muriseră, pe spate, și plecă înainte. Buhur venia pe urma luĭ.
Cănd sosiră la rateșŭ, Buhur începu să ′șĭ sfîșie vesmintele de pe el spuind grozava nelegiuire ce făcuse Șlaim. Avrum sări să ia pe Șlaim în palme, acoperindul de injuriĭ. Șlaim se lupta cu Avrum căt putea să se apere. Buhur și balabusta Ruhăla luară căte un lemnŭ; dar el fiind maĭ tare se apăra în contra tutulorŭ.
Avrum după ce văzu că nu merge treba cum socotise, începu să ′l judece fiind că nu putu să ′l bată.
— Ce aĭ făcut mișelule ? ce aĭ făcut nelegiuitule ? . . zise Avrum nelegiuituluĭ Șlaim.
— Am fost! . . am ! . . la hazam . . . gîștele! . .
Șlaim fiind că n′avu încătrăŭ, că o feștelise de tot, căută să spue adevărul, — dar o încurcă pînă ce îĭ veni în minte cum să cîrpească minciuna:— pasărilor le a venit un răŭ ca din seninŭ, zise el, și eŭ m′am temut să nu moară... era prea strîns legate de picioare ! . .
— Spurcatule ! aĭ făcut o nelegiuire să le taĭ tu ! . . Aĭ voit să ne spurcĭ pe noĭ pe toțĭ ? . . nu ți a fost frică de okiul celuĭ Prea-Înaltŭ. . .
— Ba nu, zise Șlaim scărpinănduse în capŭ, — Le am tăiat să fie de vînzare pentru creștini care mănăncă. . .
— A ! mișelule ! a ! blastamatule ! adăogă Avrum cu Buhur și cu Ruhala, aruncăndŭ pe dînsul o ploaie de injuriĭ.
Din întămplare Moișe și toată ceata ovreiască se întorcea de la satul din josul rateșuluĭ, nu departe de acolo, și venia să dea luĭ Avrum o nuoă idee de negoțŭ ce le venise in capŭ, să meargă vre unul din eĭ la Bucureștĭ să înkirieze o casă unde-va ca să ție întrînsa marfă și să meargă din casă în casă, și maĭ ales la familiile Moldovenilor strămutațĭ acolo, să le procure tot felul de mărfurĭ de consumație, cu prețul maĭ josŭ de căt cum se găsește la băcanĭ saŭ la precupeți romănĭ, și cu kipul acesta vor brava însușĭ legea ce îĭ oprește... Îțic zicea iară că un confrate al săŭ îĭ scrise cu telegraful de la Bucureștĭ că este un postŭ la municipalitate, care n-ar trebui să le scape și că va merge el să ′l priimească, adică d′a omorĭ căini cu hapurĭ prin capitală, și unde nu va fi mizloc să scoață căini afară din curțĭ, să se urce pe porțĭ mi peste zaplazurĭ ca să arunce hapurile otrăvite...
Eĭ intrănd cu toțĭ în rateșĭ tocmaĭ deteră de Avrum cănd judeca pe Șlaim. Tăbărîră cu toți pe bietul june, îl puseră la pămîntŭ: Îțic de la Poiene îl ținea de picioare, Avrum de capŭ și Moișe îĭ căra de nemilostivite cu un ciomagŭ, încăt bietul june sbera din toată puterea și se svârcolea ca un șearpe sub măinile lorŭ . . După ce bietul june fu bine bătut, abia scăpănd de la tortură, o rupse d′a fuga cu capul golŭ și ca vai de el. Buhur se repezi să ′l prindă să ′l aducă iarășĭ dinaintea tribunaluluĭ Iudeŭ, dar Șlaim al nostru, iute de piciorŭ ca o căprioară, să te țiĭ băiete! nicĭ cu căini nu ′l ar maĭ fi ajuns... Fiind că el n′avusese răvașŭ de drumŭ ca să poată merge la Bucureștĭ, cum îĭ era în cugetŭ, și fiind că coreligionari săĭ îl maltratase, căuta să găsiască vre un sprijinŭ pe lîngă buniĭ romănĭ.— El se dirigiă spre tactul subprefectureĭ locale.
Ion, după două zile, merse la tîrgu Bacău de vînduse o căruță cu varŭ ce ′l avusese pregătit, și îndată ce se înturnă a casă veni la jupăn Avrum să'șĭ plătească datoriea.
— Bine te am găsit jupănele ! veniiŭ să țĭ plătescŭ baniĭ cu care m′aĭ împrumutat.
— Bine aĭ venit balde lvane ! ce ? aĭ banĭ acum ? . .
— Poftim, jupăne, un irmilicŭ care mi ′l aĭ dat cănd am îngropat copilul, acum să mĭ spuĭ căte parale este tămîia și luminările, o fi vre un șfertŭ saŭ o jumătate irmilicŭ ?..
Avrum luă icosarul din măna luĭ Ion și ′l puse în cutiea cecmegeli, pe urmă zise : aĭ fost dator cincĭ irmilikĭ; aĭ plătit unul, rămîne sa plăteștĭ încă patru irmiliki, uite sînt scrise la catastitŭ...
— Ce zicĭ jupăne ? adăogă țerapul uimitŭ, de unde mi aĭ dat dumneata mie cincĭ irmilicĭ?.. ferească Dumnezeŭ jupănele ! aduțĭ aminte jupănele că mi aĭ dat numaĭ un irmilicŭ, și apoĭ maĭ este tămîia și opt lumănărele de ceară, de celea care sînt atîrnate colo susŭ...
— Nu se poate catastifu este dovadă că eștĭ datorŭ cincĭ irmilikĭ, uite este scris !..
— Zicĭ dumneata zăŭ că mi aĭ dat mie aceĭ banĭ ? Iaca sînt treĭ zile cănd am venit la dumneata și ′mĭ dedeșĭ un irmilicŭ, tot satul știe, cum Dumnezeŭ se făcură cincĭ, orĭ patru ?.. Na, iaca îțĭ maĭ daŭ o jumătate pentru tămîie și pentru luminărele.
— Lasă sucmanu din spate, balde lvane, daca nu plateștĭ patru irmilikĭ.
— Jupăne este păcatŭ de Dumnezeŭ ! căt mi aĭ dat şi eŭ îţĭ înapoiaŭ... Vezĭ bine că şi sa întîmplat și mie o nenorocire, fiĭ și dumneata maĭ creștinŭ !.. ține și pentru tămîie o jumătate irmilicŭ, na !.. și Dumnezeŭ să ′țĭ dea bine și sănătate ! Ion puse pe tarabă o jumătate icosarŭ. Acum rămîĭ sănătosŭ!
— Balde Ivane ! numără aicĭ patru irmiliki orĭ lasă sumanul din spinare zalogŭ.
Ion se ținu să nu facă, gîlciavă, dar văzănd că jidovul cămătarŭ întinse măna să i ia sumanul din spinare, se înfurie.
— Lasă jupăne sucmanu că ți am plătitŭ cinstitŭ !
— Nu, trebue să plateștĭ patru irmilikĭ, moĭ ! . .urmă jidovul puind măna pe spinarea Romănuluĭ.
— Nu pune măna pe mine jupăne, că mă daĭ de primejdie!
— Plătește bani, moĭ ! . . strigă încă odată Avrum aprins.
— Ți am plătit! . . Nu ți am plătit cinstitit? . . zise Ion maĭ liniștit.
Avrum smulse pe jumătate sumanu din spinarea Romănuluĭ.
— Jidove ! te taiŭ cu toporul de veĭ îndrăsni maĭ mult !
— Moĭ tu eștĭ talharu ! . .
— Ți am plătit cinstit, ce maĭ vreĭ cu mine? . .
— Eŭ iaŭ sumanu tăŭ, desbracă curînd sumanu ! . .
— Lipitorĭ afurisite ! . . zise Ion furiosŭ, jidovĭ răĭ fără de suflet ! sugețĭ săngele creștinuluĭ și ′l băgaţĭ în păcate! te taiŭ acu cu toporz daca veĭ pune măna pe mine ! . . Și Ion scoase un toporașŭ ce ′l purta pe sub cojocŭ înfiptŭ la cingătoare, și voi să iasă afară din cărciumă.
— Talharule ! desbracă sumanu daca nu plateștĭ patru irmilikĭ ! . .
Cămătarul se făcu că nu vede jumătatea de icosarŭ ce Ion i o pusese pe tarabă.
— Tu eștĭ talharŭ, moĭ ! aĭ voit sa omorĭ pe mine la drumŭ, viĭ acum și la dugheana meŭ ! . . și repetănd căte-va blasfeme ce Ion nu le înțelegea, se repezi asupra luĭ.
Ion îĭ dete un brîncĭ de merse d′a rostocolŭ pînă în fundul cărciumeĭ, unde se opri de un polobocŭ cu rakiŭ.
— Gnevalt! strigă Avrum și Buhur cu balabusta și cu vre o doĭ jidovĭ ce alergaseră să pue măna pe Ion. Ion fu silit să se apere, și din întămplare îĭ căzuse sumanu din spate pe care îl înhăță Buhur și se duse cu el în cărciumă. Dar Romănul în desperație, ca un omŭ ce ar fi tîrîtŭ de valurile uneĭ ape furioase, saŭ ca acel ce se hotăraște să intre intr′o casă care arde să scoață vre un copilŭ, el se repezi în mizlocul jidovilor, și eși apoĭ dintre eĭ cu sumanu în mănă, plin de sănge și sgîriat pe obrazŭ, cu care apoĭ se depărtă spre casă.El spuse tutulor sătenilor întămplarea cu orăndarul . . .
Avrum supăratŭ, furiosŭ, îșĭ puse ciobotele de grab și′șĭ luă căciula de blană pe capŭ și zise luĭ Buhur să pue șaoa pe un calŭ ce ′l avea îngrajdiŭ de pripasŭ, să se ducă cu catastihul la suprefectură, și măcar de ar keltui orĭ căt acolo, să învețe minte pe asemenea țeranĭ mișeĭ. — El avea oare care tactŭ în asemenea împregiurărĭ, căuta maĭ ăntîiŭ să dea okiĭ cu subprefectorul în parte, adică de a vorbi ce-va cu el singurŭ între patru okĭ . . .
El mergănd la suprefectură găsi pe Șlaim stănd afară. Avrum cum îl văzu îl acoperi de înjurăturĭ și intră repede în cancelarie să găsiască pe suprefectorŭ, să′l informeze răŭ de Șlaim, să′l înkidă, să′l pedepsiască ca pe un mișelŭ.
Avrum însă rămase înlemnit pe pragul cancelarii suprefectureĭ fiind că lipsia suprefectorul.
— Ce vreĭ jupăne ? întrebă ajutorul de suprefectŭ: un june care scriea la o masă, intră înlăuntru!
Avrum înaintă cu o față curtenitoare, cu căciula de blană în măinĭ și cu catastihul.
— Ce e jupăne ? ce aĭ?
— Am datoriĭ să scoțŭ, — un talharŭ de țaran mi este datorŭ patru irmilikĭ și tagaduește !
— Este cu bună seamă datorŭ, jupăne ? aĭ înscrisŭ ?
— Uite este la mine catastifŭ care dovedește, este scris acolo ! . .
— Bine, jupăne, unde îțĭ este hărtiea ? să daĭ hărtie, zise ajutorul suprefectuluĭ.
— Domnu suprefector, mă rog, nu este acasă?..
— Nu, jupăne, se află dus pînă la Bacăŭ, dar nu face nimicŭ să daĭ dumneata hărtie și să kemăm pe datornicŭ aicĭ . . .
Avrum rădicănd okiĭ și uitănduse în fisionomiea amploiatuluĭ maĭ bine, simți prin vinele sale furnicănd niște fiorĭ recĭ; i se păru că okiĭ ′l înșeală, că nu vede bine. El recunoscu în fisionomiea acestuĭ amploiatŭ pe antagonistu luĭ de la Poiene, — pe Terapont.
Însă încetŭ, încetŭ luă suflet jupăn orăndarŭ, pentru că amploiatul nu′șĭ skimbă de locŭ aerul și nu arătă că′l ar cunoaște : — O să avețĭ bunătate să trimitețĭ îndată ca să′l aducă?
— Fă petițiea, jupăne, lasă-o aicĭ și vino măine de dimineață.
Un logofețelŭ care de căte orĭ trecea pe la rateșul luĭ Avrum era tratat cu căte un paharŭ de rakiŭ îĭ scrise îndată petițiunea în care zicea că Ion plăiașul îĭ tăgăduește banĭ ce i e datorŭ, că i a violat ′domiciliul sărind cu un toporŭ să ucidă pe maĭ mulțĭ neguțătorĭ de la rateșŭ ete, care petiție o și dete ajutoruluĭ de subprefectŭ.
— Să viĭ măine, jupăne, că veĭ găsi pe țeranŭ aicĭ.
— Mă rog matale, adăogă Avrum, acela e un talharŭ care a necinstit po mine, să dam la el bice, mă rog, să batem pe el că a necinslit po mine, po negustorŭ ! . .
— Lăsă, jupăne, nu ne învăța dumneata ce să facem . . .
Avrum hotărĭ să nu lase să ĭ scape nicĭ cea maĭ mică ocazie.
A doa zi Ion fu confruntat cu cămătarul săŭ la suprefectură, dar Avrum se încercă a intra maĭ ′nainte la Terapont ca să vorbească ce-va, după obiceiŭ, între patru okĭ, însă nu prea eși mulțămitŭ.
Terapont era un june studiosŭ, ce nu prea avusese deprinderea aceluĭ obiceiŭ a se mitui de jidovĭ, pe care esperiența îl corigease de multe defecte, El ținea prea mult la opinie, șĭ voia în postul săŭ a fi un omŭ dreptŭ și imparțialŭ, să nu asuprească pe nimenĭ ș′a se conforma întru tot legilor. — Nu voea ca lumea să′ĭ împute vre odată despre o greșeală ce a făcut-o, ca june, cănd rănise pe fata unuĭ Israilit, că de aceea el îĭ urăște și părinește pe Romănĭ ; el ar fi dat dreptate și kiar inemicilor luĭ daca o avea.
Dar el însă era cam fisionomistŭ; înțelegea după okĭ, după vorbe, după manierĭ pe culpabilŭ și pe omul dreptŭ . . .
Terapont întrebă pe Ion plăiașu cel ce venise și sta cu capul golŭ dinaintea sa, după ce îĭ citise reclamațiea dată de Avrum :
— Spune, eștĭ datorŭ acestĭ banĭ, si apoi aĭ mers acolo să ucizĭ oamenĭ, să facĭ rele ?
— Da, da am marturĭ pentru acesta ! răspunse Avrum pripit și aprins ca tot cela ce acuză pe un altul.
— Nu te întreb pe dumneata, jupăne, lasă′l pe Ion să răspunză, zise amploiatul cu un aerŭ seriosŭ și întrocăndu-se către săteanŭ.
— Aĭ priimit de la dumnealuĭ baniĭ pe reclamă? ești datorŭ ?..
— Ferească Dumnezeŭ coconașule ! să n′apuc să mă mișc din locŭ daca sînt datorŭ eŭ o para la dumnealuĭ.
— Este scris la catastifŭ, mă rog!.. adăogă Avrum, arătănd terfelogul ce îl ținea în mănă.
— Coconașule , așa să ′țĭ facă Dumnezeŭ parte de viață și de fericire! ascultă: am îngropat un copil al meŭ, sînt cincĭ zile astă-zĭ, și n'am fost rugat de dumnealuĭ jupăn negustoru de colea, să facă pomană că n′aveam cu ce să plătesc preutuluĭ și dascăluluĭ; să mă împrumute cu un irmilicŭ, pe care il am dat erĭ înapoĭ; și am mai luat de la dumnealuĭ, uite, opt luminărele de ceară din dugheană și puțină tămîie, ce mi le pusese și pe cestea o jumătate irmilicŭ, care i-am plătit tot erĭ.— Nu știŭ ferească Dumnezeŭ maĭ mult la sufletul meŭ !. . Uite am îngropat copilașul, sînt creștinŭ, să n′am parte de lumina okilor, să n apuc să mă mișc d′aicĭ daca nu spuiŭ adevărul !..
Ion arăta în nevinovăție și cu tot focul unuĭ omŭ cu consciință, aceea ce se întămplase.
— Numaĭ un irmilicŭ aĭ luat, omule ? întrebă ajutorul suprefectoruluĭ, ș′apoĭ ce, s′a maĭ auzit vre odată opt luminărele de ceară și puțină tămîie, o jumătate irmilicŭ?..
Avrum cel ce pînă aci îșĭ făcuse idee să vînză pentru datorie oĭ, boĭ ce va găsi la Ion, întinse iară amploiatuluĭ catastihu săŭ, afirmănd în gura mare cele ce reclama.
— Lasă jupăne să răspundă Ion și apoĭ să spuĭ dumneata. — Aĭ marturĭ creștine ? poțĭ să dovedeștĭ ?.
— Ma rog este negustorie asta ! eŭ plătescŭ arendă la rateșĭ, am dat bani la el !,. adăogă Avrum cam nemulțămit de kipul cum procedase ajutorul suprefectoruluĭ. — Maĭ bine s ar fi înțeles cu însușĭ suprefectul daca era acasă.
— Este martur kiar omŭ de legea dumnealor, care a fost de față cănd îmĭ dete un irmilicŭ și tămîia cu luminărele i le am plătit.
Avrum îmĭ aduse aminte că văzuse pe Șlaim afară și că în adevărŭ el a fost față cănd împrumutase pe săteanul. — Se temu dar ca să nu cum-va să dea el dovadă.
— Este un mișelŭ acala ! este un ticalosule! . . adăogă Avrum pripit la vorbă.
— Ia arată după catastifŭ ce aĭ dat luĭ Ion? ia să vedem ! Terapont se adresă către Avrum.
Jidovul cămătarŭ replică că Ion îĭ e datorŭ și că daca va perde de la el și va perde și de la alțiĭ, atuncĭ sărăcește și cu ce va plăti orănda de două sute de galbenĭ pe anŭ, care i a numărat proprietaruluĭ? — Nu maĭ puțin cănd zicea Avrum acestea ofta și pentru ceĭ treĭ sute de galbenĭ care îĭ luase Grigore...
Fie jupăne că este prea mult, adăogă Terapont, să ieĭ cincĭ sute la sută, adică cincĭ irmilicĭ pentru un irmilicŭ... — Unde ți e dovada creștine?
Ion eși afară și kemă în lăuntru pe Șlaim care măturisi în fața autoritățiĭ și ′n fața a cător-va sătenĭ, cari veniseră într′adins acolo, cele ce știea , din a căruia declarație și din arătările săteanuluĭ se încredințară toțĭ de ființa adevăruluĭ.
Avrum îndată ce dete cu okiĭ de Șlaim nu se putu stăpăni d′a i adresa injuriĭ în lima evreo-germană și acela răspunzăndu-i-le înapoĭ, făcură atîta gălăgie, încăt amploiatul fu nevoit să ĭ someze de treĭ orĭ la tăcere și pe urmă a′ĭ da afară din cancelarie.
— Dute creștine sănătosŭ acasă, și d′aci înainte să te fereștĭ ca de focŭ d′a mai lua banĭ cu împrumutŭ de la jidovul cămătarŭ...
Avrum văzăndu-se într′acest kipŭ căzut, perzănd procesul, hotărĭ a merge la acăŭ ca să ridice acolo cu purcelŭ cu cățelŭ pe toțĭ jidoviĭ, și cu o halalae mare, să ceară destituirea aceluĭ amploiatŭ care l a nedreptățit.—
Aflănduse, precum maĭ arătarăm, maĭ mulțĭ sătenĭ cari veniseră la suprefectură să susție pe Ion,acum se ′nturnaŭ mulțămițĭ la casele lorŭ:— acestia spuseră celor l′alțĭ sătenĭ, cari așteptaŭ cu nerăbdare să afle resultatu luĭ Ion cu orăndaru, că a căștigat dreptatea. — Săteniĭ supărațĭ pe cărciumarŭ că îĭ încărca tot-d′auna la băutură și îĭ lăsase aproape în pănzele albe, luăndule căte o sută la sută și maĭ mult camătă, se adunaseră în mizlocul satuluĭ, ca cum făceaŭ soborŭ.
Iar Avrum cel ce maĭ întărziase după niște treburĭ, încălicănd necăjit calul, cu catastifu la supțioară, luă drumu înapoĭ spre rateșĭ și căta, fiind drumu p′acolo, să treacă kiar prin mizlocul aceluĭ satŭ. — Din întămplare tocmaĭ trecănd și un țiganŭ călare pe deșelate, într′o parte a satuluĭ, fusese un răŭ augurŭ pentru Avrum. Romănul precum la făcut Dumnezeŭ, îĭ place să aibă de vorbă și să rîdă căte odată ! . .
Nu putem spune de sigurŭ daca țiganuluĭ saŭ orăndaruluĭ ce venia într′un sufletŭ, stănd răŭ și cam cocoșat pe calŭ, începură săteniĭ a da kiote și a huidui, încăt de la un capătŭ al satuluĭ pînă la altul, călărețul nostru fu petrecut cu alaiŭ. — Avrum, crezănd că luĭ i se adresa acestea, dete Diavolilor și negustoriea luĭ și tot. — hotărî după aceasta în cugetu-ĭ, să ia un rateșĭ la Drăcenĭ, aproape de monastirea Slatina, ca, daca nu va maĭ putea să ție casă bună cu locuitori de la Trotușŭ, să aibă un alt punctŭ unde să se strămute. . .
X.
Bacău, Odobeștiĭ si Drăceniĭ.
Bacău e un prea frumosŭ orașŭ luăndul din punctŭ de vedere ca posițiune și importanță comercială.
Spre partea de la Estŭ și Sudŭ este ocolitŭ de apa Bistrița care, curgănd pe un pruntŭ petrosŭ, poartă undele dale cristaline și îndestul de profunde într′o însemnată lățime și formînd maĭ multe ramure. Nenumărate plute pe fie care zi, încărcate cu grîne și lemnărie, trecŭ unele după altele cu iuțeala săgețiĭ, la vale spre Galațĭ. Spre partea de la Nordŭ este mărginit de o frumoasă cămpie, unde se fac arăturile și semănăturile cetățenilor.— Puțin maĭ departe cămpiea aceasta se mărginește de un șirŭ de dealurĭ, a le cărora vârfurĭ seamănă cu niște monticule. — Dealul e plin de varietățĭ, coprinde căte-va sate și o mulțime de viĭ cu grădinĭ, numit Călugăra. Spre sudŭ, orașu-l este învecinat cu satul Leteea și de Bistrița, precum maĭ arătarăm. Malurile Bistrițeĭ se văd de departe redicănduse ca niște fortificațiĭ ; sunt mărginite de nenumărate sălciĭ, plute şi tot felul de arburĭ. După ce trece cine-va pe podul cel lungŭ peste rîŭ, și care nu se află tocmaĭ în prea bună stare, urcănd și scoborănd un dealŭ, dincolo de malurile apeĭ, se află un șesŭ romanticŭ pe care curge Siretul, în vekime numit Agarus, ce curge din Bucovina de lîngă Șipot: acel rîŭ atît de renumit, martorul faptelor strălucite din Moldo-Romănia . . . Nenumărate dumbrăvĭ, pajiște plăcute, sate, codri, colnice și tot felul de varietățĭ, represintă cele maĭ plăcute paesage acolo. Între aceste se numără Săucești, proprietatea fiuluĭ luĭ Ion Sturzia cel dintîĭ Domnŭ Romănŭ, după revoluțiunea de la 1821, precum în Ţeara-Romănească fu Gregore Ghica, a cărora memorie e lăudată de toți Romăniĭ ; maĭ ales că eĭ decretară depărtarea din țeară a călugărilor grecĭ, ceea ce fu un preludŭ de emanciparea monastirilor zise înkinate. . . Săuceștiĭ e situat sub coasta dealuluĭ stăngŭ despre Bistriță ; coprinde un numărŭ de case și ′n marginea din vale a satuluĭ are o frumoasă biserică, construită de peatră și de cărămidă.
Semănăturile de tot felul de producte și pășunea vitelor este renumită pe șesurile rîuluĭ Siretul. Cursul săŭ seamănă prea mult cu al Argeșuluĭ și cu al Oltuluĭ, ce poartă pe spinarea undelor sale toate avuțiile cele însemnate a le țereĭ, făcănd a rodi cămpiile ș′a se întări codriĭ.
Bacăul se afla într′un fel de pregătire de priimirea unuĭ ministru care se aștepta să treacă prin el. — Gendarmeriea sta gata în uniformă, ulițile eraŭ măturate; cancelariile, prefectura, tribunalul, toate eraŭ îngrijiate pentru niscai-va investigațiĭ.
Tribunalul și prefectura de Bacăŭ se află alăturate una de alta, tot subt un acelașĭ acoperimŭ.
În partea despre față se întinde o piață ; acolo se află tot-d′auna niște putine pline cu apă, pentru cazurĭ de focŭ, iar în dosŭ sînt grajdurile pentru caiĭ gendarmeriĭ ; fiind tot aci arestul pentru criminali și casarma gendarmilor.
Se știe că în Bacăŭ se găsescŭ multe lucrurĭ bune, precum e scoala publică de băețĭ și esternatul de fete. . . Populațiea fiind numeroasă, ca ș′a Bărladuluĭ, se află mulțĭ bărbațĭ stimabilĭ, multe procese de pledat la tribunalŭ și mulți advocațĭ.
Fratele Andreĭ, cen ce sosise de două-zile cu Lina, în acest orașŭ, trecănd spre a merge la părințĭ ca să ĭ cerceteze, se duse să viziteze tribunalul. — Tocmaĭ în acea zi se cerceta procesul dintre enitropi stăriĭ răposatuluĭ Pavlake, care a lăsat prin testamentŭ, să se fundeze un ospitalŭ în orașul Bacău, cu procatoriĭ fiiceĭ adoptive a răposatuluĭ, ceĭ ce se luptaŭ cu fel de fel de argumente să dărîme legatul testatoruluĭ, pretestănd o clauză, că răposatul n′a lăsat legitimatul fiiceĭ sale. Cu toate acestea se află două testamente, unul maĭ vekiŭ și altul din aniĭ maĭ din urmă, care amăndouă sînt conforme și arată lămurit că dorința testatoruluĭ este d′a se funda un ospitalŭ în orașul Bacău, iar fiiceĭ sale adoptive îĭ lasă o moșie pentru supsistență, cu condiție d′a nu o vinde ș′a nu o pune nicĭ odată emanetŭ ; adăogănd testamentul, că aceasta e ca să nu rămîie dînsa, precum s′a văzut maĭ multe esemple, în sărăcie și în ruină. . .
Oamen de legĭ, advocațĭ erudiți și vekĭ amploiațĭ, desbăteaŭ această kestiune, care a devenit prin opiniunea publică, o kestiune națională. Uni, pretindeaŭ că după legĭ se poate strica testamentul, fiind că testatorul n′a lăsat legitimatul, partea ce se dă orfaniĭ, alțiĭ susțineaŭ că legitimatul este coprins în acea moșie numită, și că clausa d′a nu o vinde ș′a nu o pune emanetŭ este o prevedere a răposatuluĭ ca să nu rămînă orfana într′o zi lipsotă de păine. . . Însă în generalŭ opiniunea publică era să nu se strice testamentul răposatuluĭ Pavel, fiind că el a înkinat starea sa națiuneĭ, în folosul săracilor, în ajutorul și căutarea celor nenorocițĭ. . .
Pe cănd se petrecea cercetarea acestuĭ faimosŭ procesŭ, cu mirarea tutulor se văzu grămădindu-se la prefectură o mulțime de oamenĭ Romănĭ și jidovĭ, ca cum ar fi fost un fel de manifestare.
Romăniĭ alergaseră să vadă pe un vestitfurŭ de caĭ, al căruia nume nu este streinŭ popululuĭ, saŭ că un asemnea nume se află scris pe converta unor cărțĭ publicate din Iașĭ și din Bucureștĭ... Nu era un omŭ care să nu zică atuncĭ că i a perit un calŭ, o iapă, saŭ maĭ mulțĭ caĭ.— Polițaiu localŭ prinsese pe acest faimosŭ geambașŭ și ′l arestase la prefectură, unde, precum ziserăm, oameni se strînseseră să ′l vadă. . . Iar jidoviĭ, în a cărora frunte se afla Avrum, veniseră să susție protestarea în contra amploiatuluĭ de la suprefectură, care nu lăsase orăndaruluĭ de la Trotușĭ dreptul d′a jefui pe locuitorĭ, precum maĭ făcuse. Partizani luĭ Avrum strigaŭ în gura mare cerănd destituirea kiar a suprefectoruluĭ de la sus zisul ocolŭ ; și alțiĭ cereaŭ darea îi judecată a amploiatuluĭ, ajutoruluĭ săŭ. Jidoviĭ veniseră cum arătarăm, cu cățelŭ cu purcelŭ și cu toată halalaia, încăt ar fi crezut cine-va că este o mișcare publică în țeară.
Prefectorul care era un omŭ bătrînŭ, puținŭ energicŭ, temănduse să nu fie acuzat de opiniunea publică, hotărî depărtarea din foncțiune a luĭ Terapont, ca să liniștească pe jidovĭ.
Cu altă ocasiune iarășĭ el îl recomandă ministruluĭ, și Terapont fuse instituit la o suprefectură de plaiŭ, în districtul Peatra.
Terapont auzind aceasta, alergă îndată la Bacău.
Avrum mulțămit că a depărtat din postŭ pe un omŭ din a căruia causă n-ar fi pututut să ia cincĭ irmilicĭ pentru unu de la sătenĭ. ăĭ venia să sară în cerŭ de bucurie. — Ceĭ-l′alțĭ jidovĭ asemenea făceaŭ paraă de aceasta. — Avrum din întămplare întălni pe Andreĭ cel ce se înturna de la tribunalŭ.
El făcu lui Andreĭ lungĭ complimente și ′l în trebă de sănătatea soții sale. Andreĭ fu coprins de mirare.
— Am să fac o rugăciune la dumneata ! adăogă Avrum.
— Ce este, ia spune? . .
— Voesc să te însărcinez pe dumneata ca să ′mĭ scoțĭ treĭ sute de galbenĭ care mi a luat tălharul cela de la Fălticenĭ, și să ′ĭ împărțim apoĭ pe din două.
— Aĭ dovezĭ? poțĭ să constatezĭ faptul? întrebă Andreĭ.
— Sînt oamenĭ care priimesc să jure, numaĭ să le plătesc căte ce-va . . .
Andreĭ se scuză că nu are timpŭ.
Terapont, viind în Bacău întîlnește și el pe Avrum.
Jidovul cum îl văzu, începu a'ĭ râde în nasŭ, că a perdut postu pentru el.
— Jupăne, găteşte-te de criminalŭ; eŭ am dovezĭ oamenĭ bătrînĭ, oamenĭ de credință, cănd aĭ venit să ′mĭ daĭ zece galbenĭ ca să te las să jefueștĭ pe bieți locuitorĭ. . .
— Zoŭ ! adăogă Avrum cam îngrijeatŭ, auzind pe Terapont prea seriosŭ vorbindu-ĭ, era oamenĭ la dumneata ? zoŭ ! n′am vozut !
— Ce țĭ spun eŭ, eĭ era într′o odaie alăturată ; oamenĭ bătrînĭ și cunoscuțĭ de oamenĭ drepțĭ, care aŭ ascultatŭ tot ce ziceaĭ.
— Cocoane ! adăogă Avrum descurageatŭ, nu face așa un lucru ! . .
— Jidove, pentru blăstămățiile tale o să fiĭ dat peste graniță, o să fiĭ gonit din Moldova.
— Eĭ bine dar să ne împăcăm, să facem amîndoĭ pace, zise Avrum.
— Dar cum vreĭ să facem pace ?
— Am să iaŭ treĭ sute de galbenĭ de la unu care m′a înșelat, țiĭ dăruiesc matale jumătate, daca veĭ merge să ′ĭ scoțĭ de la el. . .
— Ne cunoaștem noĭ maĭ de mult, jupăne, nu ′mĭ trebuesc bani tăĭ ! . . Îțĭ zic numaĭ așa veĭ scăpa de mine, numaĭ așa veĭ scăpa să nu fiĭ dat peste graniță, daca veĭ înceta d′a maĭ jefui pe locuitorĭ, și cănd te veĭ lăsa d′a vinde rakiŭ. . . Altminterĭ, aduțĭ aminte, jidove, că am niște hărtiĭ la mine prin care te pot încrimina orĭ cănd !
Avrum începu a cam cugeta seriosŭ şi rămase îngrijeat de aceasta ; atîta numaĭ că tot era el hotărît să lase rateșul de la Trotușĭ și d′aceea nu i ar fi fost greŭ kiar de a spăla putina d′acolo . . .
Terapont s′a strămutat la suprefectura de la Peatra. El se tot ținea de cele ce apucase, a divolga abuzurile și toate nelegiuirile ce se comit prin Moldova.
Tîrgul Peatra e un orașŭ frumosŭ, situat la o posițiune romantică, cu aerŭ curat, ape prea bune și un locŭ minunat de traiŭ ! . . Bistrița ce curge p′alăturĭ, cum am maĭ arătat, și munțiĭ ce ĭ descriserăm, daŭ atîta interesŭ, conținŭ atîtea plăcerĭ încăt îl poate cine-va numi unul dintre orașele cele rarĭ care se găsesc în poalele Alpilor țereĭ noastre. Mergănd între munțĭ este Dorna : un locŭ muntenosŭ, renumit ca și Ciahlău. Dorna ține o parte de pămintul Moldovi și o parte de Bucovina. Locurile, apele, munțiĭ și pădurile de brazĭ merită a fi descrise în volume întregĭ. Cea maĭ frumoasă origine de coloniile Romeĭ se păstră acolo . . . Femeile sînt de o frumusețe răpitoare, oameni deștepțĭ, bine făcuțĭ, robuștĭ, aŭ înfățișarea unor eroĭ. Dar căt de tristŭ e, Dumnezeule ! d′a vedea cine-va aceste pămînturi clacice și oameni aceia frumoșĭ, întocmaĭ ca niște brazĭ, că se pradă de niște barbarĭ, venițĭ să se înavuțiască din pădurile țereĭ și din sudoarea Romănuluĭ . . . Ca cum ar fi un blestem toate bunurile țereĭ acesteia să fie numaĭ pe măinile streinilor!.. Vre o căți-va Turcĭ speculanțĭ, cari aŭ venit și s′aŭ așezat în locurile acestea, (se înțelege în Șarul Dorna, partea Moldoviĭ) eploatează într′un kipŭ barbarŭ și degradatorŭ pe bieţi locuitorĭ săracĭ, jefuiţĭ, stiviţĭ de ghiarele lorŭ. — Totul ce produce pămîntul și natura acolo este numaĭ pentru dînși ! . . Eĭ și numaĭ eĭ esportează toată lemnăriea din munțiĭ Moldovi pentru Turcia.(Acestea sînt plutele care trecŭ ne′ncetat pe dinaintea Petri ș′a Bacăuluĭ Cu măna pe pistolŭ și pe iataganŭ kiar astă-zĭ eĭ face pe locuitorŭ a tremura și calcă în picioare legĭ și autoritățĭ . . . Arbitri și nesățioșĭ de banĭ, ca grecotei și ca jidaniĭ, cu suflet negru și mîrșavŭ, a umilit pe săteanul romănŭ, încăt a făcut un sclavŭ din el . . . Femeile cele maĭ frumoase deveniră prostituatele lorŭ.. . Ce săvîrșescŭ aceștĭ păgănĭ acolo este o grozăvie de care tot omul de inimă se înfioară și se revoltă, tot Romănul roșește și se cutremură ! . .
Eĭ asemenea împrumută banĭ pe la locuitorĭ ca să le lucreze lemnăriea de cu iarna și să o transpoarte pe plute vara ; dar prin încurcătura camătării, prin abusŭ și tot felul de amenințare locuitoriĭ sînt cu desăvîrșire îngenukiațĭ și legațĭ de voința acestora . . .
Săteniĭ de maĭ multe orĭ aŭ reclamatŭ în contra acestor usurpatorĭ, dar autoritatea rămase tot-d′auna surdă la plăngerea lorŭ și eĭ sînt tot prada acelor barbarĭ.
Terapont, ca foncționarŭ și ca omŭ de inimă, aflănd de aceasta, turba și căuta un prilejiŭ d′a putea el să pue un capătŭ răuluĭ acesta.
Înfine de multă apăsare locuitoriĭ munților reclamară cu toate mizloacele ce le avură . . .
Terapont fu numit de D. ministru ca să meargă să cerceteze, să constate faptele acelora, și să proceadă la darea lorŭ în judecată.
Terapont, merse la fața loculuĭ cu un procurorŭ; dar la venirea lorŭ acolo Turciĭ îĭ amenințară cu arme, ne vrănd a arăta supunere.
Terapont raportă aceasta dinpreună cu procurorul. — Un ordinŭ ministerialŭ veni, ca suprefectura să esecuteze pe aceștĭ ne-subordinațĭ.
Turciĭ și pentru a doua oară răspunseră cu armele în măinĭ.
Atuncĭ Torapont, ajutat de un micŭ numărŭ de gendarmĭ și de plăieșĭ, se repezi ca un nebunŭ asupra acestor rebelĭ, și după o luptă crăncenă, Turciĭ fură legațĭ cotŭ la cotŭ, cum se zice pe romănește cobză ; — otărîrea luĭ era, în urma unuĭ asemenea delictŭ din parte-le, să ĭ răfuiască aci pe loc de socotelile ce mai aveaŭ cu locuitoriĭ, și trimițîndu-ĭ sub un convoiŭ și în feară pe toțĭ pînă la Iașĭ, acolo legea să esecute dreptatea, și mișeiĭ, tălhari acestia, să fie dațĭ peste graniță afară din țearră.
Torapont lucra ca un Romăn și cum se cădea să facă un bărbat de inimă.
Însă cu multă durere și mîhnire fu silit a′ĭ deslega și a le da drumul, în urma unuĭ ordinŭ ministerialŭ, care sosi îndată după aceea.
Terapont par că șĭ perdea mintea de aceasta și hotărĭ a′șĭ da dimisiunea din foncțiune. . . ne maĭ putănd servi subt un ast-fel de regimŭ, subt un asemenea guvernŭ ! . .
Ne oprim un momentŭ cu Terapont ca să neînturnăm la amicul nostru Andreĭ, pe care îl lăsaserăm la Bacăŭ; de unde, după puține zile, luă drumu spre Odobeștĭ; mergând pe şoseaua cea frumoasă, trecănd prin Agiudŭ și prin Domneștĭ și apucănd spre dreapta, pe sub dealurile cele acoperite cu viĭ, pe la Panciu, pînă se duseră acasă . . .
Andreĭ și Lina ajunseră la Odobeștĭ cam la finele luĭ Augustŭ, într′o zi pe după amiazĭ.
Îl prinse mare mirare, intrănd în tîrgŭ, că află toată populațiunea resculată, ca cum ar fi într′o revoluțiune . . .
Creștiniĭ alergaŭ din toate părțile să protesteze dinaintea prefectoruluĭ de Putna, care venise ad-hoc, că eĭ nu priimescŭ ferească Dumnezeŭ ! să se maĭ taie carne de îndestularea orașuluĭ de către jidoviĭ . . .
Odobeștiĭ este un tîrgulețŭ aproape de Focșanĭ, între dealurĭ de viĭ, renumit pentru vinul cel bunŭ care se face acolo ; cu o populație de căte-va miĭ suflete, Romănĭ, Grecĭ, Armenĭ și jidovĭ.
Dar ceea ce era curiosŭ că însușĭ o parte de Ovreĭ protestaŭ, în unire cu toată populațiea, în contra obiceiului d′a se tăia carnea de îndestularea tîrguluĭ de către jidovĭ.
Jidoviĭ ce protestaŭ, o făceaŭ pentru că e prea scumpă carnea lorŭ. — Creștiniĭ eraŭ indignațĭ . . ..
Coptracciĭ jidovĭ de altă parte scoaseră contractul dat de vistierie ce′l avea la măna lorŭ și care le da dreptul acesta . . . Iată aproape coprinderea articululuĭ al ă-lea din acest contractŭ : „Nicĭ o vită din cele marĭ saŭ micĭ, să nu se taie, spre îndestularea tîrguluĭ, fără a trece prin cuțitul hahamuluĭ.” Eĭ strigaŭ în gura mare ținănd în măini sus zisul contractŭ, că eĭ aŭ numărat galbenĭ mulțĭ ca să aibă acest drepturile şi că nu vor permite nicĭ odată creștinilor să taie osebit carne pentru seama lorŭ, ci să mănînce aceea ce rămîne de la dînși, adică partea cea de dindărătŭ la vită.
Aceasta este o dovadă ce fel guvernul trecutŭ făcea să se respecte dreptatea și autonomiea Romănilor, că eraŭ îndatorațĭ, în țeara lorŭ, să mănînce ce le da jidoviĭ . . .
Creștiniĭ în unanimitateĭ, bătrînĭ, junĭ, femeile stăpănite de bigotismŭ și de devoțiune în datine religioase, preoțiĭ, oamenĭ cărunțĭ și pînă și copii declaraŭ că eĭ nu priimescŭ carnea cea tăiată de jidovi, că maĭ bine preferŭ cu toți a numaĭ mănca carne, de căt a o lua tăiată de cuțitul hahamuluĭ. . .Populațiea era foarte turburată; cazul era cu totul greŭ, — Prefectorul de Putna consimția din inimă la reclamarea Romănilor și le zicea că aŭ dreptate ; dar lucru curiosŭ, că în această împregiurare și jidovi aveaŭ dreptate, în virtutea contractuluĭ dat de vistieriea de la Iașĭ.
Cel care ținea contractul era Avrum, împreună cu alți. — El avea dreptatea, el era tare și mare ! . .Prefectorul se sili a potoli rescularea aceasta și de aci merse să viziteze Vrancia și să asiste la pornirea unuĭ numărŭ de oamenĭ armațĭ ce Vrănceniĭ promiseseră a da țereĭ, și cari eraŭ destinațĭ de a merge să păziască castelul de la ocnă, cănd toată oastea regukată se reunia în lagărul de la Florestĭ.
Vrancia se numeste acea parte a Carpaților pe unde apele Putna, Milcovul și altele curge. De la această parte, și unde maĭ cu seamă Milcovul începe a ′întinde albiea sa, se începe hotarul ce despărția, din nenorocire, maĭ′nainte, Țeara-Romănească de Moldova. Sub poalele dar acestor munțĭ, saŭ maĭ bine pe malurile Putneĭ, ce este aproape de Odo beștĭ, se află și pînă azĭ ruinele cetățiĭ Crăciuna ce o avea Moldovad espre Țeara-Romănească. Șirul dar al munților ceĭ înalțĭ care se văd, mergănd cine-va spre Focșanĭ, — cu o măreață înfățișare, care se întindŭ precăt nu ĭ poate coprinde okiul, conținănd în sînu lor maĭ bine de treĭ-zecĭ de sate, locuite de aceĭ renumițĭ fiĭ aĭ munților, este Vrancia, și locuitori eĭ se numesc Vrăncenĭ ! . . Cele maĭ romantice posițiunĭ represintă aspectul dealurilor și al munților. — Măgurile situate pe d′asupra dealurilor,stăncile rîpoase care se vădŭ de departe disputănd cu nuoriĭ ce învălește vârfurile munților, sînt pline de o sublimă frumusețe. Nenumărate pîraie, nenumărațĭ codri de brazĭ acoperă coastele lorŭ și căte-va gîrle îndestul de măricele curgŭ prin fundul văilor și pe prunturĭ de nisipŭ. Aerul este acolo foarte curatŭ și apele dulcĭ cristaline și rouroase. .
Aceasta este Vrancia cea renumită în timpi trecuțĭ, pe cănd țeara îșĭ păstra neatîrnarea, prin puterea armelor. Locuitoriĭ din Vrancia sînt bunĭ vînătorĭ, lucrătorĭ de pămîntŭ şi păstorĭ. Legile lor eraŭ a le uneĭ republice, precum maĭ repetarăm, ca ceea de la Bărlad. Dar se vede în aniĭ din urmă co rumpțiunea nu i a pututŭ ocoli și pe dînși . . . Înfluența boeruluĭ proprietarŭ, influința jidovuluĭ cu cămătăriea, cu rakiŭ luĭ blasfematŭ, a făcut pe mulțĭ să'mĭ vîndă din proprietăţile lorŭ şi a deveni clăcașĭ pe moșie boerească. . . Cu toate acestea Vrănceniĭ sînt renumițĭ de bravura lorŭ, și eĭ promiseră a da guvernuluĭ treĭ sute de oamenĭ volintirĭ. — Li s′a făcut însă cunoscut că numaĭ o sută sînt trebuincioșĭ, iar ceĭ-l′alțĭ să rămîe la casele lorŭ.
Cătă mirare coprinse pe D. prefectorŭ văzănd în volintiri ceĭ armațĭ cu sinețe lungĭ, numaĭ oamenĭ bătrînĭ și uni diformĭ.
— Acestia sînt Vrănceniĭ ? întrebă el.
— Amŭ venit noĭ în locul flăcăilor nostri, răspunseră oameni . . . Juniĭ, flăcăiĭ umpluseseră codri fiind că uni alți făceaŭ propagandă că stăpănirea de aceea îĭ kiamă ca să′ĭ ducă in focŭ, că greutățile pe viitor, făcăndu-se unirea țerilor, vor fi și maĭ marĭ, că Romănul va fi robŭ și altele multe . . .
Iată cum intrigile și corumpțiunea perde pe o națiune !. . cum vorbele și lucrarea celor răŭ voitorĭ rătăcĭ pe aceștĭ Vrăncenĭ, alt-fel bravĭ și curagioșĭ; cari în locŭ de a alerga junimea, braviĭ la kemarea patrii, lăsară să vie niște biețĭ bătrînĭ slabĭ și neputincioșĭ !..
În contra cuĭ dar avem a ne plănge de aceasta? Cine a adus lucrurile ca poporul să fie victima intrigilor și a desmoralisațiuneĭ ? Negreșit ceĭ care a voit ca poporul să nu se lumineze, spre a′l eploata . . . Ceĭ marĭ, ceĭ de la putere, proprietariĭ, stîlpi țereĭ, capi biserici eraŭ datorĭ de a lumina poporul pentru binile și fericirea națiuneĭ, cu nemărginitele mizloace care le are țeara . . .zise Andrei-Fratele această anomalie de lucrurĭ împregiurul loculuĭ naşteriĭ sale: — O belă și glorioasă Moldovă ! O ! belă șl glorioasă Romănie ! un suspinŭ de durere cată a eși din peptul fie cărula omŭ văzănd soartea ta ! . . Cel ce trece pe marginea rîurilor, prin sînul munților, al cămpiilor, al tîrgurilor și al satelor tale cată a plănge, privind starea în care te lăsă îngîurirea streină! . . Căt de umilită e starea la care te reduse inimici tăĭ, pe lîngă starea de mărire din trecutŭ ; cu atît maĭ tristŭ că însușĭ fii tăĭ sînt din numărul inemicilor tăĭ ! . .
Înfine nuoiĭ însurățeĭ, aflară la Odobeștĭ pe părintele lorŭ, un răzașŭ boerŭ de neamŭ, ce șădea la casa sa, în marginea viilor, ocupat fiind de munca cămpuluĭ, de cultura viilor, de grădinărie, de vite și de toate căte trebuesc omuluĭ, spre a′l face independentŭ.
Moșĭ-diaconu (așa se numi de poporŭ părintele luĭ Andreĭ, fiind că era omŭ bisericosŭ ce se înkina mult) deskise brațele văzănd pe copii săĭ, săltă de bucurie cu toată bătrînețea și nu știea cum să ĭ priimească maĭ bine.
— Bine ațĭ venit, dragi meĭ ! bine ațĭ venit la casa părintească! Dumnezeŭ să vă dăruiască anĭ îndelungațĭ și să trăițĭ bine ; să avețĭ bine cuvîntarea sa, și eŭ din partemĭ asemenĭ vă bine cuvîntezŭ ! . . .
Fratele-Andreĭ și Lina îmbrățișară pe respectabilul lor părinte, care era bătrînŭ cu capul albŭ, vesmîntat romănește, cu o frunte măreață și cu okĭ viĭ plin de inteligință, numindu-l cu multă pătrundere și simțiciune părintele lorŭ.
Lina află un părinte bunŭ în părintele iubituluĭ eĭ soțŭ . . .
Bătrînul mult timpŭ nu voi a ĭ lăsa de lîngă dînsul, fiind că el era singurŭ, că de vre o cinci-spre-zece anĭ răposase mama lui Andreĭ.
Cu o viață rustică, în plăcerile viețiĭ de la țeară, lingă vitișoare, sub ramurile copacilor, departe de grijĭ și de supărărĭ, în sînul nevinovățieĭ ș′al adevăratuluĭ amorŭ de patrie și de religiune, Lina și Andreĭ gustară momente de fericire, momente atît de dorite de tinerețe și de iubire !
— Ascultațĭ, fii meĭ, eŭ încă am fost ca voĭ, să dea Dumnezeŭ să trăițĭ și voĭ aniĭ ce i am trăit eŭ, ca să vedețĭ și pe fii vostri precum vă văzŭ eŭ ! . . Am văzut și am petrecut multe, am slujitțăriĭ în multe rîndurĭ; am fost catană ca să apăr neamul nostru și altele! . . Așa dar, fii meĭ, ca să aveți desăvîrșită bine cuvîntarea mea, caută să mergețĭ amăndoĭ, fii meĭ, la acea monastire unde este mormîntat Stefan Vodă Domnu Moldovi cel Mare, la S. Monastire la Putna ; să mergețĭ să îngenukiațĭ la mormîntu luĭ, să sărutațĭ peatra sub care zace oasele și țărîna luĭ, să vă ungețĭ cu săntul mirŭ de la acea monastire și de la Săntul Ion de la Suciava, să mergețĭ să vedețĭ tot pămîntul Bucovini, frumoasa și iubita țeară care fu ruptă din țeara Moldovi ; unde trăiră părinți și strămoși nostri, să umblațĭ sănătoșĭ p′acolo și să vă înturnațĭ iară sănătoșĭ, voiŭ ruga pe Dumnezeŭ ! Acel Domnŭ, fiul meŭ și fiica mea, fu mîntuitorul Romănilor ; el zidi multe monastirĭ şi numaĭ umbra luĭ săntă, numele său şi aducerea de căte fapte a săvîrșit, mai ține această țeară de la care aflară harŭ și milă atîțĭ străinĭ care trăescŭ aci. . . Blestem este, fii meĭ, pre capul aceluia care nu va cunoaște acestŭ adevărŭ !.. Daca nu eraŭ aceĭ Domnĭ, Domnul Stefan, Domnul Bogdan, Domnu Petru și alțiĭ, noĭ de mult numaĭ aveam țeară ! . . și toțĭ aceștĭ străinĭ care se hrănescŭ aicĭ, cată să bine-cuvinteze memoriea lorŭ, împreună cu creștini, cu toți Romăniĭ ! . . căcĭ cine știe ce neamurĭ barbare cotropeaŭ pămîntul țereĭ noastre ! . .
„Așa dar, fii meĭ, de la Dumnezeŭ am cu ce trăi și veți avea și voĭ, pentru că țeara noastră este mare, întinsă și blagoslovită de Dumnezeŭ ! . . . Mergerea voastră însă la S. monastire Putna, care este zidită de Stefan Vodă, și unde se afă el mormîntatŭ, se va socoti pentru voi și pentru fie ce Romănŭ Locul cel Săntŭ de înkinare !
„Vețĭ rămănea de o cam′dată lîngă mine să mă bucur de voĭ, să mă împărtășescŭ de fericirea voastră văzîndu-vă că trăițĭ bine, cu cinste și cu dreptate, și în cealaltă vară vețĭ merge să vă înkinațĭ și pentru mine la acele locurĭ sănte! . . să vă înkinațĭ și să vă rugațĭ de îndreptarea relelor în țeară !..
Într′acestea bătrînul întindea măinile sale ca să bine-cuvinteze pe fii săĭ ce se afla îngenukiațĭ unul de o parte și altul de alta. Lina era prea mulțămită și Andreĭ asemenĭ. . .
Toțĭ veciniĭ și cunoscuțiĭ bătrînuluĭ veniră să ia parte la bucuriea sa. . . Copii danțaŭ în bătătura curțiĭ ținănd în măinile lor stălpărĭ verzĭ, grijile și supărările se depărtaseră de tot, în acel timpŭ, de locuința Moșdiaconuluĭ. . .
Nu trecuse un anŭ cănd Andreĭ și Lina plecaseră ca să îndeplinească voința părinteluĭ lorŭ. Bătrînul Romănŭ, după ce petrecu aproape toată iarna cu fiul săŭ și cu nora sa, despărțindu-se, vărsa lacrime, și străngăndu-ĭ p′amăndoĭ la peptul săŭ, nu înceta d′a′ĭ bine cuvînta.
Și fiind că Terapont scrisese amicilor săĭ că de Skimbarea-la-Față, 6 Augustŭ, se va afla la monastirea Slatina, care e tocmaĭ la granița Bucovineĭ, eĭ voiră ca să vaă pe amicu lor și să asiste de zioa hramuluĭ la acea monastire.
Trecănd eĭ pe la Iașĭ și unde rămăseseră vre o deuă-zecĭ de zile, Lina întălnia în toate zilele pe mama eĭ care asemenĭ nu înceta d′a vărsa lacrime și a o strînge pe brațele sale de căte orĭ o vedea, pentru că dinaintea natureĭ și amoruluĭ maternŭ toate religiunile aŭ o singură morală și o singură țintă ! . . Pe tată-săŭ nu ′l văzuse, fiind că el lipsia de la Iașĭ.
Călătorind pe frumosul timpŭ al veriĭ dela Iașĭ prin Tirgu-Frumosŭ, prin Cotnarĭ, locul cel renumit cu ruine romane și cu viĭ ′și iară prin Fălticenĭ, nu se putură opri d′a nu vedea Baia, unde se esploata în timpul de de-mult ferŭ și argintŭ, cu nenumărate ruine astă-zi, cu bisericĭ din timpi luĭ Stefan Vodă și maĭ de ′nainte, cu case și palate vekĭ, a cărora urmă abia se maĭ poate cunoaște în mizlocul cămpii de arăturĭ ; și monastirea Rîșca, care e peste dealŭ alăturĭ, precum și skitul Răsboenĭ la vale de Târgu-Neamțuluĭ...
Sosiră la Slatina, la acea monastire care pentru posițiunea eĭ, pentru construcțiunea sa cea tare,— situată între doĭ munțĭ acoperițĭ cu pădurĭ enorme de brazĭ, și cu o apșoară care curge p′alăturĭ este unică : fundată de Alesandru Lăpușneanu. — Avură nulțămirea să se afle în mizlocul uneĭ numeroase societățĭ ce venise pentru zioa acesteĭ sărbătorĭ.
Monastirea Slatina, ca și Rîșca, este o kinovie cu unŭ numărŭ de călugărĭ.
Așa dar de Skimbarea-la-gață, care e zioa patrona Săntuluĭ locașŭ, amici nostri se găsiră în mizlocul unuĭ păporŭ adunat de prin sate și din tîrgurĭ, din satele de prin munțĭ și kiar din Bocuvina, de la Valea Sacă și de prin văile de la Gura Humoruluĭ.
Slatina este lipită de hotarul dintre Moldova cu Bucovina, și locuitori despre o parte și despre alta, ceĭ maĭ mulțĭ fiind consăngenĭ, cumetri, cuscri, cumnațĭ saŭ verĭ, n′aŭ de căt a păși un șănțulețŭ, precum era cel dintre Moldova cu Ţeara Romănească, pentru ca familiile să ′șĭ dea îmbrățișare și a veni să depue înkinăciunea lorŭ la săntele locașurĭ, unde sănt înmormîntațĭ părințiĭ și străbuniĭ lorŭ. . .
Andrei, Lina și Terapont asistară la solemnela ceremonie căt ținu, săntul oficiu de preoțĭ numeroșĭ și în mizlocul lorŭ aflănduse SS. arhereul Calinic. Fu o măreață serbare care atingea pînă la lacrimĭ inimile poporuluĭ ce asculta în genuke săntele vorbe a le evangbelii și imnurile de laudă Domnuluĭ. . .Biserica era de tot plină, tinda asemenĭ, curtea și pînă p′afară pe poenĭ, saŭ pînă în marginea pădurilor se afla numeroșĭ înkinătorĭ....
Bătrînĭ, junĭ, femeĭ, copiĭ învesmîntați cu vestminte albe, și fiicele cu florĭ la capŭ ; bătrîniĭ cu capetele albite de anĭ și ceĭ tinerĭ cu niște căutăturĭ viĭ, cu plete lungĭ și cu îmbrăcămintea toată de lînă, cu niște pălăriĭ negre saŭ cu căciulĭ de oaie țiindu-le în mănă, asistaŭ toțĭ uimițĭ și cu kipurile lorŭ vesele, luminate de oare care speranță ce dă credința... — Auzul clopotelor, căntările și bine-cuvîntările ce le ascultaŭ înlăuntrul săntuluĭ locașŭ, rostite de ministri luĭ Dumnezeŭ , umpleaŭ inimile lor de lumină și de consolație. . .
După săvîrșirea Sănteĭ liturghiĭ, rămăind toată zioa ușile bisericeĭ deskise pentru înkinătorĭ, nu încetaŭ d′a intra și a eși răndurĭ, răndurĭ, aducănd fie care prinosul săŭ la săntul altarŭ ; aceasta fu repetată, tot cu aceleașĭ solemnitățĭ, și a doua zi, pomeninduse numele fundatorilor și donatorilor cu multă devoțiune și cu adîncŭ respectŭ. — A doua zi fu parastasul pentru ctitorĭ. .
La timpul prănzuluĭ un ospățŭ mare fu pregătitŭ pentru toțĭ vizitatoriĭ și pentru părințĭ, — Anagnostiĭ, cupariĭ și căntărețiĭ concuraŭ de a face prasnicul strălucitŭ, după cum e obiceiul. . .
Grupe de țeranĭ se afla adunațĭ în curtea monastireĭ, care de care mirănduse maĭ mult de cele ce vedeaŭ. Uniĭ strănșĭ în tinda din afară a bisericeĭ priveaŭ fericirile Paradisuluĭ promise celor ce săvîrșescŭ fapte bune în viața lorŭ, și muncile Iaduluĭ pentru ceĭ ce săvîrșescŭ fapte rele, . .
— Fiule, te uită, zicea un bătrînŭ unuĭ băiețelŭ, arătănd cu degitul la Infernŭ, acolo e focul Gheeniĭ, Valea Plângeriĭ şi scrîşnirea dinţilor! — Vezĭ cum se kinuescŭ și cum ardŭ păcătoșiĭ în Iadŭ ! . . Acolo bogatul nemilostivŭ se sfășie de turbarea seteĭ, boerii, împărațiĭ și domnitori ceĭ răĭ se pedepsescŭ pentru nelegiuirile lorŭ, lacomul de argintŭ, femeea păcătoasă, cel ce se bucură de nedreptățirea altuia, cel ce înșeală, cel ce jură strîmbŭ, cel ce ucide, cel ce vatămă pe aproapele săŭ, toțĭ ardŭ în focul vecnicŭ al Gheeniĭ, unde i aruncă Diavoli și îĭ kinuește cu furcĭ și cu frigărĭ arse.. bețiea, fiule, desfrînarea, lenevirea, pisma, măndriea, lăcomiea și altele multe se pedepsescŭ, uite, acolo ! . . Acel omŭ care nu se teme de Dumnezeŭ , acel care vinde țeara fără cugetŭ și fără simțire ! . . acel care se dă de partea răilor, a vrăimașilor, judecătorul ce ia mită și nu judecă dreptŭ, călugărul care nu urmează după cum îĭ scrie canonul și cu un cuvîntŭ nu este păcat pe lume care să nu se pedepsească în viața aceasta și ′n ceelaltă. . . Uite, fiule, ce groază și ce cutremurŭ ! . . ce kinŭ pe toțĭ aceia ! cum ard și se muncesc eĭ! . .
Omul care vorbea acestea și esplica fiuluĭ săŭ Infernul descris de sublimul Dante, zugrăvit pe părețiĭ din afară aĭ bisericeĭ, pentru morala fie căruia, era un păstorŭ de la oĭ care venise ca toțĭ ceilalțĭ, de zioa hramuluĭ, la Sănta monastire Slatina.
Băiatul privea cu luare aminte și cu un felŭ de înfiorare toate aceste. — Niște femeĭ asemenĭ care era strînse în grupă se apropiară de cel care vorbea și priveaŭ și dînsele cu groază kinuirea păcătoșilor, pe cănd altele arătaŭ cu degitul la Paradis, unde se veseliaŭ și se fericeaŭ ceĭ Drepțĭ. . .
Aci eraŭ arătate cele două puncte marĭ, cele două cumpene estreme destinate pentru eternitate de a cumpeni fapta omuluĭ. — Durerea și moartea pentru vițioșĭ, viața și fericirea pentru ceĭ ce practică virtutea. . . în fine Infernul și Paradisul ! . .
Terapont, Andreĭ și Lina eraŭ nelipsițĭ de pretutindenĭ, se împărtășeaŭ de lumina și morala bisericeĭ, se împărtășeaŭ de bucuriea saŭ de înfiorarea celor ce se afla dinaintea locașuluĭ dumnezeescŭ, ca dinaintea unuĭ tribunalŭ săntŭ. . . Apoĭ merseră de cercetară cele din pregiurul monastireĭ precum grădinĭ și altele : admiraŭ frumusețea natureĭ în tot locul. Vederea munților ce se lănțuescŭ în fața acestuĭ locașŭ sănțitŭ, cu pădurile, cu ferăsrtae și cu apa care curge p′acolo lăsată ca o pînză de argintŭ la vale, — o sumă de lucrurĭ ne′nsemnate, o mulțime de căruțe cu poame de la Rădășenĭ și care staŭ dinaintea porțilorŭ, precum și mulțimea oamenilor ce percurgeaŭ ca un toreptŭ în susŭ și în josŭ valea toate distra mintea lorŭ.
— Unde se ducŭ aceștĭ oamenĭ și astă mulțime de fete? întrebă Lina pe Andreĭ.
— Să mergem la Drăcenĭ că este iarmarocŭ de zioa hramuluĭ bisericeĭ, zise Terapont amicilor săĭ.
Eĭ se gătiră de a merge la Drăcenĭ, încătrăŭ se dirigea mulțimea cea de oamenĭ.
Terapont fu oprit în poarta monastireĭ de un june bine îmbrăcat și care, îndată ce îl văzu, îĭ făcu o mulțime de complimente.
Terapont, cu cea maĭ mare mirare, cunoscu în fisionomiea acestuia pe protegeatul săŭ cănd se aflase amploiatŭ la suprefectura din districtu Bacăuluĭ — ovreiașul care venise de ceruse reazemul săŭ și după datorie nu i ′l a fost refuzat.. . .— Şlaim se botezase la monastirea Rîșca, fiindu-ĭ nașŭ un preutŭ de la Fălticenĭ, cel ce ĭ pusese numele Iancu, adică Ion, și fiind că el n′avea încă barbă și mustățĭ, îl surnumise uni alți Ioniță Spînu.
— Ce maĭ facĭ ? cum maĭ treăeștĭ Ioane ? îl întrebă Terapont cu afabilitate.
— Învățŭ la seminarul de la monastirea Neamțul; am găsit creștinĭ oamenĭ de omenie care mă ajută. . .
— Să trezeștĭ ! să treăeștĭ, ziseră de odată vre o doĭ treĭ oamenĭ cari se afla acolo, împreună cu Terapont care îl strînse de mănă
De aci plecară cu toțiĭ la Drăcenĭ, ce e în depărtare de o jumătate oră.
Între șirul a doĭ munțĭ, în fața uneĭ stăncĭ de o peatră vînătă c′ o înălțime colosală, pe o poiană în marginea rîulețuluĭ, se află un hanŭ la drumŭ și cu căte-va căsuțe de țiganĭ locuitori. — Acolo e Drăceniĭ.
Dinaintea hanuluĭ vre o două treĭ magbernițe de scîndurĭ saŭ corturĭ de o pînză veke groasă, căte-va căruțe cu pește saŭ cu poame, vre o doĭ treĭ jidovĭ vînzănd ață, ace și puțină pînză, forma un felŭ de iarmarocŭ. O horă mare ca să zicem așa, se afla grămădită pe acea poiană în bătătură, dinaintea cărciumeĭ. Cu toate acestea, după cele ce se petrecea acolo, după cele ce eraŭ văzute, nu semăna a un locŭ unde danță și se veselescŭ oameniĭ, dar se părea a fi un locŭ de perzare, locul unuĭ danțŭ dievolescŭ, saŭ însușĭ Iadul! . .
Într′o colbărie ce ′țĭ îneca sufletul, grupe de oamenĭ, flăcăĭ, bărbațĭ maturĭ, femeĭ şi fete eraŭ îmbrățișațĭ căte doĭ și căte treĭ, cu niște sticle în măinile lorŭ, unele pline, altele numaĭ jumătate cu rakiŭ, din care mereŭ bea, fiind aprinșĭ la față și având niște căutăturĭ fioroase, cu okiĭ turburațĭ și răgind ca niște feară ; eĭ se aflaŭ strînșĭ în brațe și săltaŭ în locŭ, fără tactŭ și fără nicĭ o mlădiere. Între dănși doĭ musicanțĭ, unul bătănd într′o tobă și altul suflănd într′o trîmbiță trebuea să pue în mișcare cetele cele perdute de beție. . . Departe de acele danțurĭ romăneștĭ, departe de dulceața flueruluĭ, saŭ a cimpoiuluĭ ce se aude prin sate cănd se adună fetele și flăcăiĭ și danță dinaintea părinților,a rudelor și a cunoscuților, aci era ce-va maĭ mult de căt barbarŭ ; aceĭ cari danțaŭ numaĭ cunoștea nimicŭ pe lume, nu înțelegea și numaĭ simția nimicŭ, fiind că toțĭ eraŭ înverșunațĭ de băutura cea blasfemată! . . Uniĭ dintre sătenĭ se tăvăleaŭ pe prispa cărciumeĭ în cea maĭ mare degradare, alți se țineau cu o mănă de inimă și cu ceelaltă ducea tremurănd sticla cu rakiŭ la gură, din care bănd se scutura cu groază. — Unul gemea făcănd spume la gură și da okiĭ peste capŭ ca cum era, îndrăcitŭ. — O biată femeie, o mamă cu pruncu în brațele eĭ, se legăna să cadă și copilul eĭ leșinase plăngănd și țipănd. — Într′o parte o fiică se afla lungită pe pămîntŭ ca moartă de multa băutură, cu florile de la capu-ĭ vestejite și mototolite, și un omŭ cu un kipŭ aprins, cu okiĭ învăpăiațĭ, care nu se credea să fie fost un frate saŭ o rudenie, se lupta să o tîrască din mizlocul mulțimeĭ. . De lăturĭ, la un căpătîiŭ al mulțimeĭ, unuĭ omŭ, de multa beție, se aprinsese rakîul în pentru-ĭ, se tăvălia n'în ţărînă şi se svârcolea ca un șearpe, suflănd greŭ și răcnind ca un ursŭ : iar o femeie care era soața luĭ, îĭ căsca gura și îĭ storcia urmă de calŭ pe gîtŭ, pentru ca să stingă flacăra rakiului. — Fiind el cu fața învinețită, cu okiĭ stinșĭ dușĭ în fundul capuluĭ, puțin îĭ maĭ trebuea ca să ′șĭ dea sufletul. . . Oamenĭ de diferite condițiunĭ privia toate aceste cu indiferință, iar jidovul orăndarŭ, cu alți doĭ treĭ de ajutorŭ, intra și eșia cu ocalele pline să vadă unde e lipsă de rakiŭ și care omŭ n′are de băutŭ. .— Un săteanŭ în bețiea luĭ cerănd să ĭ maĭ aducă un cinzecŭ, jidovul îĭ numea îndată ocaoa în mănă cu cincĭ-zecĭ de dramurĭ întrînsa. — Omul perdutŭ, mortŭ beatŭ, numaĭ știea nicĭ ce cerea, nicĭ ce îĭ da și nicĭ ce bea, destul că după ce bea dintr′însa striga : — jupăne ! națĭ tinikeaoa încolo ! . . Jidovul alerga de ′i lua ocaoa din mănă, și după ce îĭ repeta de vre o două treĭ orĭ că să ție minte căt a băut, apoĭ kema căte un altŭ săteanŭ zicăndu-ĭ să fie marturŭ că ′i-a maĭ adus o oka de rakiŭ, care a băut o și ′ĭ dă ocaoa seacă îndărătŭ. . . Și multe multe asemenea lucrurĭ îngrozitoare petrecănduse acolo, în acel locŭ de perzare și de scrîșnirea dinților, făcu pe Andreĭ a ′șĭ întuneca fruntea și pe Lina d′așĭ întoarce fața să numaĭ vază aceste spectacule. . . Dar jupăn orăndarul, văzănd că venise doĭ scriitorĭ de la suprefectura al căriia tactŭ este aproape la satul Mălin, stănd la o parte împreună cu vre o doĭ gendarmĭ și privind, nu uită d′a ′șĭ face datoriea a eșĭ cu o sticlă în mănă, cu două pahare pe o farfurie și cu căte va bucățele de păine, și adresănduse către eĭ, îĭ îmbie, turnăndu-le în pahare, să bea. Scriitori acestia luară fie care căte unul din acele pahare, și urănd să fie de bine și căștigŭ să dea Dumnezeŭ ! . . duseră paharele la gură, și după ce băură luară și căte o bucățică de păine de pe talerŭ ; — apoĭ orăndarul dete osebit de băut și gendarmilor.
Terapont văzănd spectaculu cel înfiorătorŭ și pe aceĭ amploiațĭ așa de miserabilĭ că se scoboară pînă la aceea de a fi și eĭ părtașĭ din băutura cu care se sinucidea națiunea ; și încă auzind pe jidovŭ spuind acestora că el caută să desfacă în cele treĭ patru zile cel puțin pînă la o sută cinci-zecĭ de vedre rakiŭ, rămase înmărmurit, însă se îngrozi și maĭ tare și par′că ăĭ veni nebunie cănd văzu în jidovul orăndarŭ pe Avrum cămătarul de la Trotușĭ.
— Ți am făcut cunoscut, jupăne, zise Terapont, ca un omŭ ce compătimind pe bieți locuitorĭ și ne maĭ știind cu ce kipŭ să ĭ scape din acea stare,opri pe jidovŭ, ți am făcut cunoscut să te lașĭ de meseria asta, saŭ daca nu vreĭ, gătește-te de a fi dat peste graniță! . .
Avrum cu aerul săŭ ironicŭ și făr să arate vreo turburare, răspunse luĭ Terapont:
— Daca nu voiŭ fi eŭ, va veni un altul care va vinde aicĭ rakiŭ în locul meŭ ! așa dar eŭ nu sînt vinovat ci însușĭ dumnea-voastră! . . Facețĭ odată o lege ; fițĭ dumnea-voastră maĭ lealĭ și cu maĭ multă inimă, iubiți-vă maĭ bine națiunea și patriea, și noĭ jidovi vom pleca capuĭ ! . .
Terapont n′avu ce să maĭ răspunză știind că jidoviĭ sunt maĭ mult niște instrumente prin care ceĭ marĭ eploatează pe poporŭ, — adică sînt uni dintre Romănĭ și maĭ răĭ de căt kiar jidovi!...
El rămase înlemnitŭ aproape fără viață văzănd atîta degradare la care e căzut populul cănd nu este condus de bunĭ povățuitorĭ și de legĭ păzite cu strictețe. — Poporul desmoralisat, patriea umilită și îngenukiată, a fost o calamitate pentru Romănĭ, de cănd perdu țeara pe Principi eĭ ceĭ marĭ și bunĭ,suferind toate, nenorocirile în cursŭ de doĭ seculĭ sub Fanarioțĭ, sub ciocoĭ și în cele din urmă sub jidovĭ! . .
Căt de trist pentru un omŭ de inimă văzănd de o parte biserica, viața și lumina, și de cea-l-altă parte alăturĭ cărciumăriea cea maĭ grozavă, desmoralisarea și perzarea națiuniĭ ! .. Atîta indiferență din partea celor ce trecea p′acolo, se opriaŭ un minutŭ, priveaŭ și treceaŭ înainte, era o dovadă maĭ mult că nu se găsia măcar un omŭ care să se gîndească de a se pune marginĭ acestuĭ răŭ . . . ba încă ne vine a crede că toțĭ conspiră în contra viețiĭ popululuĭ romănŭ și că băuturile spirtoase la care penesimțite îl deprinse așa de mult, băutura rakiuluĭ,a rakiuluĭ amestecat cu vitriolŭ, fu cea maĭ de pe urmă disposițiune luată din partea inimicilor Romănuluĭ, de a-ĭ perde, de a′l degenera cu totul ! . . Azĭ cea maĭ mare parte din populŭ suferă și e atacatŭ la peptŭ, și generațiea viitoare nu va fi de căt niște fiĭ slabĭ și neputincoșĭ — Cel puțin daca vom putea să isbutim a pune răuluĭ un hotarŭ ; daca vom putea scăpa copilul din fașă; daca vom putea scăpa generațiunea viitoare! . ..
Într′acestea soarele scăpătase d′asupra stănceĭ ce părea că era d'aurită. Apusul era frumosŭ şi splenditŭ lăsănd o lucire d′o lumină roșietică pe vârful munților și d′asupra stănceĭ celiĭ scarpoase.
Alăturia cu stănca se întindea o poeniță acoperită de o pășune verde. Niște oĭ pășteaŭ acolo. De la acea poiană, ca și de pe stăncă, se zăriaŭ domele bisericeĭ Slatina, copaciĭ, livezĭ și coamele munților. La lumina razelor apuinde se. afla un păstorŭ îngenukiat, cu fiul săŭ alăturĭ ;— băiețelul căruia de dimineață tată-săŭ îĭ esplicase dinaintea ușeĭ biserici pedepsele ce așteaptă pe tiranĭ, pe trădătorĭ și pe desmoralisațĭ ! . .
Eĭ se rugaŭ amăndoi. — Bătrînul cu un okiŭ plin de adorație, cu măinile împreunate și cu fața către cerŭ nu uită d′a se ruga în fundul inimeĭ sale să scape națiunea și patriea de nenorocirĭ ; să o scape de la peire ! . . — La lumina ta, Doamne ! la lumina ta, adăogă el, să încălzimŭ inimile noastre și să întărim sufletele noastre ! . .
Ar fi zis cine-va privind aceste tablourĭ că de o parte vedea Paradisul, pentru ceĭ inocențĭ și de cea-l altă parte Infernul și damnați luĭ ! . .
Se ′nturnară amici nostri cu inimile sdrobite pînă la monastire, unde fură ospitaliațĭ.
Kiar a doua zi Fratele-Andreĭ și Lina se aflaŭ pe drumŭ călătorind ; intrănd eĭ în Bucovina pe la punctul Nemercenĭ, se dirigeară spre Suciava.
XI.
Suciava.
Salutămŭ frumoasa țeară care fuse despărțită de Moldova, precum ar despărţi cine-va un lăstarŭ de tulpina unuĭ arbure ! — Bucovina, care în timpiĭ maĭ 'nainte de l775, cănd se luă de Austria, prin un tratat cu Turcia, fără ca aceasta să aibă dreptul de a o înstreina, a fost o parte -a țereĭ noastre, ca și Basarabiea. . . Grigorie Ghica, Domnul țeriĭ, a protestat puindușĭ capul săŭ la perzare, de această nedreptate făcută Romănilor. . . Ea e abondantă de avuțiĭ, cu cămpiĭ fertile, cu pădurĭ enorme, cu rîurĭ ce o ornează de toate părțile, cu munțĭ falnicĭ și cu mine de tot felul isvornăd din sînul lorŭ.
Ea se hotăraște despre nordŭ cu Galiția și cu o parte de rîul Nistru, despre vestŭ cu Ungariea și cu Transilvania, despre estŭ o parte cu Rusia ș′o parte cu Moldova, și despre sudŭ cu Moldova.
Munțĭ eĭ care îĭ coprinde o mare parte despre vestŭ, sunt munții Carpațĭ, în al cărora sînŭ se găsescŭ păduri clacice de brazĭ și de fagĭ, de la care ea îșĭ priimi numele Bucovina. . . aŭ poene rourate de gîrîe și acoperite de o pășune aleasă, înfățișănd pretutindenĭ privirĭ pitorescĭ cu drumurĭ și cu șosele pe dînși; munți aci sînt renumițĭ de frumusețe satelor, a băilor, a stabilimentelor, și maĭ ales de monastirile pompuase și sacre ce sînt pe poalele lorŭ, ce arătŭ mărirea faptelor a celor pioșĭ eroĭ despre care menționarămŭ. . . Ceĭ maĭ însemnațĭ munțĭ aĭ Bucovineĭ sînt Rarăul, Djumalăul, Caldu și Oușorŭ; cele maĭ înalte pitorescĭ vârfurĭ sînt : Cercera, Lucina,Camena și Lucinsca. Rîurile principale care o rourează sînt Nistru care isvorește din munțĭ Galiții și curge prin o parte a eĭ, Prutul care isvorește tot din Carpați Galiții, a le căruia inundărĭ sînt cam supărătoare pe la unele locurĭ, Siretul ce isvorește din munți Bucovini de lîngă Șipot, și maĭ sînt și alte rîurĭ precum Cerămoșu, Moldova, Bistrița și Dorna, afară de o mulțime de rîulețe și de păraie în toate părțile.
Țeara întreagă este așternută cu drumurĭ bine construite și cu șosele. Orașele, opidurĭ și pînă și comunele săteștĭ sînt prea bine regulate. — Pădurĭ, pacurĭ, grădinĭ și multe altele se află bine întreținute de guvernŭ saŭ de proprietarĭ. În Bucovina se află căte-va mine de unde se eploatează precum ferŭ la lacobenĭ, la Posiorita și la Fundul Moldovi se scoate aramă, de la Dorna și din apele Bistrițeĭ se scoate aurŭ, argint și plumbŭ la Cîrlibaba, la Cacica sare și cărbuni. — La Vașcăuțĭ pe Cerămoșu se află o fabrică de hîrtie, la Crasna o sticlărie, la tîrgul Seretŭ se fabrică mobile de casă și la Rădăuțĭ căruțe bune.. . Monastirile doaate de pioșĭ Romănĭ cu dominiurĭ se țin în arendă de guvernŭ, care a făcut pe dînsele ferme modele de cultura cailor și a vitelor cornute, și de tot felul de semănăturĭ ; și prin o bună administrație, prin iconomie, lipsind cu desăvîrșire abuzu-l și măncătoriile, forul clericalŭ al acestor monastirĭ numără maĭ bine de nouă milioane, din a le căruia procente se subvenționează scolĭ, și institute, precum și se salariază preoțiĭ.
Orașele sînt importante pentru comerciŭ. — Liniĭ de drumurĭ mari leagă comunicațiea cu cele dintîĭ orașe a le Galiții, a le Transelvaniĭ și a le Moldovi cu Orientul. Cea maĭ mare parte de vite pentru Germaniea, cumpărate din Moldova și din Ţeara-Romănească, pe aicĭ se face transportu lorŭ. Mărfurile asemenĭ de la Lipsca p′aicĭ se aduc pentru tîrgurile din Moldova.
Cămpiile, munțiĭ și marginile sale sînt pline de monumente și de urme istorice. . Lupte crăncene ale Moldovenilor cu populiĭ năvălitorĭ fu causa principală de înălțarea acestor monumente. . .
Nu sîntem noĭ dar cel întîĭ care am căutat a cănta renumitul pămîntŭ care odată fu locuit de Dacĭ și nicĭ nu sîntem noĭ cel întiĭ ce venim a saluta țeara apărată cu atîta bravură de Dragoșĭ, Alesandru cel Bun și Stefan cel Mare, fundatoriĭ instituțiunilor naționale, apărători patrii și creștinismuluĭ !. . ceĭ ce înavuțiră Peara cu atîtea monastirĭ fundate de dînșĭ ! . . nu sîntem noi cel întîĭ care ne încovăiem genukiul la mormintele sacre, precum sînt cele de la Suceava, de la Rădăuțĭ, de la Volovețŭ și de la Putna ! . . mormintele eroilor Moldoviĭ, ce reclamă de la tot adevăratul Romănŭ și de la tot patriotul adevăratŭ bine cuvîntărĭ și laude, împreună cu tămîierea ce va merge pînă la fericitele lor locașe ! dar ca un fiŭ al patrii, respectănd cenușa părinților săĭ și invocănd la umbrele strămoșilor fericirea patrii, nu puturăm un momentŭ a ne opri fără a contămpla cu amorŭ toate aceste monumente în care privim urmele Romănilor celebri ș′-a nu cere în memoriea lorŭ însuflețirea și deșteptarea urmașilor Romănilor actualĭ ! . . Așa dar, în fața acesteĭ țerĭ despărțite de mama eĭ Moldova, în fața monumentelor și a populații eĭ, ne oprim astă-zĭ pașiĭ, contamplăm totul ce ne isbește vederile și întrebăm ce s a făcut fama faptelor săvîrșite de străbuni nostri?. . . Numaĭ monumentele ne răspunde; ele par'că ne vorbescŭ la a loru înfățișeare, fiind mărețe și numeroase! . . Așa dar la ele ne adresăm ; limba lor o vom asculta ! . —
Să însoțim pe Fratele Andreĭ la Suciava, care e de la Nemercenĭ două stațiĭ în susŭ.
Suciava, vekea capitală a Moldovi, astă-zĭ redusă într′un micŭ tîrgulețŭ din Bucovina, se găsește situată pe spinarea unuĭ dealŭ, aproape de apa ce poartă acelașĭ nume și care face încăt-va graniță între Moldova și Bucovina. Despre estŭ pi nordŭ se lasă pe lîngă dînsa o vale întinsă semănată icĭ și colea cu căte va sate. Peste rîul Suciava, pe partea Moldovi, se vede între niște dealurĭ satul Burdujenĭ, iar pe pămîntul Bucovini, spre estŭ-nordŭ, Monastirea Dragomirna : un mărețŭ edificiu de stilŭ bizantin și gotikŭ, zidită la 1611, de Metropolitu Moldovi Atanase Crimca ; iar spre partea de la Nord este satul Skei, locul nașteri luĭ Petru Rareșĭ, Domnul Moldovi.
Pînă a nu strămuta Stefan cel Mare reședința d′aicĭ, Suciava număra la vre o patru-zecĭ de bisericĭ, și avea maĭ bine de o mie șease sute case.
Astă-zĭ e, cum arătarăm, numaĭ un tîngulețŭ cu un numărŭ de case, cu căte-va bisericĭ frumoase, cu un gimnaziŭ naționalŭ, în care cată a se preda științe în lima romănă, cu vekea catedrală, Metropoliea țeriĭ, cu căte-va bisericĭ vekĭ și cu o mulțime de ruinĭ, precum sînt cele de la Baia. — Suciava dar posede multe monumente demne de a fi vizitate.— Maĭ cu seamă cetatea de apărare,care s′a ilustrat prin o mulțime de fapte în trecutŭ, stă încă și astă-zĭ, alăturia cu orașul ; aceea ce, de și în ruine, nu maĭ puțin este orgolioasă și falnică de a spune generațiunilor fiitoare bravura și resbelele Romănilor repurtate în contra inemicilor țereĭ lorŭ . . . Ea este situată pe crestitul uneĭ rîpe, tocmaĭ în fața metropolii, de unde ea odată domina tot orașul. — Are forma unuĭ esagonŭ, cu muriĭ de peatră de o grosime ca cea de la Cetatea Neamțul, cu un șanțŭ profundŭ care s′a acoperit de surpăturĭ ; iar spre fața orașuluĭ rîpa unindu-se într′una cu murul eĭ, formmează o înălțime colosală, din fundul văiĭ pînă în vârfu-ĭ. Între alte despărțiturĭ înăuntru eĭ, se cunoaste bine stanța paraclisuluĭ, saŭ capela, unde, spre altarŭ, se vede în fresco zugrăviea Maiceĭ Domnuluĭ cu Pruncul în brațe și alțĭ Sănțĭ. În fundul văiĭ, saŭ maĭ bine la picioarele eĭ, curge rîul care în timpi ceĭ vekĭ era maĭ profundŭ, și d′acolo, ne spune tradițiunea, că se întindea niste podurĭ de peĭ de bivolŭ, prin care fortereța comunica, peste acea rîpă, cu biserica Mirăuți, o biserică prea veke, precum e Săntu Dumitru de la Craiova, și care stă tocmaĭ în dreptu-ĭ, pe partea orașuluĭ.
Edificiul metropolieĭ, iarășĭ un monumentŭ vekiŭ, atrage mirarea vizitatorilor, și care pentru soliditatea construcțiuniĭ, pentru arhitectura ce o are, pentru frumusețea arteĭ este unică în felul eĭ. La metropoliea din Suciava se găsesc lucrurĭ care sînt neînțelese de maistri și de arhitecțiĭ din zilele noastre. . . Aceasta e o dovadă că Romăniĭ pe aceĭ timpĭ erau înaintațĭ în arta de construcțiunĭ.— Edificiul acesta poate ocupa mult mintea arhitecților de astăzĭ, cari maĭ nu înțelegŭ secretul ce poseda meșteriĭ și arhitecțiĭ de atuncĭ. . . O Acestŭ Săntu locașŭ, Sănta Metropolie este fundată de Bogdan Vodă fiu luĭ Stefan cel Mare; un monumentŭ venerabilŭ în care se află depuse relicvele S. Joan de la Suceava, Patronul țereĭ, vizitată de toțĭ streini călătorĭ și de pămîntenĭ ; — este situată spre partea de sudŭ a orașuluĭ. Biserica e de stilŭ bisantinŭ, măreață, ingeniosă și foarte încăpătoare, care e maĭ tot-d′auna plină de înkinătorĭ venițĭ de prin toate părțile Bucovineĭ ș′ale imperiului întregŭ. Întrînsa se laudă numele Domnuluĭ și se face săntul oficiu în lima romănă. Căt despre stilŭ, despre zugrăvie, de frumusețea catapitesmeĭ ș′a icoanelor, de soliditatea cupoliĭ și de simetriea formeĭ eĭ, cată a lăuda zelul acelor Romănĭ cari aŭ dat concursu lorŭ construind-o.
Are o întindere în destul de spațioasă; largă șiîncăpătoare , este potrivită cu înălțimea ce posede. Multŭ gustŭ, multă frumusețe, odoare scumpe de ar gintŭ lucrate cu florĭ ajurŭ se vede pretutindenĭ încătrăŭ se uită cine-va. Într′o lature spre dreapta, în interiorul eĭ, se află un pavilionŭ cu opt stălpĭ sculptați cu fel de fel de florĭ și d′aurițĭ, cu draneriĭ de mătăsărie și ornate cu ciucurĭ de firŭ, în care se găsescŭ depuse relicuele S. Ioan, într′un sicriŭ imbrăcat cu argintŭ și cu stofe scumpe. În fața pavilionuluĭ este atîrnat pe părețĭ un cadru cu portretul Metropolituluĭ Dosoteĭ, acel metrogolitŭ Romănŭ lăudat în istorie despre simțimentele sale și operile sale eclesiastice. Icoanele împărăteștĭ cu oare care arginturĭ la coroane și la măinĭ sînt zugrăvite de un purŭ bizantinŭ. zugrăveala păreților în frescu și aproape stearsă de mulțimea anilor, se asemănă întocmaĭ ca acea de la monastirea Cozia de peste Oltŭ, ca acea dela Curtea de Argeșĭ, saŭ cu a uneĭ bisericĭ, Adormirea, de la Baia.
Păreții din afară aŭ fost peste tot acoperițĭ cu zugrăvie, represintănd cele maĭ alese scene din viețile Sănților, dar din nefericire numaĭ spre partea de sudŭ se maĭ găsește o mare parte conservată în starea primitivă. Această pictură, clasică în felul eĭ, se aseamănă așa de mult cu cea de pe părețiĭ din afară aĭ bisericeĭ, Adormirea, de la Baia, ca cum ar fi lucrată d′o aceeașĭ mănă de maistru. Pardoseala eĭ pe din lăuntru e d′o peatră vînătă pătrată.Spre stănga se găsește un micŭ anvonŭ așezat pe doĭ pilastri de peatră sculptați, și în mizlocul eĭ se află atîrnănd doĭ policandri de alamă: unul mare spre altarŭ și altul micŭ spre ușă.
Înscrințisnea dîn frontispinis e aea următoare:
„Prin voința Tatăluĭ și sporirea Fiuluĭ și săvirșirea Sfăntuluĭ Duhŭ aŭ voit bine credincosul și iubitorul în Hristos Io. Bogdan Voevod cu mila luĭ Dumnezeŭ Domnŭ pămîntuluĭ Moldovi a zidi biserica Metropolii Suciaviĭ unde este hramul mareluĭ Mucenic și purtătorul de biruință George și aŭ început a zidi în anul 7022 (1514) dar naŭ ajuns de a săvîrși, iar fiul săŭ Io. Stefan V. V. din mila luĭ Dumnezeŭ Domnŭ pămîntuluĭ Moldoviĭ de sub ferestre în susŭ aŭ zidit și aŭ săvîrșit-o la anulŭ 7030, în luna luĭ Noemvrie 6 întru al șeaselea an al domnii sale, și s′a sfințit de măna Prea o sfinții sale. Metropolituluĭ Cir Teoctist.”
Înscripțiunea de sub portretul Metropolituluĭ Dosoteĭ:
„Dosoteĭ Mitropolitul „Moldoviĭ. Acesta aŭ dus moaștele Sf. Mare Mucenic Ioan Noviĭ la Jolkva la anul 1886 unde aŭ stătut până la anul 1783. Sf. Ioan din cetatea Trapezunta născut și aŭ pătimit muncĭ în cetatea Alba în Basarabia, la anul 1332 S′aŭ adus la Moldova în orașul Suciava de la cetatea Albă, la anul 1402”.
Sănțenia altaruluĭ, credința înkinătorilor, miracoliĭ ce adesea orĭ s′a văzut de la acestSăntŭ, Patronul Periĭ, face ca o populuție numeroasă, fără osebire de cultŭ, să umple largile sale tinde și mizlocul eĭ, ceĭ ce vin a implora ajutorŭ în nevoile și supărările ce le cearcă. Aci pe Evreŭ îl vedem′ alăturea cu shismaticŭ și cu creștinul Ortodocsŭ rugăndu-se de opotrivă, îngenukind din naintea altaruluĭ și adorănd un acelașĭ Domnezeŭ . . . Preotul neîncetat se roagă și rugăciunile luĭ, din ′naintea capuluĭ Săntelor Relicue, deșteaptă speranța și măngîerea uneĭ mame care imploră însănătoșirea fiuluĭ ce de mult timpŭ zace, unuĭ frate pentru fratele luĭ suferind, unuĭ soțŭ pentru soția luĭ, unuĭ fiŭ pentru părinți luĭ și uneĭ fecioare ce asemunĭ se prosterne și în ruga eĭ ferbinte, invoacă clemența cerească de a avea un soțŭ bunŭ mărităndu-se. . . Toțĭ aci se roagă pentru supărările și lipsile ce simtŭ și toțĭ așteaptă, adorănd pe Săntŭ, clemența și ajutorul săŭ...
Andreĭ și Lina intrăndŭ înăuntru Săntuluĭ. Locașŭ, fiind duminică după Sskimbarea-la-Față, fuseră pătrunșĭ de un simțimentŭ profund de devoțiune.
Sănta liturghie se oficiea cu atîta solemnitate încăt toțĭ rămăseseră uimiți. Bine cuvîntarea preutuluĭ cu tămîierea la care tot omul pleacă capul, cu candelele și luminĭ nenumărate aprinse, cu imnurile de laudă de mai multe voce căntate, însemna o serbare măreață, de care se împărtășia o mare parte din locuitori Suceavi.
Osebit de aceasta uniĭ veniseră într′adins căcĭ în acea zi solemnelă era să se facă strigare pentru a doua oară de maritagiul fiiceĭ unuĭ neguțitorŭ, onestŭ, care răposase de doĭ anĭ și a lăsat doĭ copiĭ orfanĭ, un băiat ce mergea pe două-zecĭ și opt de anĭ, iar fiica pe nouă-spre-zece.
Juneile se kema Leon, servise în armata austriacă și a eșit cu gradul de căpitan pentru meritele sale; sora sa se numea Glikeria, și dupe asistința epitropilor, ea fu datoare a promite rudeniilor sale că primeşte a da măna unuĭ peţitor care o ceruse.
Leon lipsia la Cernăuțĭ care e capitala Bucovini, iar Glikeria, pentru că ședea în casa unuĭ bunu al eĭ, omŭ în etate trecutŭ de Sa anĭ, la Suciava, se afla în acea zi la biserica Săntul George, vekea Metropolie a Moldoviĭ; unde încăt timpŭ a ținut săntul oflciŭ ea mereŭ a stat îngenukiată dinaintea pavilionuluĭ săntŭ, rugănduse în inima eĭ.
Glikeria era dotată cu o frumoasă talie, avea unŭ kipŭ dulce mi un aerŭ atrăgătorŭ. Oki ei avea fermecul uneĭ frumusețĭ romane. De și părul capuluĭ îĭ era negru, dar fața i era albă ke neaoa. — Învesmîntată de moda zileĭ, nu puțin koketă pre căt se vedea că era pioasă, se deosibea oare cum prin lucsul toalateĭ de multe june fiicĭ cari asista, în acea dimineață, la religioasa ceremonie. Glikeria priimise oare care educație, vorbea bine lima germană, slavonă și înțelegea puțin lima italiană. Ea avea o bunimoară dotă și poate că mulțĭ dintre juni de o bună condiție s-ar fi crezut fericițĭ de a priimi măna eĭ. În asemenea împregiurărĭ recomandațiile se fac prin alțiĭ, fără ca nicĭ o parte saŭ alta să fie sigure daca spiritile celor ce se însoțesc se potrivescŭ. Cu toate acestea Glikeria era promisă, toată lumea știea : amicile eĭ o salutase de fericire pentru viitorul eĭ, numaĭ după obiceiŭ se cerea să se strige la biserică de maritagiul eĭ și în puține zile în urmă era să se deciză zioa munți.
În această duminică făcănduse strigarea a doa,de zioa Sănteĭ Gecioare era să se strige ș′a treia oară, Dar acum dînsa se afla profundată în rugăciune în kipul următorŭ:
— Sănte Ioane! Mare Mucenic George şi toțĭ Sănțiĭ părințĭ ! rog îndurarea voastră, luminați-mă și ′mi fițĭ în ajutorŭ! Maică Prea curată și Isuse Hristoase ! daca acest omŭ ce voește a uni soartea mea cu a lui e un omŭ virtosŭ, cu un suflet și un caracterŭ bunŭ apoĭ vă rog ajutațimă ca să se săvîrșească această legătură ; iar daca nu, de va fi un omŭ corumptŭ și răŭ, apoĭ atuncĭ facă-se minune prin puterea Voastră, ca eŭ să fiŭ scăpată de dînsul ! . .
Glikeria profera în cugetul eĭ această rugăciune la care era profundată și un șiroiŭ de lacrime inunda rumeni eĭ obrazĭ.
Sănta ceremonie fu terminată, și pe cănd adunarea era aproape de a eși se auzi numele eĭ strigăndu-se din preună cu al pețituluĭ eĭ.
Mulțĭ nu făceaŭ atîta băgare de seamă la aceasta, fiind-că pe mire nu′l cunoștea, iar căt pentru Glikeria ar fi răspuns toțĭ cu onoarea și cu stările lorŭ.
Andreĭ auzind numele aceluia, remase cam pe gîndurĭ; ar fi voit prea mult să știe cine era el.
Preutul dete bine cuvîntare de eșire. Grupe, grupe oamenĭ și femeĭ învesmîntați de sărbătoare, familiĭ numeroase, eșiaŭ în răndŭ și în ușa templuluĭ se salutaŭ, după cum eraŭ datinile bătrîne.
Eși și Andreĭ împreună cu Lina care numaĭ puțin strălucia de frumusețe.
În tinda bisericeĭ, eĭ auziră pe un bărbat ce da brațiul tinereĭ fiice care, încăt timpŭ a ținut săntul oficiŭ, nu s′a fost mișcat de lîngă sicriul Săntelorŭ relicue : — Vino scumpa mea Glikerie ! Mult te aĭ rugat astă-zĭ!..
— M′am rugat din toată inima, Grigore, m′am rugat azĭ! . . . răspunse tînăra luĭ promisă.
— Grigore! . . . zise în sine Andreĭ, încurcatŭ pentru un moment pînă să-șĭ rekeme bine memoria, A! infamul! el e acela care a făcut pe Maria să fie perdută ? a! infamul!. . . repetă el de căte-va orĭ și fisionomiea luĭ fu așa de întunecată că Lina a pututŭ să′l opserve.
— Ce aĭ ? întrebă dînsa.
— Nimic, nimic! răspunse el soțiĭ sale.
E de nevoe să dăm căte-va deslușirĭ lectoruluĭ despre cele petrecute cu Grigore pînă aci, de cănd a fost trecut în Bucovina; de la scăparea luĭ din măna jidovilor de la Fălticenĭ.
Sînt căți-va aghențĭ care în nume de Ortodocsie face trebile streinilor ce vatămă căte odată interesele naționalitățiĭ romăne. Acestia recunoscŭ un capŭ de la care priimesc ordine și instrucțiuĭ . . .
De acest fel de aghențĭ, să nu ne fie cu supărare, se găsesc mulțĭ și în Moldoromănia ; eĭ vorbesc multŭ de puterea pentru care fac propagandă și alte orĭ ajung a fi obrasnicĭ . . . .
Grigore eșit de la un locŭ . . . unde o mare parte sînt părințĭ rușĭ, nu rămase și el de tot streinŭ de acea propaganză și nu fu așa de prostŭ să nu știe că pentru aghenți ce ĭ numirămŭ sănt destinate oare care sume de banĭ care se varsă.
Daca nu prea înțelegețĭ dumneavoastră ca ce interes va fi având acea putere d′a lucra cu aghențĭ săĭ pretutindenĭ unde e țeară romănească și unde se află Romănĭ, e tot interesul care îl avură puterile cănd despărți Bucovina de Moldova; și de Basarabiea, și la luuŭ cănd se luă Principatele amanetŭ de la Turcia, cu nume ca să ajute Ortodocsiea . . . .
Aghențiĭ sînt de diferite grade și uni kiar se bucură de posițiunĭ înalte...
Străbuni nostri cănd lăsară atîtea veniturĭ monastirilor pentru lauda luĭ Dumnezeŭ și pentru facerĭ de bine, nu se gîndiră nicĭ de cum că aceste însemnate veniturĭ vor trece peste graniță și Romăniĭ vor fi prada aghenților sus descrișĭ. . . .
Grigore precum știțĭ era bunŭ de gură și îĭ plăcea prea mult paralele; el bătu pe la toate ușile, se strînse la peptŭ dinaintea tutulor acelora de la care socotea că va trage profitŭ ; — punea maĭ de multe orĭ urekea unde eraŭ strînșĭ treĭ Romănĭ să asculte ce vorbesc eĭ. . . . Romăniĭ în Bucovina sînt oamenĭ de inimă; grație fonduluĭ clericalŭ ce le a asigurat Stefan Vodă și alțiĭ, se află mulțĭ bărbați care se luminară prin scolile ce le aŭ în Cernăuțĭ, în Suciava și ′n maĭ multe sate; și maĭ cu seamă de la 1848, eĭ deveniră ceĭ maĭ înfocațĭ patrioți Romănĭ. . . Aghențiĭ dar și spioni perdură mult dinaintea lor, și Grigore care fu îndată supsonat că arfi spionŭ între dînși, numaĭ făcu trebă mare; dar eĭ urmă căt se putu meseriea lingușitorilor pe dinaintea celor marĭ, celor de la putere. . .
Într′o zi Prea Sănțitul P . . zise unuĭ profesor de lima romănă din gimnaziŭ de la Suciava, care cerea neapărat să se formeze o bibliotecă de scrierĭ romăneștĭ pentru studiul junilor învățăceĭ : — „Ce vreĭ cu multa romăneasca ta ? . . . orĭ vreĭ să spargĭ păreriĭ cu dînsa? . . . .
Tot aşa zicea şi în Bucureștĭ într'o zi un doctor bătrînŭ care maĭ de multe orĭ a fost la putere, cănd se afla eforŭ la scoale: — Ce trebue preutuluĭ în Romănia să fie învățat? destul este să știe a citi și a scrie . . . ș′adăogă că numaĭ unuĭ populŭ ca al Grecii i se cade să aibă preuțĭ învățațĭ. . . .
În Bucovina din contra lumina nu lipsește pentru teologĭ și pentru toată tirerimea, dar cursu în limba romănă este ce-va mărginit prin scolĭ.. din această considerațiune și altele Prea Sănțitul Episcopŭ îĭ scăpase acele vorbe profesoruluĭ romănŭ de la Suciava. . . .
Un boerŭ însă romănŭ îĭ observă îndată Prea Sănțituluĭ, pentru care acesta remase fără a maĭ zice o vorbă : — Prea Sănțite ! eștĭ ales de Romănĭ ca să susțiĭ edificiul națiopalitățiĭ și din fondurile fericiților nostri strămoșĭ neamul nostru să se cultive în lima Romănă. . . . Adu′țĭ aminte Prea Sănțite că fondurile clericale sînt lăsate de Romănĭ ! . . . .
Atuncĭ Prea Sănțitulŭ Episcopŭ zise că ce va face cu profesori germanĭ cari ocupă catedrele? și cănd profesorĭ romănĭ nu avem, națiunea este înapoĭ ?
— Nu, Prea Sănțite, răspunse cu inimă boerul, avem destuĭ tinerĭ romănĭ care aŭ absolvit științe și aŭ depus doctoratul cu succesŭ; avem mulțĭ junĭ Romănĭ la Viena . . . .
Prea Sănțitul lăsă capuĭ în josŭ și tăcu . . . .
Să ne înturnăm iar la Grigore pentru care ne fu vorba, el se amesteca maĭ mult p′între niște Grecĭ și Rușĭ de care era înconjurat Eniscopul, pentru că Romăniĭ nu′l prea putea suferi...
Dar ca să vă faceţĭ o idee de lupta ce e între aceștĭ antagoniștĭ cu romănismul, înkipuiți vă că la Iași se află un arhereŭ numit. Su-și-cu-Pan. Intrănd la dănsul în vara trecută doĭ junĭ călătorĭ, unŭ profesorŭ și un elevŭ la teologie, și care doriaŭ să′l viziteze, auzindŭ că este din Bucovina; el fără a le da pasŭ ca juni învățațĭ să zică vre o vorbă:
— Ce fel de portŭ e acesta cu care voĭ sîntețĭ îmbrăcațĭ ?. . . . întrebă el pe profesor și pe student ce eraŭ vesmîntațĭ cu sumanŭ romănescŭ de postavŭ negru și cu pantalonĭ de lînă albă.
— E costumŭ nacionalŭ. Prea Sănțite, răspunseră D. Lătinescu și D. Lupi în mirațĭ de această întrebare a sacerdotuluĭ.
— Afară dar să eșițĭ de la mine! . . . strigă el beților junĭ cari nu știea cu ce s′a făcut culpabili dinaintea sa.
Căt ne pare însă bine și e frumosŭ de a vedea într′o țeară diferițĭ populĭ că trăescŭ în armonie și se iubescŭ, asemenea dorim ca populu slavŭ din Bucovina să fraternise cu populu Romănŭ și capiĭ bisericeĭ, cu toată Ortodocsiea de care sint însuflațĭ, să nu apese pe Romănĭ ci de o potrivă cel puținŭ cu cultura care concură de a se face limbilorŭ străine și streinilor, să se cultive și lima Romănă și să fie și Romăniĭ susținuțĭ. . . .
Grigore dar neputănd pînă însfîrșit să isbutească să joace rolă mare pe lîngă aghenți cari îĭ numirăm, pentru că Romăniĭ s′aŭ deșteptatŭ și cerŭ azĭ drepturile lorŭ, apoĭ el se hotărĭ să se însoare, singura țintă fiindu-ĭ de aduna cu orĭ ce prețŭ și cu ori ce mizloace căt de mulțĭ banĭ.—
Așa dar el aflănd de la unu pînă la altul că Glikeria posede ce-va fondurĭ de la părințĭ eĭ, făcu ce făcu de′ĭ ceru măna și era în ajutorul căsătoriĭ sale cu dînsa.
Duminică dar la zece Augustŭ cum ziserăm fu strigarea lorŭ pentru a doua oară la metropolia din Suciava, cănd se afla față și Andreĭ.
Văzănd pe Andreĭ în biserică, pe care el îl cunoscuse la Iașĭ, se temu ca nu cum-va să zică vre o vorbă, să nu transpire că el a maĭ fost însurat și că nu era despărțit bisericește de soțiea luĭ dintîĭ. Căt ținuse dar liturghiea și pănă se săvîrși formalitatea strigăriĭ pentru Glikeria și pentru el, s′a fost tras într′un unghiŭ al bisericeĭ, de unde nu scăpa pe Andreĭ cu o căutătură a okiuluĭ ficsă la orĭ ce mișcare a luĭ.
După ce eși dir biserică dănd brațiul pețiteĭ sale, abia o duse pînă acasă la dînsa, și îĭ spuse că are să meargă pînă la Cernăuțĭ pentru niște trebi relative la maritagiul lor.
Glikeria se uită lungŭ la dînsul cu acea căutătură dulce a femei și′l întrebă :— „ multe zile veĭ rămînea acolo ? cănd o să viĭ îndărăt?. .
Grigore care avea destulă rutină cum să se poarte către secsu, se puse îngenuki dinaintea eĭ ca să o uimească prin fel de fel de vorbe promitănduĭ că înainte de îŭ a le lunei va fi înapoiat, și repetănduĭ de vre o două treĭ ori Glikeria mea! frumoasa mea Glikeria! . . . îĭ sărută măna cănd ea se lupta a′l ridica de dinaintea eĭ de josŭ.
— Dar nu o să fiĭ astă-zĭ la zăbavă ? îl întrebă ea cu un kipŭ veselŭ.
— Nu. răspunse el ca, întunecat la kinŭ, dar te rog nicĭ tu să nu te ducĭ, să nu mergĭ nicăirĭ d′acasă, nicĭ măcar pînă la Zampca.
— Dar de Sănta Maria negreșit să viĭ că vom merge cu moșu la Putna la monastire, că așa îĭ e obiceiul. O să viĭ negreșit? . îl întrebă dînsa.
Grigore încurcat neștiind ce să otărască :
— Socotesc că voĭ fi pînă atuncĭ . . . Dar ține bine minte să nu mergĭ la zăbavă care o dă domni ofițerĭ și foncționari Nemțĭ! . . . Adio! zise el și plecă lăsănd pe Glikeria cam pe gîndurĭ.
Nu știm daca plecarea sa la Cernăuțĭ cu atîta grabă nu era de aceea să scape de oki lui Andreĭ din Suciava ; și oprind pe fidanțata sa să nu meargă la zăbavă, nu era tot pentru ca nu din întămplare să se facă ce-va vorbă despre dînsul. — El avea obiceiŭ d′a umbla ca pe sub pămîntŭ, să nu′l prea vadă lumea.
În acea zi era în Suciava două petrecerĭ maĭ preferabile. Una sub zidurile cetățiĭ pe frumosul șesŭ pruntosŭ din marginea rîuluĭ Suciava și ceelaltă la monastirea Zampca.
Pe șesul rîuluĭ pregătiseră foncționari austriacĭ un cortŭ mare ocolit cu brazĭ adușĭ de lîngă monastirea Dragomirna, cu maĭ multe lăvițĭ și canapele înlăuntru, cu covoare așternute pe d′asupra pruntuluĭ, cu lămpĭ și policandre ; pregătiseră asemenĭ și un bufetŭ, de și prea modestŭ, dar în care să se găsiască în destul de mîncare și de băut pentru in vitațĭ.
— Această pregătire se făcuse maĭ, cu seamă tde zioa nașteri suveranuluĭ lorŭ, și pentru că cornul se aflase pregătit, voiră repede încă odată acea petrecere, care după idiotismul popululuĭ se numește Zăbavă.. Sărbătoarea aceasta se începea de pe la orele șease, cănd se potolește căldura zileĭ, și ținea pînă după meziul nopțiĭ. Nicolae lăutarul, vestitul viorarŭ ce umblă îmbrăcat cu antiriŭ, încins cu taclitŭ peste mizlocŭ și cu un fesŭ roșu în creștitu capuluĭ sub șeapcă, avea să însuflețească serata prin artisticile a cordurĭ a le vioareĭ sale ș′a le întregeĭ sale bande de lăutarĭ țiganĭ. Nicolae a fost admirat de mulțĭ virtoșĭ pentru geniul săŭ muzicalŭ.
De aceea în acea zi nu era casă în care femeile cele frumoase și damicelile cele modiste și grațioase să nu se ocupe călcănd la fuste saŭ a și pune zulufi în papilote pregătindu- se de toaletă, pentru că simțimentalele ariĭ din Trovatore și Rigoleto avea ca să le distreze și nemuritorul valsŭ de Straus era să le facă a sbura ca o pasăre pe brațele junilor cavalerĭ.
Ceelaltă petrecere era la Lampca, o monastire la capătul de la Nordŭ al orașuluĭ încongiurată de un șeanțŭ militarŭ îșpreguru-ĭ care se pretinde că ar fi lucrat din timpul cănd loan Sobieski făcu o incursiune în Moldova, și fu nevoit să se fortifice în Zampca, ca să se poată apăra în contra Tătarilor ce veniaŭ despre Bugeacŭ ca să ′l lovească.
Zampca în timpi vekĭ a fost o biserică greco-răsăriteană, dovadă este că în stanța paraclisuluĭ din turnu de la poartă, se cunoaște și astă-zĭ urmele unuĭ altarŭ și zugrăviea în frescu a Maici Domnuluĭ și cu inscripție romănească; astă-zĭ e prefăcută în templu Nestorianŭ al Armenilorŭ. La zece Augustŭ Armeniĭ țin un felŭ de sărbătoare. Eĭ vin în mulțime numeroasă la Zampca. — Zampca este situată pe crestetul unuĭ dealŭ și e încongiurată de rîpe spre partea rîuluĭ Suciava. Sub poalele eĭ sînt o sumă de grădinĭ și satul Skeiĭ cade tocmaĭ în față cu dînsa ; peste apa Suciava se vede precum maĭ repetarăm dealurile Moldoviĭ și monastirea Dragomirna, care este la oare care distanță lîngă Suciava.
Fratele Andreĭ și Lina merseră să vadă Zampca.
Pe la orele șease începănd a se potoli marea căldură, pe dealurĭ adiind o ușoară suflare de vîntŭ, nu se maĭ putea cine-va sătura de plăcerea ce da mirosul pomilor din grădinĭ și de privirea paesagelor ce se înfățișeaŭ din ′naintea okilor : șesurile, dealurile, monastirĭ și satele depărtate din fața Suciaveĭ.
Surprinderea fu nemărginită pentru Andreĭ și pentru Lina cănd pe unu din coinicile dealuluĭ văzu pe un june ce sta cu obrazul între pumnĭ, șezănd pe pămîntŭ ; era Terapont de care cu puține zile maĭ′nainte se despărțise de la Slatina.
Terapont ședea în acest kipŭ și era cufundat în cugetărĭ ; el avea un aerŭ tristŭ
Eĭ se îmbrățișeară cu aceeașĭ afecțiune și cercară aceeașĭ fericire găsindu-se, ca și cănd se văzură la Bărlad, în grădina publică.
— Ce făceaĭ tu acolo singurŭ? întrebă Andreĭ pe Terapont cănd Lina se scoborîse puțin maĭ la vale ca să adune garoafele și cimbru selbatecŭ din earbă.
— Îmĭ vine să mă împușcŭ, iubite frate ! răspunse Terapont cu un aerŭ de o profundă ′nemulțămire.
Luĭ Andreĭ îĭ veni a crede cî amicul săŭ se cam smintise și voi să l ia cu binișorŭ. Dar înțelese îndată că aci era vre o kestiune de amorŭ.
— Ce este frate ? Spune ce s′a întămplat ? . . Spune întîĭ de unde viĭ ?..
— De la monastirea Dagomirna, răspunse Terapont.
— De la monastirea Dragomirna ?. . întrebă cu mirare Andreĭ, dar ce aĭ căutat acolo ?..
— Pentru ca să te fac să înțelegĭ, răspunse Terapont, caută să ți spuiŭ de la începutŭ.
— Te ascult, adăogă colegiu săŭ de gimnaziu.
— Locul nașteri mele e Vasluiu. Părinți meĭ mă avură numaĭ pe mine și mă iubeaŭ ca soarele. A treia casă în vecinătate cu noĭ, trăia un Grecŭ care după ce făcuse specule și ținuse moșiĭ în arendă, având nenorocirea să peardă maĭ în urmă, se trăsese cu familea sa in Vasluiŭ, unde trăia cum putea de azĭ pînă mîine. El avusese o fată cu care am fost copilărit împreună și se kema Aretia. Eĭ bine încă de cănd era fiica acestuia de zece anĭ arăta că într′o zi era să fie una din cele maĭ rarĭ frumusețĭ ; avea albețea crinuluĭ și oki azuriĭ, avea un spiritŭ estraordinarŭ și numaĭ era o a doua ca dînsa în tot orașul. Daca aniĭ copilării țin întăiul locŭ în memoriea și ′n suvenirile noastre, eŭ nu putuiŭ uita nici odată pe aceea cu care petrecuiŭ ani prunciĭ, o! Dumnezeule ! aniĭ nostri de bucurie și de fericire ! . .
Eŭ mergeam pe al doi-spre-zece-lea anŭ și ea abia împlinise zece cănd ne despărțirăm unu de altul. Pe mine tată meŭ mă trimise, după cererea unkiului meŭ, să învăț la Sibiu. Părinți Aretii se strămutară după puțin timpŭ de la Vasluĭ la Suciava, unde făcea comerciŭ. La Sibiiŭ, tu știĭ că eram împreună, mergeam pe al șeapte-lea anŭ și ′mĭ maĭ trebuea un anŭ ca să săvîrșesc colegiul. Trista nuvelă de moartea tată-meŭ mă făcu să plec îndată pentru a mă înturna a casă. Precăt plănseiŭ pe tată-meŭ că murise, tot așa de amarŭ simțiiŭ și lipsa Aretii. Nu era omŭ, nu era călătorŭ ce venia despre părțile Bucovineĭ să nu întreb, să nu cercetez de dînsa. Înfine mă informaiŭ că părinți eĭ să aflaŭ în bună stare și că Aretia era sănătoasă, că fusese în acel timpŭ într′un institutŭ de educație la Cernăuțĭ și că după ce șezuse cincĭ anĭ acolo se înturnase acasă.
O ! îmĭ ziceam eŭ, cine știe îșĭ maĭ aduce aminte Aretia de mine ? mă maĭ iubește ea ca în copilărie ? ...
Mamă-mea mă silia să mă întorn la Sibiiŭ să'mĭ termin cursul. Eŭ o rugaiŭ ferbinte să′mĭ dea voe de a mă duce la gimnaziul de la Suciava.
Abia putuiŭ îndupleca pe mama-mea ca să consimță cu mine și eŭ ca vîntul porniiŭ spre pămîntul Bucovini. zioa și noaptea am mers la drumŭ într′o cărucoară de postie, fără să mă repaus unde-va,fără să cerc osteneală, fără să mănănc și fără să înkiz okiĭ, răpit de bucuriea ce o simțiam că voĭ revedea pe Aretia. Trecuiŭ ca fulgerul prin Iașĭ,prin Tîrgu-Frumosŭ, nu știŭ cănd fuseiŭ la Ruginoasa, cănd traversaiŭ Pascaniĭ și merseiŭ pe dinaintea Cristeștilor și a Fălticenilor lăsăndu-ĭ îndată în urmă. Făcuiŭ numaĭ două zile pe drum și mă aflaiŭ la Suciava, unde trăseiŭ la Metropolie, — ca la o monastire a noastră, ce și astă-zĭ se subvenționează de Moldova...
Căt despre altele îngrigiiŭ nu îngrigiiŭ, dar de Aretia fu cel ăntîĭ lucru să cercetez. Aflaiŭ îndată unde ședea ; kiar a doua-zĭ mă duseiŭ să o văz. Tată-săŭ și mamă-sa îndată ce mă vuzură deskiseră brațele de a mă înbrățișa ca pe un copil al lorŭ, maĭ ales că nu mă văzuseră atît timpŭ și eĭ iubiseră așa de mult pe părinți meĭ.
Cănd intraiŭ să văz pe Aretia, ea se sculă de pe o canapea ; și unde așteptam să sară în sus de bucurie, să vie să mă întrebe de căte și căte din copilărie, ea se făcu îndată nevăzută trecănd într′o altă cameră și reveni puțin în urmă gătită în mare toaletă. Intrănd, ea salută cu politețe și șezu pe un scaun, rece și indiferintă ca cum nu m-ar fi maĭ văzut nicĭ odată.
Eŭ cu toate acestea vorbiam cu tată-săŭ spuindu-ĭ că tată-meŭ murise, pentru care îĭ părea mult răŭ, și ĭ arătaiŭ că scopul meŭ era să intru a desăvîrși cursŭ de învățătură. El mă îndemnă să merg la Cernăuțĭ, pentru că acolo era un colegiŭ mare.
O ! Dumnezeule ! aceasta era o lovire de trăsnetŭ pentru mine. Să mă depărtez de dînsa cănd abia o revăzusem ! . . dar ceea ce era maĭ mult, ceea ce era maĭ greŭ, fusese răciala și indiferința eĭ cănd intraiŭ mi mă văzu.
— Aretio, iată Terapont, fiul vecinuluĭ nostru preaiubit.
Aretia se sculă în sus, complimentă și cu un surisŭ de Angelŭ vorbi, dar prea puțin; — apoĭ șezu.
— Oare nu mă maĭ cunoaște?... îmĭ ziseiŭ eŭ.
Înfine plecaiŭ după ce stătuĭ puținŭ.
Dar cu căt ea se arătă indeferintă, cu toată răceala eĭ, cu tot puținul interes ce arătă de venirea mea, eŭ fuiŭ și maĭ mult decis de a o iubi și a muri pentru dînsa.
Ca să scurtez istoria, puțin mă maĭ ocupauiŭ de studiile mele; Aretiea era visul, idealul și toată ocupațiea mea. Mă gîndeam la dînsa în tot minutul, credeam că nu voiŭ putea trăi fără dînsa. O ! Dumnezeule eram fericit cu toate astea !
Treĭ săptămănĭ de la sosirea mea în Suciavaștiĭ ce s′a întămplat ?.. zise Terapont luĭ Andreĭ, cu o vivacitate de care era mișcat sufletul săŭ.
— Ca ce ? întrebă cu mare interesŭ Andreĭ.
— A înmormîntat-o uite, colo, la monastirea aceia, la Dragomirna ! adăogă Terapont cu o voce stinsă, ca un omŭ ce suferă și e înecat de suspine.
— Ce fel ! scoase o esclamare Andreĭ.
— A înmormăntat-o ! . . Ea a murit dintr′orăceală.
— Eĭ bine ? adăogă Andreĭ.
— Ei bine, răspunse Terapont, eŭ amŭ înebunit și nu știu maĭ mutt nimicŭ ce s′a petrecut.
— Cel puțin ea te a iubit?
— O ! da, am fost încredințat, ea m′a iubitŭ ! .. Acea răceală a eĭ, acea , indeferință care a arătat-o ăntîĭ a fost pentru ca maĭ în urmă să se lege între mine și dînsa cele maĭ dulcĭ legăturĭ, ce! maĭ înfocat amorŭ ; am însoțit-o cu toate acestea pînă la mormăntŭ și s′a isprăvit totul ! . .
— Aĭ părăsit după aceea curănd Suciava ?, întrebă Andreĭ.
— După un anŭ, răspunde Terapont. Am rămas, ca să consol pe părinți eĭ, un an aicĭ în Suciava.
— Apoi aĭ venit la Iașĭ ? continuă Andreĭ.
— Singura femeie care semăna cu dănsa, care avea întocmaĭ aerul, trăsăturile, tot portretul, okiĭ și statura eĭ era fiica arginaruluĭ din ulița Sănta Vinerĭ...
— Apropoŭ de Derebabel ce s′a făcut? curioasă comedie și atuncĭ la Poiene! adăogă Andreĭ.
— Nu maĭ voiŭ să mĭ aduc aminte ; îțĭ zic, îmĭ perdusem mintea . . . Ea s′a măritat !
— Eĭ bine Teraponte caută să te însorĭ : nu veĭface și tu precum făcuse acel căpitan de la Bărlad, care pentru toată viața luĭ plăngea pe hîrca amanteĭ sale ce o ținea înkisă într′un garderobŭ la el.
— Și eŭ m′amgîndit ast-fel, adăogă Terapontŭ și tocmaĭ d′aceea am venit aicĭ.
— Aĭ venit să te însorĭ ? îl întrebă Andreĭ cu mirare.
— Uite cum, zise Terapont, după ce ațĭ plecat voĭ de la Slatina, știĭ că era lume multă strînsă acolo ; am văzut două femeĭ, una tînără și alta bătrînă ce ziceaŭ că mergŭ la Bucovina . . .
Am întrebat daca cea maĭ tînără era măritată și mi s′a zis că nu. Ei bine aerul eĭ dulce și melancolicŭ, oki eĭ seninĭ, vorba eĭ grațioasă m′a interesat mult și am crezut că numaĭ această ființă ar putea sterge din sufletul meŭ amarulŭ tristelorŭ mele suvenire.
— Cunoștĭ pe această femeie? aĭ vorbit cu dînsa, crezĭ? . .
— Am vorbit prea bine, am văzut-o precum te văz ; nu maĭ mă puteam sătura de presința eĭ . . .
— Cine e? unde e dînsa?
— Nicĭ eŭ nu știŭ, adăogă, Terapont. Ea a plecat pentru Bucovina fără s′apuc să o ′ntreb.— M′am luat după urmă-le, am venit la Cornu Lunci și mi s′a zis că aŭ luat drumu Suciaveĭ, ca să se ducă la Dragomirna. Eŭ am fost pînă la Dragomirna și mă înturnaiŭ la Suciava fără ca să le găsescŭ, fără să aflu unde sînt.
— Ciudat lucru ! zise în sine Andreĭ. . Aĭ banĭ de ajuns Terapont?
— Eŭ?.. Fratele meŭ, un amploiatŭ cu consciință nicĭ odată nu face banĭ, răspunse Terapont.
— Nu e nimicŭ, am eŭ, am eŭ! adăogă Andreĭ, să viĭ dar cu noĭ, să facem escursiunĭ împreună.
— Numaĭ așa, zise Terapont, mă voiŭ lăsa de scopul de a′mĭ trînti un glonțŭ în capŭ.
— Lina venise lîngă bărbatul eĭ cu un frumosŭ buketŭ în măinĭ de florĭ de cămpŭ ce le adunase.
Fiind-că se cam înserase și lumea se răsipise din pregiurul zampkeĭ, plecară și ceĭ treĭ amicĭ spre orașŭ. Trecănd pe o cărare de lîngă grădinile ce înfrumusețează coastele despre rîul Suciava, fură surprinși auzind o arie ce o cănta un june German amanteĭ sale.
Într′o dumvravă de pomĭ, cu o fîneață verde ca mătasea, junele German stănd la o masă așezată între pomĭ, cănta faimoasa serenadă, a căriia musică e compusă de un maestru celebru.
Cam într′ast-fel era sensul vorbelor :
Aĭ diamante în uĭtătură,Aĭ okĭ negri, okĭ îngereştĭAĭ frumusețe peste măsură;Iubite, spune ce maĭ doreștĭ?C′un okiŭ prea dulce vorbeștĭ în mine;În peptu-mĭ doru îl potoleștĭ :—Sînt fericită numaĭ cu tine,Iubite, spune ce maĭ doreștĭ?Dar fericirea atît dorităEste aceea că mă iubeștĭ ;O dulce soră să țĭ fiŭ numită ;Iubite, spune ce maĭ doreștĭ?Durerĭ ascunse de suferințăNumaĭ tu singurŭ mi le ghiceștĭ;Îțĭ jurŭ iubire, îțĭ jurŭ credință:Iubite, spune ce maĭ doreștĭ?
Junele cănta cu o voce suavă de care răsuna valea, iar juna sa amantă mult simțimentală, plăngea stănd rezemată de umerul luĭ. . .
XII.
Banchetul la Gernoctĭ, apoĭ S. monastire Putna.
Nu trecuse două-zecĭ și patru ore de cănd amicĭ nostri sosiseră la Cernovițĭ și toți Romăniĭ, profesoriĭ, studențĭ, preoțĭ, seminariștiĭ și maĭ mulțĭ boerĭ proprietarĭ le deskiseseră brațele de aĭ priimi cu afabilitate... Din toate părţile curgeaŭ invitațiuni și vizitele numaĭ încetaŭ. .— În mizlocul acelor familiĭ lăudabile, eĭ se aflaŭ ca în sînul familiĭ lor. Adoua zi fuseră învitațĭ la un ospățŭ mare, ce un proprietarŭ îl didese de botezul unuĭ fiŭ al săŭ născutŭ.
Cată să amintim lectoruluĭ că soseaoa ce leagă Suciava cu Cernăuți prin tîrgul Seretŭ, e cea maĭ frumoasă D Locurile ce o mărginește le putem numi ca o grădină. Aceasta e meritul uneĭ bune administrărĭ. . . . Cănd sosește cine-va aproape de Cernăuțĭ, prin mizlocul acelor dumbrăvĭ întinerite și cu nenumărate paesage, mintea este răpită de înfățișarea caselor celor de vară cu grădinile de pe la marginĭ, și acele aleurĭ de plopĭ într′o distanță de milă și maĭ multŭ; de unde apoĭ în susŭ începe orașulŭ a arăta una căte una domele bisericelorŭ și locuințele; — văzănduse maĭ ăntîĭ catedrala cea nuoă cu cupolile marĭ roșiĭ, apoi celelalte edificiurĭ și mulțimea caselor pînă în căpătîiul unuĭ munticelŭ numit Pețina, ce e încoronat de resturile uneĭ formterețe romane. . . . Cernăuțiĭ fiind situat pe un dealŭ foarte rădicat, zărindu- se prea de departe acea aglomerare pitorescă de case și de alee ce formează ăntîiul planŭ al tablouluĭ săŭ, arta și gustul pare că a concurat îndestul împreună cu natura, pentru a′l face de o frumusețe rară, fiind situat aproape de țermiĭ Prutuluĭ.
Cu niște strade largĭ care sînt ornate de șirurĭ de case înalte cu maĭ multe etage, cu magasine' de tot felul de mărfurĭ la față, pe dinaintea cărora se întinde un trotuarŭ de lespezĭ de granitŭ, bine conservat, măturat tot-d′auna și fără să se știe vre o dată ce va să zică noroiul pe dînsele, cu maĭ multe piețe, cu stabilimente marĭ publice; casele avîndŭ o nuoă arhitectură și conservănd o simetrie unele cu altele, cu paratonere d′asupra edificiurilor și pe domele bisericilor, vede cine-va construcțiunea unuĭ orașŭ nuoŭ după un oare care sistem și regulă. Piețile și edificiurile sale seamănă cu a le unuĭ orașŭ europeanŭ, ce nu e lipsot și de importanță comercială . . . . Între edificiurile publice se deosebește catedrala, o biserică nuouă edificată în curgere de căți-va anĭ : catedrala episcopatuluĭ bisericeĭ răsăritene neunită ce ′ș′are reședința aicĭ. Căte-va stabilimente ce înfățișază Cernăuțĭ sînt : spitalurĭ, casarme, casa municipalitățiĭ, un colegiŭ în care se predă maĭ multe limbĭ și științe, o scoală națională pentru lima romănă pregătitoare pentru juni elevi, un seminariŭ în care se predă înalta teologie și altele . . . Romăniĭ pe lîngă acestea aŭ fundat cu consimțimentul guverpuluĭ un clubŭ naționalŭ numit. Reuniunea de leptură Romănă. . . . Aceasta se află stabilită în niște case marĭ în mizlocul piețeĭ, în față de biserica catolică. Lauă acelor bunĭ patrioțĭ ce aŭ luat inițiativa, laudă secsuluĭ frumosŭ al căruia concursŭ fu considerabilŭ prin tot felul de oferte pentru Reuniunea Romănă de leptură la altarul naționalitățiĭ romăne ! . . . Doamnele Bucovineĭ din toate părțile înavuțiră acestŭ stabilimentŭ cu volume prețioase pentru biblioteca luĭ; mobilele și totŭ fondulŭ necesariŭ pentru întreținerea sa s′a adunat de dînsele prin colecte . . . Toțĭ Romăniĭ locuitorĭ aicĭ, saŭ trecătorĭ pe la Cernăuțĭ, aŭ de o sacră datorie, de a vizita acestŭ așezămîntŭ. Aci se împart cunoșĭtințe și se comunică ideile: aci se încălzescŭ inimele de focul patriĭ și de amorul naționalitățiĭ, aci se stingŭ urile și certele cu alțĭ populĭ : — aci se fac toțĭ frațĭ și se iubescŭ, pentru că unde e lumină pere discordia, cade prejudițiul, moare minciuna, trăind numaĭ adevărul și dreptatea ! . . . Felicităm de aceasta pe frațiĭ nostri Romănĭ din Bucovina, din Cernăuțĭ, din toate tîrgurile și din toate satele : proprietarĭ, preoțĭ parohĭ de toate stările și de toate condițiunile, foncționarĭ, teologiĭ, studențiĭ , doamnele romăne, secsul ce merită a fi iubit și a dorat, cari aŭ luat inițiativa, aŭ conlucrat, aŭ contribuit și contribuescŭ încă la întreținerea și desvoltarea unuĭ asemenea institutŭ! . . . Afe toți Romăniĭ din Moldo-Romănia și de pretutindenĭ de o asemenea faptă, și urmeze esemplul Romănilor din Bucovina, în toate politiile și ′n toate tîrgulețele unde eĭ locuescŭ ! . . . . .
Așa dar la Reuniunea Romănă, pe lîngă o bibliotecă formată de autorĭ clacicĭ și toate operile romăne, se găsesc și toate foile periodice și ziarele romăne.
Cernăuțiĭ înfățișază spre partea Prutuluĭ, către Estŭ, cea maĭ pitorescă privire. Rîul Prutu curgănd liniștitŭ pe un șesŭ mărețŭ refletă în niște unde de cristalŭ toată acea parte unde casele, ca niște stăncĭ se ridică unele maĭ sus decăt altele și sînt încărcate cu grădinĭ. Spre partea de la Nordŭ, Pețina se vede ca o diademă așezată pe fruntea sa. Resturile ruinelor seamănă cu acelea de la Severin. Dominarea Romeĭ întinzăndu-se pînă peste Nistru ,lăsase aicĭ un punctŭ fortificatŭ de a veghea asupra popoarelor năvălitoare. . . Și numele Pețina este al vre unuĭ comandate Romanŭ saŭ al vre unuĭ cetățian: Cesina, după care fu numit acest punctŭ fortificat în antikitate . . .
Spre partea de la Sudŭ e mărginitŭ de grădina publică: o plantație nuoă, îndestul de întinsă pe un șesŭ, și ocolită cu alee de arburĭ.
Mahalalele Calișanca și Clocucca nu sînt lipsite de oare care însemnătate pentru grădinile ce se găsescŭ la Cernăuțĭ, și pădurea Horecea, care se găsește în oare care distanță la marginea sa, este locul de petrecere al locuitorilor.
Tîrgușorul Satagura care eîntr′o distanță de o milă peste Prutŭ și Cernauca puțin maĭ departe, merită de a fi vizitate ; în cel dîntîĭ se află reședința capuluĭ sinagoge israilite, în cealaltŭ, fiind un locŭ foarte romanticŭ și prea bine cultivat, locuește familiea ilustrilor Romănĭ Urmuzakĭ. . . . . fiind aceastaproprietatea a.
Ceĭ treĭ amicĭ trecănd pe dinaintea grădineĭ publice, de a merge la prănsul unde eraŭ poftițĭ, intrară pe poarta de la capătul grădineĭ ca să iasă pe poarta de la celălaltŭ capătŭ, traversănd′o.
Cănd eraŭ pe la mizlocul eĭ, șezură pe o bancă ca să se repause. Iarba și florile esalaŭ un profumŭ dulce și o lină suflare de vînt abia înfiora frunzele arborilor.
Andreĭ nu înceta de a glumi cu Terapont atingăndul cu vorba. Terapont aci glumețŭ, aci seriosŭ îșĭ da cuvintele sale. Însă eĭ vorbeaŭ să nu auză Lina.
— Te a rîs cine-va care te a auzit spuind causa desperări tale, Terapont, zise fratele Andreĭ.
— De întămplarea cu fiica arginaruluĭ de la Iașĭ ? întrebă Terapont.
— Nu, răspunse Andreĭ, dar că iubeștĭ pe o femeie care nu o cunoștĭ încă.
— Am iubit-o și o iubesc pentru că ființa eĭ unia acele calități ce iubesc ca să le aibă femeia visurilor mele; pentru că înfățișarea eĭ arăta oare care analogie între mine și dînsa; pentru că ceĭ nenorocițĭ se unesc în su tetŭ și în ideiă.
— Eŭ am compătimit prea mult tinerețea suferindă, am voit a sterge lacrimile eĭ, am voit a face să înceteze nefericirile eĭ! . . Eĭ bine, Andreĭ, din căt am înțeles, astă ființă era tot așa de nefericită ca mine! . . .
— Dar nu știĭ bine cine e ? unde se află ea ? m′așĭ prinde că nicĭ nu știĭ cum o kiamă ?. . . .
— Caută să aflu, caută să o găsesc! . . . adăogă Terapont.
Îndată după aceasta eĭ plecară. La poarta din căpătîiul grădineĭ o trăsură îĭ aștepta. Se urcară întrînsa și după căte-va minute sosiră la sus zisulŭ proprietarŭ.
Acolo se afla pregătit un umbrariŭ în mizlocul curțiĭ, încongiurat de frunză, de glaste cu florĭ înăuntru şi cu căte-va kanale de şezut. Casele proprietaruluĭ acesta coprindea maĭ multe apartamente cu o sală mare la mizlocŭ, prea bine mobilate, cu oglinzĭ marĭ, cu maĭ multe tablourĭ ce represinta portretele străbunilor și a le părinților luĭ, cu maĭ multe lucrurĭ de artă și instrumente musicale, se aflaŭ pline de bărbațĭ și de femeĭ venițĭ să′l felicite pentru nașterea și botezul unuĭ fiŭ născutu. Elŭ era un omŭ cum se cade și consoartea sa o femeie foarte amabilă, a căriia presență înspira viața , respectu și bucuria numeroșilor săĭ oaspĭ.
Bucuriea aceasta fu și maĭ mare cănd sosi și priimi în mizlocul lorŭ pe Moldoveniĭ frațiĭ lor care veniră a lua parte la acest mare banketŭ.
Andreĭ și Terapont fu înbrățișațĭ cu cea maĭ vie căldură de proprietarŭ și de mulțimea bărbaților oașpĭ ; iar consoartea acestuia și junele femeĭ, cu o strălucitoare toaletă, luară pe Lina de o conduse în cercu lorŭ, și o acoperi de politețe.
Aduparea aceasta era de Romănĭ cu soațele, cu fii și cu fiĭcele lorŭ.
Eraŭ și vre-o doĭ streini între dînșiĭ, bărbațĭ inteligințĭ.
Aceĭ preoțĭ venerabilĭ vesmîntațĭ cu o reverendă neagră înkisă pe dinainte cu un răndŭ de bumbĭ negri, încinșĭ peste mizlocŭ cu un cordonŭ de mătase negru și cu o cataramă ca o pafta mare, lucrată în florĭ ajurŭ; cu niște frunțĭ mărețe, cu barbe respectabile, și cu un părŭ netezit pe capŭ, cu niște pălăriĭ rotunde : bărbațĭ luminațĭ, oamenĭ de litere, Romănĭ de inimă, conducătoriĭ poporuluĭ, predomnia societatea. . . Soațele lor asemenĭ dotate de inteligință și o frumusețe clasică, cu fiĭ și și fiĭcele lorŭ, într'o cea maĭ mare ţinere de bună cuviință, orna cercurile adunăriĭ ca niste grațioase roze de luna luĭ Maie. Clericiĭ asemenea, junĭ cari aŭ absolvitŭ cursu de filosofie și înalta teologie, pretendențĭ a se sfinți de preoțĭ pentru parohiile din tîrgurĭ și din țeara întreagă ; junĭ curațĭ la kinŭ, cu niște okĭ viĭ pătrunzătorĭ, concuraŭ prin delicateță și prin maniere frumoase de a complace . . . Maĭ eraŭ și mulțĭ amploiațĭ.
Între aceste se începu recomandațiile. Domnul caseĭ, fiind de datoria sa, recomană pe noĭ oaspĭ întregeĭ societățĭ, și iarășĭ recomană unu cîte unul, pe toțĭ bărbațiĭ și pe toate doamnele, luĭ Andreĭ și Lini și luĭ Terapont, pentru a le căștiga cunoștința. Însă oaspiĭ nu se aflară toțĭ față în momentul cănd se făcură recomandațiile, maĭ era uniĭ care se preumblaŭ în grădinile cele vaste a le acestuĭ proprietarŭ, fiind ocolită toată curtea sa cu pomĭ roditorĭ, cu locurĭ de legumĭ și cu puțină vie , și alțiĭ se aflaŭ șezănd sub frunzariul cel numirăm, dinaintea caselor; uniĭ dar lipsia dintre eĭ . . .
Fiind că dintr′un obiceiŭ împrumutat de la Slavĭ în Bucovina pronumirile termină prin un vicĭ, precum Ioanovicĭ, Popovicĭ, Dumitrovicĭ, Andrievicĭ și altele, noĭ vom înagoia împrumutatul vicĭ domnilor Slavĭ, și vom adopta pe romănul escu și anu, și vom numi pe romănește pe toțĭ aceștĭ respectabili romănĭ, adică: Ionescsu, Popescu, Procopescu, Dumitrescu, Andreescu, Piescu, Sbiereanu, Veldianu etc.
Așa dar se termină recomandarea oaspilor de D, proprietarŭ și de doamna sa. Intrară apoĭ cu toțĭ într′un apartamentŭ de priimire, foarte bine mobilat.
Aci se începŭ conversaţiunea, discuţiunĭ şi maĭ pe urmă se făcu musică. Doamna proprietaruluĭ se așeză la un pianoforte, după dînsa urmă și alte damicele, și veni și răndul Liniĭ de a distra societatea prin întonarea a maĭ multor ariĭ alese din opere și terminănd prin Rugăciunea uneĭ fecioare.
Andreĭ nu perdu ocasiea d′a atinge iară pe Terapont la slăbiciunea sa: — Nu cum-va, iubite Teraponte, aĭ găsit aicĭ pe doamna visurilor tale ? . .
— Cugetul îmĭ zice că o voiŭ găsi negreșit, răspunse Terapoat înfățișănd de o dată un aerŭ și rîzind și seriosŭ.
Îndată se auzi anunțind : poftițĭ la masă ! Masa este servită ! . . zise proprietarul numeroșĭlor săĭ oaspĭ.
Masa era așezată în sală, pe care se afla serviciĭ pentru treĭ-zecĭ de persoane, iar pentru ceĭ ce nu aveaŭ locŭ în sală se așternuse încă o masă afară sub umbrarŭ ; și de acolo, fiind ușile intrăriĭ deskise, puteaŭ prea bine să se vadă uniĭ cu alțiĭ și a participa la toasturĭ și la urărĭ.
Toțĭ luară locŭ. Nuoiĭ oaspĭ fură așezațĭ în frunte. — Șezănd în rănd femeĭ și bărbațĭ, fisionomiile și costumele conmesenilor armonisaŭ. — Nu lipsia aci d′a se vedea cămașa cea romănească cusută cu altițe și înfrumusețată cu firŭ și cu fluturĭ de argintŭ lîngă rokiea cea de mătăsărie a femeeĭ de modă; nu lipsiaŭ florĭ la capul fecioareĭ și banĭ atîrnănd la gîtŭ, și eraŭ tot așa de frumoase și plăcute ca și cele ce purtaŭ toalete francese. Doamnele cele măritate aveaŭ capul învălit saŭ cu o ușoară răția saŭ cu o năframă prinsă cu florĭ de mărgăritarŭ, şi cu coraliurĭ. Între bărbațĭ asemenĭ, lîngă preoțiĭ și teologiĭ învesmîntațĭ cu negru, se maĭ vedea căte unu din aceĭ romănĭ cu portŭ originalŭ : cu cămașa cu mănicile largĭ, și cusută cu arniciŭ pe la mînecă și pe lîngă gulerŭ cu o dulguliță, ca o tunică romană ; cu sumanŭ negru, cu cioaricĭ albĭ și cu cisme pe d′asupra.
Infine masa era ocolită de conmesenĭ, și felurile de măncărĭ de postŭ și de carne începură a se servi. Pe lîngă bobŭ, fasole, varză și altele pentru ceĭ ce posteaŭ, nu lipsia și pește proaspătŭ din Prutŭ, și renumitul nemțescŭ anghimohtŭ de pasăre, și puĭ fripțĭ cu compotŭ de mere, pentru ceĭ ce nu posteaŭ. Învîrtita și plăcintele cu poame se confundaŭ cu minunatul strudlŭ, fără care Nemțiĭ nu pot daca nu vor avea cel puțin de doue orĭ pe septămănă la mesele lor. Cănd fu la poame, tot ce produce luna luĭ Augustŭ de eskisŭ și maĭ gustosŭ se servi la această, masă. Vinurile, fiind că Bucovina nu produce, ne fiindu-ĭ temperamentul climatuluĭ favorabilŭ pentru acesta, avea vinŭ de Odobeștĭ, de Cotnarĭ și de Ardealŭ. — Tot vinurĭ romăneștĭ, care de care maĭ gustuase și maĭ bune.
Ospățul începîndu-se cu ce va înainte de aprinsul luminărilor, a durat pînă după miezul nopțiĭ. Către sfîrșit o bandă din Cernăuțĭ veni ca să ilustreze prin acordul instrumentelor eĭ serata și banketul.
Maĭ ales musica venise să înferbînte, capetele de toasturĭ ce înkinaŭ unul după altul ; și maĭ tărziŭ fiind nevoe ca femeile să lase pe bărbațĭ singurĭ, ele se retrăsăseră într'un deosebit apartamentŭ, unde și formară îndată partite de cadrilŭ și de horĭ naționale.
Bărbațiĭ rămăind nemișcațĭ la masă, și trăgănd în sală și pe ceĭ cari măncaseră la masa de sub umbrarŭ, se constituiseră într′o adunare națională, după toate regulile și după toate formele. Pe proprietarŭ îl alesese de președinte al camereĭ ; se numise pe lîngă acesta un vice președinte și doĭ secretarĭ. De aci s a votat depre kipul cum să se proceadă desbaterile și toasturile, în tot ce privește binele și fericirea romănilor . . . Întîi s′a găsit de cuviință să se cănte de toțĭ în corŭ, stănd în picioare cu frunțile rădicate și cu paharăle pline în măni :
„Deșteaptă-te Romăne din somnu cel de moarte,„În care tu adînciră barbariĭ de tiranĭ . . .
Căntecul acesta s′a căntat de două orĭ, acompaniat fiind de toată banda instrumentală și de piano fortele d′alăturĭ, care a făcut atîta răsunetŭ, precum ar face un Te Deum triumfalŭ căntat în catedrala Romeĭ . . . Femeile însoțiră pe bărbațĭ la aceasta; și între cincĭ-zecĭ și maĭ bine de voce ce se într′uniaŭ, escelaŭ căți-va basiștĭ absoluțĭ, căți-va tenorĭ și sopranĭ. Pe urmă s′a hotărît de toată camera a ține fie-care căte un discursŭ, și toțĭ a înkina cu paharăle pline cănd se va termina. — Discursurile însă să privească maĭ mult înflorirea Romănilor și interesele patrieĭ lorŭ . . .
Toțĭ eraŭ veselĭ, toțĭ eraŭ mulțămițĭ, afară de un singurŭ omŭ, care se afla tras la celălalt căpătîĭ al meșiĭ, cel ce având unaerŭ posomorît, cu o căutătură întunecată, părea că era nemulțămitŭ că se găsește la acest banketŭ ; ca cum pe el bu′l interesa aceasta, și pentru care căuta numaĭ un momentŭ favorabilŭ se poată să se retragă . . .
Fratele Andreĭ rămase uimit cănd l′a văzut, și dînsul tot asemenĭ înmărmuri de presința luĭ Andreĭ.— Acesta fu Grigore, aflăndu-se în numărul conmesenilorŭ.
Pe la orele unspre-zece cănd discuțiile eraŭ înfocate, cănd fir-care căuta să esceleze prin vorba și erudițiunea sa, sosirea unuĭ nuoŭ oaspe întrerupse pentru un momentŭ ordinea.
Președintele priimi, emind în ușa săliĭ, pe un june cu o fisionomie măreață, și care părea a fi mult bravŭ. — Leon ! Leon ! s′auziră maĭ multe voce de o dată.— Dar de ce așa tărziŭ, domnule ? întrebă domnul caseĭ.
— N′am putut să viŭ că am alergat pentru trebĭ de familie . ”. . sora mea precum știțĭ, se va mărita pe curănd și am o supărare, zise Leon fără a putea să zărească de odată din mizlocul mulțimeĭ pe nețitorul Glikeriĭ, care în acele momente era distractŭ.
— Aĭ o supărare, Leon? . . întrebară maĭ mulțĭ conmesenĭ.
— Da, amici meĭ, am o supărare, și numaĭ pentru complăcerea voastră veniiŭ . . .
— Aicĭ să fim toțĭ veselĭ, adăogă domnul caseĭ.
Așa dar Leon intră la răndŭ cu cei-lalțĭ, și discuțiunile întrerupte pentru un minutŭ urmară înainte cursu lorŭ cu cel maĭ mare tactŭ și cu cea maĭ aprinsă vervă.
Intîĭ s′a vorbit de improprietărirea țeranilorŭ în Moldo-Romănia, căcĭ eĭ ca niște Romănĭ, și cari toțĭ sînt proprietarĭ, se interesară de soartea întregeĭ națiunĭ : însă, adăogară eĭ, nu cu kipul cum s′a proiectat de Comisiunea Centrale de la Focșanĭ, nicĭ după legea ce a votat-o camera, ci cu un kipŭ avantagiosŭ pentru națiune . . . și care în adevărŭ să corespună articoluluĭ scris în convențiune: Imbunătățirea soarteĭ țeranilorŭ !
— Da, da, să se înproprietărească săteniĭ, să fie precum era în timpi luĭ Radu Negru, aĭ luĭ Dragoșĭ și ′n timpi celor Romănĭ marĭ care aŭ rădicat țeara la demnitate ; și eĭ să păstreze aceste pămînturĭ, să le apere cu săngele lorŭ ! . . ziseră cu o singură voce toți Romăniĭ.
La această kestiune mulțĭ cerură voea de la președinte de a vorbi și toțĭ susținură cu cea maĭ mare căldură dreptul de îmbunătățirea soarteĭ țeranilor, și paharăle tutulor se rădicară în susŭ cu sgomotŭ, urănd în fericirea tutulor sătenilor Romănĭ ..
Andreescu ceru parola și președintele i′o acordă. — Paharăle din nuoŭ se-umplură ; toțĭ se afla în picioare și Andreescu vorbi :
— Daca o mare parte din pămîntul Bucoviniĭ se află astăzĭ în măĭnile streinilor, greșala a fost a Romănilor, pentru că eĭ ′l a vindut acelora . . . Să înkinăm dar un toastŭ pentru luminarea și deșteptarea Romănilor, se nu maĭ vîndă la streinŭ pămîntul în care aŭ trăit părințiĭ și străbuniĭ lorŭ, ci să și′l ție pentru sine și pentru copiĭ! . .
— Adevărat ! adevărat ! înkinară toțĭ și ziseră cu o voce : pentru luminarea și deșteptarea Romănilor d'a nu maĭ vinde pămînturile lorŭ la streinĭ!..
După aceea aduseră pe tapetŭ cestiunea lărgireĭ censuluĭ electoral în Moldo-Romănia.
Sbiereanu rădică un toastŭ: să se bucure de acest dreptŭ toțĭ profesoriĭ, toată inteligința, profesiunile libere, și toțĭ literatoriĭ cățĭ aŭ lucrat și aŭ contribuit cu operile lorŭ la înălțarea edificiuluĭ naționalitățiĭ romăne! . .
Piescu înkină de îmbunătățirea soarteĭ cleruluĭ Romăn în toată Romănia.
Leon, ca unul ce fusăse ostașŭ, înkină în sănătatea oasteĭ Romăneștĭ și în gloria stindardelor eĭ.
Alțiĭ înkinară pentru scoala cea romănească din Suciava; de scolĭ romăneștĭ prin toate satele, și de episcopŭ romănŭ asupra bisericeĭ greco-răsăritene în Bucovina.
Un toastŭ s′a rădicat în contra abuzuluĭ de părtinire, adică în contra nepotismuluĭ, despre partea celor ce dă unor preoțĭ parohiĭ prea avantagioase, iar altora nu le dă nicĭ căt le trebue ca să trăiască.
Un alt toastŭ fu în contra propagandeĭ ce caută a suci mințile adevăraților patrioțĭ . . .
La aceasta o voce s′a auzit de la celălalt capătŭ al conmesenilor: — Să nu maĭ atingem ast-fel de coarde, domnilor ! Sunt delicate aceste trebĭ, ne va compromite pe toțĭ! Eŭ mă tem . . .
— Domnule președinte, strigă adunarea toată, zicețĭ domnuluĭ d′acolo să tacă, domnu d′acolo să fie pus la regulă ! . .
Acea voce era a luĭ Grigore care da a înțelege că el nu poate sta într′un locŭ unde se blama o autoritate de la care aștepta avantage în viitorŭ.
Un lucru curiosŭ, s'a observat că Leon n'a voit nicĭ okiĭ să ′ĭ redice cănd Grigore vorbi. — Acea sta însemna că el avea ce-va pe inimă-ĭ ...
Grigore se aprinsese, voi să respundă, dar toată adunarea îl făcu să′șĭ lege gura.
— Să tacă domnul d′acolo ! să tacă ! . . ziseră toțĭ.
Uniĭ alțiĭ observară că nuoiĭ oașpĭ nu înkinară nicĭ un toastŭ. — Să înkinațĭ și dumneavoastră,domnilor !
Terapont se rădică cu un paharŭ în mănă.
Andreĭ crezu că Terapont va înkina pentru secsu frumosŭ care îl preocupase prea mult în timpul acela.
— Cerul să ajute , zise Terapont, să scape Moldo-Romănia de lipitorĭ care corumpe și îngenuke națiunea ! . .
— Bravo ! . . bravo ! . . se auziră maĭ multe voce cu aplaude.
Andreĭ la răndul săŭ se rădică cu un paharŭ și paharele celor-lalțĭ se reumplură.
Grigore, văzănd că okiĭ lui Andreĭ nu se rădicaseră de la dînsul de cănd propunerea sa fu respinsă, se aprinse la față, și ca cum îșĭ eșise din sine, saŭ ca cu uitase că buna cuviință trebue neapărat păzită în asemenea împregiurărĭ, crezu că eĭ va numi în mizlocul adupăriĭ faptele ce știea în socoteala luĭ... În asemenea cazŭ ar fi voit maĭ bine moartea să′ĭ vie. El făcu să scînteie, la raza luminilor, ascuțișul unuĭ pumnalŭ ce′l ținu între pumni, și okiĭ luĭ nicĭ nu clipiră uităndu-se țintă la Andreĭ.
— Beaŭ acest paharŭ, zise Andreĭ, pentru fericirea tutulor Romănilor ! pentru numele și gloriea strămoșilor ! pentru triumful virtuțiĭ și căderea vițiuluĭ, în țeriie romăne!..
Căt ținu această urare, okiĭ luĭ Grigore păreaŭ că înnotară în sănge; el răsuflă auzind numaĭ atîta din gura lui Andreĭ. Acele mărșăviĭ căte el săvîrșise îĭ îngreuie consciința, precum cel ce moare vede dinaintea okilor păcatele săvîrșite în viața sa... După aceasta se furișă p′ între conmesenĭ ; îndată și dispăru din sală.—
Procopescu, luă vorba adresăndu-se către societate: domnilor! să facem locŭ secsuluĭ ca să înkine!
Să înkine și doamnele! zise președintele, saŭ domnul caseĭ.
Doamnele atuncĭ lipsiaŭ din sală. O deputațiune fu numită din partea adunăriĭ să meargă să keme pe doamnele din apartamentele laterale. Doamnele veniră.
Lina fu însărcinată cu cel ăntîĭ toastŭ din partea secsuluĭ : — În sănătatea tutulor ! zise ea, pentru lumina, virtutea și respectul femeiĭ!.. . pentru sănătatea înțelepciunea și darul omuluĭ ! pentru căderea prejudiciilor, pentru traiul în armonie și civilisarea populilor, pentru binele neamuluĭ omenescŭ ! ! .
Și toate paharlee se rădicară în susŭ și urările se auziră într′o singură voce în acordul și răsunetul muciceĭ care esecuta din sala de dinainte a intrăriĭ.
Un omŭ bătrînŭ atuncĭ cu fruntea radioasă, cu un părŭ albŭ, cu o fisionomie prelungă, cu o statură de militarŭ bătrînŭ, semănănd a un soldatŭ din timpul luĭ Napoleon cel mare: — să′mĭ dațĭ voe, domnilor, pentru că auziiŭ pe doamna în urarea dumisale că a amintit pentru binele neamuluĭ omenesc, să înkin și eŭ pentru binele și fericirea patriĭ mele. Am voe, domnilor?.
— Priimit ! priimit ! prea bine ! este priimit !.. se auziră mai multe voce a le conmesenilor.
— Pentru reconstituirea statuluĭ patriĭ mele . . . pentru Polonia înkin, domnilor ! . .
— Pentru Polonia ! strigară toțĭ, trăiască Polonia ! ! .
— Polonia, repetă bătrînul aĭ căruia okĭ începură a lăcrăma, a fost un statŭ mare care a luptat pentru crestinătate ca și Romăniĭ ! . . Să lăsăm oare care deferențe și lupte petrecute în timpiĭ trecuțĭ cu vecini eĭ, defecte a acelor timpĭ de înapoiere, Polonia ca și Romănia să ia rangul lorŭ și să trăiască în bună înțelegere ! . . Eŭ sînt Polon, dar iubesc pe Romănĭ, pentru că am găsit ospitalitate și îmbrățișarea lorŭ !
Toasturile se repetară unul după altul pînă după meziul nopțiĭ și pînă la zioă, cănd din voința cameriĭ s′a căntat iarășĭ în corŭ cu toată banda: „Deșteaptă-te Romăne șcl.
În acest interval președintele se adiesă către Leon: — N′aĭ urat, Leon, și pentru măritișul soreĭ dumitale; mirele eĭ era aicĭ, unde e el ? să înkinăm!..
Juniĭ precum și oamenĭ maturĭ umplură paharele și le redicară în susŭ.
— Unde este mirele? unde este mirele ? întrebară eĭ. Cel ce va lipso de la ospățŭ o să fie pus la ștreafŭ.
Grigore de mult se făcuse nevăzut din sală; toțĭ fură siliți a ura numaĭ pentru Leon și pentru soră-sa Glikeria.
Între acestea nuoiĭ oașpĭ se scuzară către adunare cerănd să le acoarde voea să se retragă, pentru că a doua zi eraŭ călătorĭ la Putna. Adunarea le a acordat aceasta pentru dînșiĭ ; iar ceĭ ce rămaseră, începură discuțiuni și maĭ înfocate pînă la zioa albă . . .
Andreĭ, Terapont și Lina zăriră trecănd în trăsură, pe șoseaoa cea mărginită de plopĭ a Cernăuților, arătănduse la o margine a orisonteluĭ sprînceana cea galbenă și romietecă a ziorilor. După căte-va momente se opriră dinaintea porților la Para de aurŭ (ospătăriea unde eĭ trăseseră.)
Lina rămăsese în apartamentul eĭ să se repause. Andreĭ și Terapontŭ eșiră pe uliță pe cănd lumea nu începuse a umbla, saŭ ca să zicem maĭ bine pînă cănd încă nu se luminase de tot.
Eĭ voiaŭ să se ducă pentru ca să anunțe unuĭ căruțașŭ gătirea lorŭ de drumŭ.
Trecănd pe ulița mare în josŭ, adică pe dinaintea caselor municipalitățiĭ, unde se află caraula a căți-va soldațĭ, mergănd pe trotuarul magasinelor din fața piețeĭ în care se vîndu fructeie și tot felul de legume, și lăsînduse la vale pe lîngă biserica catolică, auziră spre parte opusă, unde este un pasagiŭ, skimbăndu-se oare care vorbe între doĭ inșĭ . . . Eĭ se opriră să asculte.
Acolo era unŭ omŭ care se luase de părŭ cu un altul. — Iată ce zicea unu dintre eĭ:
— Vreĭ să daĭ cu binele baniĭ ce′mĭ ai luat pe nişte poliţe de nicĭ o valoare, saŭ nu? Daca nu vreĭ atuncĭ e răŭ de Dumneata! . . Eŭ am marturŭ pe un bankerŭ om de caracterŭ, la care aĭ mers cu polițile astea, eĭ dovedește. Am aflat prin frați nostri d′aicĭ tot ce aĭ făcut și încă ce facĭ, de cănd aĭ plecat de la Moldova. Știŭ că vreĭ să te însorĭ, știŭ pe cine eĭ și de cine eștĭ recomandat ! . . . Daca numerĭ bani la mine fiĭ sănătosŭ, eŭ te las în pace; dar daca nu numerĭ baniĭ, eŭ te trag la judecată nunta dumitale se strică, toțĭ o să afle viața și istoriile dumitale. — Eŭ cunosc pe laitenantu Leon, o să te spuiŭ la el, o să te spuiŭ la toată lumea ; voiŭ reclama la guvernator ! . .
— Jidove afurisitŭ, tacĭ ! tu vreĭ să mă perzĭ pe mine? . . . zise celălalt jidovuluĭ care ăĭ vrăjea cele sus descrise.
— De ce aĭ furat po mine ? de ce m′aĭ înșelat cu banile mele? . adăogă jidovul aprins.
— Te ucig ca pe un căine daca veĭ zice unde-va o vorbă! . . răspunse acela care îndată și înhăță pe antagonistul săŭ de gîtŭ ca să′l sugrume; uite, așa te ucig eŭ ! . .
— Ghevalt! vaĭ! . . auvaht! . . auvaht ! . . strigă el de vre o două orĭ către carauia care se vedea preumblănduse dinaintea caseĭ muncipale.
Acela însă crezănd la lumina cea îngănată a ziorilor că vedea apropierea soldaților la apropierea lui Andreĭ și cu Terapont, temăndu-se să nu cadă în măinile iustiție, voĭ să se scuture de jidovŭ, care însă îșĭ încleștase măinile bine pe dînsul ; atuncĭ trase stiletul de la cingătoare și′l plăntă asupra jidovuluĭ pe care îl lasă lungitŭ la pămînt şi plin de sănge . . . El de aci se făcuse nevăzut ca o nălucă în umbra și în întunecimea nopțiĭ.
Andreĭ și Terapont cănd înțeleseră vorbele : sărițĭ ! ajutorŭ ! ajutorŭ !.. alergară cu pașĭ repezĭ la locul crimeĭ. În acel moment alergă și un omŭ alŭ polițiĭ care a auzit. — Rădicară eĭ victima de jos: era un om vânăt la față, cu okiĭ dușĭ în fundul capuluĭ stinșĭ ca cum nu maĭ avea viață, cu peptul și brațul inundat de sănge care curse la vale pînă pe încălțăminte și pe pămînt. Acesta fuse lovit la brațul drept cănd voise să se apere. Șaga însă nu era nicĭ de cum periculoasă ; cuțitul se oprise în vata cea groasă a halatuluĭ săŭ negru și fusese numaĭ sdrelitŭ la carne. — Spaima însă de vederea cuțituluĭ și a săngeluĭ săŭ curgănd îl făcuse pe bietu omŭ să leșine și să rămîie ca mort . . . . După ce îl rădicară de josŭ, sosind în acel timpŭ și alțĭ oamenĭ, dăndu-ĭ cu toțĭ ajutorŭ, el deskise okiĭ, scoase cuțitul din căptușala măneci cum arătarăm, și legăndu-se cu basma la acel brațŭ, spuse în gura mare celor de față întămplarea cu ucigașul săŭ.
Oameni însă îl cercetară, îl pipăiră, îl întrebară și văzănd că e secătură goală, că nu are aproape nimicŭ, se depărtară împreună cu omul polițiĭ, care mergea să′șĭ dea raportŭ după datorie ; iar ceilalțĭ oamenĭ i adresară injuriĭ, zicăndŭ că jidovul pentru vre o drăcie a luĭ s′a înțepatŭ singurŭ.
— Ce aĭ căutat aicĭ de la Drăcenĭ, Iudo ? . . zise Terapont luĭ Avrum care îșĭ readună simțirile.
El însă tremura ca varga și′ĭ venia una după alta sfîrșelĭ . . .
— Am venit... să caut... o clironomie de la un unkiŭ al meŭ . . . care a trăit aicĭ . . . zise jidovul.
— Te a blestemat răŭ țeraniĭ pe care i aĭ stins cu înșelătoriĭ și cu camăta ! . .
— Mă rog să fițĭ dumneavoastră dovaă ce a făcut cu mine tăcharu acela Grigore!..
— A ! am înțeles: cartoforiĭ, plastografiĭ, spioniĭ, lingăiĭ, înșelătoriĭ sfîrșesc prin a ucide ! . . zise p′între dințĭ fratele Andreĭ.
Fie care merse de aci să′șĭ vază de trebă pentru că se făcuse zioă bine. — Avrum se duse să reclame.
Andreĭ dedese ordine din cealaltă zi ospelieruluĭ săŭ să ĭ găsească o căruță și cu caĭ bunĭ, pentru a merge la Putna.
Trăsura venise.
El lăsă o parte din bagagiul săŭ în camera ce o avea înkiriată la Para de aurŭ, căcĭ era să se întoarcă iar p′acolo.
Andreĭ și Lina se urcară în trăsură, iar Terapont rămase încă în Cernăuțĭ, că voia să se maĭ întălnească cu camaraziĭ săĭ de studiĭ.
Diriginduse trăsura pe șeseaoa despre Vestŭ ce formează o linie dreaptă mărginită de șanțurĭ lărgulețe și adîncĭ, după ce eĭ lăsară înapoĭ orașul, căte-va grădinĭ de iconomie și căte-va sate, trecănd și vre o două dealurĭ, ajunseră la tîrgulețul Storojinețŭ, unde rămaseră peste noapte.
Un boerŭ proprietarŭ, care i a fost priimit în casa sa, nu voia să ĭ lase nicĭ a doua- zi să plece.
Storojinețu e importantŭ pentru stabilimentul de băĭ ce′l are, situatŭ fiind în marginea rîuluĭ Siretulŭ.
Adoua zi, 14 Augustŭ, plecară din Storojinețŭ pe un timpŭ d′o minunată frumusețe; dar după ce trecură prin romanticile pădurĭ de pe dealurile învecinate și trecură niște șesurĭ acoperite d′o aleasă agricultură, cănd fură la Crauna un nuorŭ de ploaie îĭ ținu în locŭ la un birtŭ nemțescŭ, maĭ bine de treĭ ore. Plecară suind cam cu anevoință dealurile unu după altul care scoate la Vicovŭ. Vicovu înfuăusțișază niște alee de plopĭ ca și cele de lîngă Cernăuțĭ. Acolo sînt grajdurile împărăteștĭ, unde se cultivă caĭ de origine bună. De la Vicovŭ înainte pe șosea este Strajea ; de la Strajea traversară un rîŭ și apucară pe sub șirul unor munțĭ. Locul din ce în ce arătăndu-se maĭ selbaticŭ cu drumurĭ în maĭ multe direpțiunĭ, cocișul rătăcĭ calea. Era de tot noapte cu întunerecŭ spăimăntător și niște fulgere anunța apropierea uneĭ vijăliĭ marĭ. Orele înaintaseră cătră meziul nopțiĭ și călătoriĭ nostri nu știaŭ unde sînt. Tunetul urla cu sălbătăcie și la lumina fulgeruluĭ eraŭ arătate niște stăncĭ scarpoase și niște copacĭ groșĭ sfărîmațĭ de trăsnetŭ. Drumul din ce în ce se îngusta și văile răsuna de murmura apelor, fără ca călători să poată vedea înainte de căt o pînză de negurĭ. Eĭ începuseră a se îngrijea- ar fi voitŭ să se opriască unde-va, să întălnească vre un omŭ, pe vre un păstorŭ pe care să ′l întrebe, dar era foarte tărziŭ și părțile acelea sînt nelocuite. Trecură pe lîngă o rînă în care era să se profundeze, daca nu ar fi zărit-o la lumina fulgeruluĭ. În întunericulŭ nopțiĭ întălniră un omŭ călare trecănd pe lîngă dînși cu o iuțială ca a fulgerului. — Eĭ voiră să ′l întrebe. Strigară din toate puterile: — unde merge drumu acesta? . . . Călărețul sbură pe lîngă eĭ fără a ′șĭ întoarce capul și fără a le răspunde . .
Intrară într′o vale pe care curge o apă p′între niște bolovanĭ de peatră și p′între niște copacĭ trunkiațĭ. Ce-va maĭ ′nainte auziră lătratul unor căinĭ. Inima le bătu de bucurie. — Se dirigeară într′acolo unde aŭ auzit căini. — Zăriră lucind un focșorŭ și auziră gurĭ de oamenĭ cari vorbeaŭ. Acolo era niște ferăstrae de scîndurĭ. .— Întrebară p′aceĭ oamenĭ și eĭ spuseră că aŭ rătăcit calea, dar că monastirea Putna nu era departe... Eĭ luară de călăuză pe unu din aceĭ oamenĭ; se înturnară înapoĭ și eșiră în drumŭ de unde apoĭ sosiră la Putna. Putna se văzu într′o fundătură între munțĭ, iluminată de pretutindeni de focurĭ și de făcliĭ. — Monastirea se afla în privighere ; biserica și kiliile fiind pline cu o numeroasă societate de vizitatorĭ venițĭ de zioa hramuluĭ bisericeĭ. — Auzirea clopotuluĭ între munțĭ dete de știre călătorilor nostri că aŭ sosit.
Bătură la porțile monastirei. — O voce din lăuntru întrebă cine e ? După ce spuseră cine sînt, le deskise.
Abia intrară pe porțile monastireĭ și ploaia căzu în torente de urla munțiĭ. Andreĭ și Lina îndată ce sosiră merseră în biserică care era plină de oamenĭ. Cătă mirare îĭ coprinse cănd văzură lîngă strana din stănga pe o călugăriță de la Varatecŭ ,o faimoasă căntăreață ce venise să esceleze prin deosebitul eĭ talentŭ și vocea sa plăcută, de această sărbătoare, și lîngă dînsa se afla Maria.
Maria la Putna în Bucovina ? ziseră de odată în sinele Andreĭ şi Lina.
Monastirea Putna situată într′o oare care distanță spre Nordŭ de la Rădăuțĭ, între doĭ munțĭ și curgănd p′alăturia o apșoară, seamănă prea mult prin construcțiunea sa și prin localitate cu monastirea Slatina. Ea este ocolită de un murŭ înaltŭ și având de giurĭ împregiuru-ĭ ferestruĭ de metereze. În vekime era fortificată ca o cetate. Toate monastirile construite sub poalele munților înfățișază o linie întinsă de cetățĭ, precum de la Putna în josŭ e Sucevița, Rădăuțiĭ, Moldovița, Humora, Slatina, Rîșca, Neamțu, Bisericaniĭ, Pîngărațiĭ, Bistrița, Răsboeniĭ și altele . . . . .
Putna având un numărŭ de călugărĭ destinațĭ pentru serviciile bisericeĭ și de a da ospitalitate că lătorilorŭ, înfățișază tot ce poate mulțămi vederea și a însuffa pietate. Un rănd de case ca niște palate mărginește partea sa despre Vestŭ; despre Nord și Sudŭ are asemenĭ căte un răndŭ de kiliĭ așezate și cu grădinițe pe dinainte-le. Spre poartă e cloponița, o construcțiune de o înălțime potrivită în care se află maĭ multe clopote de deosebite mări și unu care e de o mărime monstruasă se numește Buga . . . . .
Tradițiunea ne arată despre fundarea acesteĭ monastirĭ, că Domnŭ Stefan aflăndu-se în resbelŭ cu inemici patrii, a venit să consulte despre soartea armelor pe un irimitŭ numit Daniil, cel ce locuia într′o grotă aproape unde este ea astă-zĭ construită. Primitulŭ Daniil priimi cu bucurie pe Domnitoru Stefan și îĭ spuse că va fi învingătorŭ asupra inemicilor, dar după ce va săvîrși resbelul să zidească o biserică cu hramu numeluĭ Maiceĭ Domuluĭ. Această împregiurare dete naștere fundațiuneĭ monastireĭ Putna. Locul saŭ grota unde a locuit irimitul Daniil se cunoaște și se vizitează kiar astă-zĭ de amatorĭ.
Biserica Putni, de o circonferință precum ar fi biserica monastini Cozia și întocmaĭ după modelulŭ ce ′l are și biserica mr. Slatina ; muri eĭ se află sprijinițĭ de căte treĭ coloane de peatră, de amăndouă laturile, ce o întărește. Inălțimea eĭ este potrivită cu întinderea și lărgimea ce o are ; catapiteasma eĭ e măreață și strălucitoare... zugrăviea păreților în frescu, sculptura de care e înavuțită, florile d′aurite ce încongiură icoanele prăznicare și crucea cea mare de la Pantocratorŭ e tot ce putemŭ numi clasicŭ. — Icoanele împărăteștĭ cu arginturĭ pe la coroane și pe la mănile Sănților, candele de argintŭ și tot felul de odoare săpate ajurŭ, vesmintăriĭ vekĭ cusute cu firŭ, cu mătăsurĭ și cu mărgăritare: aere, filoane și aĭtele, lucrate kiar de măinile Doamnelor și domnițelor ctitore manuscripte precioase, între care se găsește o evanghelie copiată kiar de măna luĭ Stefan Vodă, fel de fel de obiecte dăguite săntuluĭ altarŭ, și kiar mormintele ctitorale cele de peatră sculptate cu artă, toate dovedesc civilisațiunea și istoria unuĭ popul care s′a luptat pentru crestinătate și pentru civilisațiune . . . .
Inlăuntru bisericeĭ se află opt morminte care atragŭ devoțiunea vizitatorilor, deșteptănd în inimile lorŭ respectŭ pentru fericita memorie acelor ce odihnesc acolo. . . .. Aceste morminte fiind patru la mizlocul bisericeĭ, căte două lipite la un locŭ și în față unele de altele, spre partea dreaptă și spre partea stăngă, se află nişte firide boltite de peatră, înlăuntru cărora se văd petrele sapolcrale, de o marmură curată albă, cu inscripțiune pe dînsele în limba slavonă, și având împregiuri-le cornișurĭ de florĭ ajurŭ, și altele asemenea maĭ spre tindă
Celebrarea celor Sănte săvîrșindu-se de zioa hramuluĭ bisericeĭ în splendoare și mare pompă ; mintea înkinătoriler era încăntată d′acele imnurĭ ce atingeaŭ inimile și înălța sufletele pînă la cerŭ. S′a văzut bărbațĭ și femeĭ de deosebite riturĭ asistăndŭ și adorănd cu acea căldură pe Prea Sănta Fecioară, în acest templu, Patroana tutulor creștinilorŭ . . . .Doamne și bărbațĭ Polonĭ și Germanĭ se înkinaŭ și aduceaŭ tributul devoțiuneĭ lorŭ împreună cu Romăniĭ, dinaintea altaruluĭ săntuluĭ locașŭ. — Poporul, tot după cum s′a văzut la celalte monastirĭ, concura viind în numeroasă mulțime: ne ′ncetatŭ eșiaŭ și intraŭ grupe de familiĭ romăne și de toate națiunele ce locuescŭ în Bucovina , și care nu sîntŭ streinĭ de cultul bisericeĭ răsăritene . . .
Două portrete a le luĭ Stefan Vodă , unul conservat din timpi cănd el a domnit, zugrăvit pe pînză cu oliu, aflăndu-se pusŭ în lăuntru bisericeĭ pe părete d′asupra mormîntuluĭ din dreapta, spre altarŭ, iar altul, copiet maĭ nuoŭ, fiind depus în sala de măncare, înfățișază, unind mărirea cu pietatea și eroismul cu înțelepciunea, pe marele bărbat, a căruia virtute nu i o putu nega și însușĭ inemici luĭ.
A doua zi — 16 August, precum e obiceiulŭ se făcu parastasul la morminte cu colivĭ, cu numeroșĭ preoțĭ, cu făcliĭ aprinse, cu căntărĭ, cu clopotele resunănd și cu tot ceremonialul. Okiĭ tutulor eraŭ muiațĭ de lacrime auzind acele căntărĭ de laudă,de glorie și de eternă memorie prea feriților răposați . . .
Nu se poate descrie entusiasmul Moldovenilor și al tutulor Romănilor cari se aflaŭ de față. — Ceĭ maĭ mulțĭ eraŭ îngenukiațĭ la morminte și plăngeaŭ . . .
Aceste morminte, sunt acum căți-va anĭ, s′aŭ desgropat și s′a găsit în ele căte-va resturĭ care se păstrează cu multă venerație . . . Acele obiecte găsite în mormîntul luĭ Stefan Vodă și ′n al Doamnelor care sînt alăturia, pprecum o diademă a Roamneĭ, niște bumbĭ de argintŭ și altele, face pe Romănĭ și pe streinĭ să alerge în toțĭ aniĭ, de zioa aceasta, spre a le vedea. — Amorul de patrie, respectut pentru tot ce e sacru, scînteia eroismuluĭ, înflăcărarea pentru tot ce e patrioticŭ și regeneratorŭ decurg toate de la aceste Sănte locașe, din scînteia sacră ce lasă mormintele lorŭ.
Așa dar monastirea Putna, în care se găsește repausănd cenușa acestuĭ mare eroŭ, acestuĭ mare bine-făcătorŭ al patrieĭ, e cea dăntîĭ care, ca și biserica Volovețu, unde se află mormîntat Dragoșĭ, întîiul Domnŭ și fundatorul Principatuluĭ Moldoviĭ, va fi tot-d′auna cu plăcere vizitată de toți Romăniĭ . . .
Oprindu ne de la aceasta un momentŭ, cată, spre completarea materieĭ ce am tratat, să dăm aci lectoruluĭ oare-care deslușiri desare cele ce s′a fost petrecut cu o zi îndărătŭ, asupra unuĭ personagiŭ pe care îl văzurăm disparănd din strada principală, la Cernăuțĭ.
Grigore, precum se știe, promisese fidanțateĭ sale la Suciava, că maĭ nainte de Tŭ a-le luneĭ se va înturna ca să meargă cu dînsa și cu moșul eĭ la această monastire. Reținăndul oare-care trebĭ, daca nu niscaĭva intrige, el întărziase la Cernăuțĭ,așteptănd pe un oare-care personagiŭ misteriosŭ și importantŭ, care lipsia de acolo . . . Nu știm de unde pănă unde, de cine și prin cine, fu el întredus în casa bietuluĭ bătrînŭ, moșu Glikeriĭ ; și negreșit că tot de vre unul d′aĭ cliceĭ acelia, fu întrodus și în casa proprietaruluĭ care didese ospățul . . . Poate că și presința luĭ acolo fusese cu intențiune d′a aduce un serviciŭ aceluĭ personagiŭ, căruia îĭ cerșătorise favoarea. Dar lucrurile acolo merseseră cam departe cu discuțiunile ce el nu le putea suferi, precum nu poate suferi soboli lumina.
Personagiu acela era capul propagandeĭ ce o maĭ numirăm în capitul precedentŭ ; care lucra ne'ncetat prin toate mizloacele, și prin fel de fel de oamenĭ, să facă pe Romănĭ a crede că puterea Paruluĭ . . . plană tot-d′auna asupra lorŭ ș′asupra creștinilor ortodocsi din Orientŭ, ca una și numaĭ una singură de la care s′așteaptă mîntuirea tutulor . . .
Grigore fusese crescut pentru o așa trebă, în monastirea Neamțul, dar el pînă acum era numaĭ un aspirant ca să se împărtășiască de acea onoare. El căuta de o cam-dată cu orĭ ce prețŭ să se bucure de creditŭ pe lîngă acel personagiŭ . . .
Posițiunea luĭ dar, precum vedețĭ, nu′l ierta să stea indiferentŭ, și să aprobe cele ce se zicea despre regenerarea și de viitorul Romănilor ; fiind că interesul propagandei și a corifeilor eĭ este să nu se prea vorbească de aceasta ; să nu se prea deștepte Romăniĭ, să nu prinză eĭ putere și altele . . . De interesul acesteĭ partide, este să se strice orĭ ce monumentŭ, să se strice și să peară orĭ ce actŭ care dovedește că Romăniĭ a fost odată o națiune puternică. . . Așa dar Grigore, înțelegețĭ dumneavoastră, era angageatŭ să meargă să dea raportŭ depre căte auzise vorbindu-se ; de aceea și plecase maĭ ′nainte d′a se termina banketul. Vederea acelor Moldovenĭ acolo nu maĭ puțin contribuise la retragerea luĭ !
El venise pe josŭ pănă în stradele Cernăuților, distanța ne fiind așa mare, de la moșioara aceluĭ proprietarŭ unde se didese banketulŭ.
Din fatalitate, cănd se ingîna zioa cu noaptea, precum i e cunoscut lectoruluĭ, îĭ eși înainte jidovul, căruia îĭ luase treĭ sute de galbenĭ pe niște polițe de nicĭ o valoare.
Grigore fără măcar să viseze de una ca aceasta, se văzu de o dată prins în capcană, întălnindu-se cu Avrum care venise la Cernăuți într′adins pentru el, și′l căuta. Se vede din aceasta că nu e minciună zicătoarea : nu face, că ți se face! . .
Jidovul era furiosŭ ; ar fi fost în stare să′l, tîrască dinaintea iustițieĭ și din aceasta s-ar fi divolgat ș′alte multe infamiĭ ce le făcuse. Toace aspirațiunile luĭ atuncĭ s-ar fi stins întocmaĭ ca un visŭ ; — el care se lupta și ′ș- ar fi dat măna însușĭ cu Satan pentru banĭ și pentru a sta la putere! . . Voi dar să se scape pentru tot-d′auna d′acest jidovŭ.
Daca Mueiu Scevola, acel june Roman, îșĭ pusese măna pe jăratecŭ pentru că n′a nemerit să lovească pe un- tiran inemicul patrieĭ sale, el asemenĭ 'ș-ar fi pedepsit această mănă că a lovit foarte nesigurŭ pe antagonistul săŭ cel periculosŭ. Aceasta se întămplă căte odată și unor tiranĭ cari vor să sfășie, cu sforța ce o are în măĭnile lorŭ, pe niște săracĭ supușĭ ceĭ ce le cere socoteală de faptele și de conduita lorŭ . . .
Grigore, după ce plăntă cuțitul cum știm, în șealele bietuluĭ jidovŭ și se făcuse nevăzutŭ, putu lesne să aflle că lovitura nu era mortală, și că îl căuta pe toate drumurile și pe toate potecile gendarmiĭ să′l prindă.
Acum causa sa era perdută, și toate aspirațiunile luĭ nimicite!...
Stătu de se gîndi ce să facă și ce drumŭ s′apuce, după o așa întămplare. Cel puțin să poată pentru un cursŭ de timpŭ să nu fie în Bucovina. Îi veni în minte că ar putea să se ducă în Rusia, să treacă de un monahŭ refugitŭ; maĭ ales că călugării din Neamțu protestară tot-d′auna orĭ ce faptŭ al guvernului Romăn, puindu-se subt egida rusească . .
Maĭ cugetă la însurătoarea sa, îșĭ aduse aminte de promisiunile ce didese Glikeriĭ și moșuluĭ eĭ , se kibzui, să învârti cu mintea mereŭ, dar nimicŭ nu găsi maĭ nemerit de căt să trecă în Basarabia pe la Boian.
Tot nu voi însă, să nu se espue, trecănd în Rusia fără a lua măcar o scrisoare de recomandație de la un călugărŭ care este măna și urekea dreaptă lîngă Episcopŭ . . .
Află că acela se dusese la monastirea Sucevița și poate că de zioa hramuluĭ va merge la Putna. El luă dar drumu spre a se duce la Sucevița ca să găsiască pe protectorul săŭ acolo, să i se confeseze de toate cele ce a făcut și să implore protecțiunea sa.
El trecu într′o cărucioară iute pe la Rădăuțĭ care e situat pe un șesŭ întins, și d′acolo se dirige către Sucevița. În Rădăuțĭ se află biserica vekeĭ episcopiĭ a Moldaviĭ, fundată de Alesandru cel Bunŭ . . . Sucevița are un frumosŭ edificiŭ, fiind o monastire cu căți-va părințĭ, situată sub niște poale de munțĭ. — Acolo se află mormîntate cenușele lui Ieremia și Simeon Movilă. Domniĭ Moldoviĭ. Grigore nu găsi acolo pe acel care îl căuta.— Ne fiind singurŭ a sta Sucevița, plecă către Putna. Cănd sosi la Putna întrebă pe un părinte de la metocul monastireĭ, daca Arhimandritul a venit de zioa hramuluĭ. Acel părințelŭ îĭ răspunse că n′a venit încă Grigore nu știea ce să′șĭ maĭ înkipuiască despre protectorulŭ săŭ. Dar fiindŭ că venise pănă în marginea monastireĭ Putna, căută să intre înlăuntru. De multele cugetărĭ ce îĭ frămîntase capul par′că era lipsit de minte. El se afla atuncĭ într′o posițiune cum nu maĭ fusese nicĭ o dată !
De la Sucevița el venise călare și calul îl lăsă la grajdiŭ afară din curtea monastireĭ. Intrănd pe poarta monastireĭ, tocmaĭ sosise o căruță de afară ; și i s′a părut că vede într′însa pe cineva care semăna cu Glikeria. Fu și mai mult turburat aducăndușĭ aminte că ′ș′a călcat parola, și că ea l′a așteptat cu impeciență.
Era tocmaĭ la timpul prănsuluĭ cănd sosi el, și părințiĭ împreună cu vizitatoriĭ se aflaŭ în trapezărie. Pînă dar să se încredințeze daca în adevărŭ a venit Glikeria acolo cu moșul eĭ, precum ea îĭ zisese, saŭ nu, e! intră pe șirul apartamentelor care se găsesc situate spre dreapta bisericeĭ.
Bătu din întămplare la o ușă. O voce îĭ răspunse din păuntru . . . El era palidŭ la față, inima îĭ bătea și un presimțimentŭ neînțeles îĭ turmenta toată ființa.
După ce îĭ răspunse acea voce, el intră în lăuntru . . .
Rămase înmărmurit fără a putea zice o vorbă văzănd în acea cameră după ce deskhise ușa , pe Maria: acea Maria pe care el o trădase, saŭ a zice maĭ bine pe care o maltratase...
— Ce văz ? Dumnezeule ! ce întîmplare ? zise el după ce stătu căt-va fără a putea vorbi, Mario ! Mario !. . . . .
Maria stătu nemișcată în mizlocul stanțeĭ, care de și la început skimbă fețe văzăndul, luă apoĭ un aerŭ seriosŭ și ′șĭ posomorĭ fruntea. — Ea nu putu zice nimicŭ.
Tot ce putem aminti despre Maria este că suvenirul ce îĭ rămăsese pentru Grigore, cu toate că ea odată îl iubise atît de mult, era întocmaĭ ca suvenirul uneĭ catastrofe ce se întămplă fie căruia om odată în viața sa, la care nu se gîndește fără a se înfiora. — Maria însă de atuncĭ avusese o conduită esemplarie. Ea a fost instalată în monastirea Varstecul, nu cu scopŭ de a se călugări, dar cu scopŭ de a găsi liniștire pentru sufletul eĭ bolnavŭ și a se întări prin lumina educațiuneĭ. Ea ceruse voea superioareĭ aceleĭ monastirĭ precum și de la părintele eĭ paticularul, ca să meargă împreună cu o călugăriță bătrînă la maĭ multe monastiri din Bucovina. Particularul știind că fini săi Andreĭ și Lina asemenea se găsiaŭ dușĭ în Bucovina, le scrise cu postiea în kestiunea Marii, dar scrisoarea a fost întărziat pe drumŭ și nu o primiseră încă pînă la plecarea lor din Cernăuțĭ.
— Ce voeștĭ, domnule ? zise în cele din urmă Maria luĭ Grigore cel ce par′că căuta a întrerupe tăcerea uitănduse uimit la dînsa dar nu cuteza a vorbi.
— Oh ! Dumnezeule ! adogă el aruncăndu se la picioarele eĭ, bine că te am găsit să ′țĭ cer ertare Mario, să cer iertare de căte ți am greșit! . . Știŭ că vinovat dinaintea ta, dar iară ştiŭ că aĭ un sufletŭ bunŭ, și o inimă nobilă,- aștept iertarea ta !. . .
— Mĭ aĭ greșit mie, dumneata? Eŭ nu te cunoscŭ, nu te am văzut nicĭ odată ! . . Și ea voi să se retragă în apartamentul lateralŭ, prin o ușă, de la stănga.
— Nu pleca ast-fel, Mario ! Tu aĭ dreptate să fiĭ supărată pe ming; aĭ dreptate, dar eŭ am simțit remușcare de ceea ce am făcut . . . Sudletul meŭ este căit, inima mea plănge, remușcarea o simțŭ violintă astă-zĭ de fapta mea de erĭ ! . . . . Mario , daca aĭ voĭ să plecăm amăndoĭ înapoĭ la Moldova, ah ! Mario, m′așĭ înkina ție ca unuĭ Dumnezeŭ ! . . . . Uite căt pentru Bucovina și pentru oameni eĭ n′așĭ voi nicĭ să′mĭ maĭ aduc aminte! . .
Nu știm daca Maria a simțit vre o mișcare în inima eĭ auzind încă odată vorbele luĭ Grigore, dar în posițiunea în care ea se găsia era datoare a nu da nicĭ o ascultare unuĭ omŭ care a fost amăgăit-o. . . . . Ea se temea prea mult de bătrîna călugăriță cu care fusese venită.
— Adățĭ aminte ! adățĭ aminte! . . . fu tot răspunsul eĭ, scoală-te și eși d′aicĭ !
Grigore întălnind-o după unŭ anŭ și maĭ bine de cănd o abandonase, văzănd-o atît de jună și atît de dulce, p′ale căriia buse, cu toată seriositatea kipuluĭ eĭ, părea că vedea un surisŭ angelicŭ, răspăndind prin dulceața vorbelor o suavă armonie, prin căutătura eĭ pietatea și amorŭ, ar fi voit daca i ar fi maĭ stat prin putință să sacrifice totŭ pentru dînsa, să repare acel miserabicŭ trecutŭ. . .
— Numaĭ pe tine te-am iubit Mario! numaĭ la tine m am gîndit tot-d′auna: nimicŭ nu e în lume care să prețuiască ca ființa ta ! . . .
Maria, cu toată reaoa purtarea luĭ pentru care o alta ′l ar fi blasfemat, se simți pentru un momentŭ atinsă de simțimentul compătimireĭ. Ea îĭ surise voind a′l rădica de josŭ. Cand ea apropie măinile eĭ delicate de brațiul luĭ părea că esala profumul florilor de care el se îmbăta. .
— Oh ! Mario căt te iubesc!
— Adățĭ aminte! adățĭ aminte! . . . repetă ea încă odată.
Dar în acel momentŭ ușa de la săliță se deskise, Maria scoase un țipătŭ și sbură, prin ușa de la mizlocŭ, în camera laterală.
Glikeria și fratele eĭ se presintară.
— Intră, Glikerio, zise Leon sori-si, aicĭ sîntem la monastire, aicĭ e casa tutulor.
Grigore aflăndu-se în fața fidanțateĭ sale și a cumnatuluĭ săŭ într′o ast-fel de situațiune, ar fi preferat de zece orĭ maĭ bine să moară.
— A! ha! domnule, dumneata eștĭ aicĭ și sora mea te aștepta la Suciava? . . Ce nu știĭ că în puține zile se va termina cununiile și însoțirea dumneavoastră ? . .
— Așa! așa ! . . răspunse Grigore făcăndu-se roșu la față și okiĭ în capu-ĭ se turburase, ce mereŭ îĭ avea ațintițĭ către ușa pe unde se retrăsese Maria.
Leon se repezi și′l apucă de un brațiŭ :
— Miserabile ! eștĭ prins acum ! . . Toate faptele tale sînt divolgate . . . Infame! te aĭ întrodus în casa bunuluĭ meŭ, aĭ cerut măna sori-mi, aĭ eşit cu dînsa în lume, la biserică și la preumblare fără să spuĭ, fără să′ți aducĭ aminte că eștĭ însurat, domnule ! — că nevasta dumitale treăește abandonată la Iașĭ, că aĭ părăsit-o, fără nicĭ un motivŭ și fără ca să fiĭ bisericește despărțit de dinsa ! . . Aĭ înșelat lumea, aĭ mințit bisericeĭ, ai spionat, aĭ furat, aĭ făcut plastografiĭ, aĭ lovit cu pumnalul ca ucigașŭ și altele multe . . . Iustiția dar îșĭ va face datoriea cu un ast-fel de mișelŭ; dar pînă atuncĭ voesc o reparație la onoarea familiĭ mele, auzĭ ! . .
Grigore la aceste vorve îșĭ ascunse fața între măinĭ, și voind a eși din acea cameră, deskhise din întămplare ușa depre camera laterală.
Maria tocmaĭ aflăndu-se în pragul ușeĭ unde asculta, rămăind ușa deskisă, putu să să se vază față în față cu Glikeria... Amăndouă rămaseră uimite uităndu-se una la alta, și ca cum înțelegeaŭ că omul acesta e un criminalŭ ce merita desprețu lorŭ, era ce-va care le spunea că amăndouă aŭ fost înșelate de căte orĭ el luase de marturŭ numele lu Dumnezeŭ dinaintea lorŭ.
Nu știm daca ele s′a urît în inima lor una pe alta, dar în acel momentŭ amăndouă invocară în cugetu-le numele Sănteĭ Fecioare . . .
Glikeria zise frateluĭ eĭ : — Destul atita, Leone ! Dumnezeŭ a voit ca lucrurile să fie date pe față.
Leon dănd brațul surori sale și eșind, zise luĭ Grigore care înlemnise ca o statue : — Nu te încerca să fugĭ că iustițiea e pe urmă-țĭ. — Toate granițile sînt înkise ca criminalul să nu poată scăpa.—
Dar maĭ nainte de toate îmĭ trebue o reparație pentru onoarea familiĭ, aĭ auzit!.. o reparaţie de sănfe îmĭ trebue, caută să mĭ o daĭ, kiar acu îndată te voiŭ căuta ! . .
— Ce o să mă fac! ce o să mă fac, Dumnezeule ! . . zicea Grigore umilitŭ.
Maria ca cum era satisfăcută de ajuns despre conduita luĭ trecută, și maĭ mult turburată de căte le auzi de el în acest momentŭ, singura simțire de amorŭ de ură, saŭ de compătimire ce rămase în sufletul eĭ, fu de a′ĭ arăta o ușă pe unde să iasă.
— P′aci poțĭ să eșĭ, p′aicĭ poțĭ să eșĭ! . . îĭ zise ea, aprinsă la față și c′o căutătură de tot serioasă . . ..
— Ah ! eștĭ un Angelŭ ! . . . îĭ zise el întorcîndu-se către dînsa și luptănduse a′ĭ lîmbrățișa măinile, cănd ea se retrăgea cătŭ putea.
— Kiar acum îndată te voiŭ căuta ! . . se auzi o voce de afară.
Grigore eși repede și alergă îndată la grajdiŭ unde îșĭ înșelă calul cu care venise.
Omul însă dominat de pasiunĭ în desperațiea sa fiind o feară, prin viciĭ și fatalitate sălbătăcindu-se și stingăndu-se în el orĭ ce simțimentŭ nobile, deviindŭ maĭ vindicativŭ și maĭ crudŭ de căt hiena, răsbunarea nu găsește la el marginĭ ; așa dar și Grigore predestinat de la naștere, aruncăndu-se cu totul la desfrînare și pășind gradatŭ de la corumpțiune la astuție, de la înșelătorie la trădare, de la dorința de a predomni la setea de a vărsa sănge ; de la infamie la ucidere, și de la acestea la alte crime maĭ marĭ, el nu căuta acum de căt a ucide și d′a vedea pe toțĭ inemici luĭ perind, ca să fie cu desăvîrşire învingătorŭ.... Pe cănd dar el, acest Grigore, ce nu maĭ credea nicĭ în Dumpezeŭ nicĭ în Satan, care îșĭ bătuse jocŭ de biserică, de omenire, de amorŭ și de orĭ ce principŭ sacru, într′unŭ momentŭ de o nebunie estremă, o putere fatală, o influință satanică însoțită de o șoptă infernală, îĭ zise să rămîe pînă în amurgŭ și, ajutat de întunericulŭ nopțiĭ, să dea focŭ la kiliile monastireĭ să peară acolo pînă la cel din urmă din antagonisti luĭ... Pe de o parte îșĭ dresă calul, înkingănd bine șeaoa pe el, și ′l trase maĭ la o parte, de unde să′l găsească lesne cănd va fi să plece, pe de alta armăndu-se cu niște tăciunĭ aprinșĭ, cănd lumea se pregătea să meargă la privegbere, isbuti să intre în monastire, iarășĭ prin locul pe unde eșise din kiliĭ, și d′acolo pătrunzănd în cloponiță să arunce focu. . . Leon îl întămpină în ușa cloponițeĭ, dar el aruncă foculŭ spre kiliĭ fără a produce nicĭ un efectŭ. — Ce aĭ voit să facĭ cu focu ? de ce țineaĭ în mănă tăciuni aprinșiĭ ?
Grigore în cea maĭ de pe urmă desperare îĭ răspunse :
— Pentru că am voit să daŭ focŭ să ardețĭ voĭ împreună cu mine în aceste kiliĭ . . .
Leon strigă : ajutorŭ ! . . ajutorŭ ! și se aruncă asupră-ĭ ca să ′l prindă. Pînă să alerge părințiĭ saŭ vizitatoriĭ, spre a pune măna pe el și a ′l da în măinile iustițieĭ, Grigore adunăndu-șĭ toate puterile se luptă ca un Diavolŭ să scage din Măinile luĭ Leon, și cănd fu treĭ pașĭ înapoĭ, scoase iute un pistol din pozunaru-ĭ, îl descărcă și zise : — „Iată reparațiea de sănge ce aĭ cerut-o de la mine !” Grigore sări pe fereastra cea din josŭ a cloponițeĭ afară din curtea monastireĭ. . .
Mulțimea vizitatorilor și părințiĭ monastireĭ auzind descărcătura armeĭ veniseră cu facle aprinse, și uniĭ kiar se armaseră. Leon era împușcat la un piciorŭ. El se ținu cu măna pe partea unde se simți că este lovit . . .
Leon cugetănd spontaniu, într′un moment, pentru ca să nu pue nicĭ de cum în jocŭ numele sori-si, tăcu de Grigore . . . El zise celor ce ′l întrebaŭ că niște tălharĭ se încercaseră a da focŭ monastireĭ și că prinzănd pe unul dintre eĭ, în luptă acela a tras cu pistolu și l′a nemerit în piciorŭ.
Astă împregiurare puse toată monastirea în picioare, porțile se înkise, și fu bine străjuită pînă a doua zi.
Ce s′a întămplat cu Grigore nu maĭ știm ; destul că în meziul nopțiĭ, pe un întunericŭ de moarte, într′o vijelie de peire și la lumina fulgerilor, el s′a întălnit cu trăsura lui Andreĭ cănd rătăcise calea.
Tunetele și vijeliea n′a contenit pînă a doua zi la ziea jumătate. Torentele mărise atît de muitŭ rîurile încăt copacĭ bătrănĭ îĭ desrădăcinase și îĭ purtase pe spinarea undelor turbure și înfuriate. Trăsnetul a fost lovit de căte-va orĭ în acea noapte în stăncĭ și în arburĭ, de caze a detunat munțiĭ și monastirea Putna.
Oameniĭ, ceĭ vizitatorĭ pii înkinătorĭ precum mergŭ pelegrini la locurile Sănte, adăugaŭ răgăciunea lorŭ ardinte către cel A-tot-Putinte, ca să înceteze acea sguduire a elementelor care se luptaŭ atît de tare între dînsele, înspirănd groază și cutremurŭ în inimile tutulor.
A doua zi, după liturghie, a venit știre că vijeliea produsese multe nenorocirĭ, că s′a rănus oamenĭ și vite. Între altele se vorbea că un omŭ călare spăriindu-i-se calul de sclipirea fulgeruluĭ ce i a trecut pe dinaintea okilor, a fost dat într′o rîpă, și că a doua zi ′l a găsit locuitoriĭ maĭ mult fără sufletŭ.
După ce a stătut vijeliea sosiră la monastire iarășĭ o mulțime de vizitatorĭ, precum și căți-va dintre aceĭ ce se aflaseră la banketul de la Cernăuțĭ, împreună cu Terapont. Orĭ cine sosia acolo căuta să intre ăntîĭ în biserică. Toate casele, kiliile, trapeza și pînă p′ afară din monastire era plin de lume ; maĭ multă de căt orĭ cănd, care venise să asiste la hramul bisericeĭ și la pomenirea Prea fericiților ctitori Stefan Vodă cu toțĭ aĭ săĭ . . .
Terapont îndată ce eși din biserică și putu vorbi lui Andreĭ îĭ zise :
— Vezĭ că găsiiŭ pe aceea care o iubesc? . .
Andrei și Lina rămaseră înmirațĭ.
Aceea pe care Terapont o recunoscu și o arătă, belă, suavă ca o floare, era Maria ! . .
CONCLUSIUNE.
Așer venia de la Satagura, unde avusese maĭ multe întrevorbirĭ cu marele rabin ; el devenise un fel de filosofŭ, după căte le văzuse şi le încercase. — El se întălnise cu Andreĭ și cu Lina în căte-va rănduri la Cernăuțĭ, pe la începutul luĭ Septembre.
Andreĭ ocupa tot apartamentul la Para de aurŭ.
El trimisese pe Terapont ca să cerceteze la ospitalul de civilĭ al orașuluĭ ce s′a maĭ făcut cu acel Grigore, daca maĭ dă semne de viață saŭ a murit.
Grigore fusese găsit de locuitoriĭ satelor cu capul sfărîmat și cu un piciorŭ frîntŭ, în una din rîpele dintre stăncĭ a le Bucoviniĭ; pe care biețiĭ oamenĭ îl aduseră îndată și′l așezară la ospitalul din Cernăuțĭ. De și în Bucovina drumurile, precum arătarăm, se află în bună stare, și toate locurile unde se formează vre o rîpă, se găsesc lăturate de niște pălimarĭ de lemne groase, ca călătoriĭ în orĭ ce timpŭ să fie sigurĭ, Grigore însă, în fuga sa de noapte, lăsase drumu cel mare, și căutase să traverseze munțiĭ pentru a eși în Transilvania. — Apucase dar prin niște locurĭ cu totul nepracticabile. Speriindu-i-se calul, care nu prea era învățat bine cu călăriea, într′un timpŭ vijăliosŭ ca acela, de nenumerate tunete și fulgere, el fu asvîrlit în una din stăncĭ, unde rămase ca mortŭ, pînă cănd adoua-zi îl găsi locuitoriĭ.
Andrei dar pe la începutul luĭ Septembre priimise o scrisoare de la Moldova. Era scrisoarea ce particularul Paris i o trimisese scriindu-ĭ despre Maria. Iată ce coprindea această epistolă :
„Iubite Andreĭ, veĭ vedea pe Maria în Bucovina la Cernăuțĭ și la monastirea Putna. Caută să fiĭ pentru dînsa un frate și părintele eĭ. De și astăzĭ, cum veniră lucrurile, eŭ sunt ruinat, datoriile ce am se urcă la o cifră ce nu o poate acoperi toată starea mea; — la această culme de cădere se află la noĭ astă-zĭ cea maĭ mare parte dintre proprietarĭ . . .am apucat de am asigurat două miĭ cincĭ sute de galbenĭ zestrea Marii, ca găsindu-se vre un june bunŭ, vre un june cu simțimente frumoase, să se mărite. Dintre toțĭ copii meĭ, pentru Maria am avut compătimire ; și pentru că un părinte e responsabilŭ dinaintea luĭ kiar de soartea fiiceĭ sale, n′am voit ca dînsa să rămîe pe drumurĭ . . . Veĭ zice Lineĭ să fie pentru Maria o mamă, precum fu nevasta mea pentru dînsa. . . Priimițĭ amăndoĭ salutările mele.”
Terapont veni ș′aduse știre că omul despre care Andreĭ voește a cerceta murise din zioa trecută, și peste o′ oră îl va duce la mormîntare.
Andreĭ strînse epistola între măinĭ și rămase un minutŭ fără a zice o vorbă. Maria se afla cu Lina în camera laterală făcăndușĭ înkinăciunea, stănd îngenukiată dinaintea icoaneĭ Maiciĭ Domnuluĭ.
Terapont, cu aerul săŭ originalŭ, aminti lui Andreĭ să scrie părinților Marii că el voește negreșit a o lua în căsătorie. El nu știea însă nimicŭ despre epistola ce Andreĭ, o ținea în măinile sale.
— Eĭ bine, adăogă Andreĭ cu un tonŭ seriosŭ, cunoștĭ bine pe aceea ce ți- o alegĭ de consoarte ?
— Maĭ întrebĭ ? zise Terapont, ea este un Angel de candoare, e femeia cea maĭ pură ; ea negreșit se roagă în momentul acesta ; auz kiar vocea eĭ ca o armonie cerească! . .
Andreĭ voia cu sinceritate a împlini o datorie de amicŭ.
Eĭ se traseră puțin la o parte și Andreĭ zise încet:
— Ea este mamă de un copilŭ ! . .
Terapont întunecă fruntea: aceasta îl tulbură; însă după, căte-va mpmente de cugetărĭ răspunsă luĭ fu hotărîtŭ.
— Trăește, te întreb, părintele copiluĭ?
— Nu, de sigurŭ, nu.
— Daca e aşa, ea va fi femeia mea.
— De ce dar aĭ întrebat dacă trăeşte părintele copiluluĭ eĭ?
— Ca el să'mĭ ia răsulata de ce a amăgăit-o; — m'aşĭ fi bătut cu el şi l'aşĭ fi omorît!...
În stradă trecea pe dinaintea ospătării un Romănŭ numit Arbure. — Acesta se trăgea dintr′o origină veke a Moldoviĭ. El întăîni din întămplare pe Așer ce venia de la Satagura, pe Moișe cel ce preșidase consiliurile la rateșu de la Trotușĭ, și pe Avrum care era legat la mănă. — El nu se vindecase încă bine. Arbure fiind că îĭ cuneștea pe căteșĭ treĭ de la Iașĭ, se opri cănd eĭ vorbeaŭ — El le înțelegea limbagiu.
— Tot-d′auna ți-am zis că aĭ făcut răŭ, Așer, adăogă Moișe, aĭ căĭcat macsimile religiĭ noastre ! Iată care sînt ordinile prin care ne administrănĭ casta și familiile noastre; să facem bine aproaneluĭ nostru și nicĭ de cum celuĭ de o altă giptă, să împrumutăm pe fratele nostru fără a lua de la dînsul camătă, dar străinuluĭ să luăm orĭ căt de multăŭ întrebă pe rabin, Așer, și el totuașa îțĭ va spune ; să mărginim într′o linie cu totul a ginteĭ și casteĭ noastre, căsniciile, încuscririle și îngudirile noastre ca capitalurile noastre să nu treacă nicĭ de cum la alțiĭ . . . iar tu, Așer, aĭ făcut făŭ îți zica aĭ făcut prea răŭ ! . . Tu ești bănuit de bătrîniĭ ceĭ respectabili aĭ credințeĭ noastre că aĭ renegat basele religiuneĭ, că te uneşti cu ceĭ care vor să ne aducă reforme, să ne strice portul şi vekile datinĭ...
— De ce aşa, Moişe? Întrebă Aşer bankerul.
— Uite de ce, continuă Moișe cu entusiasmŭ, nu'ţĭ scrisesem eŭ acuma este un anŭ, căte-ga lunĭ, căte-va săptămănĭ și căte-va zile ? și′n scrisoarea mea, kiar scrisoarea iscălită de mine Moiște, cum mă vezĭ, îțĭ scrieam să′ți mărițĭ fata cu Avrum, care a dat dovezi că e conservatorŭ obiceiurilorŭ ovreeștĭ, mare speculantŭ, zarafŭ de frunte şi vestitŭ cămătarŭ?...
— Nu s′a putut aceasta, răspunse Așer flegmaticŭ: fiica mea n′a voit.
— Ce? repetă Moișe și maĭ aprins; trebuea să o strîngĭ de gîtŭ daca nu te asculta ! . . Lacă că din molătatea dumitale ea a trecut la o altă credință,dar apoĭ maĭ găseștĭ și plăcere să te ducĭ pe la dînsa ? să o mai numeștĭ fiica ta ? . .
Avrum care sta tristŭ delăturĭ afirmă dănd din capŭ.
— Ce eram să fac? adăogă Așer.
— Eŭ ți am scris; scrisoarea mea o priimiseșĭ prin care te înștiințar că o grozavă vijelie, un răstimpŭ vine în casa ta. . . Eraĭ datorŭ ca un tată să pedepseștĭ pe copilul tăŭ, să′l kinueștĭ, să′l terorezĭ, să′l puĭ la regulă!..
— Aĭ făcut aceasta cu Șlaim fiul tăŭ, ce aĭ zise Așer luĭ Moișe.
Moişe lăsă un momentŭ capul în josŭ.
— Mişelu de Șlaim ! zise Avrum, s′a făcut creştin, nŭ este maĭ mult dintre aĭ nostri, el e ca ști Lina de o altă religiune.
Ascultați, zise Așer cu un ton măreț, toate religiunile, aţĭ auzit, toate religiunile aŭ una ş'aeașĭ țintă: d′a învăța pe oamenĭ cum să fiefericițĭ! . .
Arbure care asculta aceste, înțelese că și între Israilițĭ, precum sînt între toate clasele, se găsescŭ capete retrograde fanatice și capete progresiste, le zise:
— Daca voi, Evreiĭ, voițĭ a trăi bine cu Romăniĭ, fie care cu consciința și cu credința sa neatinsă, faceți-vă oamenĭ de trebă ; încetațĭ de la blestemățiĭ, încetațĭ de a maĭ prăda țeara ! . căcĭ daca nu, vă vor face să fițĭ silițĭ să dispăreți într′o zi din Moldova . . . .
În acest momentŭ un cortegiŭ funebru trecu pe uliţă și după obiceiŭ se oprise. — Un preutŭ și un sicriŭ învălit cu postavŭ negru, urmat de căți-va oamenĭ, forma acest cortegiu. Ere o zi nuoruasă începuse puțin a nicura de ploaie.
Campana cu plăngătorul eĭ supetŭ anunța tutulor trecerea unuĭ omŭ din viață.
Locuitoriĭ și streiniĭ alergară să se uite. Cele maĭ multe dintre ferestrele din fața stradeĭ se deskiseseră. — Andreĭ și Terapont eșiseră în poartă cu capetele desvălite, și ceilalțĭ priveaŭ de la ferestre în stradă. Eĭ întrebară cine a murit? Aflară că aceasta era mormîntarea luĭ Grigore.
Atuncĭ orĭ cine va fi văzut pe Maria lăcrămănd ar fi zis că lacrimile eĭ isvoresc din suvenirul uneĭ vanitățĭ, dar nu, ea plăngea greșala și imprudința eĭ trecută; ea întoarse capul ca cum vederea acestuĭ cortegiŭ o făcea să se cutremure . . . perderea cununeĭ verginale pentru orĭ care fiică este perderea cea maĭ simțitoare ! . .
Avrum măhnitŭ că s′a spălatŭ pe măinĭ pentru tot-d′auna de ceĭ treĭ sute de galbenĭ aĭ luĭ de la Grigore, înfățișă un kinŭ și maĭ ciudat; dar adevărul este că el luase de o sută de orĭ pe nedreptŭ maĭ mult de la locuitori . . .
Fiind-că însă după moarte se judecă şi să prețuesc faptele omuluĭ, să cercetăm acum pe cine a costat perderea unuĭ om ca Grigore? Maria îl desprețuise, Efikeria se rugase dinaintea relicvelor luĭ Sănt Ioan ca daca el nu va fiom virtos, Maica Domnuluĭ să o scape de măritișul cu dînsu. Leon era maĭ mulțămit d′a purta un glonțŭ în pulpele sale de căt daca s-ar fi întămplat ca sora sa să fi fost infortunată.... fosta luĭ soție îl blasfema la Iașĭ, toțĭ creditori săĭ, toțĭ pe cățĭ el înșel se, pe cățĭ trădase și kiarŭ Avrum precum știm, nu îl bine cuvînta, afară numai de clica acelor cărora el fusese instrumentŭ d′a persecuta pe Romănĭ. — Tirania adese orĭ se serveşte de niște asemenea individe ! . ..
Andreĭ cunoscănd toată viața celuĭ răposat şi afacerea luĭ cu Avrum:
— Acum sîntețĭ cuitŭ, zise Andrei Eureuluĭ celuĭ tristŭ.
— De căte orĭ văz ki duce pe un omŭ la groană, zise Avrum, îmi aduce aminte de tată meŭ, inima șea săngeră!..
— Cine a fost tată-tăŭ, Avrum, și ce s′a în tămalat cu el?
Avrum răspunse lăcrămănd : Tată meŭ a dispărut, sînt acum trei-zecĭ și unŭ de anĭ la Iașĭ, fără să știm cel puțin daca ela murit, unde i e mormîntul . . .
Andreĭ se infioră și rămase ca mortŭ căndŭ află că Avrum este fiul aceluĭ jidovŭ pe care îl omorîsetă având asupra sa 6000 galbenĭ . . .
Spectaclul era aci spăimăntătorŭ; răsplata a fost funestă și părea că e de ajuns . . . Față în față. putură a se maĭ vedea fiĭ a doĭ oamenĭ care în cum păna luĭ Dumnezeŭ, după toate religiunile și după toate moralele lumeĭ, avea d′a cere unul altuia dreptate pentru o crimă. . .
Avrum era fiul victimeĭ care a moștenit ură și răsbunare ! . . Cel ce mergea la groapă era fiul urmașuluĭ care a moștenitŭ blasfemŭ! . .
FINE
Appendix A
- Rechtsinhaber*in
- ELTeC conversion
- Zitationsvorschlag für dieses Objekt
- TextGrid Repository (2021). ELTeC. ron. Jidovul Cămătar: editie ELTeC. Jidovul Cămătar: editie ELTeC. Distant Reading – 2022-11-22. ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-87A1-4